ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 862/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 862/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cererilor de recurs de

față, deliberând constată că, prin sentința civilă nr. 10197 din 17 iulie 2012

pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 52409/3/2011

a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active și s-a respins

cererea formulată de reclamanta SC R.G. SRL București în contradictoriu cu

pârâta SC G.A. SA București și intervenientul forțat SC U.L.C. SA București ca

fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. De asemenea s-a

respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată a SC U.L.C. I.F.N. SA.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de fond a reținut în esență faptul că reclamanta SC R.G.

SRL București este un terț față de contractul de asigurări încheiat între SC U.L.C.

I.F.N. SA și SC G.A. SA București în temeiul căruia a formulat acțiunea,

neavând temei de subrogare în drepturile finanțatorului în raport de

prevederile O.G. nr. 51/1997 și art. 1108 C. civ.

De asemenea, SC

U.L.C. I.F.N. SA prin cererea formulată de introducere forțată în cauză în

calitate de proprietar al bunului a solicitat admiterea acțiunii formulată de

reclamantă, apărând astfel drepturile reclamantei în calitate de intervenient

accesoriu, achiesând la cererea reclamantei.

Apelurile,

declarate de reclamantă și intervenientă împotriva acestei sentințe, au fost

respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 55 din 19 februarie 2012,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de apel a considerat că instanța de fond a

apreciat corect situația de fapt inclusiv când a reținut lipsa de temei a

apelantei pentru subrogarea în drepturile finanțatorului. Probele au relevat că

cererea introductivă de instanță nu a fost formulată de titularii dreptului la

acțiune îndreptățiți, atât utilizatorul cât și finanțatorul omițând respectarea

prevederilor legale, inclusiv în privința procurii reglementate de art. 68 C.

proc. civ.

Având în vedere

că instanța de apel a validat soluția instanței de fond pe excepția lipsei

calității procesuale active a apelantei, nu a mai purces la cercetarea

aspectelor ce țin de fondul cauzei întrucât ar fi fost de prisos.

S-a reținut că

acțiunea oblică, indirectă reglementată de art. 974 C. civ. nu este incidență

în speță. De altfel, din conținutul cererii introductive de instanță rezultă

fără dubiu că cererea e făcută de reclamantă în nume propriu, invocând ca temei

art. 969 și următoarele C. civ., art. 112 și art. 274 C. proc. civ.

În privința

subrogării reclamantei în drepturile finanțatorului instanța de fond a reținut

în esență că, nu se încadrează în situațiile limitative prevăzute de O.G. nr. 51/1997

și cele prevăzute de art. 1108 C. civ. astfel că, motivele expuse de apelantă

au fost apreciate ca nefondate cât timp vizează aspecte în același sens de

neincidență în speță.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC R.G. SRL București și

intervenientul forțat SC U.L.C. SA București.

Recurentul

intervenient forțat SC U.L.C. SA București a solicitat admiterea recursului,

respingerea excepției lipsei calității procesuale active a SC R.G. SRL și

casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel

București, obligarea SC G.A. SA la achitarea tuturor cheltuielilor de judecată

generate de soluționarea prezentului litigiu, întemeindu-și recursul pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9, art. 312 alin. (2), (3) și (5), și art. 274

din vechiul C proc. civ.

Recurenta

reclamantă SC R.G. SRL București și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv a susținut reclamanta că, admițând excepția lipsei calității

procesual active, au fost încălcate dispozițiile art. 12 lit. b) din O.U.G. nr.

51/1997, republicată, dispozițiile art. 970, 974 și 1108 din vechiul C. civ.,

în vigoare la data introducerii acțiunii.

Astfel,

recurenta apreciază că nu este terț față de contractul de asigurare atâta timp

cât, plătind primele de asigurare, i s-a recunoscut implicit calitatea de parte

contractantă de către societatea de asigurare. Mai mult, bunul fiind furat și

nerevenind niciodată în patrimoniul recurentei, aceasta fiind lipsită de folosința

bunului se poate subroga în drepturile societății de leasing în temeiul

dispozițiilor art. 12 lit b) din O.U.G. nr. 51/1997.

În plus, prin

împuternicirea din 18 ianuarie 2012 SC U.L.C. I.F.N. SA a acordat mandat expres

de reprezentare SC R.G. SRL, iar la 15 februarie 2012 a fost introdusă în

cauză, achiesând la cererea formulată și precizând în mod clar și fără putere

de tăgadă că ratifică toate demersurile juridice îndeplinite de către

reclamantă.

În consecință,

reclamanta consideră că are dreptul la acordarea despăgubirilor, pe de-o parte

dat fiind faptul că nu există certitudinea că autoturismul găsit este același

cu cel furat (față de modificările de la sașiu) și, pe de altă parte, pentru că

a fost lipsită de folosința bunului în timp ce a achitat ratele de leasing

precum și pe cele de asigurare până la momentul producerii riscului asigurat.

Apreciază că

menționarea societății de leasing ca fiind asigurat în cadrul contractului de

asigurare este doar o formalitate impusă de faptul că aceasta deține proprietatea

bunului până la încetarea contractului de leasing.

Recurenta

consideră că în mod greșit ambele instanțe, de fond și apel, au respins

susținerea acesteia în sensul subrogării dobânditorului în drepturile

finanțatorului, întrucât la data formulării cererii societatea de leasing nu

mai avea dreptul de proprietate asupra bunului și deci nu mai avea niciun

interes în promovarea acțiunii în despăgubiri împotriva SC G.A. SA.

Analizând

decizia recurată în raport de criticile formulate de către recurente, în

limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta

Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cât privește

recursul declarat de recurenta SC U.L.C. I.F.N. SA împotriva Deciziei civile nr.

55 din 19 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a

civilă, se va avea în vedere că deși recurenta a fost legal citată pentru

termenul de astăzi cu mențiunea de a depune o de taxă judiciară de timbru de

3.884 lei și un timbru judiciar de 5 lei, aceasta nu a înțeles să se conformeze

dispozițiilor instanței. Se constată, astfel, că obligația ce îi revenea, sub

aspectul timbrajului, nu este satisfăcută.

Potrivit art. 20

din Legea nr. 146/1997: "(1) Taxele judiciare de timbru se plătesc

anticipat. (2) Dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul

legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, ori dacă, în cursul

procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța va pune

în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.

în cazul când se micșorează valoarea pretențiilor formulate în acțiune sau în

cerere, după ce a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se percepe la

valoarea inițială, fără a se ține seama de reducerea ulterioară. (3)

Neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu

anularea acțiunii sau a cererii".

Potrivit art. 3

din O.G. nr. 32/1995 modificată prin Legea nr. 123/1997: "(2) în cazul în

care cererile prevăzute la alin. (1), indiferent dacă privesc fondul sau o cale

de atac, au ca obiect o valoare mai mare de 1.000 lei, se aplică timbre

judiciare de 1,5 lei, dacă valoarea este de peste 1.000 lei, se aplică timbre

judiciare de 3 lei, iar dacă valoarea este de peste 10.000 lei, se aplică

timbre judiciare de 5 lei".

Art. 9 din

același act normativ prevede că, pentru "cererile pentru care se datorează

timbru judiciar, nu vor fi primite și înregistrate, dacă nu sunt timbrate

corespunzător. în cazul nerespectării dispozițiilor prezentei ordonanțe, se va

proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de

timbru".

Pentru

considerentele de fapt și de drept reținute mai sus, se va anula ca netimbrat,

recursul declarat de recurenta SC U.L.C. I.F.N. SA împotriva Deciziei civile nr.

55 din 19 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a

civilă.

Cât privește

recursul declarat de recurenta reclamantă SC U.L.C. I.F.N. SA, acesta se va

respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 2.7.1.

din Asigurarea Condiții Generale pentru contractele de leasing financiar

rezultă că utilizatorul este obligat să încheie în calitate de contractant cu

asigurătorul pe care îl alege un contract de asigurare a bunurilor ce fac

obiectul contractului de leasing împotriva tuturor riscurilor dar, în speță

contractul de leasing financiar din 2009 are ca părți pe SC U.L.C. I.F.N. SA și

pe SC R.G. SRL, nu și societatea de asigurare.

Așadar, această

clauză din contractul precitat nu este opozabilă intimatei.

Pe de altă

parte, contractul de asigurare nu s-a încheiat conform prevederilor art. 2.7.1

precitat de către utilizator ci, de către proprietarul autoturismului SC U.L.C.

I.F.N. SA în calitate de asigurat (fila 27 din dosar fond, polița din 26

aprilie 2009).

Recurenta SC R.G.

SRL apare doar în calitate de „contractant utilizator" având în vedere

inclusiv art. 1.5. din Condițiile Generale la polița de asigurare care prevede

că: „Asigurarea este valabilă și dacă autovehiculul este condus de altă

persoană decât Asiguratul" (fila 28 dosar fond).

De altfel,

polița de asigurare este semnată de A.B.A. București (intimata de față) - fila

27 dosar fond.

De vreme ce

utilizatorul a avut folosința autoturismului trebuia să cunoască condițiile

privind asigurarea de avarii a autovehiculelor, dar asta nu înseamnă că este

parte contractantă în contractul de asigurare, această calitate având-o în

contractul de leasing financiar care nu este opozabil intimatei. Plata primelor

de asigurare decurgând din polița de asigurare nu rezultă din poliță că ar fi

în sarcina utilizatorului ci, dimpotrivă, în sarcina asiguratului.

Această

obligație a fost inserată în contractul de leasing financiar sus arătat care nu

este opozabil intimatei. Mai mult, din art. 2.7.1. din Condițiile Generale

pentru contractele de leasing financiar rezultă fără dubiu faptul că

„Asiguratul și beneficiatul unic al Poliței de Asigurare va fi în toate

cazurile și în orice moment finanțatorul" și nu utilizatorul (vezi fila 20

verso-21, fond).

În consecință,

acest motiv de recurs apare nefondat.

Articolul 12 lit.

b) din Ordonanța nr. 51/1997 nu este incident în speță întrucât, în raport de

obiectul cererii nu ne aflăm în fața unei acțiuni posesorii, recurenta nefiind

titulara dreptului de despăgubire pentru autoturismul asigurat, neavând

calitate procesuală activă.

Cât privește

împuternicirea din 18 ianuarie 2012 nu poate valora mandat pentru promovarea

acțiunii de către utilizator, dată de către finanțator, în raport de conținutul

acesteia și anume: „să ne reprezinte în fața Tribunalului București, secția a

Vl-a civilă, în vederea depunerii tuturor demersurilor legale împotriva C.A.G."

în plus, aceasta s-a dat la 18 ianuarie 2012 în timp ce acțiunea s-a introdus

de reclamanta utilizator anterior, adică la 05 iulie 2011.

După conținutul

acestei împuterniciri, finanțatorul trebuia să formuleze personal acțiunea apoi

s-o depună la instanță să-l reprezinte, urmând să facă toate demersurile legale

împotriva intimatei.

În concret, nu

rezultă că finanțatorul a dat procură specială utilizatorului în sensul art. 68

C. proc. civ. pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată. Altfel

împuternicirea dată pentru reprezentare trebuia legalizată în baza art. 68 C.

proc. civ. în plus, această împuternicire s-a dat așa cum s-a arătat ulterior

promovării acțiunii de către utilizator. Cum împuternicirea din 2012 nu

întrunește condițiile legale, finanțatorul nu avea ce să ratifice.

Așadar,

reclamanta recurentă a făcut demersurile pentru concilierea directă cu intimata

în temeiul art. 720

1

C. proc. civ. și cererea introductivă de

instanță în nume propriu, fără procură legală dată de finanțator.

Intervenția

finanțatorului în proces urmare cererii reclamantei în temeiul art. 57 alin.

(3) C. proc. civ. nu acoperă dispozițiile legale privind exercitarea dreptului

de chemare în judecată a intimatei. Nici „achiesarea" finanțatorului la

cererea de chemare în judecată formulată de utilizator nu complinește cerințele

legale precitate.

În consecință,

instanța a aplicat, inclusiv când a reținut lipsa de temei a recurentei pentru

subrogarea în drepturile finanțatorului.

Probele au

relevat că cererea introductivă de instanță nu a fost formulată de titularii

dreptului la acțiune îndreptățiți, atât utilizatorul cât și finanțatorul

omițând respectarea prevederilor legale, inclusiv în privința procurii

reglementate de art. 68 C. proc. civ.

Având în vedere

că instanța de recurs validează soluția instanței de apel pe excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, nu va mai intra în cercetarea

aspectelor ce țin de fondul cauzei întrucât ar fi de prisos.

Pentru toate

considerentele reținute, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul

declarat recurenta SC R.G. SRL împotriva Deciziei civile nr. 55 din 19 februarie

2012, pronunțată de Curtea de Recurs București, secția a Vl-a civilă, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca

netimbrat recursul declarat de recurenta SC U.L.C. I.F.N. SA împotriva Deciziei

civile nr. 55 din 19 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a Vl-a civilă.

Respinge

recursul declarat de recurenta SC R.G. SRL împotriva Deciziei civile nr. 55 din

19 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a

civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 martie 2014.