ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 862/2014

Asupra cererilor de recurs de față, deliberând constată că, prin sentința civilă nr. 10197 din 17 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 52409/3/2011 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active și s-a respins cererea formulată de reclamanta SC R.G. SRL București în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA București și intervenientul forțat SC U.L.C. SA București ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. De asemenea s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată a SC U.L.C. I.F.N. SA. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut în esență faptul că reclamanta SC R.G. SRL București este un terț față de contractul de asigurări încheiat între SC U.L.C.

I.F.N. SA și SC G.A. SA București în temeiul căruia a formulat acțiunea, neavând temei de subrogare în drepturile finanțatorului în raport de prevederile O.G. nr. 51/1997 și art. 1108 C. civ. De asemenea, SC U.L.C. I.F.N. SA prin cererea formulată de introducere forțată în cauză în calitate de proprietar al bunului a solicitat admiterea acțiunii formulată de reclamantă, apărând astfel drepturile reclamantei în calitate de intervenient accesoriu, achiesând la cererea reclamantei. Apelurile, declarate de reclamantă și intervenientă împotriva acestei sentințe, au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 55 din 19 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a considerat că instanța de fond a apreciat corect situația de fapt inclusiv când a reținut lipsa de temei a apelantei pentru subrogarea în drepturile finanțatorului. Probele au relevat că cererea introductivă de instanță nu a fost formulată de titularii dreptului la acțiune îndreptățiți, atât utilizatorul cât și finanțatorul omițând respectarea prevederilor legale, inclusiv în privința procurii reglementate de art. 68 C. proc. civ. Având în vedere că instanța de apel a validat soluția instanței de fond pe excepția lipsei calității procesuale active a apelantei, nu a mai purces la cercetarea aspectelor ce țin de fondul cauzei întrucât ar fi fost de prisos.

S-a reținut că acțiunea oblică, indirectă reglementată de art. 974 C. civ. nu este incidență în speță. De altfel, din conținutul cererii introductive de instanță rezultă fără dubiu că cererea e făcută de reclamantă în nume propriu, invocând ca temei art. 969 și următoarele C. civ., art. 112 și art. 274 C. proc. civ. În privința subrogării reclamantei în drepturile finanțatorului instanța de fond a reținut în esență că, nu se încadrează în situațiile limitative prevăzute de O.G. nr. 51/1997 și cele prevăzute de art. 1108 C. civ. astfel că, motivele expuse de apelantă au fost apreciate ca nefondate cât timp vizează aspecte în același sens de neincidență în speță. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC R.G.

SRL București și intervenientul forțat SC U.L.C. SA București. Recurentul intervenient forțat SC U.L.C. SA București a solicitat admiterea recursului, respingerea excepției lipsei calității procesuale active a SC R.G. SRL și casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, obligarea SC G.A. SA la achitarea tuturor cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu, întemeindu-și recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9, art. 312 alin. (2), (3) și (5), și art. 274 din vechiul C proc. civ. Recurenta reclamantă SC R.G. SRL București și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv a susținut reclamanta că, admițând excepția lipsei calității procesual active, au fost încălcate dispozițiile art. 12 lit. b) din O.U.G.

nr. 51/1997, republicată, dispozițiile art. 970, 974 și 1108 din vechiul C. civ., în vigoare la data introducerii acțiunii. Astfel, recurenta apreciază că nu este terț față de contractul de asigurare atâta timp cât, plătind primele de asigurare, i s-a recunoscut implicit calitatea de parte contractantă de către societatea de asigurare. Mai mult, bunul fiind furat și nerevenind niciodată în patrimoniul recurentei, aceasta fiind lipsită de folosința bunului se poate subroga în drepturile societății de leasing în temeiul dispozițiilor art. 12 lit b) din O.U.G. nr. 51/1997. În plus, prin împuternicirea din 18 ianuarie 2012 SC U.L.C. I.F.N. SA a acordat mandat expres de reprezentare SC R.G. SRL, iar la 15 februarie 2012 a fost introdusă în cauză, achiesând la cererea formulată și precizând în mod clar și fără putere de tăgadă că ratifică toate demersurile juridice îndeplinite de către reclamantă.

În consecință, reclamanta consideră că are dreptul la acordarea despăgubirilor, pe de-o parte dat fiind faptul că nu există certitudinea că autoturismul găsit este același cu cel furat (față de modificările de la sașiu) și, pe de altă parte, pentru că a fost lipsită de folosința bunului în timp ce a achitat ratele de leasing precum și pe cele de asigurare până la momentul producerii riscului asigurat. Apreciază că menționarea societății de leasing ca fiind asigurat în cadrul contractului de asigurare este doar o formalitate impusă de faptul că aceasta deține proprietatea bunului până la încetarea contractului de leasing.

Recurenta consideră că în mod greșit ambele instanțe, de fond și apel, au respins susținerea acesteia în sensul subrogării dobânditorului în drepturile finanțatorului, întrucât la data formulării cererii societatea de leasing nu mai avea dreptul de proprietate asupra bunului și deci nu mai avea niciun interes în promovarea acțiunii în despăgubiri împotriva SC G.A. SA. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate de către recurente, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Cât privește recursul declarat de recurenta SC U.L.C. I.F.N.

SA împotriva Deciziei civile nr. 55 din 19 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, se va avea în vedere că deși recurenta a fost legal citată pentru termenul de astăzi cu mențiunea de a depune o de taxă judiciară de timbru de 3.884 lei și un timbru judiciar de 5 lei, aceasta nu a înțeles să se conformeze dispozițiilor instanței. Se constată, astfel, că obligația ce îi revenea, sub aspectul timbrajului, nu este satisfăcută. Potrivit art. 20 din Legea nr. 146/1997: "(1) Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat. (2) Dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.

în cazul când se micșorează valoarea pretențiilor formulate în acțiune sau în cerere, după ce a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea inițială, fără a se ține seama de reducerea ulterioară. (3) Neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii". Potrivit art. 3 din O.G. nr. 32/1995 modificată prin Legea nr. 123/1997: "(2) în cazul în care cererile prevăzute la alin. (1), indiferent dacă privesc fondul sau o cale de atac, au ca obiect o valoare mai mare de 1.000 lei, se aplică timbre judiciare de 1,5 lei, dacă valoarea este de peste 1.000 lei, se aplică timbre judiciare de 3 lei, iar dacă valoarea este de peste 10.000 lei, se aplică timbre judiciare de 5 lei". Art. 9 din același act normativ prevede că, pentru "cererile pentru care se datorează timbru judiciar, nu vor fi primite și înregistrate, dacă nu sunt timbrate corespunzător.

în cazul nerespectării dispozițiilor prezentei ordonanțe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru". Pentru considerentele de fapt și de drept reținute mai sus, se va anula ca netimbrat, recursul declarat de recurenta SC U.L.C. I.F.N. SA împotriva Deciziei civile nr. 55 din 19 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Cât privește recursul declarat de recurenta reclamantă SC U.L.C. I.F.N. SA, acesta se va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 2.7.1. din Asigurarea Condiții Generale pentru contractele de leasing financiar rezultă că utilizatorul este obligat să încheie în calitate de contractant cu asigurătorul pe care îl alege un contract de asigurare a bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing împotriva tuturor riscurilor dar, în speță contractul de leasing financiar din 2009 are ca părți pe SC U.L.C.

I.F.N. SA și pe SC R.G. SRL, nu și societatea de asigurare. Așadar, această clauză din contractul precitat nu este opozabilă intimatei. Pe de altă parte, contractul de asigurare nu s-a încheiat conform prevederilor art. 2.7.1 precitat de către utilizator ci, de către proprietarul autoturismului SC U.L.C. I.F.N. SA în calitate de asigurat (fila 27 din dosar fond, polița din 26 aprilie 2009). Recurenta SC R.G. SRL apare doar în calitate de „contractant utilizator" având în vedere inclusiv art. 1.5. din Condițiile Generale la polița de asigurare care prevede că: „Asigurarea este valabilă și dacă autovehiculul este condus de altă persoană decât Asiguratul" (fila 28 dosar fond). De altfel, polița de asigurare este semnată de A.B.A.

București (intimata de față) - fila 27 dosar fond. De vreme ce utilizatorul a avut folosința autoturismului trebuia să cunoască condițiile privind asigurarea de avarii a autovehiculelor, dar asta nu înseamnă că este parte contractantă în contractul de asigurare, această calitate având-o în contractul de leasing financiar care nu este opozabil intimatei. Plata primelor de asigurare decurgând din polița de asigurare nu rezultă din poliță că ar fi în sarcina utilizatorului ci, dimpotrivă, în sarcina asiguratului. Această obligație a fost inserată în contractul de leasing financiar sus arătat care nu este opozabil intimatei. Mai mult, din art. 2.7.1. din Condițiile Generale pentru contractele de leasing financiar rezultă fără dubiu faptul că „Asiguratul și beneficiatul unic al Poliței de Asigurare va fi în toate cazurile și în orice moment finanțatorul" și nu utilizatorul (vezi fila 20 verso-21, fond).

În consecință, acest motiv de recurs apare nefondat. Articolul 12 lit. b) din Ordonanța nr. 51/1997 nu este incident în speță întrucât, în raport de obiectul cererii nu ne aflăm în fața unei acțiuni posesorii, recurenta nefiind titulara dreptului de despăgubire pentru autoturismul asigurat, neavând calitate procesuală activă.

Cât privește împuternicirea din 18 ianuarie 2012 nu poate valora mandat pentru promovarea acțiunii de către utilizator, dată de către finanțator, în raport de conținutul acesteia și anume: „să ne reprezinte în fața Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, în vederea depunerii tuturor demersurilor legale împotriva C.A.G." în plus, aceasta s-a dat la 18 ianuarie 2012 în timp ce acțiunea s-a introdus de reclamanta utilizator anterior, adică la 05 iulie 2011. După conținutul acestei împuterniciri, finanțatorul trebuia să formuleze personal acțiunea apoi s-o depună la instanță să-l reprezinte, urmând să facă toate demersurile legale împotriva intimatei. În concret, nu rezultă că finanțatorul a dat procură specială utilizatorului în sensul art. 68 C. proc.

civ. pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată. Altfel împuternicirea dată pentru reprezentare trebuia legalizată în baza art. 68 C. proc. civ. în plus, această împuternicire s-a dat așa cum s-a arătat ulterior promovării acțiunii de către utilizator. Cum împuternicirea din 2012 nu întrunește condițiile legale, finanțatorul nu avea ce să ratifice. Așadar, reclamanta recurentă a făcut demersurile pentru concilierea directă cu intimata în temeiul art. 720 1 C. proc. civ. și cererea introductivă de instanță în nume propriu, fără procură legală dată de finanțator. Intervenția finanțatorului în proces urmare cererii reclamantei în temeiul art. 57 alin. (3) C. proc. civ. nu acoperă dispozițiile legale privind exercitarea dreptului de chemare în judecată a intimatei.

Nici „achiesarea" finanțatorului la cererea de chemare în judecată formulată de utilizator nu complinește cerințele legale precitate. În consecință, instanța a aplicat, inclusiv când a reținut lipsa de temei a recurentei pentru subrogarea în drepturile finanțatorului. Probele au relevat că cererea introductivă de instanță nu a fost formulată de titularii dreptului la acțiune îndreptățiți, atât utilizatorul cât și finanțatorul omițând respectarea prevederilor legale, inclusiv în privința procurii reglementate de art. 68 C. proc. civ. Având în vedere că instanța de recurs validează soluția instanței de apel pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, nu va mai intra în cercetarea aspectelor ce țin de fondul cauzei întrucât ar fi de prisos.

Pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat recurenta SC R.G. SRL împotriva Deciziei civile nr. 55 din 19 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Recurs București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta SC U.L.C. I.F.N. SA împotriva Deciziei civile nr. 55 din 19 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Respinge recursul declarat de recurenta SC R.G. SRL împotriva Deciziei civile nr. 55 din 19 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2014.