ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5736/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1595 din 29 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul C.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. În considerentele hotărârii, tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată la data de 05 aprilie 2006 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 3831/2/2006, reclamantul C.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. și Guvernul României, solicitând să se constate că nu există în România o lege organică care să reglementeze modul de executare a pedepselor privative de libertate - arestul preventiv și deținerea în penitenciar, astfel încât acesta s-a aflat, de la data reținerii sale - 15 iulie 2002, într-o stare asimilată cu cea de ostatic.

Față de această situație, reclamantul a solicitat daune morale pentru prejudiciul cauzat prin reținerea sa fără existența unui astfel de act normativ. Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Statul Român este reprezentat prin M.F.P. Prin Decizia civilă nr. 523 din 20 februarie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, instanță la care s-a format Dosarul nr. 8914/299/2007. Reclamantul a precizat cererea în sensul că înțelege să cheme în judecată numai pe pârâtul Statul Român prin M.F.P.

și că valoarea obiectului este de 3.000.000 de lei. Prin sentința civilă nr. 6529 din 14 martie 2008 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu, și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul C.D. și pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Cauza a fost astfel înregistrată, la data de 20 decembrie 2008, în fond, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 49212/3/2008. Astfel sesizat, tribunalul a analizat cererea prin raportare la dispozițiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale - art. 998 - 999 C. civ., reținând că pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie a pârâtului trebuie îndeplinite anumite condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celor care au acționat.

În speță, s-a observat că prejudiciul invocat de reclamant și evaluat la suma de 3.000.000 de lei nu este cert, având în vedere că din proba cu înscrisuri administrată în cauză nu rezultă existența sa, partea nedemonstrând consecințele negative produse asupra propriei persoane ca urmare a inexistenței la data sesizării instanței de judecată a unei legi privind executarea pedepselor, a măsurilor privative de libertate. Sub aspectul existenței faptei ilicite, instanța de fond a reținut că la data introducerii cererii de chemare în judecată, 05 aprilie 2006, erau în vigoare Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor și O.U.G. nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, acte normative ce au fost ulterior abrogate prin Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Constituționalitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 56/2003 a făcut obiectul analizei instanței de contencios constituțional, fiind respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată de reclamantul din prezentul litigiu prin Decizia nr. 949 din 19 decembrie 2006, aflată la dosar. De asemenea, tribunalul a constatat că O.U.G. nr. 56/2003 stabilea anumite drepturi de care beneficiau persoanele private de libertate, modalitatea de exercitare a drepturilor și măsurile dispuse în vederea exercitării putând fi supuse verificării instanței în a cărei circumscripție se afla penitenciarul, conform art. 3. Prin urmare, nu a putut fi reținută o faptă ilicită a pârâtului din litigiu, în condițiile în care acesta a acționat în sensul legiferării drepturilor persoanelor private de libertate și a modalității concrete de exercitare a drepturilor, a măsurilor privative de liberate dispuse de organele judiciare.

În lipsa unei fapte ilicite și a unui prejudiciu, celelalte două condiții ale angajării răspunderii civile delictuale - existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției nu au mai fost analizate. Împotriva acestei sentințe a formulat apel C.D., în esență susținând că greșit a fost soluționată cauza, că motivarea hotărârii este eronată și tendențioasă, că, dacă avea posibilitate să-și susțină cauza printr-un avocat, putea face dovada cu înscrisuri a celor susținute, că prima instanță i-a încălcat dreptul la apărare, cât timp nu a avut posibilitatea de a propune probe. Prin Decizia civilă nr. 398/ A din data de 12 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că apelantul, fără a face o argumentație concretă, este nemulțumit de soluția primei instanțe invocând lipsa de apărare și faptul că nu s-au administrat probe. Or, sub acest aspect apelul nu este întemeiat, instanța preocupându-se să lămurească situația juridică dedusă judecății și să analizeze condițiile răspunderii civile delictuale. Atât timp cât apelantul, cel care a formulat cererea de chemare în judecată, nu a indicat și materialul probator, în lipsa unor elemente concrete sub aspectul dovedirii îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, care trebuiau arătate de acesta, prima instanță a rezolvat acțiunea pe baza mijloacelor de probă existente la dosar.

Tribunalul, verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii a constatat că nu sunt elemente care să conducă la netemeinicia și nelegalitatea sentinței apelate. Împotriva deciziei de mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.D., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul a arătat că ambele instanțe, favorizându-l pe pârât, nu au luat în considerare dovezile cu înscrisuri depuse la dosarul cauzei, nu au atașat hotărârea pronunțată în Dosarul nr. 18981/3/2010 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, și nu au făcut în mod real la o cercetare judecătorească.

De asemenea, aceleași instanțe nu au avut în vedere că reclamantul a ridicat excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor și a O.U.G. nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, la data de 27 iunie 2006, în Dosarul nr. 3831/2/2006 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și totodată, că această instanță nu a sesizat niciodată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate invocată cu referire la Legea nr. 234/1969 privind executarea pedepselor; instanța de contencios constituțional a fost învestită în legătură cu neconstituționalitatea O.U.G.

nr. 56/2003 abia în luna decembrie 2006, astfel că nu a respins excepția ca inadmisibilă, așa cum arată, eronat și tendențios, prima instanță și instanța de apel, ci, prin Decizia nr. 949 din 19 decembrie 2006, Curtea Constituțională „respinge ca devenită inadmisibilă” excepția în cauză, urmare intrării în vigoare la data de 18 octombrie 2006 a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor, ce a abrogat cele două acte normative indicate. În aceste condiții, instanțele și-au depășit atribuțiile puterii judecătorești. Recurentul a mai susținut că, în speță, întâmpinarea era obligatorie potrivit art. 118 C. proc. civ. Cu toate că a învederat acest fapt în fața ambelor instanțe, acestea nu au cerut pârâtului să se conformeze dispozițiilor legale, astfel că s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. și art. 16 alin. (1) și (2) din Constituția României. Niciuna din cele două instanțe nu au acordat reclamantului vreun drept, însă au încălcat toate drepturile procesuale, inclusiv dreptul la apărare; ambele hotărâri pronunțate în Dosarul nr. 49212/3/2008 cuprind motive contradictorii și străine de natura pricinii, iar instanțele au interpretat, cu rea-credință, în mod greșit actul juridic dedus judecății, au schimbat în mod neîndoielnic natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, astfel că au fost pronunțate hotărâri cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurentul a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, deoarece procesul a fost soluționat fără a se intra în cercetarea fondului.

Examinând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: În prealabil, instanța de recurs reține că obiectul analizei în recurs îl poate constitui doar hotărârea instanței de apel, iar nu soluțiile pronunțate în cauză anterior. Înalta Curte, verificând conținutul cererii de recurs, constată că recurentul a adus critici generice hotărârii pronunțate de instanța de apel, în sensul că nu s-au apreciat probele aflate la dosar, fără să exemplifice care sunt acele dovezi administrate la cerere care nu au fost avute în vedere în faza procesuală a apelului. Înalta Curte apreciază că o astfel de critică, în sensul nepronunțării asupra unor dovezi administrate, nu mai poate face obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc.

civ. au fost deja abrogate. Pe de altă parte, respingerea unei probe - în cazul de față neatașarea hotărârii pronunțate în Dosarul nr. 18981/3/2010 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, nu poate constitui o premisă pentru cenzurarea hotărârii instanței de apel, întrucât acest motiv de recurs nu se încadrează în prevederile art. art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.; partea avea, de altfel, posibilitatea să solicite administrarea probei în recurs, însă nu a procedat în acest sens. Înalta Curte consideră, totodată, că susținerile recurentului legate de modalitatea de învestire a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate arătate, respectiv modalitatea de soluționare a acestora de către instanța de contencios constituțional nu atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., astfel cum se arată prin motivele de recurs. Pe de o parte, analiza cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate se realizează de instanța în fața căreia a fost ridicată o astfel de excepție, partea interesată putând ataca în mod distinct încheierea prin care s-a respins sesizarea, iar, pe de altă parte, verificarea concordanței unor dispoziții legale cu Constituția României este de competența exclusivă a Curții Constituționale, astfel că nu poate fi invocată sub forma unui motiv de recurs. Înalta Curte mai reține că s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 118 C. proc.

civ., deoarece instanța de apel nu ar fi obligat pârâtul să depună întâmpinare, însă constată că prevederile citate sunt în acord cu dispozițiile art. 16 din Constituția României, în cadrul procesului civil depunerea întâmpinării contribuind la urgentarea soluționării procesului prin motivarea ei, prin arătarea dovezilor, față de care reclamantul, la rândul său, își poate pregăti din timp apărarea. Aceste dispoziții nu îngrădesc accesul la justiție și nu încalcă dreptul la apărare al pârâtului, singura parte în cauza care se poate prevala, eventual, de aplicarea greșită a textului de lege arătat. În aceste condiții, reclamantul nu justifică un prejudiciu ce i-a fost creat prin nedepunerea întâmpinării, pentru a putea invoca incidența art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., și, drept consecință, a dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În ultimul rând, Înalta Curte observă că recurentul face trimitere la prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., fără însă a detalia în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva acestor motive de recurs, astfel încât nu se poate face o analiză a hotărârii instanței de apel din acest punct de vedere. Recurentul susține generic și încălcarea dreptului la apărare, dar nu dezvoltă argumente în acest sens în legătură cu soluția din decizia atacată. Ca atare, Înalta Curte nu reține că s-a produs o vătămare părții în cauza prin încălcarea dreptului garantat de art. 24 din Constituția României, pentru a fi aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Pentru toate aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.D. împotriva Deciziei nr. 398/ A din data de 12 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2013.