ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 02.10.2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2983/2013

HOTĂRÂRE
02.10.2013
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2983/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând

asupra recursului din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

data de 4 iunie 2009 pe rolul Tribunalului lași, secția comercială și

contencios administrativ, sub nr. 3736/99/2009, reclamanta R.A.G.C.L. Pașcani a

solicitat instanței obligarea pârâtei D.A.C. Pașcani să achite debitului

restant, cu titlu de preț, contravaloare servicii hidrofor conform contractului

prestări servicii din 02 mai 2006 în cuantum de 272.635,81 lei, în baza

facturilor din 21 iulie 2006, în valoare de 143.976,85 lei și din 13 martie 2007,

în valoare de 128.658, 96 lei, contravaloare servicii transport gunoi, conform

contractului din 31 octombrie 2003, în cuantum de 808,37 lei conform facturilor

emise pentru perioada 31 decembrie 2005 - 19 noiembrie 2007, obligarea pârâtei

la plata penalităților de întârziere, calculate la debitul restant, de la data

scadenței și până la achitarea efectivă a debitului, prin aplicare prevederilor

legale în materie și a clauzelor contractuale.

Prin sentința nr.

1215 din 4 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul lași, secția comercială și

contencios administrativ, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la

acțiune și a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta R.A.G.C.L.

Pașcani în contradictoriu cu pârâta D.A.C. Pașcani, în sensul că a fost

obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 664.777,64 lei cu titlu de

preț și suma de 281.024,57 lei cu titlu de penalități, precum și suma de 24.129

lei reprezentând cheltuieli de judecată.

În motivare,

instanța de fond a reținut că reclamanta R.A.G.C.L. Pașcani a solicitat

obligarea pârâtei la plata serviciilor de hidrofor în cuantum de 272.635,81

lei, conform contractului din 2 mai 2006 și a serviciilor de transport gunoi

conform contractului din 31 octombrie 2003 în cuantum de 808,37 lei în baza

facturilor emise pentru perioada 31 decembrie 2005 -19 noiembrie 2007 cu

penalitățile de întârziere aferente.

La termenul de

judecată din 26 noiembrie 2009, reclamanta a precizat cuantumul debitului

solicitat, acesta fiind de 689.374 lei, iar penalitățile în sumă de 281.778

lei.

Prima instanță

a constatat că părțile au încheiat contractul de prestări servicii din 2 mai

2006, având ca obiect prestarea serviciului de hidrofor instalat în centralele

termice ale reclamantei, în calitate de prestator, în schimbul unui preț

datorat de pârâtă, preț stabilit conform calculației anexate fiecărei facturi

pe care reclamanta urma să o emită.

Din expertiza

efectuată în cauză a rezultat că prin ordine de plată și compensări pârâta a

achitat suma de 24.523,91 lei, iar din debitul de 689.374,02 lei urma să se

scadă suma de 72,47 lei reprezentând contravaloarea facturii din 16 decembrie 2008

și suma de 24.523,91 lei, pârâta mai având de achitat suma de 664.777,64 lei la

care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 281.024,57 lei.

Prin procesul

verbal din 25 octombrie 2006 încheiat de părți s-a stabilit că la data de 30

septembrie 2006 soldul pârâtei era de 372.396 lei, incluzând facturile din 21

iulie 2006 și din 25 octombrie 2006 invocate în cauză, pârâta recunoscând acest

sold.

Instanța de

fond a mai reținut că în materia răspunderii contractuale, în sarcina

debitorului operează o prezumție de vină, iar creditorul este ținut a dovedi

doar existența creanței, situație în care, neexecutarea se prezumă cât timp

debitorul nu dovedește executarea.

Părțile au

convenit și asupra unei clauze penale, ca modalitate de evaluare anticipată a

prejudiciului părții în caz de neexecutare, executare cu întârziere sau

necorespunzătoare a obligațiilor de către cealaltă parte, în cauză pârâta

datorând reclamantei suma de 281.024,57 lei - penalități - sumă al cărei

cuantum nu a fost contestat de pârâtă.

Împotriva

acestei sentințe, pârâta C.L.M. - D.A.C. a declarat apel, care, prin Decizia nr.

16 din 30 martie 2011 a Curții de Apel lași, secția civilă, a fost anulat ca

netimbrat.

Prin Decizia nr.

3807 din 23 noiembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția

a ll-a civilă, în Dosarul nr. 3736/99/2009, a fost admis recursul declarat de

C.L.M. - D.A.C. Pașcani împotriva Deciziei nr. 16 din 30 mai 2011 pronunțată de

Curtea de Apel lași. A fost casată hotărârea recurată și a fost trimisă cauza

spre rejudecare la aceeași instanță de apel, motivat de faptul că apelanta a

achitat taxa judiciară de timbru și timbru judiciar în ziua judecății apelului.

În rejudecare,

cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel lași, secția civilă, sub

număr de Dosar nr. 3736/99/2009, iar potrivit adresei din 28 martie 2012 s-a

constatat că C.L.M. - D.A.C. Pașcani a devenit societate comercială pe acțiuni,

având denumirea SC P.S.A. SA Pașcani.

Prin Decizia nr.

48 din 25 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, a fost

respins apelul declarat de C.L.M. - D.A.C. Pașcani, în prezent SC P.S.A. SA

Pașcani și a fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 4.350 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar a reținut că susținerile apelantei din

motivele de apel au fost examinate și de instanța de fond, în considerentele

sentinței atacate, iar în apel C.L.M. - D.A.C. Pașcani, în prezent SC P.S.A. SA

Pașcani nu a solicitat noi probe.

S-a arătat că

în cauză a fost efectuată o expertiză contabilă pentru a stabili debitul și

penalitățile solicitate de reclamantă și dacă pârâta are de achitat sume cu

acest titlu față de reclamantă.

Instanța de

apel a constatat că potrivit concluziilor clauzei penale inserate de părți în

contrat, la debitul de 664.777,64 lei pârâta SC P.S.A. SA Pașcani datorează

penalități de întârziere în cuantum de 281.024,57 lei.

S-a apreciat că

motivul de apel referitor la împrejurarea că reclamanta nu are licență pentru

colectarea gunoiului menajer și nici pentru servicii de exploatare hidrofor nu

poate constitui în prezentul litigiu, o cauză de exonerare de plată a

pârâtei-apelante pentru obligațiile asumate prin contract, conform art. 969 C.

civ. de la 1864 (art. 1270 din actualul C. civ.), potrivit căruia convențiile

legal făcute au putere de lege între părțile contractante, până la încetarea

contractului.

Instanța de

apel a constatat că reclamanta a prestat servicii de transport gunoi și

exploatare hidrofor în favoarea pârâtei, îndeplinindu-și astfel obligația

prevăzută în contract cu bună credință, în conformitate dispozițiile art. 970 C.

civ. de la 1864 (actualmente art. 1134 din noul C. civ.).

S-a reținut că

lipsa licenței poate atrage sancțiuni pentru reclamantă conform legislației

speciale, dar nu înlătură obligațiile contractate de părți, pârâta având

opțiunea de a uzita alte mijloace procedurale prevăzute de lege cu privire la

aspectul invocat.

S-a arătat că,

în cauză, nu poate fi ignorat de instanță procesul verbal încheiat între părți

la 25 octombrie 2006 prin care pârâta recunoaște debitul, învederând și factura

din 21 iulie 2006 despre care se face vorbire în motivele de apel.

Astfel, ținând

cont și de prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, s-a apreciat că în

mod legal prima instanță a reținut că în raport de data introducerii acțiunii,

respectiv 4 iunie 2006, acțiunea de față este introdusă în termenul general de

prescripție de 3 ani, fiind în mod corect, respinsă excepția prescripției

invocată de pârâtă.

Au fost

înlăturate și criticile referitoare la modalitatea de facturare, având în

vedere că pârâta a beneficiat de serviciile reclamantei și modalitatea de

facturare nu a vătămat-o pe pârâtă, iar părțile au convenit și asupra unei

clauze penale ca modalitate de evaluare anticipată a prejudiciului părții în

caz de neexecutare.

În ceea ce

privește factura din 31 martie 2007 care se referă la exploatarea hidrofor

2006, s-a constatat că pârâta nu și-a îndeplinit obligația corespunzătoare,

aceea de achitare a prețului, dovada fiind debitul restant la 25 octombrie 2006,

astfel încât factura menționată a fost emisă în urma calculației din 12

februarie 2007 dată la care a fost semnată și ștampilată de pârâtă.

Cu privire la

compensarea solicitată și invocată ca motiv de apel de C.L.N. - D.A.C. Pașcani,

în prezent SC P.S.A. SA Pașcani, s-a apreciat că prima instanță în mod legal a

reținut faptul că nu operează compensarea pentru suma de 78.324,86 lei,

deoarece nu s-a realizat cu respectarea condițiilor prevăzute de H.G. nr. 685

din 23 august 1999 și nu a fost evidențiată în contabilitatea ambelor părți

pentru a produce efecte juridice.

Nu în ultimul

rând, s-a constatat că apelanta-pârâtă a recunoscut că are de achitat către

reclamantă o anumită sumă de bani (concluziile scrise depuse de pârâtă în

dosarul Tribunalului lași – pag. 440), dar solicită ca această sumă să reflecte

exact contravaloarea serviciilor furnizate de reclamantă.

În consecință,

instanța de apel a apreciat că reclamanta și-a onorat obligațiile contractuale

ce-i reveneau conform contractului încheiat, pârâta-apelantă nu și-a îndeplinit

obligația asumată prin contract (cea de achitare a prețului), astfel că în mod

judicios prima instanță a admis în parte acțiunea formulată.

În termen

legal, împotriva acestei decizii, pârâta SC P.S.A. SA Pașcani a declarat

recurs, fără a-și încadra criticile în temeiul de drept al art. 304 C. proc.

civ.

În motivarea

recursului, după un scurt istoric al cauzei, reiterând motivele din apel,

recurenta critică decizia atacată, arătând, în esență, că intimata a solicitat

anumite sume de bani reprezentând contravaloarea unor servicii pentru care nu

este licențiată, fiind licențiată doar pentru furnizarea energiei termice, nu

și pentru servicii de exploatare hidrofor pentru care a emis facturi care au

fost refuzate de societatea recurentă.

Susține că

intimata a emis factura din 13 martie 2007 sub două forme diferite. Prima dată

a emis factura în data de 13 martie 2007 scadentă la data de 31 martie 2007

reprezentând exploatare hidrofor pentru anul 2006, fără nici un temei legal,

iar a doua oară a emis aceeași factură tot la data de 13 martie 2007, dar

scadentă la data de 13 aprilie 2007, reprezentând exploatare hidrofor pentru

anul 2006, dar având ca temei legal Deciziile A.N.R.E. nr. 1486/12/2005 și

nr. 423/03/2006.

În opinia

recurentei-pârâte, un alt aspect important care a mai fost menționat si

invocat, îl reprezintă prescripția dreptului la acțiune pentru perioada aprilie

2005 - mai 2006.

Apreciază că

factura din 21 iulie 2006 în valoare de 143.976,85 lei reprezentând exploatare

hidrofor 2005 este prescrisă în totalitate, iar factura din 13 martie 2007 în

valoare de 128.658,96 lei reprezentând exploatare hidrofor 2006 este prescrisă

parțial, respectiv perioada ianuarie-mai 2006, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958

în vigoare la acea dată.

Deși recurenta

a invocat această excepție, arată că atât în raportul de expertiză contabilă,

cât și în suplimentul acestui raport, celor două facturi li s-au calcul și

penalități de întârziere, iar ambele instanțe de judecată au considerat că

acele facturi nu sunt prescrise.

în ceea ce

privește factura din 2007, consideră că expertul trebuia să efectueze calculul

penalităților doar pentru perioada iunie-decembrie 2006, nu și pentru perioada

prescrisă.

Astfel cum

rezultă și din raportul de expertiză contabilă, susține recurenta, din totalul

penalităților de 281.024,57 lei, 244.091.52 lei reprezintă penalități la

facturi prescrise.

Precizează că

motivul pentru a refuzat la plată facturile reprezentând penalități de

întârziere a fost acela că aceste facturi aveau incluse și penalități calculate

la facturi care erau prescrise.

Recunoaște că

are sume restante către intimată, dar solicită ca aceste sume să reflecte exact

contravaloarea serviciilor furnizate.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 299-316 C. proc. civ.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Criticile

recurentei-reclamante pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în niciunul

dintre motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de

dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., deoarece stabilirea situației de

fapt este atributul instanței de apel din perspectiva caracterului devolutiv al

acestei căi de atac, iar, în cauză, instanța de control judiciar și-a motivat

hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute, în

raport de probatoriul administrat în fața instanței de fond, reținând,

totodată, că pârâta nu a înțeles să solicite noi probe și ținând cont de voința

părților litigante, conform clauzele contractuale agreate de către acestea.

Instanța de

apel a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în

limitele motivelor de apel formulate de apelanta-pârâtă, stabilind situația de

fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de probele cauzei, iar faptul că

soluția pronunțată nu a corespuns voinței pârâtei, nu reprezintă un motiv de

nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate.

Totodată, schimbarea

situației de fapt stabilită în cauză și reținută de instanțele de apel nu se

poate produce în recurs, ceea ce tinde să obțină recurenta - pârâtă atunci când

aduce în discuție reaprecierea probelor (concluziile raportului de expertiză,

modul de calcul efectuat de expert, modalitatea de emitere a facturilor etc),

aceasta nemaifiind posibilă odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. prin O.U.G. nr. 138/200 și pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. prin

dispozițiile Legii nr. 219/2005, motiv pentru care, se impune respingerea de

plano a criticilor de netemeinicie invocate.

Restul

criticilor pot fi încadrate în motivul de nelegalitate instituit de prevederile

pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar se constată că acesta este nefondat

pentru considerentele care succed.

Este de

necontestat că între părțile litigante s-a încheiat contractul de prestări

servicii din din 2 mai 2006 (fila 7 dosar de fond), având ca obiect prestarea

serviciului de hidrofor instalat în centralele termice ale reclamantei, în calitate

de prestator, în schimbul unui preț datorat de pârâtă, preț stabilit conform

calculației anexate fiecărei facturi pe care reclamanta urma să o emită.

Conform clauzei

penale inserate de părți în contratul încheiat, la debitul de 664.777,64 lei

pârâta datorează penalități de întârziere în cuantum de 281.024,57 lei, sumă al

cărei cuantum nu a fost contestat de pârâtă.

În speță,

reclamanta a prestat și servicii de transport gunoi și exploatare hidrofor în

favoarea pârâtei, îndeplinindu-și astfel obligațiile prevăzute în contract cu

bună credință, în conformitate dispozițiile art. 970 C. civ.

Recurenta se

prevalează de faptul că intimata a solicitat anumite sume de bani reprezentând

contravaloarea unor servicii pentru care nu este licențiată, însă trebuie reținut

că lipsa licenței poate atrage sancțiuni pentru intimata-reclamantă conform

legislației speciale, fără a înlătura obligațiile contractate de părți,

respectiv de achitarea de către recurentă a serviciilor prestate de intimată.

De altfel,

pârâtă a recunoscut că are de achitat către reclamantă o anumită sumă de bani

(concluziile scrise depuse de pârâtă în dosarul Tribunalului lași – pag. 440,

dar și pag. 4 din motivele de recurs), însă a solicitat ca această sumă să

reflecte exact contravaloarea serviciilor furnizate de reclamantă.

Contrar

susținerilor recurentei, ambele instanțe au aplicat corect dispozițiile

Decretului nr. 167/1958, respectiv prevederile art. 3 și art. 16 ale acestui

act normativ, iar criticile recurentei sub aspectul prescripției dreptului la

acțiune nu pot fi primite.

Potrivit art. 16

lit. a) din Decretului nr. 167/1958, cursul prescripției se întrerupe prin

recunoașterea datoriei.

Pornind de la

definiția prescripției extinctive (sancțiunea contra creditorului nediligent în

recuperarea creanței sale), trebuie reținut că recunoașterea dreptului

reprezintă manifestarea unilaterală de voință a celui în folosul căruia curge

prescripția (în speță intimata debitoare R.A.G.C.L. Pașcani) prin care atestă

dreptul creditorului. Astfel că, titularul dreptului la acțiune nu poate fi

considerat pasiv, neglijent, întrucât are motive întemeiate să nu acționeze

debitorul în instanță. Recunoașterea făcută de către debitor (pârâta) îl

îndreptățește pe creditor (reclamanta) să creadă că executarea creanței sale se

va face de bunăvoie, neavând practic motive pentru care să îl cheme în judecată

pe debitorul său.

Astfel cum în

mod judicios a apreciat și instanța de apel, nu se poate face abstracție de

procesul-verbal încheiat între părți la data de 25 octombrie 2006 prin care

pârâta a recunoscut debitul.

Totodată,

reclamanta a promovat cererea de chemare în judecată la data de 4 iunie 2009,

ambele instanțe apreciind în mod legal, că acțiunea dedusă judecății este

introdusă în termenul general de prescripție de 3 ani, fiind respinsă, în mod

corect, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă,

avându-se în vedere și prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Nu în ultimul

rând, în condițiile în care intimata-reclamantă și-a onorat obligațiile

contractuale ce-i reveneau conform contractului încheiat, iar recurenta-pârâtă

nu și-a îndeplinit obligația de achitare a prețului, nu poate fi reținută

susținerea recurentei în sensul că nu datorează sumele de bani la care a fost

obligată.

Pentru toate argumentele

care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de

orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1)

Pașcani (fostă C.L.M. - D.A.C. Pașcani) împotriva Deciziei nr. 48 din 25

aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, menținând

decizia instanței de apel, ca fiind legală.

Respinge

recursul declarat de SC P.S.A. SA Pașcani împotriva Deciziei nr. 48 din 25

aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 2 octombrie 2013.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2011-11-23
0,97
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3807/2011
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1215/Com din 04 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Iași, secția comercială și contencios administrativ se hotărăște: Respinge excepț
ÎCCJ 2012-02-08
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 531/2012
Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 344/2011 din 18 februarie 2011, Tribunalul Iași, secția comercială și contencios administrativ, a admis în parte acțiunea for
ÎCCJ 2006-01-13
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 73/2006
ins excepția lipsei capacității procesuale pasive a pârâților și a admis în parte acțiunea obligând pârâții la plata sumei de 2.446.091.867 lei contravaloare lucrări, 741.403.337 lei penalități de întârziere și 151.769.952 lei cheltuieli de
ÎCCJ
0,93
ÎCCJ, Secția a II-a civilă
. 2412 din 19 aprilie 2013, pronunțată în dosarul nr. xx84/1/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Harghita, cu păstrarea actelor de procedură efectuate. Cauza a fost înregistra
ÎCCJ 2016-10-19
0,93
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1729/2016
ția neîndeplinirii procedurii concilierii prealabile invocată de pârâta SC C. SA, în ceea ce privește o parte din cererile formulate de reclamantă și, ca o consecință, a respins ca inadmisibilă cererea formulată de aceasta pentru suma de 52
Sursă