ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3449/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3449/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin Sentința civilă

nr. 2211 din 5 iulie 2010 a Tribunalului Maramureș s-a respins acțiunea precizată

promovată de reclamanta SC T.Ș. SRL Baia Sprie în contradictoriu cu pârâta SC

Î.M.I. Baia Mare. S-a admis în parte cererea reconvențională promovată de

pârâtă în contradictoriu cu reclamanta și în consecință, aceasta a fost

obligată să plătească pârâtei suma de 85.487,39 RON reprezentând contravaloarea

lucrărilor executate cu penalități de 1% pe zi de întârziere începând cu data

pronunțării sentinței și până la achitare. Totodată s-a dispus obligarea

reclamantei la plata sumei de 7.532,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că la data de 31 martie 2006 a fost

încheiat Contractul de execuție nr. 855/2006 între reclamanta SC T.Ș. SRL în

calitate de beneficiar și pârâta SC Î.M.I. SA în calitate de executant, având

ca obiect lucrări în construcție pentru obiectivul „Amenajare Acumulare

Permanentă Șuior".

Cererea reclamantei

privind obligarea pârâtei la plata penalităților pentru nefinalizarea

obiectivului în termen a fost respinsă reținându-se culpa comună a părților,

prin aceea că reclamanta nu a asigurat căile de acces la obiectiv și nici nu a

fost prevăzut un grafic de lucrări semnat de ambele părți în sensul celor

prevăzute la art. V din contract.

S-a mai reținut că,

printr-o altă hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată între aceleași

părți s-a stabilit că eventuala neconcordanță privind lungimea drumului

tehnologic rezultată din consemnările efectuate în documentele licitației și

starea faptică reală din teren, privind lungimea drumului tehnologic, nu poate

constitui doi prin reticență, respectiv o cauză de nulitate a convenției în

sensul dispozițiilor art. 960 C. civ., însă această împrejurare poate constitui

o cauză care l-au împiedicat pe constructor de a continua lucrările, respectiv

de a-și îndeplini întocmai și la timp obligațiile asumate față de beneficiar.

În ceea ce privește

cererea reconvențională s-a reținut că, din cuprinsul lucrării de expertiză,

lucrările executate de pârâtă se ridică la suma de 185.789,11 RON inclusiv TVA,

prin Ordinul de plată nr. 330 din 23 mai 2008 reclamanta achitând pârâtei suma

de 100.301,72 RON, rămânând o diferență neachitată de 85.487,39 RON. În acest

sens s-a reținut că, indiferent de sorgintea rezilierii, aceasta nu înseamnă că

lucrările executate nu trebuie a fi achitate, neexistând o astfel de sancțiune

în cazul rezilierii unilaterale a contractului.

Cu privire la cererea

pârâtei privind obligarea reclamantei la plata penalităților contractuale s-a

reținut, pe de o parte, faptul că pârâta nu a prezentat modalitatea lor de

calcul, iar pe de altă parte, expertul a reținut faptul că între cele două

părți nu s-a întocmit un grafic cu lucrările care se vor realiza pe stadii

fizice și plățile ce se vor achita de către beneficiar pe stadii fizice,

situație în care instanța a apreciat că momentul de la care acestea sunt

datorate este cel al pronunțării sentinței, urmând a fi calculate până la data

achitării efective a debitului.

În baza art. 274 și

art. 276 C. proc. civ. reclamanta a fost obligată să-i plătească pârâtei suma

de 7.532,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorar de

avocat, onorar expert și taxă judiciară de timbru, proporțional cu valoarea

pretențiilor admise.

Împotriva acestei

sentințe reclamanta SC T.Ș. SRL a declarat apel care a fost admis prin Decizia

nr. 186 din 7 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, în sensul diminuării

cuantumului penalităților la care reclamanta a fost obligată în limita

debitului principal, respectiv 85.487,39 RON, menținându-se restul dispozițiilor

sentinței. Au fost compensate cheltuielile de judecată, iar apelanta a fost

obligată să-i achite intimatei diferența rămasă după compensare în sumă de

5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

În considerentele

deciziei, instanța de apel a reținut, cu privire la acțiunea principală, că

suma pretinsă de apelantă reprezintă penalități de întârziere pentru

nefinalizarea lucrărilor la termen, calculate conform clauzei contractuale de

la punctul V din contract, însă aceasta nu a probat în niciun fel culpa

intimatei în nerespectarea termenului de începere a lucrărilor, astfel că

întârzierea îi este imputabilă apelantei.

Analizând probele

administrate și făcând aplicarea prevederilor art. 970 alin. (2) C. civ. Curtea

a reținut că pârâtei nu i s-au pus la dispoziție căi de acces adecvate spre

șantier pentru a se putea servi de utilajele moderne de preparare a betonului

care au fost avute în vedere în caietul de sarcini.

S-a reținut, de

asemenea, că orice contract are putere de lege atâta vreme cât buna-credință a

părților și utilitatea lui pentru ele sunt și rămân prezumate. În momentul în

care pe bază de probe prezumția este înlăturată și se constată că buna-credință

a uneia dintre ele nu mai subzistă, executarea contractului nu își mai dovedește

nicio utilitate pentru cealaltă parte.

Aplicând acest

principiu la cauza dedusă judecății, Curtea a constatat că pârâta s-a obligat

să execute pe seama apelantei „Amenajarea acumulare permanentă Șuior județul

Maramureș" în condițiile specificate în caietul de sarcini, urmând să

încaseze drept contraprestație suma de 337.148,65 RON plus TVA.

În condițiile în care

transportul materialelor de construcții a fost îngreunat din cauza lipsei

căilor de acces pe o distanță mult mai mare decât 200 m cât se menționase în

caietul de sarcini (dovedindu-se că în realitate s-ar fi impus amenajarea unui

drum tehnologic pe aproximativ 1.000 m) continuarea executării convenției

devenea excesiv de oneroasă pentru pârâtă.

Prin urmare

finalizarea lucrărilor devenea prejudiciabilă pentru pârâtă deoarece nu s-ar fi

încadrat în cheltuielile preconizate și risca să nu mai obțină niciun avantaj

patrimonial din perfectarea acestui contract, ceea ce nu este de admis într-un

contract cu titlu oneros și comutativ.

Împrejurarea că

pârâta a acceptat inițial să execute o parte din lucrări în condiții mult mai

dificile decât cele avute în vedere la momentul contractării nu o împiedica

să-și reconsidere poziția în momentul în care ruperea echilibrului contractual

devenea iminentă.

Buna-credință în

executarea contractului este prevăzută în art. 970 alin. (1) C. civ. și incumbă

atât debitorului cât și creditorului.

Curtea a opinat că

reclamanta, în calitate de creditoare nu a acționat cu bună-credință nici în

faza precontractuală și nici pe perioada derulării contractului, urmărind

expunerea pârâtei la un prejudiciu iminent care ar fi decurs din continuarea

executării contractului în termenii inițiali.

Curtea a conchis că

refuzul pârâtei de a continua lucrările angajate în contextul modificării substanțiale

a condițiilor în care a contractat cu reclamanta este unul justificat, fiind

îndeplinite cerințele excepției de neexecutare a contractului. Refuzul pârâtei

de a continua lucrările a preîntâmpinat un dezechilibru contractual contrar

exigențelor bunei-credințe.

Ca atare, declarația

reclamantei de reziliere unilaterală a contractului nu este aptă să producă

efecte juridice în absența culpei exclusive a pârâtei în nerespectarea

graficului de execuție a lucrărilor, iar daunele moratorii sub forma penalităților

de întârziere sunt paralizate prin invocarea cu succes a excepției de

neexecutare a contractului.

În ce privește

cererea reconvențională, Curtea a reținut că, deși reclamanta a contestat

realitatea unor lucrări și implicit sumele datorate cu titlu de diferență de

preț, totuși aceasta nu a solicitat o nouă expertiză, care, având în vedere

principiul disponibilității, nici nu a fost dispusă din oficiu.

În privința

cuantumului penalităților acordate de prima instanță, s-a dat eficiență

prevederilor Legii nr. 469/2002, în vigoare la momentul încheierii

contractului, act normativ care limita cuantumul penalităților la debitul

principal în lipsă de clauză expresă contrară. Întrucât în Contractul nr.

855/2006, încheiat între părțile litigante, nu exista o clauză care să permită

ca valoarea penalităților să depășească valoarea debitului la care au fost

calculate, s-a reținut că hotărârea apelantă a fost dată cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 4 pct. 3 din Legea nr. 469/2002.

În temeiul

prevederilor art. 276 C. proc. civ., având în vedere că apărările apelantei au

fost primite doar în parte, Curtea a dispus compensarea cheltuielilor de

judecată ocazionate de judecata apelului, după ce, în prealabil a procedat la

micșorarea onorariului intimatei conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de la

12.400 RON la 6.000 RON considerând că raportat la stadiul procesual în care se

află cauza și durata procedurii în fața instanței de apel, suportarea de către

reclamantă a unor cheltuieli cu plata onorariului avocatului de către partea

adversă de 6.000 RON apare echitabilă și suficientă.

Întrucât criticile

apelantei au fost considerate întemeiate doar în parte și nu au vizat

întinderea pretențiilor sale care au generat obligația de plată a taxei

judiciare de timbru, Curtea a stabilit în sarcina intimatei obligația de

suporta suma de 1.000 RON din onorariul plătit de apelantă, astfel că, în urma

compensării celor două sume acordate cu titlu de cheltuieli de judecată, în

apel apelanta a fost obligată să-i plătească intimatei diferența rămasă după

compensare în sumă de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva deciziei

reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat modificarea acesteia și în

consecință, admiterea acțiunii principale și respingerea cererii

reconvenționale, iar în subsidiar, admiterea în parte a cererii

reconvenționale, pentru suma de 55.823,23 RON.

În drept, cererea de

recurs s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Criticile reclamantei

vizează încălcarea dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., interpretarea

eronată a unor hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate în legătură cu

dreptul pârâtei de a refuza executarea contractului pentru lipsa căilor de

acces, precum și încălcarea dispozițiilor art. 140 din C. fisc. privind cota

standard de TVA.

În motivarea

recursului recurenta susține că instanța de apel a procedat nelegal la

modificarea clauzelor contractuale prin interpretarea acestora într-un mod care

să ducă la concluzia că reclamanta a urmărit din faza precontractuală expunerea

pârâtei la un prejudiciu iminent acționând cu rea-credință, afirmații despre

care recurenta susține că sunt contrazise de probele administrate.

Se arată că prima

modificare a clauzelor contractuale vizează reținerea culpei reclamantei pentru

preluarea cu o întârziere de 22 zile a șantierului de către pârâtă și respectiv

începerea cu întârziere a lucrărilor.

În legătură cu

aceasta, recurenta arată că, analiza acestei întârzieri nu prezintă relevanță

câtă vreme, prin acțiunea introductivă a solicitat a se avea în vedere la

calculul penalităților data de 14 august 2006, când pârâta a părăsit efectiv

șantierul.

A doua modificare a

clauzelor contractuale vizează introducerea unei clauze inexistente de către

instanța de apel, în sensul existenței obligației reclamantei de a asigura un

drum suplimentar de acces la șantierul lucrării care a făcut obiectul

contractului.

Sub acest aspect se

arată că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 970 alin. (2) C.

civ.

De asemenea, recurenta

invocă existența autorității lucrului judecat cu privire la modul de

interpretare a culpei contractuale stabilite prin Sentința civilă nr.

3406/2007, irevocabilă.

Astfel, în

considerentele acestei hotărâri sunt respinse susținerile pârâtei, stabilindu-se

irevocabil că aceasta nu poate invoca lipsa căilor de acces pentru anularea

contractului.

Recurenta susține de

asemenea că, din perspectiva dispozițiilor Codului fiscal, instanța de apel a

săvârșit o eroare prin aceea că, prin obligarea sa la penalități calculate

asupra unei sume care include și TVA s-a modificat în realitate cota standard

de TVA.

Prin întâmpinarea

înregistrată la 10 septembrie 2012 fila 13, 14 intimata SC Î.M.I. SA Baia Mare

a solicitat să se constate nulitatea recursului în raport de dispozițiile art.

302

1

lit. c) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Asupra excepției

nulității recursului, Înalta Curte s-a pronunțat în sensul respingerii, conform

încheierii din 18 septembrie 2012.

Analizând recursul

din prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

Litigiul dintre părți

a fost generat de executarea Contractului nr. 855 din 31 martie 2006 care a

avut ca obiect efectuarea de către pârâta SC Î.M.I. SA a lucrărilor de

construire pentru „Amenajarea acumulare permanentă Șuior județul

Maramureș", în beneficiul reclamantei SC T.Ș. SRL, pentru prețul de

337.148,65 RON plus TVA.

Prin acțiunea

principală reclamanta a pretins penalități de întârziere pentru nefinalizarea

de către pârâtă a lucrărilor la termen, calculate conform clauzei contractuale

de la punctul V din contract, iar pârâta a solicitat pe cale reconvențională

obligarea reclamantei la diferența de preț datorată pentru lucrările executate,

cu penalitățile de întârziere aferente.

Din examinarea

criticilor formulate prin memoriul de recurs reiese că acestea se încadrează la

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform căruia modificarea hotărârii se poate

dispune când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii.

Recurenta a invocat

încălcarea principiului forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 969

C. civ. însă reținerea de către instanța de apel a culpei reclamantei pentru

preluarea cu întârziere a șantierului de către pârâtă nu prezintă relevanță,

așa cum însăși recurenta arată, din perspectiva obiectului acțiunii principale

prin care penalitățile de întârziere sunt solicitate de la data părăsirii

șantierului de către pârâtă.

Cu toate acestea

relevanța acestei analize vizează îndeplinirea condițiilor rezilierii

contractului precum și stabilirea părții culpabile de neîndeplinirea

obligațiilor contractuale, în analiza excepției de neexecutare invocată.

În ceea ce privește

art. 970 alin. (2) C. civ. potrivit căruia convențiile obligă nu numai la ceea

ce este expres într-însele, ci și la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau

legea le dă obligației, după natura sa, se va reține că instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a acestora.

Astfel, contrar

susținerilor recurentei, instanța de apel nu a modificat clauzele contractuale

prin introducerea la cap. IV lit. b) a unei clauze inexistente în sarcina

reclamantei, în calitate de beneficiar, respectiv aceea a obligației sale de a

asigura un drum suplimentar de acces la șantierul lucrării, ci, în urma

examinării devolutive a probatoriului administrat și prin aplicarea

prevederilor art. 970 alin. (2) C. civ., dând relevanță celor cuprinse în

caietul de sarcini ce a stat la baza licitației organizate pentru adjudecarea

lucrărilor a stabilit care a fost voința comună a părților la momentul

încheierii contractului.

În baza unor

considerente de fapt, instanța de apel a reținut că daunele moratorii sub forma

penalităților de întârziere solicitate de reclamantă prin acțiune nu sunt

datorate de către pârâtă, în absența culpei exclusive a acesteia, prin

invocarea cu succes a excepției prin neexecutare a contractului.

Nu este fondat nici

motivul de recurs prin care se invocă încălcarea autorității lucrului judecat

în raport de Sentința civilă nr. 3406 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului

Maramureș irevocabilă prin Decizia civilă nr. 27 din 12 februarie 2008,

întrucât obiectul acesteia a vizat rezilierea Contractului de execuție de

lucrări nr. 855 din 31 martie 2006 pe considerentul vicierii consimțământului SC

Î.M.I. SA prin doi.

Astfel, analiza

privind partea contractuală căreia îi revenea obligația amenajării unui drum

tehnologic și a cărui inexistență a determinat întreruperea relațiilor

contractuale dintre părți s-a impus cu necesitate, atât din perspectiva

realității faptice la momentul organizării șantierului, cât și din cea a

îndeplinirii de către reclamantă, în faza precontractuală a obligației de

informare cu privire la acest aspect.

Împrejurările

concrete care au determinat concluzia la care a ajuns instanța de apel și

potrivit căreia refuzul pârâtei de a continua lucrările angajate este

justificat în contextul modificării substanțiale a condițiilor în care a

contractat cu reclamanta, țin de administrarea probelor și de modul de

interpretare a acestora, așa încât nu vor putea face obiect al examinării în

recurs.

Nici ultimul motiv de

recurs prin care se invocă aplicarea nelegală a dispozițiilor art. 140 alin.

(1) din C. fisc. nu este fondat.

Astfel alegația

recurentei potrivit căreia acordarea lucrărilor suplimentare în valoare de

48.610,15 RON nu are susținere probatorie vizează aspecte de fapt care nu pot

fi examinate pe calea recursului, neputând fi primită nici critica prin care se

susține că, prin calcularea penalităților de întârziere la o sumă care include

și taxa pe valoare adăugată se modifică, în fapt cota standard a acestei taxe.

În baza

considerentelor mai sus reținute, nefiind fondat, potrivit art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC T.Ș. SRL Baia Mare împotriva Deciziei civile

nr. 186/2011 din 7 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 septembrie 2012.

Procesat de GGC - LM