ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 378/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 378/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra recursului, din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea în anulare înregistrată pe

rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta SC R.L.C. SA Târgoviște, în

contradictoriu cu pârâta SC E.U.I. SRL București, a solicitat anularea

hotărârii din 14 ianuarie 2010 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de

pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Dâmbovița, precum și

suspendarea executării acestei hotărâri.

Prin

sentința nr. 217 din 14 iulie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea de

suspendare a executării silite, ca inadmisibilă, și a fost respinsă, ca

neîntemeiată, acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale.

În

ceea ce privește cererea de suspendare a executării silite, curtea a respins

cererea, având în vedere nedepunerea cauțiunii stabilită de către instanță.

Referitor

la acțiunea în anulare s-a apreciat că motivele invocate de către reclamantă se

circumscriu motivelor de desființare a hotărârii arbitrale, prevăzute de art. 364

lit. b) și c) C. proc. civ.

Cu

privire la inexistența unei convenții arbitrale, s-a apreciat că prin art. 13.1

teza II din contractul de achiziție, a fost prevăzută o clauză care nu

îndeplinește condițiile unei clauze compromisorii, în condițiile art. 343 alin.

(1) C. proc. civ., însă, împrejurarea de a nu indica numele arbitrilor și

modalitatea de numire a lor, nu reprezintă o clauză de nulitate, fiind

incidente dispozițiile art. 345 și 347 C. proc. civ.

S-a

mai reținut că însăși reclamanta a invocat competența instanței arbitrale, cu

prilejul litigiului înregistrat pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. 1088/120/2009,

având ca obiect pronunțarea unei ordonanțe de plată.

În

ceea ce privește motivul de desființare a hotărârii arbitrale, prin care s-a

susținut încălcarea dispozițiilor art. 969 și 970 C. civ., curtea a constatat

că potrivit contractului de achiziție încheiat cu pârâta, reclamanta s-a

obligat să comercializeze produsele fabricate de pârâtă, precum și cele

provenite de la alți producători, iar în condițiile în care reclamanta a primit

bunurile livrate de pârâtă, invocarea ulterioară a unor nereguli este tardivă.

Împotriva

sentinței pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, reclamanta SC R.L.C. SA Targoviște

a declarat recurs care, prin Decizia nr. 982 din 24 februarie 2012 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis, a fost casată sentința

recurată și a fost trimisă cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de recurs a constatat că hotărârea instanței de fond

a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motiv prevăzut și de

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), întrucât la termenul din data de

14 iulie 2011, când s-a soluționat acțiunea în anulare pe fond, procedura de

citare a fost îndeplinită, prin citarea părții la sediul Societății de Avocați

T.N. & Asociații, din București, sectorul 3, deși reclamanta învederase

instanței schimbarea sediului ales anterior menționat, conform art. 98 C. proc.

civ.

În

rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub

număr de Dosar 517/42/2012.

Prin

sentința

nr. 284 din

13 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a

civilă,

a fost respinsă cererea de suspendare a

executării hotărârii arbitrare din 14 ianuarie 2010 pronunțată de

Curtea de Arbitraj

Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură

Dâmbovița, formulată de reclamanta SC R.L.C. SA Târgoviște și a fost respinsă,

ca nefondată, acțiunea în anulare a Hotărârii din 14 ianuarie 2010 pronunțată

de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț,

Industrie și Agricultură Dâmbovița, formulată de reclamanta SC R.L.C. SA

Târgoviște.

În motivare, Curtea

de Apel Ploiești a reținut, în esență, că reclamanta a solicitat să se dispună

anularea hotărârii arbitrale din 14 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de

Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și

Agricultură Dâmbovița, rejudecarea cauzei și pe fond respingerea cererii de

arbitrare ca nefondată, invocând incidența în cauza a dispozițiilor art. 364 lit.

a) C. proc. civ. în sensul că litigiul de față nu era susceptibil de

soluționare pe cale arbitrală, deoarece contractual încheiat între părți din 26

iunie 2007 nu conține o clauză în acest sens, precum și incidența art. 364 lit.

i) C. proc. civ. în sensul că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică,

bunele moravuri și dispozițiile imperative ale legii, respectiv ale art. 969, 970

C. civ.

A fost apreciată ca

fiind nefondată critica vizând lipsa unei clauze compromisorii care să atragă

competența de soluționare a cauzei pe cale arbitrală.

Reclamanta a susținut

că, din clauza prevăzută la art. 13.1 din contract conform căruia: “orice

diferende apărute în legătura cu interpretarea, executarea sau încetarea

prezentului contract vor fi rezolvate de parți pe cale amiabila în cazul în

care rezolvarea litigiului pe cale amiabila nu va fi posibilă, acesta va fi

dedus spre soluționare instanței judecătorești arbitrare”, nu rezultă intenția

părților de a încredința litigiul spre soluționare arbitrajului.

Curtea a reținut că

această situație a fost stabilită irevocabil în cadrul Dosarului nr. 1088/120/2009

pe rolul Tribunalului Dâmbovița, când chiar reclamanta din prezenta cauză a

invocat necompetența instanței de drept comun în ceea ce privește soluționarea

cauzei, arătând că între părți în cadrul contractului există o clauză

compromisorie care atrage competența de soluționare de către arbitraj, fiind

stabilit, cu autoritate de lucru judecat că litigiul este de competența

materială a arbitrajului, chiar dacă hotărârile enunțate mai înainte au fost

pronunțate în carul unei cererii întemeiată pe prevederile O.U.G. nr. 119/2007.

Analizând probele administrate

în cauză, Curtea de Apel Ploiești a respins și al doilea motiv de anulare a

hotărârii arbitrale care a vizat încălcarea dispozițiilor art. 969 și 970 C.

civ.

S-a constatat că

executarea contractului legal încheiat între părți creează față de acestea

drepturi și obligații reciproce.

Atâta timp cât pârâta

în calitate de vânzător și-a executat obligațiile cu bună-credință, s-a arătat

că în același fel este obligată și reclamanta, astfel că, obligarea reclamantei

la plată prin hotărârea arbitrală fiind o soluție legală, nu se impune anularea

hotărârii.

Așa fiind,

în raport cu

dispozițiile art. 366 C. proc. civ. a fost respinsă acțiunea în anularea

hotărârii arbitrale din 14 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Arbitraj

Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultura

Dâmbovița.

A fost respinsă și

cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale, deoarece suspendarea

potrivit art. 365 alin. (3) cu aplicarea art. 403 alin. (3) și (4) la care se

face trimitere se putea acorda până la soluționarea pe fond a acțiunii în

anulare, iar acțiunea în anularea hotărârii arbitrale a fost soluționată la

termenul când s-a formulat și cererea de suspendarea, astfel că aceasta din

urmă a rămas fără obiect.

În termen legal,

împotriva sentinței

nr.

284 din 13 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC

R.L.C. SA Brăila a declarat recurs, invocând

în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În opinia

recurentei,

sentința

atacată a fost dată cu încălcarea legii și cu interpretarea greșită a actului

dedus judecății.

Apreciază că au fost

încălcate dispozițiile art. 340, art. 343 alin. (1), art.

343

1

C. proc. civ. și cele ale art. 942

și următoarele și art. 982 C. civ. în

raport de prevederile art. 13.1

din contractul dintre părți, precum și dispozițiile

art. 1201 C. civ. și pe cele ale art. 9 alin. (3) din O.U.G. nr. 119/2007.

Sub aspectul

încălcării prevederilor art. 1201

C. civ.,

consideră că niciuna dintre condițiile privind tripla identitate reglementată

de lege nu se regăsește în litigiul supus arbitrajului pentru a se putea invoca

si retine o eventuala autoritate de lucru judecat a sentinței pronunțate în

cererea de ordonanță de plată.

Hotărârea prin care

cererea de emitere a ordonanțe de plată a fost respinsă nu are autoritate de

lucru judecat (nici măcar) pe fondul raporturilor dintre părți,

în acest sens fiind

dispozițiile art. 9 alin. (3) teza finală din O.U.G. nr. 119/2007 care

reglementează dreptul creditorului de a promova acțiune pe fondul dreptului în

cazul respingerii cererii de emitere a ordonanței de plată.

În sensul celor

susținute sunt și dispozițiile art. 13 alin. (4) teza finală din O.U.G. nr. 119/2007.

De altfel, un alt act normativ similar în materie, arată recurenta, este O.G. nr.

5/2001, care are o reglementare expresă a lipsei autorității de lucru judecat a

somației de plată cu privire la fondul raporturilor dintre părți - art. 2

1

alin. (1).

Referitor

la încălcarea dispozițiilor legale în materia convenției arbitrale, susține, în

esență, că

potrivit

art. 343

1

C. proc. civ. raportat la art. 340 coroborat cu art. 343 alin.

(

1) din același cod, clauza compromisorie

este o convenție, un act juridic civil, care se încheie,

sub sancțiunea

nulității absolute, în scris. Așa fiind, clauzei compromisorii îi sunt

aplicabile prevederile C. civ. privind

validitatea convenției, cele privind regulile de interpretare a acesteia,

precum și cele speciale de validitate C. proc. civ.

Față

de dispozițiile art. 942 C. civ. și art. 340 C. proc. civ., pentru a se fi

format, în mod valabil, convenția arbitrală sub forma clauzei compromisorii era

necesar,

la

data încheierii contractului, un acord de voință al părților asupra

arbitrabilității litigiilor născute între ele în temeiul contractului, exprimat

într-un act scris.

Or, în contractul

încheiat, susține recurenta, nu există nicio mențiune care să conducă

neîndoielnic la intenția comună a părților de arbitrabilitate a litigiilor.

Nici

faptul că în Dosarul nr. 1088/120/2009 apărătorul Romlux

a

invocat excepția

necompetentei generale a instanțelor de judecată în temeiul clauzei 13.1 teza a

doua a contractului, nu poate semnifica încheierea unui compromis care

sa determine astfel

competența instanței

arbitrale.

Din perspectiva

încălcării dispozițiilor art. 969 și art. 970 C. civ. susține, în esență,

reținerea greșită în ceea ce privește

împrejurarea că

pârâta a primit produsele fără obiecțiuni, situație care o obligă la

plată

potrivit art. 5.1 din contract, în condițiile în care intimata nu

a făcut în față instanței arbitrale dovada livrării produselor obiect al

contractului și al căror preț îl pretinde pentru a fi îndreptățită să primească

suma pretinsă cu titlu de preț în acțiunea arbitrală.

Intimata-pârâtă SC E.U.I.

SRL București nu a formulat întâmpinare.

Analizând hotărârea

recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Primul motiv de recurs

privește competența soluționării cauzei în fond, la arbitraj, în temeiul

clauzei compromisorii, înscrisă în art. 13.1 din contractul de achiziție din 26

iunie 2007, care stipulează că „în cazul care rezolvarea litigiului pe cale

amiabilă nu va fi posibilă, acesta va fi dedus spre soluționare instanței

judecătorești arbitrare”.

Deși redactarea

acestei dispoziții contractuale este aparent ambiguă, în realitate părțile au

înțeles să convină că în caz de nerezolvare a litigiului pe cale amiabilă,

competența de soluționare revine instanței judecătorești, denumită greșit și

„arbitrală”.

Faptul că în România

există instanțe judecătorești și separat tribunale arbitrale este de

notorietate, astfel încât este evident că părțile au considerat că instanța

judecătorească este competentă să soluționeze un eventual litigiu, în caz

contrar ar fi precizat competența tribunalului arbitral.

Creditoarea

SC E.U.I. SRL a formulat inițial o cerere,

în temeiul art. 5 și art. 10 din O.U.G. nr. 119 din 24 octombrie 2007 privind măsurile

pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din

contracte între profesioniști, solicitând emiterea unei ordonanțe de plată, în

contradictoriu cu debitoarea SC R.L.C. SA, pentru suma de 326.107 lei

reprezentând contravaloare produse livrate conform contractului din 26 iunie

2007 și penalități de întârziere, care a constituit obiectul Dosarului nr. 1088/120/2009

al Tribunalului

Dâmbovița,

secția comercială și

de contencios administrativ, soluționat prin încheierea pronunțată la data de

12 mai 2009, în sensul respingerii cererii.

Faptul că în

considerentele acestei încheieri s-a apreciat că în speță competența de

soluționare a cauzei aparține tribunalului arbitral, în temeiul art. 13 din

contract nu constituie autoritate de lucru judecat, cum în mod nelegal a

reținut curtea de apel, deoarece potrivit art. 9 din O.U.G. nr. 119/2007 în

cazul în care cererea creditorului va fi respinsă, prin încheiere irevocabilă,

acesta poate introduce cerere de chemare în judecată, potrivit dreptului comun.

Astfel fiind, este

evident că în cazul cererilor întemeiate de dispozițiile O.U.G. nr. 119/2007,

legiuitorul a prevăzut expres că hotărârile irevocabile (încheierile) prin care

s-a respins cererea nu au autoritate de lucru judecat deoarece a prevăzut

posibilitatea creditorului de a solicita o nouă judecată potrivit dreptului

comun, și în consecință nu sunt incidente dispozițiile art. 1201 C. civ.

referitoare la lucru judecat.

Faptul că, în Dosarul

nr. 1088/120/2009. având ca obiect ordonanța de plată, reclamanta - recurentă a

susținut că în speță competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului

arbitral, cum se reține în considerentele sentinței nr. 284/2012 nu este de

natură să determine stabilirea competenței la tribunalul arbitral, deoarece

competența se analizează potrivit dispoziției contractuale precitate (art. 13),

convenită de părți în contract și nu conform susținerii uneia sau alteia dintre

părți, după formularea unei cereri pentru soluționarea litigiului.

În concluzie, potrivit

art. 13 din contract competența de soluționare a cauzei revine instanței

judecătorești, iar încheierea pronunțată în temeiul O.U.G. nr. 119/2007 nu

conferă autoritate de lucru judecat și în consecință, Înalta Curte constată că

motivul de recurs referitor la competență este fondat astfel că în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ.,coroborat cu art. 365 C. proc. civ. urmează să

admită recursul, să modifice sentința atacată, în sensul admiterii acțiunii în

anulare și trimiterii cauzei, pentru soluționare pe fond, la Curtea de Apel

Ploiești.

În raport de soluția

adoptată, celelalte motive de recurs numai necesită a fi analizate, urmând să

fie avute în vedere cu ocazia rejudecării dosarului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E

C

I

D

E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC

R.L.C. SA Brăila

împotriva sentinței

nr.

284 din 13

septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, modifică sentința atacată, în sensul că

admite acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC

R.L.C. SA Brăila, în contradictoriu cu

pârâta SC

E.U.I. SRL.

Anulează

hotărârea din

14 ianuarie 2010 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă

Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Dâmbovița. Trimite cauza pentru

soluționare pe fond la Curtea de Apel Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 februarie 2014.