ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 545/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 545/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 27

aprilie 2012 sub nr. 15164/3/2012, reclamantele P.I.I. și D.M.I. au chemat în

judecată pe pârâtul M. București, prin reprezentant legal P.S.O., solicitând

instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să fie obligat pârâtul la plata

despăgubirilor aferente terenului expropriat, situat în București, fosta str.

Lăzureanu și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantele arată că imobilul mai sus menționat a fost proprietatea autoarei

lor A.D., dobândit prin vânzare-cumpărare în anul 1949. Imobilul era compus din

teren în suprafața de 110 m.p. și o casă de locuit în suprafața de 44 m.p. în perioada regimului comunist, imobilul mai sus menționat a fost expropriat, casa a fost

demolată, iar terenul a fost ocupat de Casa Poporului, nefiind acordate

despăgubiri pentru teren.

Pentru a pronunța

sentința civilă nr. 2069/2013, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1454 din 18 martie 1949, numita A.D., a

dobândit proprietatea imobilului compus din teren în suprafața de 110 mp și o

casa de locuit în suprafața de 44 mp, aflată în București, str. Lăzureanu,

imobil trecut în patrimoniul statului, împreună cu imobilul din București, str.

Lăzureanu, prin Decretul nr. 152/1980, astfel cum rezultă din adresa emisă de P.M.

București – D. Patrimoniu, nr. l 136948/2238 din 03 martie 2013.

Din concluziile

raportului de expertiză întocmit în cauză de expert D.N.M., rezultă că terenul

revendicat se află în prezent în zona verde a clădirii A.R., Calea 13

Septembrie, în subsol regăsindu-se o rețea de canalizare și termoficare, din

adresa emisă de P.M. București sub nr. 4852/14 mai 2013, rezultând că terenul

este afectat parțial de trotuar pietonal.

Cu privire la

pretenția reclamantelor în sensul acordării de despăgubiri pentru acest teren,

tribunalul a reținut că, la momentul exproprierii s-a stabilit în favoarea

autoarelor reclamantelor suma de 16.800 lei, cu titlu de despăgubire, A.F.I. comunicând

instanței prin adresa emisă la data de 29 august 2013 sub nr. 22740 că nu sunt

date din care să rezulte încasarea despăgubirilor și defalcarea acestora pe

teren și construcție.

Astfel, tribunalul nu

a putut reține că imobilul a trecut în patrimoniul statului fără o dreaptă și

prealabilă despăgubire câtă vreme prin procesul verbal nr. 525 din 05 noiembrie

1980 s-au stabilit despăgubiri pentru imobil, nu s-a putut face dovada că

aceste despăgubiri nu au fost încasate, pentru ca instanța să aibă suficiente

elemente în a aprecia că se impune despăgubirea reclamantelor în acord cu

dispozițiile art. 481 C. civ., potrivit cu care nimeni nu poate fi silit a ceda

proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o

dreaptă și prealabilă despăgubire, tară ca admiterea cererii să nu reprezinte o

dublă despăgubire.

Împotriva sentinței

civile nr. 2069 din 12 decembrie 2013 au declarat apel reclamantele P.I.I. și D.M.I.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând schimbarea în tot a

sentinței, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește

despăgubirile pentru teren, reclamantele au arătat că nu au fost acordate,

autoarea lor nefiind despăgubită la momentul preluării acestui teren de către

stat, cu toate că și legislația în vigoare la acel moment (art. 12 din

Constituție și art. 481 C. civ., în vigoare la momentul exproprierii) stabileau

ca nimeni nu poate fi deposedat de proprietatea sa decât pentru cauza de

utilitate publică, cu o justă și prealabilă despăgubire.

În acest sens,

printr-o expertiză specialitatea evaluare imobiliară a fost stabilită valoarea

terenului în litigiu la suma de 139.284 euro.

Judecătorul fondului

a respins acțiunea, ca nefondată, apreciind în mod eronat ca imobilul în

litigiu a trecut în patrimoniul statului printr-o dreaptă și prealabila

despăgubire, invocând în acest sens procesul verbal nr. 525 din 05 noiembrie 1980

prin care s-a stabilit suma de 16.800 lei cu titlu de despăgubire.

Așadar, partea

adversă nu poate face dovada unei situații contrare celei învederate de

reclamante și anume faptul ca aceste despăgubiri, deși stabilite prin procesul

verbal nr. 525 din 05 noiembrie 1980, nu au fost niciodată achitate. Dacă

autoarea reclamantelor ar fi încasat aceste despăgubiri, acest aspect ar fi

fost cu siguranța consemnat într-un document (un proces verbal) care să poarte

semnătura autoarei reclamantelor.

Din oficiu, Curtea de

Apel a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, ca motiv de apel de

ordine publică, fiind analizată cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 alin.

(l) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr.

392/ A din 01 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis excepția de ordine publică a

prescripției extinctive, s-a admis apelul formulat de reclamante și s-a

schimbat sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii ca prescrise.

S-a reținut că prin

cererea dedusă judecății, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la

plata sumei reprezentând valoarea actuală de piață a terenului situat în

București, fosta stradă Lăzureanu, cu titlu de despăgubiri ca urmare a

exproprierii acestui imobil, fără plata unei juste și prealabile despăgubiri.

Așadar, reclamantele

nu au contestat valabilitatea trecerii imobilului în proprietatea statului,

pentru ca acțiunea să aibă natura unei revendicări al cărei obiect este

imposibil de restituit în natură.

Acțiunea în discuție

are natura juridică a unei cereri în pretenții, reclamantele urmărind să își

valorifice dreptul la despăgubiri pentru imobilul legal expropriat, drept pe

care și l-au întemeiat pe dispozițiile art. 481 C. civ., art. 12 din

Constituția de la 1965 și art. 1 din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O.

Pe baza acestei

calificări juridice a cererii deduse judecății, instanța de apel a constatat

că, sub aspectul prescripției extinctive, acesteia îi sunt aplicabile

dispozițiile art. 3 și art. 7 alin. (l) din Decretul nr. 167/1954, conform

cărora termenul prescripției este de 3 ani și începe să curgă de la data la

care se naște dreptul la acțiune.

În raport de cele

arătate anterior, dreptul la acțiune al autoarei reclamantelor pentru a obține

despăgubirile aferente terenului expropriat s-a născut la data aplicării

măsurii exproprierii, prin deposedarea de imobil a numitei D.A. Or, această

dată a fost plasată de reclamante, prin chiar cererea de chemare în judecată,

în perioada regimului comunist, respectiv anterior datei de 22 decembrie 1989.

Curtea de apel a mai

reținut că natura represivă a regimului ce a guvernat România până la data de

22 decembrie 1989 justifică amânarea începerii cursului prescripției până la

această dată, violența morală exercitată împotriva tuturor celor ce puteau

contesta o măsură a autorităților publice putând fi asimilată cauzei de

suspendare a cursului prescripției prevăzute de art. 13 lit. a) din Decretul nr.

167/1954.

În raport de data

începerii curgerii prescripției, determinată conform celor arătate anterior,

termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1954 s-a împlinit la

data de 22 decembrie 1992, în timp ce acțiunea de față a fost introdusă la data

de 27 aprilie 2012, fără respectarea acestui termen.

Susținerile

reclamantelor, în sensul că invocarea excepției prescripției dreptului material

la acțiune constituie o încălcare a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O. și ale art.

1 din primul Protocol adițional la Convenție, nu au fost însușite de instanța

de apel.

Pe de altă parte,

scopul legitim urmărit prin limitarea dreptului de acces la instanță, ca urmare

a intervenirii prescripției extinctive constă în asigurarea stabilității și

securității în raporturile juridice și înlăturarea incertitudinii din circuitul

civil.

În raport de

considerentele expuse și făcând aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.,

instanța de apel a admis excepția de ordine publică a prescripției extinctive,

a admis apelul și a schimbat sentința civilă apelată, în sensul respingerii

acțiunii în pretenții, ca prescrisă.

Împotriva deciziei nr.

392/ A din 01 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamantele P.I.I.

și D.M.I. care au învederat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii

recurate.

Hotărârea pronunțată

a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității

de art. 105 alin. (2) (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Instanța de apel a

soluționat cauza în baza unei excepții (a prescripției extinctive a dreptului

la acțiune), care nu a fost pusă în discuția părților, fiind încălcat

principiul contradictorialității și dreptul la apărare, astfel încât, în

conformitate cu art. 108 C. proc. civ., hotărârea pronunțată este lovită de

nulitate.

Cum nulitatea

respectivă a cauzat apelantelor-reclamante o vătămare ce nu poate fi înlăturată

în vreo altă modalitate decât prin desființarea hotărârii pronunțate, se

apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

Se mai consideră că

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.), deoarece a interpretat greșit acțiunea formulată de reclamante,

considerând-o în mod eronat drept o cerere în pretenții; în realitate, acțiunea

civilă formulată de reclamante este o acțiune cu caracter real, constând în

revendicarea unui bun întemeiată pe dispozițiile art. 1 și 6 din Primul

Protocol adițional la C.E.D.O., art. 20, 21 și 44 din Constituția României, art.

481, art. 1073 și urm. C. civ.

Se mai arată de către

reclamante că au contestat valabilitatea trecerii imobilului în proprietatea

statului, prin invocarea faptului că nu au fost acordate despăgubiri pentru

teren, inclusiv prin invocarea dispozițiilor C.E.D.O. și a practicii constante

a C.E.D.O. (art. 304 pct. 9).

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivului de ordine

publică invocat din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., cu

luarea în considerare și a criticilor formulate de către

recurentele-reclamante, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul

formulat de către reclamante, casând decizia recurată cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, potrivit celor ce urmează.

Astfel cum rezultă

din expozeul cauzei, acțiunea de față are ca obiect cererea formulată de

reclamantele P.I.I. și D.M.I. la data de 27 aprilie  2012, în contradictoriu cu

pârâtul M. București, prin P.G., prin care au solicitat instanței ca prin

hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor

aferente terenului expropriat în suprafață de 110 mp, situat în București,

fosta str. Lăzureanu.

Imobilul (compus, la

data exproprierii, din suprafața de teren menționată și construcție - casă de

locuit) a aparținut autoarei lor D.A., fiind dobândit prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 1454 din 18 martie 1949; acesta a fost expropriat prin

Decretul nr. 152/1980, iar după expropriere, construcția a fost demolată, în

timp ce terenul se află în zona verde a A.R., potrivit celor reținute la prima

instanță.

Înalta Curte constată

că tribunalul a pronunțat o soluție pe fondul cauzei (prin sentința civilă nr. sentința

civilă nr. 2069/2013, fiind respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantelor),

iar instanța de apel a invocat din oficiu o excepție procesuală de fond, anume

excepția prescrierii dreptului material la acțiune, în condițiile art. 295 alin.

(1) teza finală C. proc. civ., potrivit cărora: „Motivele de ordine publică pot

fi invocate și din oficiu.”

Prin decizia

recurată, excepția invocată a fost admisă, ceea ce a atras consecința admiterii

apelului reclamantelor, sentința apelată fiind schimbată, iar acțiunea în

pretenții formulată de reclamante a fost respinsă ca prescrisă.

Având în vedere

situația de fapt dedusă judecății, Înalta Curte constată că finalitatea

urmărită de recurentele reclamante prin promovarea acțiunii ce constituie

obiectul litigiului, despăgubirea pentru terenul preluat prin expropriere de

statul comunist prin Decretul nr. 152/1980 în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, corespunde dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, act

normativ special și a cărui incidență în cauză trebuia a fi analizată prioritar

de către instanța de apel care, în invocarea și soluționarea excepției

prescrierii dreptului material la acțiune s-a raportat la dispozițiile

dreptului comun, contrar principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, Legea nr. 10/2001

a fost adoptată în scopul instituirii unei proceduri unice de stabilire și

acordare a măsurilor reparatorii pentru preluarea abuzivă a imobilelor preluate

de statul comunist în perioada de referință a legii (6 martie 1945 - 22

decembrie 1989), măsuri reparatorii constând în restituirea în natură ori în

echivalent.

Existența unui act

normativ special pentru reglementarea raporturilor juridice circumscrise

finalității obținerii unor măsuri reparatorii în echivalent pentru preluarea

abuzivă a unui imobil prin expropriere (despăgubiri, astfel cum recurentele

reclamante au solicitat în cauza de față), constituie un impediment legal atât

pentru părți cât și pentru instanța de judecată de a recurge la aplicarea

dispozițiilor dreptului comun, dată fiind prioritatea legii speciale și

inexistența unui drept de opțiune între aplicarea dreptului comun (art. 480 și

481 C. civ.) sau a dispozițiilor legii speciale, act normativ de ordine

publică, așadar, aplicabil în mod direct în soluționarea unor raporturi

juridice de natura celor reglementate de Legea nr. 10/2001.

Art. 11 alin. (2) - (4)

din Legea nr. 10/2001 prevăd: „(2) În cazul în care construcțiile expropriate

au fost demolate parțial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru care

s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură cu construcțiile

rămase, iar pentru construcțiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în

natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii

primite și valoarea construcțiilor demolate așa cum a fost calculată în

documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de

actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

(3) În cazul în care

construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care

s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate

obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea

ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și

altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile

reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispozițiile art. 10 alin. (3), (4),

(5) și (6) se vor aplica în mod corespunzător.

(4) În cazul în care

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren

afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul

imobil.”

În plus, raportul

dintre dispozițiile dreptului comun și cele ale Legii nr. 10/2001 a fost

statuat prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, decizie care, având rolul

de a unifica practica în această materie, era obligatorie pentru instanța de

apel.

Având în vedere

această prioritate a dispozițiilor legii speciale, Înalta Curte, înainte de

dezbaterea asupra recursului, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a

supus dezbaterii admisibilitatea cererii de chemare în judecată, motiv de

ordine publică, solicitând recurentelor să precizeze dacă au urmat procedura

Legii nr. 10/2001, răspunsul la această chestiune fiind consemnat în practicaua

prezentei decizii.

Excepția

inadmisibilității cererii este o excepție procesuală de procedură în acest caz,

iar ordinea de soluționare între excepția prescrierii dreptului material la

acțiune (reținută de instanța de apel) și cea invocată în recurs, impune a se

acorda prioritate excepției inadmisibilității cererii, întrucât numai în cazul

unei cereri de chemare în judecată pentru valorificarea unei pretenții pe calea

dreptului comun căreia îi corespunde o acțiune în justiție (așadar, în cazul

unei cereri inadmisibile), se impune a se verifica îndeplinirea condiției

formulării acesteia în cadrul termenului de prescripție aplicabil, excepție

procesuală de fond, subsidiară.

Având în vedere

această ordine de soluționare a excepțiilor în concurs, invocată pentru prima

dată în această etapă procesuală, Înalta Curte apreciază că în cauză, în

temeiul art. 314 raportat la art. 312 alin. (1), (3) și (5) și coroborat cu art.

304 pct. 5 C. proc. civ., se impune admiterea recursului și casarea deciziei

recurate pentru ca recurentele reclamante să beneficieze de dreptul la o

procedură echitabilă din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Convenția

europeană (având în vedere și cele statuate de C.E.D.O. în Cauza V. contra

României din 24 aprilie 2008) și, deci, de posibilitatea de a-și formula

apărările asupra excepției inadmisibilității cererii în urma unei dezbateri

contradictorii a acesteia; casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de

a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, fiind

impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului

părților la dublul grad de jurisdicție (acolo unde legea îl prevede).

Cum criticile

susținute prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8

și 9 C. proc. civ., privesc soluția instanței de apel asupra excepției

prescripției dreptului material la acțiune întemeiată de reclamante pe

dispozițiilor dreptului comun (ca și cele convenționale, art. 1 Protocolul 1

adițional la C.E.D.O.), excepție subsidiară în raport cu cea invocată în

recurs, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi analizate la acest moment

procesual, dată fiind prioritatea excepției inadmisibilității acțiunii, ci vor

fi avute în vedere de instanța de apel în rejudecare, dacă va fi cazul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantele P.I.I. și D.M.I. împotriva deciziei nr. 392/ A din 01

octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 20 februarie 2015.