ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2983/2013

Deliberând asupra recursului din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 4 iunie 2009 pe rolul Tribunalului lași, secția comercială și contencios administrativ, sub nr. 3736/99/2009, reclamanta R.A.G.C.L. Pașcani a solicitat instanței obligarea pârâtei D.A.C.

Pașcani să achite debitului restant, cu titlu de preț, contravaloare servicii hidrofor conform contractului prestări servicii din 02 mai 2006 în cuantum de 272.635,81 lei, în baza facturilor din 21 iulie 2006, în valoare de 143.976,85 lei și din 13 martie 2007, în valoare de 128.658, 96 lei, contravaloare servicii transport gunoi, conform contractului din 31 octombrie 2003, în cuantum de 808,37 lei conform facturilor emise pentru perioada 31 decembrie 2005 - 19 noiembrie 2007, obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, calculate la debitul restant, de la data scadenței și până la achitarea efectivă a debitului, prin aplicare prevederilor legale în materie și a clauzelor contractuale.

Prin sentința nr. 1215 din 4 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul lași, secția comercială și contencios administrativ, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta R.A.G.C.L. Pașcani în contradictoriu cu pârâta D.A.C. Pașcani, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 664.777,64 lei cu titlu de preț și suma de 281.024,57 lei cu titlu de penalități, precum și suma de 24.129 lei reprezentând cheltuieli de judecată. În motivare, instanța de fond a reținut că reclamanta R.A.G.C.L. Pașcani a solicitat obligarea pârâtei la plata serviciilor de hidrofor în cuantum de 272.635,81 lei, conform contractului din 2 mai 2006 și a serviciilor de transport gunoi conform contractului din 31 octombrie 2003 în cuantum de 808,37 lei în baza facturilor emise pentru perioada 31 decembrie 2005 -19 noiembrie 2007 cu penalitățile de întârziere aferente.

La termenul de judecată din 26 noiembrie 2009, reclamanta a precizat cuantumul debitului solicitat, acesta fiind de 689.374 lei, iar penalitățile în sumă de 281.778 lei. Prima instanță a constatat că părțile au încheiat contractul de prestări servicii din 2 mai 2006, având ca obiect prestarea serviciului de hidrofor instalat în centralele termice ale reclamantei, în calitate de prestator, în schimbul unui preț datorat de pârâtă, preț stabilit conform calculației anexate fiecărei facturi pe care reclamanta urma să o emită. Din expertiza efectuată în cauză a rezultat că prin ordine de plată și compensări pârâta a achitat suma de 24.523,91 lei, iar din debitul de 689.374,02 lei urma să se scadă suma de 72,47 lei reprezentând contravaloarea facturii din 16 decembrie 2008 și suma de 24.523,91 lei, pârâta mai având de achitat suma de 664.777,64 lei la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 281.024,57 lei.

Prin procesul verbal din 25 octombrie 2006 încheiat de părți s-a stabilit că la data de 30 septembrie 2006 soldul pârâtei era de 372.396 lei, incluzând facturile din 21 iulie 2006 și din 25 octombrie 2006 invocate în cauză, pârâta recunoscând acest sold. Instanța de fond a mai reținut că în materia răspunderii contractuale, în sarcina debitorului operează o prezumție de vină, iar creditorul este ținut a dovedi doar existența creanței, situație în care, neexecutarea se prezumă cât timp debitorul nu dovedește executarea. Părțile au convenit și asupra unei clauze penale, ca modalitate de evaluare anticipată a prejudiciului părții în caz de neexecutare, executare cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor de către cealaltă parte, în cauză pârâta datorând reclamantei suma de 281.024,57 lei - penalități - sumă al cărei cuantum nu a fost contestat de pârâtă.

Împotriva acestei sentințe, pârâta C.L.M. - D.A.C. a declarat apel, care, prin Decizia nr. 16 din 30 martie 2011 a Curții de Apel lași, secția civilă, a fost anulat ca netimbrat. Prin Decizia nr. 3807 din 23 noiembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 3736/99/2009, a fost admis recursul declarat de C.L.M. - D.A.C. Pașcani împotriva Deciziei nr. 16 din 30 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel lași. A fost casată hotărârea recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, motivat de faptul că apelanta a achitat taxa judiciară de timbru și timbru judiciar în ziua judecății apelului. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel lași, secția civilă, sub număr de Dosar nr. 3736/99/2009, iar potrivit adresei din 28 martie 2012 s-a constatat că C.L.M.

- D.A.C. Pașcani a devenit societate comercială pe acțiuni, având denumirea SC P.S.A. SA Pașcani. Prin Decizia nr. 48 din 25 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, a fost respins apelul declarat de C.L.M. - D.A.C. Pașcani, în prezent SC P.S.A. SA Pașcani și a fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 4.350 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că susținerile apelantei din motivele de apel au fost examinate și de instanța de fond, în considerentele sentinței atacate, iar în apel C.L.M. - D.A.C. Pașcani, în prezent SC P.S.A. SA Pașcani nu a solicitat noi probe. S-a arătat că în cauză a fost efectuată o expertiză contabilă pentru a stabili debitul și penalitățile solicitate de reclamantă și dacă pârâta are de achitat sume cu acest titlu față de reclamantă.

Instanța de apel a constatat că potrivit concluziilor clauzei penale inserate de părți în contrat, la debitul de 664.777,64 lei pârâta SC P.S.A. SA Pașcani datorează penalități de întârziere în cuantum de 281.024,57 lei. S-a apreciat că motivul de apel referitor la împrejurarea că reclamanta nu are licență pentru colectarea gunoiului menajer și nici pentru servicii de exploatare hidrofor nu poate constitui în prezentul litigiu, o cauză de exonerare de plată a pârâtei-apelante pentru obligațiile asumate prin contract, conform art. 969 C. civ. de la 1864 (art. 1270 din actualul C. civ.), potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, până la încetarea contractului.

Instanța de apel a constatat că reclamanta a prestat servicii de transport gunoi și exploatare hidrofor în favoarea pârâtei, îndeplinindu-și astfel obligația prevăzută în contract cu bună credință, în conformitate dispozițiile art. 970 C. civ. de la 1864 (actualmente art. 1134 din noul C. civ.). S-a reținut că lipsa licenței poate atrage sancțiuni pentru reclamantă conform legislației speciale, dar nu înlătură obligațiile contractate de părți, pârâta având opțiunea de a uzita alte mijloace procedurale prevăzute de lege cu privire la aspectul invocat. S-a arătat că, în cauză, nu poate fi ignorat de instanță procesul verbal încheiat între părți la 25 octombrie 2006 prin care pârâta recunoaște debitul, învederând și factura din 21 iulie 2006 despre care se face vorbire în motivele de apel.

Astfel, ținând cont și de prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, s-a apreciat că în mod legal prima instanță a reținut că în raport de data introducerii acțiunii, respectiv 4 iunie 2006, acțiunea de față este introdusă în termenul general de prescripție de 3 ani, fiind în mod corect, respinsă excepția prescripției invocată de pârâtă. Au fost înlăturate și criticile referitoare la modalitatea de facturare, având în vedere că pârâta a beneficiat de serviciile reclamantei și modalitatea de facturare nu a vătămat-o pe pârâtă, iar părțile au convenit și asupra unei clauze penale ca modalitate de evaluare anticipată a prejudiciului părții în caz de neexecutare.

În ceea ce privește factura din 31 martie 2007 care se referă la exploatarea hidrofor 2006, s-a constatat că pârâta nu și-a îndeplinit obligația corespunzătoare, aceea de achitare a prețului, dovada fiind debitul restant la 25 octombrie 2006, astfel încât factura menționată a fost emisă în urma calculației din 12 februarie 2007 dată la care a fost semnată și ștampilată de pârâtă. Cu privire la compensarea solicitată și invocată ca motiv de apel de C.L.N. - D.A.C. Pașcani, în prezent SC P.S.A. SA Pașcani, s-a apreciat că prima instanță în mod legal a reținut faptul că nu operează compensarea pentru suma de 78.324,86 lei, deoarece nu s-a realizat cu respectarea condițiilor prevăzute de H.G. nr. 685 din 23 august 1999 și nu a fost evidențiată în contabilitatea ambelor părți pentru a produce efecte juridice.

Nu în ultimul rând, s-a constatat că apelanta-pârâtă a recunoscut că are de achitat către reclamantă o anumită sumă de bani (concluziile scrise depuse de pârâtă în dosarul Tribunalului lași – pag. 440), dar solicită ca această sumă să reflecte exact contravaloarea serviciilor furnizate de reclamantă. În consecință, instanța de apel a apreciat că reclamanta și-a onorat obligațiile contractuale ce-i reveneau conform contractului încheiat, pârâta-apelantă nu și-a îndeplinit obligația asumată prin contract (cea de achitare a prețului), astfel că în mod judicios prima instanță a admis în parte acțiunea formulată. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta SC P.S.A. SA Pașcani a declarat recurs, fără a-și încadra criticile în temeiul de drept al art. 304 C. proc.

civ. În motivarea recursului, după un scurt istoric al cauzei, reiterând motivele din apel, recurenta critică decizia atacată, arătând, în esență, că intimata a solicitat anumite sume de bani reprezentând contravaloarea unor servicii pentru care nu este licențiată, fiind licențiată doar pentru furnizarea energiei termice, nu și pentru servicii de exploatare hidrofor pentru care a emis facturi care au fost refuzate de societatea recurentă. Susține că intimata a emis factura din 13 martie 2007 sub două forme diferite. Prima dată a emis factura în data de 13 martie 2007 scadentă la data de 31 martie 2007 reprezentând exploatare hidrofor pentru anul 2006, fără nici un temei legal, iar a doua oară a emis aceeași factură tot la data de 13 martie 2007, dar scadentă la data de 13 aprilie 2007, reprezentând exploatare hidrofor pentru anul 2006, dar având ca temei legal Deciziile A.N.R.E.

nr. 1486/12/2005 și nr. 423/03/2006. În opinia recurentei-pârâte, un alt aspect important care a mai fost menționat si invocat, îl reprezintă prescripția dreptului la acțiune pentru perioada aprilie 2005 - mai 2006. Apreciază că factura din 21 iulie 2006 în valoare de 143.976,85 lei reprezentând exploatare hidrofor 2005 este prescrisă în totalitate, iar factura din 13 martie 2007 în valoare de 128.658,96 lei reprezentând exploatare hidrofor 2006 este prescrisă parțial, respectiv perioada ianuarie-mai 2006, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 în vigoare la acea dată. Deși recurenta a invocat această excepție, arată că atât în raportul de expertiză contabilă, cât și în suplimentul acestui raport, celor două facturi li s-au calcul și penalități de întârziere, iar ambele instanțe de judecată au considerat că acele facturi nu sunt prescrise.

în ceea ce privește factura din 2007, consideră că expertul trebuia să efectueze calculul penalităților doar pentru perioada iunie-decembrie 2006, nu și pentru perioada prescrisă. Astfel cum rezultă și din raportul de expertiză contabilă, susține recurenta, din totalul penalităților de 281.024,57 lei, 244.091.52 lei reprezintă penalități la facturi prescrise. Precizează că motivul pentru a refuzat la plată facturile reprezentând penalități de întârziere a fost acela că aceste facturi aveau incluse și penalități calculate la facturi care erau prescrise. Recunoaște că are sume restante către intimată, dar solicită ca aceste sume să reflecte exact contravaloarea serviciilor furnizate. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299-316 C. proc.

civ. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Criticile recurentei-reclamante pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în niciunul dintre motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar, în cauză, instanța de control judiciar și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute, în raport de probatoriul administrat în fața instanței de fond, reținând, totodată, că pârâta nu a înțeles să solicite noi probe și ținând cont de voința părților litigante, conform clauzele contractuale agreate de către acestea.

Instanța de apel a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-pârâtă, stabilind situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de probele cauzei, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței pârâtei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate. Totodată, schimbarea situației de fapt stabilită în cauză și reținută de instanțele de apel nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obțină recurenta - pârâtă atunci când aduce în discuție reaprecierea probelor (concluziile raportului de expertiză, modul de calcul efectuat de expert, modalitatea de emitere a facturilor etc), aceasta nemaifiind posibilă odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. prin O.U.G. nr. 138/200 și pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005, motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie invocate. Restul criticilor pot fi încadrate în motivul de nelegalitate instituit de prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar se constată că acesta este nefondat pentru considerentele care succed. Este de necontestat că între părțile litigante s-a încheiat contractul de prestări servicii din din 2 mai 2006 (fila 7 dosar de fond), având ca obiect prestarea serviciului de hidrofor instalat în centralele termice ale reclamantei, în calitate de prestator, în schimbul unui preț datorat de pârâtă, preț stabilit conform calculației anexate fiecărei facturi pe care reclamanta urma să o emită.

Conform clauzei penale inserate de părți în contratul încheiat, la debitul de 664.777,64 lei pârâta datorează penalități de întârziere în cuantum de 281.024,57 lei, sumă al cărei cuantum nu a fost contestat de pârâtă. În speță, reclamanta a prestat și servicii de transport gunoi și exploatare hidrofor în favoarea pârâtei, îndeplinindu-și astfel obligațiile prevăzute în contract cu bună credință, în conformitate dispozițiile art. 970 C. civ. Recurenta se prevalează de faptul că intimata a solicitat anumite sume de bani reprezentând contravaloarea unor servicii pentru care nu este licențiată, însă trebuie reținut că lipsa licenței poate atrage sancțiuni pentru intimata-reclamantă conform legislației speciale, fără a înlătura obligațiile contractate de părți, respectiv de achitarea de către recurentă a serviciilor prestate de intimată.

De altfel, pârâtă a recunoscut că are de achitat către reclamantă o anumită sumă de bani (concluziile scrise depuse de pârâtă în dosarul Tribunalului lași – pag. 440, dar și pag. 4 din motivele de recurs), însă a solicitat ca această sumă să reflecte exact contravaloarea serviciilor furnizate de reclamantă. Contrar susținerilor recurentei, ambele instanțe au aplicat corect dispozițiile Decretului nr. 167/1958, respectiv prevederile art. 3 și art. 16 ale acestui act normativ, iar criticile recurentei sub aspectul prescripției dreptului la acțiune nu pot fi primite. Potrivit art. 16 lit. a) din Decretului nr. 167/1958, cursul prescripției se întrerupe prin recunoașterea datoriei.

Pornind de la definiția prescripției extinctive (sancțiunea contra creditorului nediligent în recuperarea creanței sale), trebuie reținut că recunoașterea dreptului reprezintă manifestarea unilaterală de voință a celui în folosul căruia curge prescripția (în speță intimata debitoare R.A.G.C.L. Pașcani) prin care atestă dreptul creditorului. Astfel că, titularul dreptului la acțiune nu poate fi considerat pasiv, neglijent, întrucât are motive întemeiate să nu acționeze debitorul în instanță. Recunoașterea făcută de către debitor (pârâta) îl îndreptățește pe creditor (reclamanta) să creadă că executarea creanței sale se va face de bunăvoie, neavând practic motive pentru care să îl cheme în judecată pe debitorul său.

Astfel cum în mod judicios a apreciat și instanța de apel, nu se poate face abstracție de procesul-verbal încheiat între părți la data de 25 octombrie 2006 prin care pârâta a recunoscut debitul. Totodată, reclamanta a promovat cererea de chemare în judecată la data de 4 iunie 2009, ambele instanțe apreciind în mod legal, că acțiunea dedusă judecății este introdusă în termenul general de prescripție de 3 ani, fiind respinsă, în mod corect, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, avându-se în vedere și prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Nu în ultimul rând, în condițiile în care intimata-reclamantă și-a onorat obligațiile contractuale ce-i reveneau conform contractului încheiat, iar recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de achitare a prețului, nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că nu datorează sumele de bani la care a fost obligată.

Pentru toate argumentele care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P.S.A. SA Pașcani (fostă C.L.M. - D.A.C. Pașcani) împotriva Deciziei nr. 48 din 25 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC P.S.A. SA Pașcani împotriva Deciziei nr. 48 din 25 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2013.