ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5762/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5762/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 05 mai 2009

pe rolul Tribunalului Arad, reclamanții L.P. și L.F. au chemat în judecată

Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA și au solicitat instanței ca, prin hotărârea

pe care o va pronunța, să dispună modificarea art. 2 din hotărârea de stabilire

a despăgubirilor din 07 aprilie 2009 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004,

în sensul de a dispune acordarea de despăgubiri în cuantum total de 257.712

lei.

Prin sentința civilă nr.

231 din 01 aprilie 2010, Tribunalul Arad a admis acțiunea și a obligat pârâtul

să plătească reclamanților suma de 52.451 lei cu titlu de despăgubiri.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că, prin hotărârea de stabilire a

despăgubirilor din 07 aprilie 2009 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004,

reclamanților li s-au acordat despăgubiri în cuantum de 30.937,39 lei pentru

exproprierea unei suprafețe de 413 mp teren arabil.

În urma efectuării

raportului de expertiză de către trei experți, fiecare a stabilit o altă

valoare de circulație a terenului, respectiv expertul U.I.R. - valoarea de

28.084 lei, care este mai mică decât despăgubirea acordată de către comisie și

care a fost înlăturată de instanță, iar ceilalți doi experți au apreciat

valoarea de circulație de 52.451 lei, respectiv 69.797 lei, stabilindu-se că

există și un prejudiciu cauzat de 12.825 lei, respectiv de 44.650 lei, sume

care, în opinia experților, ar fi trebuit să fie adăugate valorii de circulație

a terenului.

În aceste condiții,

tribunalul a reținut că suprafața de 413 mp este o suprafață relativ mică, care

reprezintă teren arabil și că nu se pune problema unui prejudiciu efectiv creat

prin expropriere. Prejudiciile stabilite de experți sunt generice și nu sunt

reale, fiind vorba doar de ceea ce s-ar putea realiza în zona respectivă.

Instanța a apreciat

că suma cea mai veridică comparativ și cu alte suprafețe de teren din zonă este

aceea de 127 lei/mp, respectiv o sumă totală de 52.451 lei.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanții L.P. și L.F., cât și pârâtul Statul

Român prin C.N.A.D.N.R. SA.

Prin Decizia civilă nr.

130 din 01 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat

de reclamanți, a admis apelul formulat de pârât și a schimbat sentința apelată

în sensul că a respins cererea de chemare în judecată.

Curtea de apel a

reținut că, dat fiind caracterul imperativ al prevederilor art. 26 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 33/1994, cuantumul despăgubirilor acordate în caz de

expropriere nu poate fi stabilit prin luarea în considerare a altor elemente

(oferte de vânzare, poziționare imobil expropriat, comparații cu imobile

identice prin prisma altui criteriu decât prețul, etc.) în afara celor

menționate de aceste dispoziții legale.

Prețul cu care se

vând imobilele în sensul normei menționate reprezintă suma de bani efectiv

plătită și consemnată în contractul autentic de vânzare-cumpărare, aceasta

fiind valoarea ce trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului

despăgubirilor.

În aceste condiții,

nu poate fi reținută modalitatea în care a procedat prima instanță, înlăturând

valoarea cea mai mică și, respectiv, pe cea mai mare și reținând ca temeinică

și legală valoarea intermediară dintre cele trei valori stabilite prin

concluziile experților.

Urmare a celor

dispuse de instanța de apel în sensul întocmirii unui supliment de expertiză

comun care să aibă în vedere criteriul stabilit de art. 26 alin. (2) din Lege,

expertul U.I.R. a depus înscrisuri din care rezultă că terenurile arabile

situate în Arad - de același fel cu cel în litigiu - au o valoare ce nu

depășește 1,55 euro/mp, că în anul 2010 valoarea de taxare la notar pentru

aceste terenuri este de 12 euro/mp și că prețurile evidențiate în contractele

anexate sunt de sub 1 euro/mp.

În consecință, prețul

imobilului stabilit conform art. 26 din Lege este inferior cuantumului acordat

prin hotărârea atacată.

În ceea ce privește

solicitarea de acordare de despăgubiri pentru daunele produse prin expropriere,

instanța de apel a apreciat că aceasta a fost în mod legal respinsă de tribunal.

Astfel, pe calea

cererii de chemare în judecată, reclamanții s-au referit la daune ce ar consta

în lipsa de folosință a terenului expropriat calculată de la data notării în

cartea funciară a începerii procedurii de expropriere, dată de la care au avut

interdicție de înstrăinare, fără a arăta în mod concret în ce modalitate și cu

ce consecințe interdicția de înstrăinare i-a împiedicat să folosească un teren

arabil.

Ca obiectiv pentru

expertiză, reclamanții au solicitat experților să precizeze dacă mai există

cale de acces la un drum public sau în cazul în care nu există o astfel de

ieșire, să se stabilească costurile construirii unei noi căi de acces, experții

arătând că accesul este asigurat prin trei străzi.

Prin Decizia nr. 797

din 9 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

admis recursul declarat de reclamanții L.P. și L.F. împotriva Deciziei nr. 130

din 01 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

A casat decizia

atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:

Potrivit art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994: „La stabilirea cuantumului despăgubirilor, experții,

precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit,

imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data

întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului

sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile

administrate de aceștia”.

În cauză, raportul de

expertiză a fost efectuat la nivelul anului 2009, iar înscrisurile depuse ca

anexă la suplimentul la raportul de expertiză efectuat în apel vizează

tranzacții imobiliare efectuate la nivelul anului 2010.

Fundamentându-și

hotărârea pe concluziile expertului care a anexat lucrării efectuate aceste

tranzacții imobiliare, instanța de apel a încălcat prevederile art. 26 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994 care impun în mod expres obligația instanței de a ține

seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în

unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

În ceea ce privește

critica vizând nelegalitatea deciziei pentru neacordarea daunelor aduse

proprietarului prin exproprierea unui capăt al terenului care avea acces la un

drum public, critică întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 Cpc. raportat la

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte a reținut că, potrivit art.

26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994: „Despăgubirea se compune din valoarea reală

a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane

îndreptățite.”

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanții au solicitat și plata de despăgubiri pentru

prejudiciul rezultat din fragmentarea suprafeței totale pe care o dețineau și

din lipsa de folosință calculată de la data notării în cartea funciară a

începerii procedurii de expropriere, indicând ca obiectiv al expertizei

calculul prejudiciului suferit prin expropriere, obiectiv însușit de instanță.

Raportul de expertiză

a concluzionat că nu există prejudiciu deoarece terenul nu ar putea beneficia

de „utilizările permise pentru construcții”.

În acest fel,

raportul de expertiză nu a evaluat prejudiciul astfel cum acesta a fost pretins

de reclamanți, ci a avut în vedere aspecte pe care aceștia nu le-au invocat și

nu le-au supus judecății.

Înalta Curte a dat

îndrumări în sensul de a se efectua - în rejudecarea cauzei, un nou raport de

expertiză, cu respectarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin care să fie

stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat în raport

de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în

unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză,

să se administreze dovezi care să probeze tranzacțiile efectuate în aceste

condiții precum și toate probele necesare pentru dovedirea prejudiciului

pretins de reclamanți și stabilirea despăgubirilor cuvenite, în condițiile art.

26 din Legea nr. 33/1994.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul

Curții de Apel Timișoara la data de 13 martie 2012 sub nr. Dosar nr. 1762/108/2009.

În rejudecare s-a dispus efectuarea

unei noi expertize judiciare.

Prin Decizia civilă nr.

36 din 19 martie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, reprezentat de D.R.D.P.

Timișoara împotriva sentinței nr. 231 din 1 aprilie 2010 pronunțată de

Tribunalului Arad în Dosarul nr. 1762/108/2009, pe care a schimbat-o în parte,

în sensul că:

A respins în întregime

acțiunea civilă formulată de reclamanții L.P. și L.F. împotriva pârâtului

Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, reprezentat de D.R.D.P. Timișoara.

A respins apelul

declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 33/1994, „La stabilirea cuantumului despăgubirilor,

experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, la data

întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului

sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile

administrate de aceștia”.

Ca atare, despăgubirea se compune din

valoarea reală a imobilului și din prejudiciul efectiv cauzat prin expropriere,

iar la calcularea cuantumului despăgubirilor se va ține seama de prețul cu care

se vând în mod obișnuit imobilele similare în unitatea administrativ

teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. Dată fiind această

dispoziție imperativă, cuantumul despăgubirilor nu poate fi stabilit prin

luarea în considerare a altor elemente (oferte de vânzare, poziționare imobil

expropriat, comparații cu imobile identice prin prisma altui criteriu decât

prețul, etc.).

Potrivit concluziilor raportului de

expertiză efectuat în rejudecarea pricinii, doi dintre experți au opinat

că valoarea despăgubirilor cuvenite pentru imobilul în litigiu este de 18.520 euro

( 78.000 lei), respectiv o valoare de 44,84 euro/mp, având însă în vedere

pentru stabilirea acestei valori,,terenuri oferite spre vânzare”, nu

prețul cu care se vând efectiv astfel de terenuri, conform prevederilor

legale citate anterior ( filele 109 și 114). Cel de-al treilea expert a

prezentat concluzii diferite ( fila 135), arătând că, prin aplicarea metodei

comparației prin bonitare, valoarea terenului este de 11.375 euro, iar

prin utilizarea metodei comparației directe, de 11.960 euro.

În cuprinsul răspunsului la

obiecțiunile încuviințate de instanță, experții au indicat

o valoare de 18.520 euro, precum și un prejudiciu rezultat din

existența interdicției de construire în valoare de 37.215 euro ( fila

168).

La dosar au fost depuse hotărâri

privind exproprierea unor imobile situate în vecinătatea terenului în litigiu,

ce atestă faptul că s-au acordat despăgubiri în valoare de 18,03 sau de 16,66 euro

pentru mp. (fila 19 și urm.). De asemenea, s-a depus la fila 58 și

copia unui contract de vânzare-cumpărare încheiat la data de 6 mai 2009,

potrivit căruia s-a plătit un preț de 21.000 euro, pentru un teren de

12.000 mp, deci 1,75 euro/mp.

Curtea a constatat că, deși au

fost depuse la dosar copii ale unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate la

diferite date pentru imobile similare, niciunul dintre experții judiciari

care au participat la efectuarea celor trei expertize judiciare întocmite în

prezenta pricină nu au avut în vedere criteriul stabilit de art. 26 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994 și anume prețul cu care se vând efectiv astfel

de terenuri. Experții au arătat în mod expres în concluziile formulate că

s-au raportat la ofertele de vânzare din presa locală sau de pe site-uri de

specialitate, ceea ce nu este același lucru, știut fiind că, în

majoritatea cazurilor, există diferențe, uneori semnificative, între

oferta de vânzare și prețul la care se tranzacționează efectiv

un imobil.

În plus, expertul P.G. a arătat expres

că s-a raportat la ofertele de vânzare pentru că tranzacțiile sunt

inexistente în zonă (fila 61 dosar tribunal).

Instanța de apel a mai reținut că,

deși s-au efectuat demersuri de către instanța de rejudecare și

de către părți, nu s-au probat valori mai mari decât cea consemnată în

hotărârea contestată, contractele depuse la dosar cuprinzând prețuri mai

mici pe mp.

În cauză, s-au efectuat trei expertize

judiciare, fiecare expert indicând alte valori pentru imobilul expertizat,

diferențele dintre aceste valori fiind semnificative și

inexplicabile, în condițiile în care experții s-au raportat la

aceleași criterii și au aplicat aceleași metode, însă nu au avut

în vedere prețul din contractele translative de proprietate depuse la

dosar. Nu s-a încuviințat efectuarea unei a patra lucrări de specialitate,

întrucât nu era utilă cauzei, raportat la probatoriul administrat.

Instanța de apel a înlăturat

concluziile expertizei judiciare, ca irelevante, față de criteriul

utilizat de experți (ofertele de vânzare), precum și de

conținutul contractelor de vânzare-cumpărare depuse la dosar.

Instanța de apel a constatat că

reclamanții nu și-au probat pretențiile deduse judecății,

prin administrarea unor probe în dovedirea prețului cu care se vând

efectiv imobile similare (singurul criteriu permis de legea specială),

deși sarcina probei le revenea, potrivit dispozițiilor art. 1169 C.

civ.

Instanța de apel a motivat că modalitatea

în care a procedat prima instanță (înlăturând valoarea cea mai mică și,

respectiv, pe cea mai mare și reținând ca temeinică și legală valoarea

intermediară dintre cele trei valori stabilite prin concluziile experților)

este contrară legii speciale și nu se coroborează cu niciun alt mijloc de

probă.

În ceea ce privește solicitarea de

acordare de despăgubiri pentru daunele produse prin expropriere, instanța de

apel a constatat că aceasta a fost în mod legal respinsă de tribunal.

Astfel, prin cererea de chemare în

judecată, reclamanții au solicitat și plata de despăgubiri pentru prejudiciul

rezultat din fragmentarea suprafeței totale pe care o dețineau și din lipsa de

folosință calculată de la data notării în cartea funciară a începerii

procedurii de expropriere, indicând ca obiectiv al expertizei calculul

prejudiciului suferit prin expropriere, obiectiv însușit de instanță.

Raportul de expertiză efectuat în

rejudecare a conchis că reclamanților li s-a produs un prejudiciu în

valoare de 37.215 euro, cauzat de existența interdicției legale de a

edifica construcții în perimetrul în discuție.

Instanța de apel a motivat că nu poate

omologa concluziile expertizei în acest sens, câtă vreme terenul în litigiu

este unul arabil, iar prejudiciul invocat prin raportare la imposibilitatea

edificării unor construcții nu îndeplinește cerința de a fi

născut și actual, atâta timp cât nu a fost modificată destinația

imobilului.

Prin acțiunea civilă, reclamanții

au invocat și daune ocazionate de lipsa de folosință a terenului

expropriat, calculată de la data notării în cartea funciară a începerii

procedurii de expropriere, dată de la care au avut interdicție de înstrăinare,

însă experții nu au reținut existența unui astfel de prejudiciu,

iar reclamanții nu au probat că au fost lipsiți de folosința

terenului proprietatea lor de la data notării în CF a începerii procedurii de

expropriere, deși sarcina probei le revenea.

Cu privire la prejudiciul invocat

decurgând din fragmentarea terenului proprietatea lor, instanța de apel a

constatat că sunt

nefondate argumentele invocate de reclamanți sub acest aspect, având în

vedere suprafața deținută inițial (6.000 mp), cea expropriată (413

mp) și cea rămasă în proprietatea reclamanților (5.587 mp), care, în

niciun caz nu poate fi apreciată ca fiind fărâmițată excesiv și

imposibil de exploatat în condiții optime, având în vedere și

categoria de teren arabil în care este încadrat imobilul.

În atare condiții, nu se poate

constata existența unui prejudiciu suferit prin divizarea, fărâmițarea

proprietății, care să facă terenul rămas în proprietatea reclamanților inutilizabil,

atât pentru agricultură, cât și pentru alte activități, suprafața fiind

îndestulătoare pentru a putea fi exploatată eficient.

Instanța de apel a conchis că

acțiunea civilă de față este neîntemeiată în ceea ce privește

contestarea hotărârii cuprinzând valoarea despă

gubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat, pentru că

nu s-a dovedit o valoare mai mare a terenului ori existența unui alt

prejudiciu decurgând din faptul exproprierii, iar art. 27 din Legea nr. 33/1994

stabilește în mod expres faptul că despăgubirea acordată de către instanță nu

poate fi mai mică decât aceea oferită de expropriator.

Împotriva acestei din

urmă decizii reclamanții

L.P.

și L.F.

au declarat recurs,

solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate în sensul

admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut următoarele:

Instanța de apel a

ignorat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, în raportul de

expertiza, experțiiau determinat si prejudiciul cauzat prin expropriere însă instanța,

în mod greșit, nu a acordat despăgubirile datorate pentru prejudiciul creat,

motivând că terenul expropriat este teren arabil în intravilan,

S-a reținut greșit

faptul că experții au analizat un teren intravilan cu construcții si cu

utilități, iar din expertiză rezultă fără dubii atât la descrierea stării de

fapt, cât si in Nota de calcul din Anexa nr. 1, că experții au analizat terenul,

ca fiind arabil în intravilan.

În motivarea soluției

pronunțate, instanța de apel a făcut comparație cu terenurile din contractele

de vânzare-cumpărare depuse la dosarul cauzei, terenuri, care sunt „arabil in

extravilan”, dar situate în alte localități aferente „Variantei de ocolire a

Municipiului Arad” și în extravilanul Municipiului Arad. Or, terenul expropriat

este situat la periferia Municipiului Arad, in noul cartier de case Aradul Nou.

Contractele de

vânzare-cumpărare, depuse la dosarul cauzei și analizate de către instanță, se

referă la terenuri care nu sunt învecinate cu terenul expropriat si nici nu se

încadrează în aceeași categorie de teren, respectiv acela de arabil în intravilanul

Municipiului Arad. Aceste contracte nu reflectă prețul real al terenului

deoarece terenul a fost vândut după expropriere, iar partea din terenul rămas

neexpropriat și-a pierdut din valoare.

Instanța de apel a

reținut, prin considerente, că pentru schimbarea destinației terenului

expropriat, aceea de teren arabil in intravilan, în vederea realizării de

construcții pe acest teren, ar fi necesară întocmirea unei documentații tip P.U.Z.

si aprobarea acesteia. Or, odată cu construirea șoselei, planul urbanistic

zonal a fost aprobat, ceea ce înseamnă că o construcție viitoare nu ar putea să

fie realizată fără acesta.

Instanța de apel,

deși reține că la calcularea cuantumului, experții, precum si instanța vor ține

seama de prețul, cu care se vând in mod obișnuit imobile de același fel in

unitatea administrativ-teritoriala, deci in intravilanul Municipiului Arad, la

data întocmirii raportului de expertiza, înlătură fără a motiva de ce, înscrisurile

depuse de reclamanți la dosarul cauzei, înscrisuri din care rezulta fără

echivoc, ca la data întocmirii raportului de expertiza aceeași Comisie pentru

aplicarea Legii nr. 198/2004 pentru terenuri învecinate (lipite) acordă

despăgubiri in cuantum de 126 euro/mp.

Din probele

administrate în dosar de către reclamanți rezultă fără dubii, că în perioada 15

septembrie 2009 - decembrie 2010, nu s-au vândut în zona aferentă imobilului în

litigiu terenuri și, de altfel, nici nu puteau fi vândute, deoarece acestea se

aflau sub interdicția de înstrăinare.

Cu privire la aceasta

interdicție, instanța de apel nu face niciun fel de referire.

Mai mult, instanța de

apel, când a analizat daunele produse ca urmare a exproprierii unui părți din

teren, nu a ținut cont că aceasta a determinat scăderea utilității si valoarea terenului,

respectiv dintr-un dreptunghi perfect de 1 ha, de la periferia Municipiului Arad a ajuns o forma neregulata, fără acces la drumul public și foarte greu de

vândut, având in vedere faptul ca a fost construita deja șoseaua de centură.

Instanța de apel nu a

ținut cont la pronunțarea hotărârii de efectul real produs de expropriere, ci doar

de prețul plătit efectiv în aceeași zonă pentru imobile.

La dosarul cauzei au

fost depuse mai multe rapoarte de expertiza pentru terenuri învecinate, din

care rezulta o suma de 61 euro/mp., despăgubire acordata de către instanța.

Curtea de Justiție a

Uniunii Europene și C.E.D.O. au statuat, în mod constant, că o privare de un

bun nu reprezintă prin ea însăși, o încălcare a dreptului de proprietate, dacă

această măsură este prevăzuta de lege, este justificata de o cauza de utilitate

publică, este dublată de o indemnizare corespunzătoare a titularului dreptului

și este conforma cu principiile generale ale dreptului internațional.

Orice limitare

trebuie, sa fie proporționala cu scopul urmărit, ceea ce nu este cazul în

prezenta cauză.

Recurenții-reclamanți

au mai susținut că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele de fapt și

de drept, care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile reclamanților și probele administrate în cauză.

Recursul este fondat

pentru considerentele care succed.

Despăgubirea

reprezintă o compensație pentru pierderea suferită de proprietar ori, eventual,

de ceilalți titulari de drepturi reale, ca urmare a pierderii dreptului de

proprietate sau a altui drept real principal asupra bunului, obiect al

exproprierii.

Potrivit

dispozițiilor art. 44 alin. (3) și (6) din Constituție, "Nimeni nu poate fi

expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii,

cu dreaptă și prealabilă despăgubire", iar "Despăgubirile prevăzute

de alin. (3) și (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de

divergență, prin justiție". Astfel, așa cum reiese din conținutul normei

constituționale menționate, despăgubirea trebuie să fie "dreaptă", în

sensul de a reprezenta valoarea reală a bunului expropriat, și să fie

"prealabilă", adică trebuie să fie plătită proprietarului înainte de

deposedarea sa.

Exproprierea,

ca ansamblu de acte și operațiuni administrative și jurisdicționale, are ca

efect nașterea unor raporturi obligaționale între expropriator și persoanele

îndreptățite la despăgubiri. Momentul la care se stabilește cuantumul

despăgubirilor nu poate fi, în toate cazurile, cel al emiterii actului de

declarare a utilității publice. Acesta diferă, în raport cu momentul nașterii

raportului juridic obligațional între expropriator, în calitate de debitor, și

persoanele îndreptățite la despăgubiri, respectiv proprietarii sau, după caz,

titularii de drepturi reale sau oricare alte persoane cunoscute care pot

justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate, în

calitate de creditori.

Astfel,

momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor se poate circumscrie anterior

începerii etapei judiciare, în faza administrativă, când părțile pot să ajungă

la un acord, atât în privința exproprierii, cât și asupra cuantumului

despăgubirilor, împrejurare în care despăgubirile vor fi acordate ca urmare a

acordului amiabil al părților - art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Un alt moment

poate coincide cu cel al etapei judiciare, când părțile pot încheia o

tranzacție în fața instanței cu privire la expropriere și la despăgubiri, caz

în care instanța va lua act de învoială și va pronunța o hotărâre de expedient,

potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Dacă

părțile, însă, s-au învoit numai cu privire la expropriere, instanța va lua act

de această înțelegere parțială printr-o încheiere interlocutorie și va continua

judecata pentru stabilirea și distribuirea despăgubirilor, momentul acordării

despăgubirilor fiind, de această dată, cel al rămânerii definitive a hotărârii

judecătorești, hotărâre care trebuie să cuprindă valoarea despăgubirii și

termenul de plată al acesteia.

În raport

cu fiecare moment al nașterii raportului obligațional între expropriator și

expropriat, întinderea despăgubirilor va fi stabilită, așa cum, de altfel,

consacră și norma constituțională prin art. 44 alin. (6), fie de părți, de comun acord, fie,

în caz de divergență, prin justiție. Or, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 vizează

stabilirea despăgubirilor în caz de neînțelegere între părți cu privire la

cuantumul acestora în faza judiciară a procedurii exproprierii.

Potrivit

acestui text de lege, evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport

cu prețurile de tranzacționare a unor imobile similare, de la data întocmirii

raportului de expertiză, adică la o dată cât mai apropiată de momentul

pronunțării hotărârii prin care se stabilește cuantumul despăgubirii și de

momentul transferului dreptului de proprietate.

Prin

urmare, instanța nu se poate raporta la valoarea despăgubirilor stabilită la

momentul emiterii actului de expropriere, deoarece tocmai contestarea valorii

despăgubirii stabilite la acel moment a declanșat procesul între părți,

respectiv faza judiciară a procedurii de expropriere. Creșterea sau

descreșterea valorii imobilului supus exproprierii, consecință a fluctuației

pieței în domeniul imobiliar, are un caracter general, iar corecția acestui

fenomen a generat necesitatea stabilirii valorii despăgubirilor prin raportare

la valoarea de piață a imobilului la momentul cel mai apropiat de finalizarea

procedurii de expropriere.

Așa

fiind, instanța nu poate stabili, fără a prejudicia părțile, o altă valoare a

despăgubirilor decât cea rezultată în urma raportului de expertiză efectuat în

cursul judecării cauzei și nici nu poate avea în vedere un alt cuantum al

despăgubirilor, stabilit în etapa administrativă a procedurii de expropriere,

pe care părțile însele nu l-au acceptat la acel moment. Cum părțile nu au ajuns

la un acord în privința întinderii despăgubirii până la momentul judecății și

nici în cursul acesteia, este evident că valoarea despăgubirilor va fi

stabilită de instanță după criteriile stabilite în art. 26 din Legea nr. 33/1994, adică la

momentul întocmirii raportului de expertiză.

De

altfel, acest moment este cel ce reflectă valoarea reală a imobilului supus

exproprierii, întinderea despăgubirii fiind echivalentă cu valoarea de piață a

imobilului, reprezentând, în consecință, o dreaptă despăgubire. Astfel, pentru

a proteja interesele tuturor părților care participă la procedura exproprierii,

legiuitorul a instituit în sarcina instanței obligația de a constitui o comisie

formată din 3 experți care, la întocmirea raportului de expertiză, vor ține

seama de prețurile de tranzacționare ale unor imobile similare, de la data

efectuării acestui raport (art. 25 din Legea nr. 33/1994). O singură restricție este

instituită de legiuitor, prin art. 27 alin. (2) din actul normativ menționat, și

anume aceea că despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică

decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de

expropriat sau de altă persoană interesată.

L

egiuitorul român a consacrat principiul despăgubirii integrale a

proprietarului expropriat, concluzie ce reiese din chiar cuprinsul art. 26 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia

despăgubirea este formată din valoarea reală a imobilului și prejudiciul

suferit de proprietar sau alte persoane îndreptățite, iar la calculul

despăgubirilor se vor lua în considerare prețul de piață al imobilului și

daunele provocate proprietarului, cuprinzând prejudiciul efectiv (damnum

emergens), precum și beneficiul nerealizat (lucrum cesans).

P

revederile legale mai sus menționate reprezintă o garanție pentru

proprietarul expropriat de a nu fi supus unei măsuri abuzive din partea

autorităților statului, astfel încât despăgubirea acordată pentru exproprierea

imobilului trebuie să reflecte valoarea de piață a acestuia la data întocmirii

raportului de expertiză, nu o valoare anterioară, ci una contemporană

realizării efective a exproprierii, tocmai pentru a asigura o reparație

completă și integrală pentru cel expropriat.

Potrivit

prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, "Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional".

Necesitatea

despăgubirii proprietarului pentru privarea de proprietate nu este însă

prevăzută de reglementarea mai sus menționată, dar a fost impusă de

jurisprudența C.E.D.O. care a statuat că "o privare de proprietate pentru

cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub

rezerva unor circumstanțe excepționale" - Hotărârea din 23 septembrie 1982,

pronunțată în Cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei - deoarece, în absența

indemnizării, protecția asigurată de art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție

ar fi iluzorie și ineficace. Indemnizarea trebuie să fie rezonabilă, dar

Convenția "nu garantează, în toate cazurile, dreptul la o compensare

integrală a pierderii suferite", deoarece "obiective legitime, de

utilitate publică, cum ar fi realizarea unor reforme economice sau de justiție

socială, pot milita pentru o indemnizare (rambursare) inferioară valorii de

piață a imobilului" - Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza

James și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei;

Hotărârea din 9 octombrie 2003, pronunțată în Cauza Biozokat A.E. c. Grecia.

Din acest

punct de vedere, reglementarea internă în domeniul exproprierii este mai

favorabilă decât cea consacrată prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede că

exproprierea cuprinde valoarea "reală" a imobilului și despăgubirile

cuvenite proprietarului și altor persoane îndreptățite, iar la stabilirea

despăgubirii se are în vedere prețul cu care se vând, în mod obișnuit,

imobilele în aceeași unitate administrativ-teritorială, adică prețul de piață

al acestora la momentul realizării efective a exproprierii.

În speță,

prin decizia de casare, Înalta Curte a dat îndrumări instanței de apel în

sensul de a se efectua

un

nou raport de expertiză, cu respectarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin

care să fie stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru terenul

expropriat în raport de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de

același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii

raportului de expertiză, să se administreze dovezi care să probeze tranzacțiile

efectuate în aceste condiții precum și toate probele necesare pentru dovedirea

prejudiciului pretins de reclamanți și stabilirea despăgubirilor cuvenite, în

condițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În

rejudecare, instanța de apel a dispus, prin încheierea din 12 iunie 2012,

efectuarea unei noi expertize și a constatat necesară emiterea unei adrese

către Primăria municipiului Arad - D.I.T.L. în vederea comunicării în copie a

unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 01 ianuarie 2009 - 07

aprilie 2009 având ca obiect terenuri situate în același perimetru cu cel

expropriat, autorizând în același timp părțile „să facă diligențe la toate

autoritățile statului, respectiv notari publici, Primăria municipiului Arad”

pentru a depune la dosar contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada

01 ianuarie 2009 - 07 aprilie 2009 având ca obiect terenuri situate în același

perimetru cu cel expropriat.

Or,

respectarea

criteriului legal la care face referire art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994

impunea ca, în efectuarea noii expertize - încuviințată cu ocazia rejudecării

cauzei - să fie avute în vedere, pentru considerentele expuse, contracte de

vânzare-cumpărare

având ca obiect

imobile din

aceeași unitate administrativ-teritorială

cu cel în

litigiu încheiate în anul 2012, ca moment al realizării expertizei sau într-o

perioadă cât mai apropiată de acest moment și nu perioada anului 2009, cum eronat

a dispus instanța de apel.

Este de

reținut totodată că, în stabilirea despăgubirilor, raportarea

la criterii proxime,

care sunt în vecinătatea criteriului legal instituit de art. 26 alin. (2) al

Legii nr. 33/1994 și-ar găsi justificare, astfel cum s-a statuat în

jurisprudență - doar în condițiile în care s-ar face dovada unor demersuri la

instituții abilitate (direcția locală de impozite și taxe, oficiul de cadastru

și publicitate imobiliară, camera notarilor publice ș.a.) pentru a obține

informații privind prețurile din tranzacții de vânzare-cumpărare a unor imobile

de același fel în unitatea administrativ-teritorială cu terenul expropriat,

încheiate în perioada efectuării expertizei, ori în vecinătatea acestei

perioade de referință, iar în urma acestor demersuri s-ar constata

imposibilitatea obținerii unor astfel de informații din cauza lipsei

tranzacțiilor.

În speță, din

verificarea lucrărilor cauzei, reiese că aceste demersuri nu s-au făcut,

contrar celor reținute de instanța de apel în rejudecare, excepție făcând doar

adresa prin care s-a solicitat

Primăriei municipiului

Arad - D.I.T.L. să comunice copii ale unor contracte de vânzare-cumpărare

încheiate în perioada 01 ianuarie 2009 - 07 aprilie 2009 „învecinate cu terenul

în litigiu - imobil înscris în C.F. Arad, teren arabil în intravilanul Municipiului

Arad” (fila 72 dosar apel). Pentru că solicitarea relațiilor, în forma

menționată, n-a putut face posibilă identificarea unui asemenea gen de imobil, respectiva

instituție a comunicat că identificarea imobilelor de către organul fiscal se

face după numele proprietarului și adresa administrativă a acestora (fila 79

dosar apel) însă instanța nu a mai revenit cu precizări care să permită finalizarea

cu succes a demersului de a obține relațiile și înscrisurile solicitate.

Decizia

recurată cuprinde motivele de fapt și de drept avute în vedere de instanța de

apel la pronunțarea soluției, motiv pentru care dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. invocat de recurenții-reclamanți nu sunt aplicabile în cauză, însă,

câtă vreme instanța de apel

nu a

respectat

reperul

temporal consacrat de

art. 26 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994 și nu a exercitat un rol activ în soluționarea raportului

juridic dedus judecății, conform îndrumărilor date prin decizia de casare, rol

activ care nu este exclus de obligația ce subzistă în sarcina reclamanților de

a proba pretențiile deduse judecății, în speță este incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel fiind, a

vând în vedere

considerentele care preced, Înalta Curte constată că recursul este fondat și va

fi admis, decizia instanței de apel va fi casată iar cauza va fi trimisă, spre

rejudecare, Curții de Apel Timișoara, instanța de trimitere urmând a veghea la

corecta aplicare a dispozițiilor legale incidente în determinarea cuantumului

despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat, respectiv art. 26 din Legea nr.

33/1994.

În rejudecare, față

de faptul că, din economia Legii nr. 198/2004 și a Legii nr. 33/1994 rezultă că

legiuitorul a consacrat principiul reparării integrale a prejudiciului creat

proprietarilor imobilelor expropriate, prejudiciu care trebuie să cuprindă atât

valoarea efectivă a imobilului cât și celelalte daune aduse proprietarului,

instanța de apel va analiza apărările reclamanților vizând prejudiciul ce le-a

fost creat prin fragmentarea terenului, ca urmare a exproprierii,

urmând a se avea în

vedere, în stabilirea acestui prejudiciu, posibilitatea de exploatare sau

valorificare, în orice mod, a terenului rămas în proprietatea reclamanților

după expropriere precum și dispozițiile O.G. nr. 43/1997 privind regimul

drumurilor, cu modificările și completările ulterioare, ocazie cu care va

dispune completarea probatoriului și în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții L.P. și L.F. împotriva Deciziei nr. 36 din 19 martie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 decembrie 2013.