ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1464/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 iulie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, sub nr. 55704/3/2011, reclamanta SC T.A. SRL București a chemat în judecată pe pârâta SC E.F. SA Păntășești solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 240.964,06 lei, contravaloarea serviciilor prestate și a sumei de 464.360,19 lei, cu titlu de penalități de întârziere calculate până la data de 21 aprilie 2011. Pârâta a depus întâmpinare la data de 06 decembrie 2011, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

La termenul de judecată din 24 februarie 2012 instanța a admis excepția tardivității depunerii întâmpinării, apreciind că pârâta a pierdut dreptul de a invoca excepția relativă a necompetenței și a dispus unirea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu fondul cauzei. Prin sentința civilă nr. 6028 din 4 mai 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC T.A. SRL București în contradictoriu cu pârâta SC E.F. SA Păntășești, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 240.964,06 lei, cu titlu de preț și suma de 240.964,06 lei, cu titlu de penalități de întârziere, precum și suma de 12.865,56 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că între reclamanta SC T.A. SRL, în calitate de prestator, și pârâta SC E.F.SA, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de prestare de servicii de publicitate din 01 noiembrie 2003. Prin acest contract, SC T.A. SRL s-a obligat față de beneficiar să presteze, contra cost, servicii de publicitate în scopul promovării produselor și serviciilor acestuia, precum și să îi cesioneze drepturile de proprietate intelectuală asupra operei publicitare incluse în materialul publicitar creat și produs. Pentru plata serviciilor prestate, SC T.A. SRL a emis pe numele pârâtei SC E.F.

SA mai multe facturi fiscale pe care pârâta Ie-a achitat în parte, respectiv: factura fiscală din 02 mai 2007, în valoare de 108.684,65 lei, scadentă la data de 17 mai 2007, din care a mai rămas de plată suma de 60.319,11 lei; factura fiscală din 17 octombrie 2007, în valoare de 109.628,69 lei, scadentă la data de 01 noiembrie 2007, din care a mai rămas de plată suma de 59.628,69 lei; factura fiscală din 19 noiembrie 2007, în valoare de 16.547,66 lei, scadentă la data de 04 decembrie 2007, din care a mai rămas de plată suma de 6.547,66 lei; factura fiscală din 19 noiembrie 2007, în valoare de 113.558,34 lei, scadentă la data de 4 decembrie 2007, din care a mai rămas de plată suma de 48.558,34 lei și factura fiscală din 17 decembrie 2007, în valoare de 115.910,26 lei, scadentă la data de 01 ianuarie 2008, din care a mai rămas de plată suma de 65.910,26 lei.

În privința excepției prescripției dreptului material la acțiune instanța a reținut că pretenția reclamantei are drept cauză contractul de prestări-servicii de publicitate din 01 noiembrie 2003 și facturile emise de SC T.A. SRL în temeiul acestuia în perioada mai -decembrie 2007 și este o acțiune în executarea obligațiilor asumate de SC E.F. SA prin acest act juridic. Termenul de prescripție al acțiunii având ca obiect plata sumei de bani pretinse cu titlu de preț de reclamantă este termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care curge conform regulii stabilite de art. 7 alin. (1) din același act normativ, de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv de la scadența obligației de plată a prețului, stabilită conform art. 12.2 din contractul încheiat de părțile litigante.

S-a apreciat că, contrar susținerilor pârâtei SC E.F. SA, termenul de prescripție al sumelor facturate s-a întrerupt, conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prin plățile parțiale efectuate de aceasta în temeiul facturilor fiscale ce formează obiectul litigiului, acestea constituind o recunoaștere tacită a dreptului de creanță pretins de reclamantă. Pentru ca plățile parțiale efectuate de pârâtă în temeiul facturilor fiscale ce constituie obiectul cererii de chemare în judecată să nu fi produs efectul înteruptiv de prescripție, era necesar ca pârâta să indice fără echivoc în corespondența comercială sau în actul de plată că înțelege să achite numai serviciile prestate corespunzător sub aspect calitativ și cantitativ, de reclamantă, contestând restul serviciilor a căror plată reclamanta a pretins-o prin emiterea facturilor și pe care pârâta le apreciază ca fiind necorespunzătoare.

Cum în raport de datele la care reclamanta a susținut că pârâta a făcut plăți parțiale, necontestate de pârâtă, termenul de prescripție de 3 ani care a început atunci să curgă, nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. Asupra fondului cauzei, prima instanță a reținut că art. 969 C. civ. prevede forța obligatorie a contractului, iar art. 1073 C. civ. instituie dreptul creditorului de a obține îndeplinirea exactă a obligației, în caz contrar având dreptul la despăgubiri.

Având în vedere că pârâtei în calitate de beneficiar al serviciilor prestate îi revenea obligația de a achita prețul serviciilor ce i-au fost prestate și apreciind că prin depunerea facturilor fiscale a căror plată parțială a solicitat-o, ce au forță probantă împotriva pârâtei, conform art. 1176 C. civ., deoarece au fost primite de aceasta și nu au fost contestate într-un termen rezonabil de la primire, și au fost chiar achitate parțial, astfel cum a probat reclamanta prin depunerea extraselor de cont, instanța a constatat probat dreptul de creanță invocat de reclamantă, și a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 240.964,06 lei, cu titlu de preț al serviciilor prestate.

Prima instanță a înlăturat apărarea pârâtei, potrivit căreia serviciile prestate de reclamantă a căror plată a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, nu ar fi fost corespunzătoare din punct de vedere calitativ și cantitativ în lipsa unor probe. În privința penalităților de întârziere, s-a apreciat că aceasta constituie o modalitate de reparare a prejudiciului produs prestatorului prin neplata la scadență a prețului serviciilor prestate. Față de dispozițiile art. 1088 alin. (2) C. civ.

și art. 43 C. com., întrucât raportul juridic dedus judecății are caracter comercial, debitorul obligației de plată fiind de drept în întârziere, instanța a constatat că pârâta datorează și penalitățile de întârziere pretinse de reclamantă, în baza art. 12 alin. (6) din contractul de prestări-servicii, al căror cuantum nu poate depăși însă câtimea debitului asupra căruia sunt calculate întrucât contractul a fost încheiat în perioada în care era aplicabilă Legea nr. 469/2002, iar conform art. 4 alin. (3) din acest act normativ, în lipsa unei prevederi contrare în contract, cuantumul penalităților de întârziere nu poate depăși câtimea debitului asupra căruia sunt calculate. În baza art. 274 C. proc.

civ., pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 12.865,56 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cuantumul taxei judiciare de timbru și al timbrului judiciar plătit de reclamantă pentru soluționarea părții din cererea de chemare în judecată. Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin Decizia civilă nr. 510 din 19 decembrie 2012, a respins apelul formulat de pârâta SC E.F. SA împotriva sentinței civile nr. 6028 din 04 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în contradictoriu cu intimata SC T.A. SRL, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a reținut că în mod corect a apreciat prima instanță că plățile parțiale au semnificația recunoașterii dreptului în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, deoarece în cazul unei datorii nerecunoscute, refuzul de plată ar trebui să fie total. Efectuând însă o plată parțială, debitorul a recunoscut corelativ dreptul de creanță al creditorului său, contestând practic doar întinderea acestuia, astfel încât în mod firesc, pentru restul sumei rămasă neachitată, începe să curgă o nouă prescripție. Instanța a respins critica privind faptul că instanța de fond nu ar fi analizat și motivat soluția de respingere a excepției de neexecutare a contractului invocată de apelantă, față de considerentele de la pct. 4.2 din sentința primei instanțe.

Astfel, sub un prim aspect, instanța de fond a reținut că pârâta nu a circumstanțiat și probat susținerea potrivit căreia serviciile prestate de reclamanta intimată ce fac obiectul prezentului litigiu nu ar fi fost corespunzătoare din punct de vedere calitativ și cantitativ. Cât privește excepția de neexecutare a contractului, s-a reținut că acesta este un mijloc de apărare, aflat la dispoziția părții căreia i se pretinde executarea obligației ce-i incumbă, fără ca partea ce pretinde această executare să-și fi executat propria obligație. în aceste condiții, pârâta, căreia i s-a pretins plata unei sume de bani, prin emiterea facturii pentru serviciile prestate de către reclamantă, ar fi trebuit să indice în mod concret ce servicii dintre cele individualizate în cuprinsul facturii apreciază că nu au fost executate, sau dacă au fost executate necorespunzător în ce constă neconformitatea serviciului.

Că pârâta a recunoscut parțial executarea unor servicii dintre cele facturate, făcând plăți parțiale, situație în raport de care pârâtei îi revenea sarcina de a indica în concret ce servicii a înțeles să conteste, pentru ca intimata să aibă posibilitatea de a proba, la rândul său în concret, prestarea serviciului contestat.

Referitor la susținerile făcute de pârâtă prin cererea de apel în argumentarea excepției de neexecutare a contractului, instanța a constat că invocata neexecutare este analizată prin raportare la dispozițiile pct. 1 din anexa E la contractul de prestare servicii de publicitate din 01 noiembrie 2003 într-o formă care nu mai era în vigoare la data emiterii facturilor ce fac obiectul prezentului litigiu, astfel că facturile invocate de reclamantă sunt corespunzătoare serviciilor prestate în lunile mai 2007, octombrie-decembrie 2007, perioadă pentru care dispozițiile pct. 1 din anexa la contractul din 01 noiembrie 2003 fuseseră modificate prin actul adițional din 15 iunie 2005, în care la art. 3 se prevedea în mod expres că începând cu 15 iunie 2005, astfel că acesta, în noua sa formă prevedea că beneficiarul va achita lunar agenției suma de 18.750 euro + T.V.A.

pentru serviciile de creație (spoturi T.V., spoturi radio, machete presa scrisă, postere, Posm mic - sticker, display, hanger) prestate în favoarea beneficiarului. În consecință, prin modificarea expresă a dispozițiilor acestui articol din contract, plata lunară a sumei de 18.750 euro în intervalul de referință nu mai era condiționată de predarea unui anumit număr de proiecte de creație sau concepte, motiv pentru care susținerile pârâtei în sensul neprestării serviciilor sub aspect cantitativ sunt lipsite de relevantă.

Așadar, câtă vreme în facturile invocate de reclamantă se indică în mod expres că reprezintă contravaloarea a trei categorii de servicii pentru care pct. 1, 3 și 4 din anexa la contractul din 01 noiembrie 2003 prevăd plăți lunare în sume fixe (18.750 euro, 7.500 euro și 1.200 euro + T.V.A.), iar pârâta a recunoscut aceste facturi prin plăți parțiale, fără a fi însă în măsură să indice în concret ce servicii a înțeles să recunoască și să achite, în mod corect a apreciat prima instanță că excepția de neexecutare invocată de aceasta nu poate fi reținută. De asemenea, factura din 19 noiembrie 2007 a fost emisă pentru servicii de consultanță media, în conformitate cu dispozițiile art. 2 și 3 din actul adițional din 01 septembrie 2006, pentru suma de 16.547,66 lei, din care pârâta a achitat la 08 octombrie 2008 suma de 10.000 lei, la fel, fără a indica nici un criteriu după care a considerat ca fiind executat serviciul facturat doar în limita sumei plătite.

Pentru a aprecia dacă prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului în sensul art. 297 C. proc. civ., instanța de apel trebuie să se raporteze la obiectul judecății, astfel cum acesta a fost fixat prin cererea de chemare în judecată sau prin eventuale cereri reconvenționale sau conexe, și în nici un caz prin raportare la toate apărările invocate de pârât. Pe de altă parte, în mod corect nu a fost reținută susținerea pârâtei în sensul că după 31 decembrie 2007, respectiv după data la care contractul din 01 noiembrie 2003 și-a încetat efectele prin ajungerea la termen, nu ar mai putea fi obligată la plata de penalități în temeiul art. 12 alin. (6) din contract, deoarece și această clauză și-ar fi încetat valabilitatea.

Interpretarea pârâtei în sensul că după ajungerea la termen nicio clauză din contract nu ar mai putea fi invocată deoarece acestea și-ar fi pierdut valabilitatea nu poate fi primită, căci ar însemna ca orice pretenții ar avea părțile una față de cealaltă să nu poată fi invocate decât în perioada de valabilitate a contractului, ulterior nemaiputând fi angajată răspunderea contractuală deoarece contractul nu mai există, fiind ajuns la termen. De asemenea, nu s-ar putea reține nici că ar exista vreo îndoială în ceea ce privește interpretarea clauzei prevăzută la art. 12 alin. (6) din contract, simpla apreciere a apelantei în sensul că aceasta nu ar mai putea fi invocată după data de 31 decembrie 2007 nefăcând ca această clauză să devină echivocă, astfel încât în cauză să devină incidente dispozițiile art. 983 C. civ.

În privința motivelor suplimentare invocate prin completarea motivelor de apel, instanța a apreciat că acestea nu pot fi reținute, întrucât instanța de fond nu avea cum să pună în discuția părților art. 1176 C. civ., câtă vreme acesta a vizat exclusiv interpretarea probelor administrate în dosar. Împotriva Deciziei civile nr. 510/2012 din 19 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a declarat recurs pârâta SC E.F. SA Pantășești, întemeiat pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său, admiterea excepției prescripției și respingerea acțiunii reclamantei ca prescrisă, iar pe fond, admiterea recursului, modificarea deciziei, în principal, admiterea apelului său și respingerea acțiunii reclamantei, urmare a admiterii excepției de neexecutare a contractului, iar în secundar, admiterea excepției inadmisibilitătii penalităților calculate după data de 31 decembrie 2007 și reducerea cuantumului acestora la 361,66 lei. În criticile formulate recurenta pârâtă a susținut în esență următoarele: - Că, instanța de apel în mod nelegal a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, deoarece nu există nici un text legal care să echivaleze plata unei sume înscrise pe o factură cu recunoașterea restului de plată de pe factura respectivă.

În acest sens a susținut că societatea sa nu a recunoscut niciodată serviciile a căror contravaloare este pretinsă în cadrul prezentei acțiuni și cu atât mai mult un drept de acțiune al reclamantei cu privire la aceste servicii, în condițiile în care din materialul probator administrat nu rezultă că pârâta ar fi recunoscut prestarea vreunui serviciu de către reclamantă, neexistând niciun act sau fapt care să confirme prestarea acestora în perioada 2003-2007, a serviciilor a căror contravaloare se solicită în cadrul prezentei acțiuni.

Plata unor servicii din aceeași perioadă nu poate și nu trebuie a fi interpretată ca o recunoaștere a altor servicii, respectiv a datoriei asupra sumelor neplătite în condițiile în care din modalitatea concretă de plată a serviciilor, se poate observa că nu a existat un refuz pur și simplu de plată a unui debit restant, ci a existat un refuz de plată a unei părți a serviciilor din anumite luni (mai, octombrie, noiembrie și decembrie 2007). În consecință, apreciază recurenta că, achitând o sumă aferentă nivelului calitativ și cantitativ al serviciilor prestate, pentru sumele pretinse suplimentar de către reclamantă nu s-a întrerupt termenul de prescripție, instanța făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

- Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1169 și art. 1203 C. civ., prin admiterea unei cereri care nu a fost dovedită, sens în care probațiunea ce se impunea a fi făcută consta în indicarea de către reclamantă a serviciilor prestate pentru perioada mai, octombrie, noiembrie și decembrie 2007, în primul rând prin comenzi, documente care să ateste serviciile de consultanță, cele 5 concepte aferente fiecărei luni din cele 4 ale perioadei supuse analizei, dovada comunicării acestora, procesele verbale întocmite în acest sens, iar în al doilea rând prin efectuarea unei expertize de specialitate, care să stabilească situația de fapt, probe ce nu au fost făcute în cauză, situație în care au fost încălcate și prevederile art. 9 alin. (3) din contract.

În raport de dispozițiile art. 1203 C. civ., a arătat că deși prezumțiile reprezintă unul din mijloacele de probă reglementate și admise de lege, acestea nu pot fi folosite în mod excesiv și nejustificat, în lipsa vădită a unor dovezi, iar simplul fapt că în această perioadă de 4 ani a efectuat plata numai pentru anumite facturi, concluzia instanței de apel în sensul că a aceasta a prestat și serviciile aferente sumelor neachitate, este greșită. - Recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, că a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, cu referire expresă la contractul de prestări servicii de publicitate din 1 noiembrie 2003, astfel cum acesta a fost modificat prin actele adiționale succesive ce fac parte integrantă din acesta, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.

Recurenta a susținut că reclamanta conform art. 9 alin. (3) din contract, avea obligația de a face dovada livrării lunare a materialelor de publicitate de o anumită calitate și într-o anumită cantitate livrate societății sale, aspect care nu a fost dovedit, interpretând greșit faptul că societatea sa s-a obligat la plata unei sume lunare de 18.750 euro, indiferent de numărul de proiecte de creație sau concepte livrate În cadrul acestui motiv este încadrată și eroarea pe care o face instanța de apel prin respingerea excepției inadmisibilitătii penalităților calculate după data de 31 decembrie 2007, când contractul părților și-a încetat efectele, astfel că în baza clauzei penale din contract prevăzută la art. 12 alin. (6), părțile au înțeles să evalueze valoarea penalităților la nivelul de 0,15% din suma rămasă neplătită și că după această dată nu se mai pot solicita penalități în baza acesteia, calculul penalităților urmând a fi făcut în condițiile dreptului comun.

Că reclamanta a solicitat plata de penalități în baza unei clauze penale din contractul de prestări servicii, însă clauza respectivă, ca de altfel întregul contract, produce efecte până la data de 31 decembrie 2007. Dacă o obligație de plată nu a fost achitată la scadență, ea poate să genereze eventuale penalități până la data de 31 decembrie 2007, însă după acea dată, clauza penală în baza căreia urma a se percepe penalități, nu mai produce efecte. Interpretând greșit actul juridic dedus judecății cu privire la acordarea penalităților de 0,15% pe zi de întârziere, deci la un nivel care nu era prevăzut în contract, instanța a încălcat și prevederile art. 969 C. civ. Intimata reclamantă SC T.A.

SRL a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, analizând Decizia civilă nr. 510 din 19 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile aplicabile în cauză, constată că recursul declarat de pârâta SC E.F. SA. Păntășești este nefondat.

- În privința excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei este de reținut că potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar conform art. 3 alin. (1) din același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani și el începe să curgă conform regulii stabilite de art. 7 alin. (1) din același act normativ, de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv de la scadența obligației de plată a prețului, stabilită conform art. 12.2 din contractul încheiat de părțile în litigiu. Astfel, se constată că în mod corect a reținut Curtea de Apel București faptul că dreptul la acțiune al reclamantei împotriva pârâtei SC E.F.

SA s-a născut la scadența obligației de plată a prețului, că termenul de prescripție al sumelor facturate s-a întrerupt, conform art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958, prin plățile parțiale efectuate de aceasta în temeiul facturilor fiscale ce formează obiectul litigiului, acestea constituind o recunoaștere tacită a dreptului de creanță pretins de reclamantă. Efectul acestei întreruperi este, potrivit art. 17 alin. (1) și (2) din același act normativ, ștergerea prescripției începute și curgerea unei noi prescripții de 3 ani. Cum în raport de datele la care reclamanta a susținut că pârâta a făcut plăți parțiale, necontestate de pârâtă, termenul de prescripție de 3 ani care a început atunci să curgă, nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv la data de 28 iulie 2011, instanța în mod corect a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

- Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greșită a legii. De altfel, se reține că, recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dar se constată că prin aceste critici a vizat de fapt, cum de altfel a și precizat, greșita interpretare a clauzelor contractului, nu natura juridică a actului încheiat de părți, aceste critici putând fi încadrate și analizate în cadrul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În speță, prin prisma acestui motiv de recurs, s-a pus în discuție nerespectarea prevederilor art. 969 C. civ., în raport de executarea obligațiilor asumate de pârâtă prin contract, care fac obiectul cauzei deduse judecății.

Astfel, este de necontestat că părțile au încheiat contractul menționat, în condițiile art. 969-970 C. civ. și că potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, dar în cauză nu se poate reține că, instanța de apel a încălcat principiul ce se desprinde din dispozițiile art. 969 C. civ., în condițiile în care a dat eficiență tocmai clauzelor înserate de părți în contractul semnat, iar art. 1073 C. civ. instituie dreptul creditorului de a obține îndeplinirea exactă a obligației, în caz contrar având dreptul la despăgubiri.

Având în vedere că pârâtei în calitate de beneficiar al serviciilor prestate îi revenea obligația de a achita prețul acestora, Curtea de Apel București în virtutea rolului devolutiv al apelului, apreciind că prin depunerea facturilor fiscale a căror plată parțială a fost solicitată, facturi care au fost primite și nu au fost contestate de pârâtă într-un termen rezonabil de la primire, și au fost chiar achitate parțial, astfel cum a rezultat prin depunerea extraselor de cont, a constatat probat dreptul de creanță invocat de reclamantă, și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 240.964,06 lei, cu titlu de preț al serviciilor prestate, conform art. 1176 C. civ.

Cât privește excepția de neexecutare a contractului, se constată că aceasta a fost analizată prin raportare la modificarea expresă a dispozițiilor pct. 1 din anexa E la contractul de prestare servicii de publicitate, în raport de care plata lunară a sumei de 18.750 euro nu mai era condiționată de predarea unui anumit număr de proiecte de creație sau concepte, astfel că argumentele pârâtei sub acest sunt lipsite de relevantă.

- Legat de susținerile recurentei pârâte în sensul că, în cauză au fost încălcate prevederile art. 1169, precum și ale art. 1203 C. civ., este de observat că în dezvoltarea acestor critici, recurenta vizează greșita reținere a situației de fapt de către instanța de apel, în contradicție cu întreg probatoriul administrat în cauză, în sensul că probațiunea se impunea a fi făcută cu indicarea de către reclamantă a serviciilor prestate pentru perioada mai, octombrie, noiembrie și decembrie 2007, în primul rând prin comenzi, documente care să ateste serviciile de consultanță, cele 5 concepte aferente fiecărei luni din cele 4 ale perioadei supuse analizei, dovada comunicării acestora, procesele verbale întocmite în cauză, iar în al doilea rând prin efectuarea unei expertize de specialitate, care să stabilească situația de fapt, că deși prezumțiile reprezintă unul din mijloacele de probă reglementate și admise de lege, acestea nu pot fi folosite în mod excesiv și nejustificat, în lipsa unor probe ce nu au fost făcute în cauză, dar greșita reținere a situației de fapt în raport de greșita interpretare a probelor constituie o chestiune de fapt care nu vizează nelegalitatea hotărârii recurate.

Altfel spus, critica recurentei pentru stabilirea situației de fapt nu se convertește în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței fondului sau apelului din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar în cauză cele două instanțe și-au motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute. Reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanța de apel nu mai este posibilă, odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.

De altfel, argumentele aduse în sprijinul criticilor formulate demonstrează nu numai faptul că nu sunt în concordanță cu cerințele motivelor de nelegalitate invocate, ci evidențiază nemulțumirea recurentei sub aspectul în care instanța a înțeles să interpreteze materialul probator administrat în cauză, care excede competenței instanței de recurs, respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate. În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurenta prin argumentele aduse a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia instanței de apel în ce privește modul de aplicare al legii.

- În privința penalităților de întârziere, s-a apreciat că aceasta constituie o modalitate de reparare a prejudiciului produs prestatorului prin neplata la scadență a prețului serviciilor prestate. Clauza penală este acea convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.

Nici critica prin care recurenta pârâtă a susținut că după 31 decembrie 2007, data la care contractul de prestări servicii de publicitate din 01 noiembrie 2003 și-a încetat efectele prin ajungerea la termen și că societatea sa nu ar mai putea fi obligată la plata penalităților în temeiul art. 12 alin. (6) din contract, întrucât și această clauză și-ar fi încetat valabilitatea, nu poate fi reținută în condițiile în care prejudiciul produs prin neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației derivate dintr-un contract se extinde și după data la care acel contract încetează prin ajungerea la termen, astfel că în mod firesc și clauza penală prin care părțile au stabilit în mod anticipat echivalentul prejudiciului va produce efecte, obligația de reparare integrală a prejudiciului avându-și temeiul în răspunderea contractuală.

Față de dispozițiile art. 1088 alin. (2) C. civ. și art. 43 C. com., întrucât raportul juridic dedus judecății are caracter comercial, debitorul obligației de plată fiind de drept în întârziere, se reține că în mod just instanța de apel a constatat că pârâta datorează și penalitățile de întârziere pretinse de reclamantă, în baza art. 12 alin. (6) din contractul de prestări-servicii, al căror cuantum nu poate depăși însă câtimea debitului asupra căruia sunt calculate întrucât contractul a fost încheiat în perioada în care era aplicabilă Legea nr. 469/2002, iar conform art. 4 alin. (3) din acest act normativ, în lipsa unei prevederi contrare în contract, cuantumul penalităților de întârziere nu poate depăși câtimea debitului asupra căruia sunt calculate.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, cum instanța de apel a pronunțat o decizie legală, context în care motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reținut, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E.F. SA Păntășești împotriva Deciziei civile nr. 510 din 19 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2014.