ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3449/2012

Prin Sentința civilă nr. 2211 din 5 iulie 2010 a Tribunalului Maramureș s-a respins acțiunea precizată promovată de reclamanta SC T.Ș. SRL Baia Sprie în contradictoriu cu pârâta SC Î.M.I. Baia Mare. S-a admis în parte cererea reconvențională promovată de pârâtă în contradictoriu cu reclamanta și în consecință, aceasta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 85.487,39 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor executate cu penalități de 1% pe zi de întârziere începând cu data pronunțării sentinței și până la achitare. Totodată s-a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 7.532,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că la data de 31 martie 2006 a fost încheiat Contractul de execuție nr. 855/2006 între reclamanta SC T.Ș.

SRL în calitate de beneficiar și pârâta SC Î.M.I. SA în calitate de executant, având ca obiect lucrări în construcție pentru obiectivul „Amenajare Acumulare Permanentă Șuior". Cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata penalităților pentru nefinalizarea obiectivului în termen a fost respinsă reținându-se culpa comună a părților, prin aceea că reclamanta nu a asigurat căile de acces la obiectiv și nici nu a fost prevăzut un grafic de lucrări semnat de ambele părți în sensul celor prevăzute la art. V din contract.

S-a mai reținut că, printr-o altă hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată între aceleași părți s-a stabilit că eventuala neconcordanță privind lungimea drumului tehnologic rezultată din consemnările efectuate în documentele licitației și starea faptică reală din teren, privind lungimea drumului tehnologic, nu poate constitui doi prin reticență, respectiv o cauză de nulitate a convenției în sensul dispozițiilor art. 960 C. civ., însă această împrejurare poate constitui o cauză care l-au împiedicat pe constructor de a continua lucrările, respectiv de a-și îndeplini întocmai și la timp obligațiile asumate față de beneficiar. În ceea ce privește cererea reconvențională s-a reținut că, din cuprinsul lucrării de expertiză, lucrările executate de pârâtă se ridică la suma de 185.789,11 RON inclusiv TVA, prin Ordinul de plată nr. 330 din 23 mai 2008 reclamanta achitând pârâtei suma de 100.301,72 RON, rămânând o diferență neachitată de 85.487,39 RON.

În acest sens s-a reținut că, indiferent de sorgintea rezilierii, aceasta nu înseamnă că lucrările executate nu trebuie a fi achitate, neexistând o astfel de sancțiune în cazul rezilierii unilaterale a contractului. Cu privire la cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata penalităților contractuale s-a reținut, pe de o parte, faptul că pârâta nu a prezentat modalitatea lor de calcul, iar pe de altă parte, expertul a reținut faptul că între cele două părți nu s-a întocmit un grafic cu lucrările care se vor realiza pe stadii fizice și plățile ce se vor achita de către beneficiar pe stadii fizice, situație în care instanța a apreciat că momentul de la care acestea sunt datorate este cel al pronunțării sentinței, urmând a fi calculate până la data achitării efective a debitului.

În baza art. 274 și art. 276 C. proc. civ. reclamanta a fost obligată să-i plătească pârâtei suma de 7.532,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorar de avocat, onorar expert și taxă judiciară de timbru, proporțional cu valoarea pretențiilor admise. Împotriva acestei sentințe reclamanta SC T.Ș. SRL a declarat apel care a fost admis prin Decizia nr. 186 din 7 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, în sensul diminuării cuantumului penalităților la care reclamanta a fost obligată în limita debitului principal, respectiv 85.487,39 RON, menținându-se restul dispozițiilor sentinței. Au fost compensate cheltuielile de judecată, iar apelanta a fost obligată să-i achite intimatei diferența rămasă după compensare în sumă de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut, cu privire la acțiunea principală, că suma pretinsă de apelantă reprezintă penalități de întârziere pentru nefinalizarea lucrărilor la termen, calculate conform clauzei contractuale de la punctul V din contract, însă aceasta nu a probat în niciun fel culpa intimatei în nerespectarea termenului de începere a lucrărilor, astfel că întârzierea îi este imputabilă apelantei. Analizând probele administrate și făcând aplicarea prevederilor art. 970 alin. (2) C. civ. Curtea a reținut că pârâtei nu i s-au pus la dispoziție căi de acces adecvate spre șantier pentru a se putea servi de utilajele moderne de preparare a betonului care au fost avute în vedere în caietul de sarcini.

S-a reținut, de asemenea, că orice contract are putere de lege atâta vreme cât buna-credință a părților și utilitatea lui pentru ele sunt și rămân prezumate. În momentul în care pe bază de probe prezumția este înlăturată și se constată că buna-credință a uneia dintre ele nu mai subzistă, executarea contractului nu își mai dovedește nicio utilitate pentru cealaltă parte. Aplicând acest principiu la cauza dedusă judecății, Curtea a constatat că pârâta s-a obligat să execute pe seama apelantei „Amenajarea acumulare permanentă Șuior județul Maramureș" în condițiile specificate în caietul de sarcini, urmând să încaseze drept contraprestație suma de 337.148,65 RON plus TVA.

În condițiile în care transportul materialelor de construcții a fost îngreunat din cauza lipsei căilor de acces pe o distanță mult mai mare decât 200 m cât se menționase în caietul de sarcini (dovedindu-se că în realitate s-ar fi impus amenajarea unui drum tehnologic pe aproximativ 1.000 m) continuarea executării convenției devenea excesiv de oneroasă pentru pârâtă. Prin urmare finalizarea lucrărilor devenea prejudiciabilă pentru pârâtă deoarece nu s-ar fi încadrat în cheltuielile preconizate și risca să nu mai obțină niciun avantaj patrimonial din perfectarea acestui contract, ceea ce nu este de admis într-un contract cu titlu oneros și comutativ. Împrejurarea că pârâta a acceptat inițial să execute o parte din lucrări în condiții mult mai dificile decât cele avute în vedere la momentul contractării nu o împiedica să-și reconsidere poziția în momentul în care ruperea echilibrului contractual devenea iminentă.

Buna-credință în executarea contractului este prevăzută în art. 970 alin. (1) C. civ. și incumbă atât debitorului cât și creditorului. Curtea a opinat că reclamanta, în calitate de creditoare nu a acționat cu bună-credință nici în faza precontractuală și nici pe perioada derulării contractului, urmărind expunerea pârâtei la un prejudiciu iminent care ar fi decurs din continuarea executării contractului în termenii inițiali. Curtea a conchis că refuzul pârâtei de a continua lucrările angajate în contextul modificării substanțiale a condițiilor în care a contractat cu reclamanta este unul justificat, fiind îndeplinite cerințele excepției de neexecutare a contractului. Refuzul pârâtei de a continua lucrările a preîntâmpinat un dezechilibru contractual contrar exigențelor bunei-credințe.

Ca atare, declarația reclamantei de reziliere unilaterală a contractului nu este aptă să producă efecte juridice în absența culpei exclusive a pârâtei în nerespectarea graficului de execuție a lucrărilor, iar daunele moratorii sub forma penalităților de întârziere sunt paralizate prin invocarea cu succes a excepției de neexecutare a contractului. În ce privește cererea reconvențională, Curtea a reținut că, deși reclamanta a contestat realitatea unor lucrări și implicit sumele datorate cu titlu de diferență de preț, totuși aceasta nu a solicitat o nouă expertiză, care, având în vedere principiul disponibilității, nici nu a fost dispusă din oficiu. În privința cuantumului penalităților acordate de prima instanță, s-a dat eficiență prevederilor Legii nr. 469/2002, în vigoare la momentul încheierii contractului, act normativ care limita cuantumul penalităților la debitul principal în lipsă de clauză expresă contrară.

Întrucât în Contractul nr. 855/2006, încheiat între părțile litigante, nu exista o clauză care să permită ca valoarea penalităților să depășească valoarea debitului la care au fost calculate, s-a reținut că hotărârea apelantă a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 pct. 3 din Legea nr. 469/2002. În temeiul prevederilor art. 276 C. proc. civ., având în vedere că apărările apelantei au fost primite doar în parte, Curtea a dispus compensarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata apelului, după ce, în prealabil a procedat la micșorarea onorariului intimatei conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de la 12.400 RON la 6.000 RON considerând că raportat la stadiul procesual în care se află cauza și durata procedurii în fața instanței de apel, suportarea de către reclamantă a unor cheltuieli cu plata onorariului avocatului de către partea adversă de 6.000 RON apare echitabilă și suficientă.

Întrucât criticile apelantei au fost considerate întemeiate doar în parte și nu au vizat întinderea pretențiilor sale care au generat obligația de plată a taxei judiciare de timbru, Curtea a stabilit în sarcina intimatei obligația de suporta suma de 1.000 RON din onorariul plătit de apelantă, astfel că, în urma compensării celor două sume acordate cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel apelanta a fost obligată să-i plătească intimatei diferența rămasă după compensare în sumă de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. Împotriva deciziei reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat modificarea acesteia și în consecință, admiterea acțiunii principale și respingerea cererii reconvenționale, iar în subsidiar, admiterea în parte a cererii reconvenționale, pentru suma de 55.823,23 RON.

În drept, cererea de recurs s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Criticile reclamantei vizează încălcarea dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., interpretarea eronată a unor hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate în legătură cu dreptul pârâtei de a refuza executarea contractului pentru lipsa căilor de acces, precum și încălcarea dispozițiilor art. 140 din C. fisc. privind cota standard de TVA. În motivarea recursului recurenta susține că instanța de apel a procedat nelegal la modificarea clauzelor contractuale prin interpretarea acestora într-un mod care să ducă la concluzia că reclamanta a urmărit din faza precontractuală expunerea pârâtei la un prejudiciu iminent acționând cu rea-credință, afirmații despre care recurenta susține că sunt contrazise de probele administrate.

Se arată că prima modificare a clauzelor contractuale vizează reținerea culpei reclamantei pentru preluarea cu o întârziere de 22 zile a șantierului de către pârâtă și respectiv începerea cu întârziere a lucrărilor. În legătură cu aceasta, recurenta arată că, analiza acestei întârzieri nu prezintă relevanță câtă vreme, prin acțiunea introductivă a solicitat a se avea în vedere la calculul penalităților data de 14 august 2006, când pârâta a părăsit efectiv șantierul. A doua modificare a clauzelor contractuale vizează introducerea unei clauze inexistente de către instanța de apel, în sensul existenței obligației reclamantei de a asigura un drum suplimentar de acces la șantierul lucrării care a făcut obiectul contractului.

Sub acest aspect se arată că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 970 alin. (2) C. civ. De asemenea, recurenta invocă existența autorității lucrului judecat cu privire la modul de interpretare a culpei contractuale stabilite prin Sentința civilă nr. 3406/2007, irevocabilă. Astfel, în considerentele acestei hotărâri sunt respinse susținerile pârâtei, stabilindu-se irevocabil că aceasta nu poate invoca lipsa căilor de acces pentru anularea contractului. Recurenta susține de asemenea că, din perspectiva dispozițiilor Codului fiscal, instanța de apel a săvârșit o eroare prin aceea că, prin obligarea sa la penalități calculate asupra unei sume care include și TVA s-a modificat în realitate cota standard de TVA.

Prin întâmpinarea înregistrată la 10 septembrie 2012 fila 13, 14 intimata SC Î.M.I. SA Baia Mare a solicitat să se constate nulitatea recursului în raport de dispozițiile art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Asupra excepției nulității recursului, Înalta Curte s-a pronunțat în sensul respingerii, conform încheierii din 18 septembrie 2012. Analizând recursul din prisma motivelor invocate se vor reține următoarele: Litigiul dintre părți a fost generat de executarea Contractului nr. 855 din 31 martie 2006 care a avut ca obiect efectuarea de către pârâta SC Î.M.I. SA a lucrărilor de construire pentru „Amenajarea acumulare permanentă Șuior județul Maramureș", în beneficiul reclamantei SC T.Ș.

SRL, pentru prețul de 337.148,65 RON plus TVA. Prin acțiunea principală reclamanta a pretins penalități de întârziere pentru nefinalizarea de către pârâtă a lucrărilor la termen, calculate conform clauzei contractuale de la punctul V din contract, iar pârâta a solicitat pe cale reconvențională obligarea reclamantei la diferența de preț datorată pentru lucrările executate, cu penalitățile de întârziere aferente. Din examinarea criticilor formulate prin memoriul de recurs reiese că acestea se încadrează la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform căruia modificarea hotărârii se poate dispune când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Recurenta a invocat încălcarea principiului forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 969 C. civ.

însă reținerea de către instanța de apel a culpei reclamantei pentru preluarea cu întârziere a șantierului de către pârâtă nu prezintă relevanță, așa cum însăși recurenta arată, din perspectiva obiectului acțiunii principale prin care penalitățile de întârziere sunt solicitate de la data părăsirii șantierului de către pârâtă. Cu toate acestea relevanța acestei analize vizează îndeplinirea condițiilor rezilierii contractului precum și stabilirea părții culpabile de neîndeplinirea obligațiilor contractuale, în analiza excepției de neexecutare invocată. În ceea ce privește art. 970 alin. (2) C. civ. potrivit căruia convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, ci și la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea le dă obligației, după natura sa, se va reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestora.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a modificat clauzele contractuale prin introducerea la cap. IV lit. b) a unei clauze inexistente în sarcina reclamantei, în calitate de beneficiar, respectiv aceea a obligației sale de a asigura un drum suplimentar de acces la șantierul lucrării, ci, în urma examinării devolutive a probatoriului administrat și prin aplicarea prevederilor art. 970 alin. (2) C. civ., dând relevanță celor cuprinse în caietul de sarcini ce a stat la baza licitației organizate pentru adjudecarea lucrărilor a stabilit care a fost voința comună a părților la momentul încheierii contractului. În baza unor considerente de fapt, instanța de apel a reținut că daunele moratorii sub forma penalităților de întârziere solicitate de reclamantă prin acțiune nu sunt datorate de către pârâtă, în absența culpei exclusive a acesteia, prin invocarea cu succes a excepției prin neexecutare a contractului.

Nu este fondat nici motivul de recurs prin care se invocă încălcarea autorității lucrului judecat în raport de Sentința civilă nr. 3406 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Maramureș irevocabilă prin Decizia civilă nr. 27 din 12 februarie 2008, întrucât obiectul acesteia a vizat rezilierea Contractului de execuție de lucrări nr. 855 din 31 martie 2006 pe considerentul vicierii consimțământului SC Î.M.I. SA prin doi. Astfel, analiza privind partea contractuală căreia îi revenea obligația amenajării unui drum tehnologic și a cărui inexistență a determinat întreruperea relațiilor contractuale dintre părți s-a impus cu necesitate, atât din perspectiva realității faptice la momentul organizării șantierului, cât și din cea a îndeplinirii de către reclamantă, în faza precontractuală a obligației de informare cu privire la acest aspect.

Împrejurările concrete care au determinat concluzia la care a ajuns instanța de apel și potrivit căreia refuzul pârâtei de a continua lucrările angajate este justificat în contextul modificării substanțiale a condițiilor în care a contractat cu reclamanta, țin de administrarea probelor și de modul de interpretare a acestora, așa încât nu vor putea face obiect al examinării în recurs. Nici ultimul motiv de recurs prin care se invocă aplicarea nelegală a dispozițiilor art. 140 alin. (1) din C. fisc. nu este fondat. Astfel alegația recurentei potrivit căreia acordarea lucrărilor suplimentare în valoare de 48.610,15 RON nu are susținere probatorie vizează aspecte de fapt care nu pot fi examinate pe calea recursului, neputând fi primită nici critica prin care se susține că, prin calcularea penalităților de întârziere la o sumă care include și taxa pe valoare adăugată se modifică, în fapt cota standard a acestei taxe.

În baza considerentelor mai sus reținute, nefiind fondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC T.Ș. SRL Baia Mare împotriva Deciziei civile nr. 186/2011 din 7 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2012. Procesat de GGC - LM