ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5762/2013

Deliberând recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 05 mai 2009 pe rolul Tribunalului Arad, reclamanții L.P. și L.F. au chemat în judecată Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună modificarea art. 2 din hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 07 aprilie 2009 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în sensul de a dispune acordarea de despăgubiri în cuantum total de 257.712 lei. Prin sentința civilă nr. 231 din 01 aprilie 2010, Tribunalul Arad a admis acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 52.451 lei cu titlu de despăgubiri.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 07 aprilie 2009 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, reclamanților li s-au acordat despăgubiri în cuantum de 30.937,39 lei pentru exproprierea unei suprafețe de 413 mp teren arabil. În urma efectuării raportului de expertiză de către trei experți, fiecare a stabilit o altă valoare de circulație a terenului, respectiv expertul U.I.R. - valoarea de 28.084 lei, care este mai mică decât despăgubirea acordată de către comisie și care a fost înlăturată de instanță, iar ceilalți doi experți au apreciat valoarea de circulație de 52.451 lei, respectiv 69.797 lei, stabilindu-se că există și un prejudiciu cauzat de 12.825 lei, respectiv de 44.650 lei, sume care, în opinia experților, ar fi trebuit să fie adăugate valorii de circulație a terenului.

În aceste condiții, tribunalul a reținut că suprafața de 413 mp este o suprafață relativ mică, care reprezintă teren arabil și că nu se pune problema unui prejudiciu efectiv creat prin expropriere. Prejudiciile stabilite de experți sunt generice și nu sunt reale, fiind vorba doar de ceea ce s-ar putea realiza în zona respectivă. Instanța a apreciat că suma cea mai veridică comparativ și cu alte suprafețe de teren din zonă este aceea de 127 lei/mp, respectiv o sumă totală de 52.451 lei. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții L.P. și L.F., cât și pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA. Prin Decizia civilă nr. 130 din 01 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamanți, a admis apelul formulat de pârât și a schimbat sentința apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată.

Curtea de apel a reținut că, dat fiind caracterul imperativ al prevederilor art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, cuantumul despăgubirilor acordate în caz de expropriere nu poate fi stabilit prin luarea în considerare a altor elemente (oferte de vânzare, poziționare imobil expropriat, comparații cu imobile identice prin prisma altui criteriu decât prețul, etc.) în afara celor menționate de aceste dispoziții legale. Prețul cu care se vând imobilele în sensul normei menționate reprezintă suma de bani efectiv plătită și consemnată în contractul autentic de vânzare-cumpărare, aceasta fiind valoarea ce trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor. În aceste condiții, nu poate fi reținută modalitatea în care a procedat prima instanță, înlăturând valoarea cea mai mică și, respectiv, pe cea mai mare și reținând ca temeinică și legală valoarea intermediară dintre cele trei valori stabilite prin concluziile experților.

Urmare a celor dispuse de instanța de apel în sensul întocmirii unui supliment de expertiză comun care să aibă în vedere criteriul stabilit de art. 26 alin. (2) din Lege, expertul U.I.R. a depus înscrisuri din care rezultă că terenurile arabile situate în Arad - de același fel cu cel în litigiu - au o valoare ce nu depășește 1,55 euro/mp, că în anul 2010 valoarea de taxare la notar pentru aceste terenuri este de 12 euro/mp și că prețurile evidențiate în contractele anexate sunt de sub 1 euro/mp. În consecință, prețul imobilului stabilit conform art. 26 din Lege este inferior cuantumului acordat prin hotărârea atacată. În ceea ce privește solicitarea de acordare de despăgubiri pentru daunele produse prin expropriere, instanța de apel a apreciat că aceasta a fost în mod legal respinsă de tribunal.

Astfel, pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanții s-au referit la daune ce ar consta în lipsa de folosință a terenului expropriat calculată de la data notării în cartea funciară a începerii procedurii de expropriere, dată de la care au avut interdicție de înstrăinare, fără a arăta în mod concret în ce modalitate și cu ce consecințe interdicția de înstrăinare i-a împiedicat să folosească un teren arabil. Ca obiectiv pentru expertiză, reclamanții au solicitat experților să precizeze dacă mai există cale de acces la un drum public sau în cazul în care nu există o astfel de ieșire, să se stabilească costurile construirii unei noi căi de acces, experții arătând că accesul este asigurat prin trei străzi.

Prin Decizia nr. 797 din 9 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanții L.P. și L.F. împotriva Deciziei nr. 130 din 01 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. A casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut următoarele: Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994: „La stabilirea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile administrate de aceștia”.

În cauză, raportul de expertiză a fost efectuat la nivelul anului 2009, iar înscrisurile depuse ca anexă la suplimentul la raportul de expertiză efectuat în apel vizează tranzacții imobiliare efectuate la nivelul anului 2010. Fundamentându-și hotărârea pe concluziile expertului care a anexat lucrării efectuate aceste tranzacții imobiliare, instanța de apel a încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 care impun în mod expres obligația instanței de a ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. În ceea ce privește critica vizând nelegalitatea deciziei pentru neacordarea daunelor aduse proprietarului prin exproprierea unui capăt al terenului care avea acces la un drum public, critică întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 Cpc.

raportat la art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte a reținut că, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994: „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.” Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat și plata de despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din fragmentarea suprafeței totale pe care o dețineau și din lipsa de folosință calculată de la data notării în cartea funciară a începerii procedurii de expropriere, indicând ca obiectiv al expertizei calculul prejudiciului suferit prin expropriere, obiectiv însușit de instanță. Raportul de expertiză a concluzionat că nu există prejudiciu deoarece terenul nu ar putea beneficia de „utilizările permise pentru construcții”.

În acest fel, raportul de expertiză nu a evaluat prejudiciul astfel cum acesta a fost pretins de reclamanți, ci a avut în vedere aspecte pe care aceștia nu le-au invocat și nu le-au supus judecății. Înalta Curte a dat îndrumări în sensul de a se efectua - în rejudecarea cauzei, un nou raport de expertiză, cu respectarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin care să fie stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat în raport de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, să se administreze dovezi care să probeze tranzacțiile efectuate în aceste condiții precum și toate probele necesare pentru dovedirea prejudiciului pretins de reclamanți și stabilirea despăgubirilor cuvenite, în condițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 13 martie 2012 sub nr. Dosar nr. 1762/108/2009. În rejudecare s-a dispus efectuarea unei noi expertize judiciare. Prin Decizia civilă nr. 36 din 19 martie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, reprezentat de D.R.D.P. Timișoara împotriva sentinței nr. 231 din 1 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalului Arad în Dosarul nr. 1762/108/2009, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A respins în întregime acțiunea civilă formulată de reclamanții L.P. și L.F. împotriva pârâtului Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, reprezentat de D.R.D.P. Timișoara.

A respins apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, „La stabilirea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile administrate de aceștia”. Ca atare, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul efectiv cauzat prin expropriere, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor se va ține seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele similare în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Dată fiind această dispoziție imperativă, cuantumul despăgubirilor nu poate fi stabilit prin luarea în considerare a altor elemente (oferte de vânzare, poziționare imobil expropriat, comparații cu imobile identice prin prisma altui criteriu decât prețul, etc.). Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în rejudecarea pricinii, doi dintre experți au opinat că valoarea despăgubirilor cuvenite pentru imobilul în litigiu este de 18.520 euro ( 78.000 lei), respectiv o valoare de 44,84 euro/mp, având însă în vedere pentru stabilirea acestei valori,,terenuri oferite spre vânzare”, nu prețul cu care se vând efectiv astfel de terenuri, conform prevederilor legale citate anterior ( filele 109 și 114). Cel de-al treilea expert a prezentat concluzii diferite ( fila 135), arătând că, prin aplicarea metodei comparației prin bonitare, valoarea terenului este de 11.375 euro, iar prin utilizarea metodei comparației directe, de 11.960 euro.

În cuprinsul răspunsului la obiecțiunile încuviințate de instanță, experții au indicat o valoare de 18.520 euro, precum și un prejudiciu rezultat din existența interdicției de construire în valoare de 37.215 euro ( fila 168). La dosar au fost depuse hotărâri privind exproprierea unor imobile situate în vecinătatea terenului în litigiu, ce atestă faptul că s-au acordat despăgubiri în valoare de 18,03 sau de 16,66 euro pentru mp. (fila 19 și urm.). De asemenea, s-a depus la fila 58 și copia unui contract de vânzare-cumpărare încheiat la data de 6 mai 2009, potrivit căruia s-a plătit un preț de 21.000 euro, pentru un teren de 12.000 mp, deci 1,75 euro/mp.

Curtea a constatat că, deși au fost depuse la dosar copii ale unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate la diferite date pentru imobile similare, niciunul dintre experții judiciari care au participat la efectuarea celor trei expertize judiciare întocmite în prezenta pricină nu au avut în vedere criteriul stabilit de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și anume prețul cu care se vând efectiv astfel de terenuri. Experții au arătat în mod expres în concluziile formulate că s-au raportat la ofertele de vânzare din presa locală sau de pe site-uri de specialitate, ceea ce nu este același lucru, știut fiind că, în majoritatea cazurilor, există diferențe, uneori semnificative, între oferta de vânzare și prețul la care se tranzacționează efectiv un imobil.

În plus, expertul P.G. a arătat expres că s-a raportat la ofertele de vânzare pentru că tranzacțiile sunt inexistente în zonă (fila 61 dosar tribunal). Instanța de apel a mai reținut că, deși s-au efectuat demersuri de către instanța de rejudecare și de către părți, nu s-au probat valori mai mari decât cea consemnată în hotărârea contestată, contractele depuse la dosar cuprinzând prețuri mai mici pe mp. În cauză, s-au efectuat trei expertize judiciare, fiecare expert indicând alte valori pentru imobilul expertizat, diferențele dintre aceste valori fiind semnificative și inexplicabile, în condițiile în care experții s-au raportat la aceleași criterii și au aplicat aceleași metode, însă nu au avut în vedere prețul din contractele translative de proprietate depuse la dosar.

Nu s-a încuviințat efectuarea unei a patra lucrări de specialitate, întrucât nu era utilă cauzei, raportat la probatoriul administrat. Instanța de apel a înlăturat concluziile expertizei judiciare, ca irelevante, față de criteriul utilizat de experți (ofertele de vânzare), precum și de conținutul contractelor de vânzare-cumpărare depuse la dosar. Instanța de apel a constatat că reclamanții nu și-au probat pretențiile deduse judecății, prin administrarea unor probe în dovedirea prețului cu care se vând efectiv imobile similare (singurul criteriu permis de legea specială), deși sarcina probei le revenea, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ.

Instanța de apel a motivat că modalitatea în care a procedat prima instanță (înlăturând valoarea cea mai mică și, respectiv, pe cea mai mare și reținând ca temeinică și legală valoarea intermediară dintre cele trei valori stabilite prin concluziile experților) este contrară legii speciale și nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă. În ceea ce privește solicitarea de acordare de despăgubiri pentru daunele produse prin expropriere, instanța de apel a constatat că aceasta a fost în mod legal respinsă de tribunal. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat și plata de despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din fragmentarea suprafeței totale pe care o dețineau și din lipsa de folosință calculată de la data notării în cartea funciară a începerii procedurii de expropriere, indicând ca obiectiv al expertizei calculul prejudiciului suferit prin expropriere, obiectiv însușit de instanță.

Raportul de expertiză efectuat în rejudecare a conchis că reclamanților li s-a produs un prejudiciu în valoare de 37.215 euro, cauzat de existența interdicției legale de a edifica construcții în perimetrul în discuție. Instanța de apel a motivat că nu poate omologa concluziile expertizei în acest sens, câtă vreme terenul în litigiu este unul arabil, iar prejudiciul invocat prin raportare la imposibilitatea edificării unor construcții nu îndeplinește cerința de a fi născut și actual, atâta timp cât nu a fost modificată destinația imobilului.

Prin acțiunea civilă, reclamanții au invocat și daune ocazionate de lipsa de folosință a terenului expropriat, calculată de la data notării în cartea funciară a începerii procedurii de expropriere, dată de la care au avut interdicție de înstrăinare, însă experții nu au reținut existența unui astfel de prejudiciu, iar reclamanții nu au probat că au fost lipsiți de folosința terenului proprietatea lor de la data notării în CF a începerii procedurii de expropriere, deși sarcina probei le revenea.

Cu privire la prejudiciul invocat decurgând din fragmentarea terenului proprietatea lor, instanța de apel a constatat că sunt nefondate argumentele invocate de reclamanți sub acest aspect, având în vedere suprafața deținută inițial (6.000 mp), cea expropriată (413 mp) și cea rămasă în proprietatea reclamanților (5.587 mp), care, în niciun caz nu poate fi apreciată ca fiind fărâmițată excesiv și imposibil de exploatat în condiții optime, având în vedere și categoria de teren arabil în care este încadrat imobilul. În atare condiții, nu se poate constata existența unui prejudiciu suferit prin divizarea, fărâmițarea proprietății, care să facă terenul rămas în proprietatea reclamanților inutilizabil, atât pentru agricultură, cât și pentru alte activități, suprafața fiind îndestulătoare pentru a putea fi exploatată eficient.

Instanța de apel a conchis că acțiunea civilă de față este neîntemeiată în ceea ce privește contestarea hotărârii cuprinzând valoarea despă gubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat, pentru că nu s-a dovedit o valoare mai mare a terenului ori existența unui alt prejudiciu decurgând din faptul exproprierii, iar art. 27 din Legea nr. 33/1994 stabilește în mod expres faptul că despăgubirea acordată de către instanță nu poate fi mai mică decât aceea oferită de expropriator. Împotriva acestei din urmă decizii reclamanții L.P. și L.F. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc.

civ., recurenții-reclamanți au susținut următoarele: Instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994. Astfel, în raportul de expertiza, experțiiau determinat si prejudiciul cauzat prin expropriere însă instanța, în mod greșit, nu a acordat despăgubirile datorate pentru prejudiciul creat, motivând că terenul expropriat este teren arabil în intravilan, S-a reținut greșit faptul că experții au analizat un teren intravilan cu construcții si cu utilități, iar din expertiză rezultă fără dubii atât la descrierea stării de fapt, cât si in Nota de calcul din Anexa nr. 1, că experții au analizat terenul, ca fiind arabil în intravilan. În motivarea soluției pronunțate, instanța de apel a făcut comparație cu terenurile din contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosarul cauzei, terenuri, care sunt „arabil in extravilan”, dar situate în alte localități aferente „Variantei de ocolire a Municipiului Arad” și în extravilanul Municipiului Arad.

Or, terenul expropriat este situat la periferia Municipiului Arad, in noul cartier de case Aradul Nou. Contractele de vânzare-cumpărare, depuse la dosarul cauzei și analizate de către instanță, se referă la terenuri care nu sunt învecinate cu terenul expropriat si nici nu se încadrează în aceeași categorie de teren, respectiv acela de arabil în intravilanul Municipiului Arad. Aceste contracte nu reflectă prețul real al terenului deoarece terenul a fost vândut după expropriere, iar partea din terenul rămas neexpropriat și-a pierdut din valoare. Instanța de apel a reținut, prin considerente, că pentru schimbarea destinației terenului expropriat, aceea de teren arabil in intravilan, în vederea realizării de construcții pe acest teren, ar fi necesară întocmirea unei documentații tip P.U.Z.

si aprobarea acesteia. Or, odată cu construirea șoselei, planul urbanistic zonal a fost aprobat, ceea ce înseamnă că o construcție viitoare nu ar putea să fie realizată fără acesta. Instanța de apel, deși reține că la calcularea cuantumului, experții, precum si instanța vor ține seama de prețul, cu care se vând in mod obișnuit imobile de același fel in unitatea administrativ-teritoriala, deci in intravilanul Municipiului Arad, la data întocmirii raportului de expertiza, înlătură fără a motiva de ce, înscrisurile depuse de reclamanți la dosarul cauzei, înscrisuri din care rezulta fără echivoc, ca la data întocmirii raportului de expertiza aceeași Comisie pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 pentru terenuri învecinate (lipite) acordă despăgubiri in cuantum de 126 euro/mp.

Din probele administrate în dosar de către reclamanți rezultă fără dubii, că în perioada 15 septembrie 2009 - decembrie 2010, nu s-au vândut în zona aferentă imobilului în litigiu terenuri și, de altfel, nici nu puteau fi vândute, deoarece acestea se aflau sub interdicția de înstrăinare. Cu privire la aceasta interdicție, instanța de apel nu face niciun fel de referire. Mai mult, instanța de apel, când a analizat daunele produse ca urmare a exproprierii unui părți din teren, nu a ținut cont că aceasta a determinat scăderea utilității si valoarea terenului, respectiv dintr-un dreptunghi perfect de 1 ha, de la periferia Municipiului Arad a ajuns o forma neregulata, fără acces la drumul public și foarte greu de vândut, având in vedere faptul ca a fost construita deja șoseaua de centură.

Instanța de apel nu a ținut cont la pronunțarea hotărârii de efectul real produs de expropriere, ci doar de prețul plătit efectiv în aceeași zonă pentru imobile. La dosarul cauzei au fost depuse mai multe rapoarte de expertiza pentru terenuri învecinate, din care rezulta o suma de 61 euro/mp., despăgubire acordata de către instanța. Curtea de Justiție a Uniunii Europene și C.E.D.O. au statuat, în mod constant, că o privare de un bun nu reprezintă prin ea însăși, o încălcare a dreptului de proprietate, dacă această măsură este prevăzuta de lege, este justificata de o cauza de utilitate publică, este dublată de o indemnizare corespunzătoare a titularului dreptului și este conforma cu principiile generale ale dreptului internațional.

Orice limitare trebuie, sa fie proporționala cu scopul urmărit, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. Recurenții-reclamanți au mai susținut că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept, care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile reclamanților și probele administrate în cauză. Recursul este fondat pentru considerentele care succed. Despăgubirea reprezintă o compensație pentru pierderea suferită de proprietar ori, eventual, de ceilalți titulari de drepturi reale, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate sau a altui drept real principal asupra bunului, obiect al exproprierii.

Potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (3) și (6) din Constituție, "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire", iar "Despăgubirile prevăzute de alin. (3) și (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție". Astfel, așa cum reiese din conținutul normei constituționale menționate, despăgubirea trebuie să fie "dreaptă", în sensul de a reprezenta valoarea reală a bunului expropriat, și să fie "prealabilă", adică trebuie să fie plătită proprietarului înainte de deposedarea sa. Exproprierea, ca ansamblu de acte și operațiuni administrative și jurisdicționale, are ca efect nașterea unor raporturi obligaționale între expropriator și persoanele îndreptățite la despăgubiri.

Momentul la care se stabilește cuantumul despăgubirilor nu poate fi, în toate cazurile, cel al emiterii actului de declarare a utilității publice. Acesta diferă, în raport cu momentul nașterii raportului juridic obligațional între expropriator, în calitate de debitor, și persoanele îndreptățite la despăgubiri, respectiv proprietarii sau, după caz, titularii de drepturi reale sau oricare alte persoane cunoscute care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate, în calitate de creditori. Astfel, momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor se poate circumscrie anterior începerii etapei judiciare, în faza administrativă, când părțile pot să ajungă la un acord, atât în privința exproprierii, cât și asupra cuantumului despăgubirilor, împrejurare în care despăgubirile vor fi acordate ca urmare a acordului amiabil al părților - art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Un alt moment poate coincide cu cel al etapei judiciare, când părțile pot încheia o tranzacție în fața instanței cu privire la expropriere și la despăgubiri, caz în care instanța va lua act de învoială și va pronunța o hotărâre de expedient, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994. Dacă părțile, însă, s-au învoit numai cu privire la expropriere, instanța va lua act de această înțelegere parțială printr-o încheiere interlocutorie și va continua judecata pentru stabilirea și distribuirea despăgubirilor, momentul acordării despăgubirilor fiind, de această dată, cel al rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, hotărâre care trebuie să cuprindă valoarea despăgubirii și termenul de plată al acesteia.

În raport cu fiecare moment al nașterii raportului obligațional între expropriator și expropriat, întinderea despăgubirilor va fi stabilită, așa cum, de altfel, consacră și norma constituțională prin art. 44 alin. (6), fie de părți, de comun acord, fie, în caz de divergență, prin justiție. Or, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 vizează stabilirea despăgubirilor în caz de neînțelegere între părți cu privire la cuantumul acestora în faza judiciară a procedurii exproprierii. Potrivit acestui text de lege, evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport cu prețurile de tranzacționare a unor imobile similare, de la data întocmirii raportului de expertiză, adică la o dată cât mai apropiată de momentul pronunțării hotărârii prin care se stabilește cuantumul despăgubirii și de momentul transferului dreptului de proprietate.

Prin urmare, instanța nu se poate raporta la valoarea despăgubirilor stabilită la momentul emiterii actului de expropriere, deoarece tocmai contestarea valorii despăgubirii stabilite la acel moment a declanșat procesul între părți, respectiv faza judiciară a procedurii de expropriere. Creșterea sau descreșterea valorii imobilului supus exproprierii, consecință a fluctuației pieței în domeniul imobiliar, are un caracter general, iar corecția acestui fenomen a generat necesitatea stabilirii valorii despăgubirilor prin raportare la valoarea de piață a imobilului la momentul cel mai apropiat de finalizarea procedurii de expropriere.

Așa fiind, instanța nu poate stabili, fără a prejudicia părțile, o altă valoare a despăgubirilor decât cea rezultată în urma raportului de expertiză efectuat în cursul judecării cauzei și nici nu poate avea în vedere un alt cuantum al despăgubirilor, stabilit în etapa administrativă a procedurii de expropriere, pe care părțile însele nu l-au acceptat la acel moment. Cum părțile nu au ajuns la un acord în privința întinderii despăgubirii până la momentul judecății și nici în cursul acesteia, este evident că valoarea despăgubirilor va fi stabilită de instanță după criteriile stabilite în art. 26 din Legea nr. 33/1994, adică la momentul întocmirii raportului de expertiză. De altfel, acest moment este cel ce reflectă valoarea reală a imobilului supus exproprierii, întinderea despăgubirii fiind echivalentă cu valoarea de piață a imobilului, reprezentând, în consecință, o dreaptă despăgubire.

Astfel, pentru a proteja interesele tuturor părților care participă la procedura exproprierii, legiuitorul a instituit în sarcina instanței obligația de a constitui o comisie formată din 3 experți care, la întocmirea raportului de expertiză, vor ține seama de prețurile de tranzacționare ale unor imobile similare, de la data efectuării acestui raport (art. 25 din Legea nr. 33/1994). O singură restricție este instituită de legiuitor, prin art. 27 alin. (2) din actul normativ menționat, și anume aceea că despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.

L egiuitorul român a consacrat principiul despăgubirii integrale a proprietarului expropriat, concluzie ce reiese din chiar cuprinsul art. 26 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia despăgubirea este formată din valoarea reală a imobilului și prejudiciul suferit de proprietar sau alte persoane îndreptățite, iar la calculul despăgubirilor se vor lua în considerare prețul de piață al imobilului și daunele provocate proprietarului, cuprinzând prejudiciul efectiv (damnum emergens), precum și beneficiul nerealizat (lucrum cesans).

P revederile legale mai sus menționate reprezintă o garanție pentru proprietarul expropriat de a nu fi supus unei măsuri abuzive din partea autorităților statului, astfel încât despăgubirea acordată pentru exproprierea imobilului trebuie să reflecte valoarea de piață a acestuia la data întocmirii raportului de expertiză, nu o valoare anterioară, ci una contemporană realizării efective a exproprierii, tocmai pentru a asigura o reparație completă și integrală pentru cel expropriat. Potrivit prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Necesitatea despăgubirii proprietarului pentru privarea de proprietate nu este însă prevăzută de reglementarea mai sus menționată, dar a fost impusă de jurisprudența C.E.D.O.

care a statuat că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanțe excepționale" - Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunțată în Cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei - deoarece, în absența indemnizării, protecția asigurată de art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție ar fi iluzorie și ineficace. Indemnizarea trebuie să fie rezonabilă, dar Convenția "nu garantează, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală a pierderii suferite", deoarece "obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi realizarea unor reforme economice sau de justiție socială, pot milita pentru o indemnizare (rambursare) inferioară valorii de piață a imobilului" - Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei; Hotărârea din 9 octombrie 2003, pronunțată în Cauza Biozokat A.E.

c. Grecia. Din acest punct de vedere, reglementarea internă în domeniul exproprierii este mai favorabilă decât cea consacrată prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea cuprinde valoarea "reală" a imobilului și despăgubirile cuvenite proprietarului și altor persoane îndreptățite, iar la stabilirea despăgubirii se are în vedere prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele în aceeași unitate administrativ-teritorială, adică prețul de piață al acestora la momentul realizării efective a exproprierii.

În speță, prin decizia de casare, Înalta Curte a dat îndrumări instanței de apel în sensul de a se efectua un nou raport de expertiză, cu respectarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin care să fie stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat în raport de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, să se administreze dovezi care să probeze tranzacțiile efectuate în aceste condiții precum și toate probele necesare pentru dovedirea prejudiciului pretins de reclamanți și stabilirea despăgubirilor cuvenite, în condițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994. În rejudecare, instanța de apel a dispus, prin încheierea din 12 iunie 2012, efectuarea unei noi expertize și a constatat necesară emiterea unei adrese către Primăria municipiului Arad - D.I.T.L.

în vederea comunicării în copie a unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 01 ianuarie 2009 - 07 aprilie 2009 având ca obiect terenuri situate în același perimetru cu cel expropriat, autorizând în același timp părțile „să facă diligențe la toate autoritățile statului, respectiv notari publici, Primăria municipiului Arad” pentru a depune la dosar contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 01 ianuarie 2009 - 07 aprilie 2009 având ca obiect terenuri situate în același perimetru cu cel expropriat.

Or, respectarea criteriului legal la care face referire art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 impunea ca, în efectuarea noii expertize - încuviințată cu ocazia rejudecării cauzei - să fie avute în vedere, pentru considerentele expuse, contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile din aceeași unitate administrativ-teritorială cu cel în litigiu încheiate în anul 2012, ca moment al realizării expertizei sau într-o perioadă cât mai apropiată de acest moment și nu perioada anului 2009, cum eronat a dispus instanța de apel.

Este de reținut totodată că, în stabilirea despăgubirilor, raportarea la criterii proxime, care sunt în vecinătatea criteriului legal instituit de art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 și-ar găsi justificare, astfel cum s-a statuat în jurisprudență - doar în condițiile în care s-ar face dovada unor demersuri la instituții abilitate (direcția locală de impozite și taxe, oficiul de cadastru și publicitate imobiliară, camera notarilor publice ș.a.) pentru a obține informații privind prețurile din tranzacții de vânzare-cumpărare a unor imobile de același fel în unitatea administrativ-teritorială cu terenul expropriat, încheiate în perioada efectuării expertizei, ori în vecinătatea acestei perioade de referință, iar în urma acestor demersuri s-ar constata imposibilitatea obținerii unor astfel de informații din cauza lipsei tranzacțiilor.

În speță, din verificarea lucrărilor cauzei, reiese că aceste demersuri nu s-au făcut, contrar celor reținute de instanța de apel în rejudecare, excepție făcând doar adresa prin care s-a solicitat Primăriei municipiului Arad - D.I.T.L. să comunice copii ale unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 01 ianuarie 2009 - 07 aprilie 2009 „învecinate cu terenul în litigiu - imobil înscris în C.F. Arad, teren arabil în intravilanul Municipiului Arad” (fila 72 dosar apel). Pentru că solicitarea relațiilor, în forma menționată, n-a putut face posibilă identificarea unui asemenea gen de imobil, respectiva instituție a comunicat că identificarea imobilelor de către organul fiscal se face după numele proprietarului și adresa administrativă a acestora (fila 79 dosar apel) însă instanța nu a mai revenit cu precizări care să permită finalizarea cu succes a demersului de a obține relațiile și înscrisurile solicitate.

Decizia recurată cuprinde motivele de fapt și de drept avute în vedere de instanța de apel la pronunțarea soluției, motiv pentru care dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat de recurenții-reclamanți nu sunt aplicabile în cauză, însă, câtă vreme instanța de apel nu a respectat reperul temporal consacrat de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și nu a exercitat un rol activ în soluționarea raportului juridic dedus judecății, conform îndrumărilor date prin decizia de casare, rol activ care nu este exclus de obligația ce subzistă în sarcina reclamanților de a proba pretențiile deduse judecății, în speță este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel fiind, a vând în vedere considerentele care preced, Înalta Curte constată că recursul este fondat și va fi admis, decizia instanței de apel va fi casată iar cauza va fi trimisă, spre rejudecare, Curții de Apel Timișoara, instanța de trimitere urmând a veghea la corecta aplicare a dispozițiilor legale incidente în determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat, respectiv art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În rejudecare, față de faptul că, din economia Legii nr. 198/2004 și a Legii nr. 33/1994 rezultă că legiuitorul a consacrat principiul reparării integrale a prejudiciului creat proprietarilor imobilelor expropriate, prejudiciu care trebuie să cuprindă atât valoarea efectivă a imobilului cât și celelalte daune aduse proprietarului, instanța de apel va analiza apărările reclamanților vizând prejudiciul ce le-a fost creat prin fragmentarea terenului, ca urmare a exproprierii, urmând a se avea în vedere, în stabilirea acestui prejudiciu, posibilitatea de exploatare sau valorificare, în orice mod, a terenului rămas în proprietatea reclamanților după expropriere precum și dispozițiile O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, cu modificările și completările ulterioare, ocazie cu care va dispune completarea probatoriului și în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții L.P. și L.F. împotriva Deciziei nr. 36 din 19 martie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2013.