ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5736/2013

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1595 din 29 septembrie

2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea formulată de reclamantul C.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin M.F.P.

În considerentele

hotărârii, tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată la data de 05

aprilie 2006 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, sub nr. 3831/2/2006, reclamantul C.D. a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român prin M.F.P. și Guvernul României, solicitând să se constate că nu

există în România o lege organică care să reglementeze modul de executare a

pedepselor privative de libertate - arestul preventiv și deținerea în

penitenciar, astfel încât acesta s-a aflat, de la data reținerii sale - 15

iulie 2002, într-o stare asimilată cu cea de ostatic. Față de această situație,

reclamantul a solicitat daune morale pentru prejudiciul cauzat prin reținerea

sa fără existența unui astfel de act normativ.

Pârâtul Guvernul

României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, având în vedere că, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954,

Statul Român este reprezentat prin M.F.P.

Prin Decizia civilă nr.

523 din 20 februarie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat

soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, instanță

la care s-a format Dosarul nr. 8914/299/2007.

Reclamantul a

precizat cererea în sensul că înțelege să cheme în judecată numai pe pârâtul

Statul Român prin M.F.P. și că valoarea obiectului este de 3.000.000 de lei.

Prin sentința civilă nr.

6529 din 14 martie 2008 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București s-a admis

excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu, și s-a

declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul C.D. și pe

pârâtul Statul Român prin M.F.P. în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost astfel

înregistrată, la data de 20 decembrie 2008, în fond, pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. 49212/3/2008.

Astfel sesizat,

tribunalul a analizat cererea prin raportare la dispozițiile de drept comun în

materia răspunderii civile delictuale - art. 998 - 999 C. civ., reținând că

pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie a pârâtului trebuie

îndeplinite anumite condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte

ilicite, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența

vinovăției celor care au acționat.

În speță, s-a

observat că prejudiciul invocat de reclamant și evaluat la suma de 3.000.000 de

lei nu este cert, având în vedere că din proba cu înscrisuri administrată în

cauză nu rezultă existența sa, partea nedemonstrând consecințele negative produse

asupra propriei persoane ca urmare a inexistenței la data sesizării instanței

de judecată a unei legi privind executarea pedepselor, a măsurilor privative de

libertate.

Sub aspectul

existenței faptei ilicite, instanța de fond a reținut că la data introducerii

cererii de chemare în judecată, 05 aprilie 2006, erau în vigoare Legea nr. 23/1969

privind executarea pedepselor și O.U.G. nr. 56/2003 privind unele drepturi ale

persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, acte

normative ce au fost ulterior abrogate prin Legea nr. 275/2006 privind

executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul

procesului penal.

Constituționalitatea

dispozițiilor O.U.G. nr. 56/2003 a făcut obiectul analizei instanței de

contencios constituțional, fiind respinsă ca inadmisibilă excepția de

neconstituționalitate invocată de reclamantul din prezentul litigiu prin Decizia

nr. 949 din 19 decembrie 2006, aflată la dosar.

De asemenea, tribunalul

a constatat că O.U.G. nr. 56/2003 stabilea anumite drepturi de care beneficiau

persoanele private de libertate, modalitatea de exercitare a drepturilor și

măsurile dispuse în vederea exercitării putând fi supuse verificării instanței

în a cărei circumscripție se afla penitenciarul, conform art. 3.

Prin urmare, nu a

putut fi reținută o faptă ilicită a pârâtului din litigiu, în condițiile în

care acesta a acționat în sensul legiferării drepturilor persoanelor private de

libertate și a modalității concrete de exercitare a drepturilor, a măsurilor

privative de liberate dispuse de organele judiciare.

În lipsa unei fapte

ilicite și a unui prejudiciu, celelalte două condiții ale angajării răspunderii

civile delictuale - existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită

și prejudiciu și existența vinovăției nu au mai fost analizate.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel C.D., în esență susținând că greșit a fost soluționată

cauza, că motivarea hotărârii este eronată și tendențioasă, că, dacă avea

posibilitate să-și susțină cauza printr-un avocat, putea face dovada cu

înscrisuri a celor susținute, că prima instanță i-a încălcat dreptul la

apărare, cât timp nu a avut posibilitatea de a propune probe.

Prin Decizia civilă nr.

398/ A din data de 12 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

formulat de reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că apelantul, fără a face o argumentație

concretă, este nemulțumit de soluția primei instanțe invocând lipsa de apărare

și faptul că nu s-au administrat probe.

Or, sub acest aspect

apelul nu este întemeiat, instanța preocupându-se să lămurească situația

juridică dedusă judecății și să analizeze condițiile răspunderii civile

delictuale.

Atât timp cât apelantul,

cel care a formulat cererea de chemare în judecată, nu a indicat și materialul

probator, în lipsa unor elemente concrete sub aspectul dovedirii îndeplinirii condițiilor

răspunderii civile delictuale, care trebuiau arătate de acesta, prima instanță

a rezolvat acțiunea pe baza mijloacelor de probă existente la dosar.

Tribunalul, verificând,

în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii a

constatat că nu sunt elemente care să conducă la netemeinicia și nelegalitatea

sentinței apelate.

Împotriva deciziei de

mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.D., criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, reclamantul a arătat că ambele instanțe,

favorizându-l pe pârât, nu au luat în considerare dovezile cu înscrisuri depuse

la dosarul cauzei, nu au atașat hotărârea pronunțată în Dosarul nr. 18981/3/2010

al Tribunalului București, secția a V-a civilă, și nu au făcut în mod real la o

cercetare judecătorească.

De asemenea, aceleași

instanțe nu au avut în vedere că reclamantul a ridicat excepția de

neconstituționalitate a Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor și a O.U.G.

nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea

pedepselor privative de libertate, la data de 27 iunie 2006, în Dosarul nr. 3831/2/2006

al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

și totodată, că această instanță nu a sesizat niciodată Curtea Constituțională

cu excepția de neconstituționalitate invocată cu referire la Legea nr. 234/1969 privind executarea pedepselor; instanța de contencios constituțional a fost

învestită în legătură cu neconstituționalitatea O.U.G. nr. 56/2003 abia în luna

decembrie 2006, astfel că nu a respins excepția ca inadmisibilă, așa cum arată,

eronat și tendențios, prima instanță și instanța de apel, ci, prin Decizia nr. 949

din 19 decembrie 2006, Curtea Constituțională „respinge ca devenită

inadmisibilă” excepția în cauză, urmare intrării în vigoare la data de 18

octombrie 2006 a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor, ce a abrogat

cele două acte normative indicate.

În aceste condiții, instanțele

și-au depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Recurentul a mai

susținut că, în speță, întâmpinarea era obligatorie potrivit art. 118 C. proc.

civ. Cu toate că a învederat acest fapt în fața ambelor instanțe, acestea nu au

cerut pârâtului să se conformeze dispozițiilor legale, astfel că s-au încălcat

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ. și art. 16 alin. (1) și (2) din Constituția României.

Niciuna din cele două

instanțe nu au acordat reclamantului vreun drept, însă au încălcat toate

drepturile procesuale, inclusiv dreptul la apărare; ambele hotărâri pronunțate

în Dosarul nr. 49212/3/2008 cuprind motive contradictorii și străine de natura

pricinii, iar instanțele au interpretat, cu rea-credință, în mod greșit actul

juridic dedus judecății, au schimbat în mod neîndoielnic natura și înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, astfel că au fost pronunțate

hotărâri cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Recurentul a

solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei

instanțe, deoarece procesul a fost soluționat fără a se intra în cercetarea

fondului.

Examinând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

În prealabil,

instanța de recurs reține că obiectul analizei în recurs îl poate constitui

doar hotărârea instanței de apel, iar nu soluțiile pronunțate în cauză

anterior.

Înalta Curte,

verificând conținutul cererii de recurs, constată că recurentul a adus critici

generice hotărârii pronunțate de instanța de apel, în sensul că nu s-au

apreciat probele aflate la dosar, fără să exemplifice care sunt acele dovezi

administrate la cerere care nu au fost avute în vedere în faza procesuală a

apelului.

Înalta Curte

apreciază că o astfel de critică, în sensul nepronunțării asupra unor dovezi

administrate, nu mai poate face obiectul controlului judiciar în recurs,

întrucât dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. au fost deja abrogate. Pe

de altă parte, respingerea unei probe - în cazul de față neatașarea hotărârii

pronunțate în Dosarul nr. 18981/3/2010 al Tribunalului București, secția a V-a

civilă, nu poate constitui o premisă pentru cenzurarea hotărârii instanței de

apel, întrucât acest motiv de recurs nu se încadrează în prevederile art. art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ.; partea avea, de altfel, posibilitatea să solicite

administrarea probei în recurs, însă nu a procedat în acest sens.

Înalta Curte

consideră, totodată, că susținerile recurentului legate de modalitatea de

învestire a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate

arătate, respectiv modalitatea de soluționare a acestora de către instanța de

contencios constituțional nu atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 4 C.

proc. civ., astfel cum se arată prin motivele de recurs.

Pe de o parte,

analiza cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de

neconstituționalitate se realizează de instanța în fața căreia a fost ridicată

o astfel de excepție, partea interesată putând ataca în mod distinct încheierea

prin care s-a respins sesizarea, iar, pe de altă parte, verificarea

concordanței unor dispoziții legale cu Constituția României este de competența

exclusivă a Curții Constituționale, astfel că nu poate fi invocată sub forma

unui motiv de recurs.

Înalta Curte mai

reține că s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 118 C. proc. civ., deoarece

instanța de apel nu ar fi obligat pârâtul să depună întâmpinare, însă constată

că prevederile citate sunt în acord cu dispozițiile art. 16 din Constituția

României, în cadrul procesului civil depunerea întâmpinării contribuind la

urgentarea soluționării procesului prin motivarea ei, prin arătarea dovezilor,

față de care reclamantul, la rândul său, își poate pregăti din timp apărarea.

Aceste dispoziții nu

îngrădesc accesul la justiție și nu încalcă dreptul la apărare al pârâtului,

singura parte în cauza care se poate prevala, eventual, de aplicarea greșită a

textului de lege arătat.

În aceste condiții,

reclamantul nu justifică un prejudiciu ce i-a fost creat prin nedepunerea

întâmpinării, pentru a putea invoca incidența art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

și, drept consecință, a dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În ultimul rând,

Înalta Curte observă că recurentul face trimitere la prevederile art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ., fără însă a detalia în ce constă nelegalitatea deciziei

recurate din perspectiva acestor motive de recurs, astfel încât nu se poate

face o analiză a hotărârii instanței de apel din acest punct de vedere.

Recurentul susține

generic și încălcarea dreptului la apărare, dar nu dezvoltă argumente în acest

sens în legătură cu soluția din decizia atacată. Ca atare, Înalta Curte nu

reține că s-a produs o vătămare părții în cauza prin încălcarea dreptului

garantat de art. 24 din Constituția României, pentru a fi aplicabil motivul de

casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Pentru toate aceste

argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul C.D. împotriva Deciziei nr. 398/ A din data de

12 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 decembrie 2013.