ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1464/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1464/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 28 iulie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, sub nr.

55704/3/2011, reclamanta SC T.A. SRL București a chemat în judecată pe pârâta

SC E.F. SA Păntășești solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 240.964,06

lei, contravaloarea serviciilor prestate și a sumei de 464.360,19 lei, cu titlu

de penalități de întârziere calculate până la data de 21 aprilie 2011.

Pârâta a depus

întâmpinare la data de 06 decembrie 2011, prin care a invocat excepția

necompetenței teritoriale a Tribunalului București și excepția prescripției

dreptului material la acțiune.

La termenul de

judecată din 24 februarie 2012 instanța a admis excepția tardivității depunerii

întâmpinării, apreciind că pârâta a pierdut dreptul de a invoca excepția

relativă a necompetenței și a dispus unirea excepției prescripției dreptului

material la acțiune cu fondul cauzei.

Prin sentința

civilă nr. 6028 din 4 mai 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a

respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a admis în parte

cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC T.A. SRL București în

contradictoriu cu pârâta SC E.F. SA Păntășești, obligând pârâta să plătească

reclamantei suma de 240.964,06 lei, cu titlu de preț și suma de 240.964,06 lei,

cu titlu de penalități de întârziere, precum și suma de 12.865,56 lei, cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut că între reclamanta SC T.A.

SRL, în calitate de prestator, și pârâta SC E.F.SA, în calitate de beneficiar,

s-a încheiat contractul de prestare de servicii de publicitate din 01 noiembrie

2003.

Prin acest

contract, SC T.A. SRL s-a obligat față de beneficiar să presteze, contra cost,

servicii de publicitate în scopul promovării produselor și serviciilor

acestuia, precum și să îi cesioneze drepturile de proprietate intelectuală

asupra operei publicitare incluse în materialul publicitar creat și produs.

Pentru plata

serviciilor prestate, SC T.A. SRL a emis pe numele pârâtei SC E.F. SA mai multe

facturi fiscale pe care pârâta Ie-a achitat în parte, respectiv: factura

fiscală din 02 mai 2007, în valoare de 108.684,65 lei, scadentă la data de 17

mai 2007, din care a mai rămas de plată suma de 60.319,11 lei; factura fiscală

din 17 octombrie 2007, în valoare de 109.628,69 lei, scadentă la data de 01

noiembrie 2007, din care a mai rămas de plată suma de 59.628,69 lei; factura

fiscală din 19 noiembrie 2007, în valoare de 16.547,66 lei, scadentă la data de

04 decembrie 2007, din care a mai rămas de plată suma de 6.547,66 lei; factura

fiscală din 19 noiembrie 2007, în valoare de 113.558,34 lei, scadentă la data

de 4 decembrie 2007, din care a mai rămas de plată suma de 48.558,34 lei și

factura fiscală din 17 decembrie 2007, în valoare de 115.910,26 lei, scadentă

la data de 01 ianuarie 2008, din care a mai rămas de plată suma de 65.910,26

lei.

În privința

excepției prescripției dreptului material la acțiune instanța a reținut că

pretenția reclamantei are drept cauză contractul de prestări-servicii de

publicitate din 01 noiembrie 2003 și facturile emise de SC T.A. SRL în temeiul

acestuia în perioada mai -decembrie 2007 și este o acțiune în executarea

obligațiilor asumate de SC E.F. SA prin acest act juridic.

Termenul de

prescripție al acțiunii având ca obiect plata sumei de bani pretinse cu titlu

de preț de reclamantă este termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut

de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care curge conform regulii

stabilite de art. 7 alin. (1) din același act normativ, de la data nașterii

dreptului la acțiune, respectiv de la scadența obligației de plată a prețului,

stabilită conform art. 12.2 din contractul încheiat de părțile litigante.

S-a apreciat

că, contrar susținerilor pârâtei SC E.F. SA, termenul de prescripție al sumelor

facturate s-a întrerupt, conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958,

prin plățile parțiale efectuate de aceasta în temeiul facturilor fiscale ce

formează obiectul litigiului, acestea constituind o recunoaștere tacită a

dreptului de creanță pretins de reclamantă.

Pentru ca

plățile parțiale efectuate de pârâtă în temeiul facturilor fiscale ce

constituie obiectul cererii de chemare în judecată să nu fi produs efectul

înteruptiv de prescripție, era necesar ca pârâta să indice fără echivoc în

corespondența comercială sau în actul de plată că înțelege să achite numai

serviciile prestate corespunzător sub aspect calitativ și cantitativ, de

reclamantă, contestând restul serviciilor a căror plată reclamanta a pretins-o

prin emiterea facturilor și pe care pârâta le apreciază ca fiind

necorespunzătoare.

Cum în raport

de datele la care reclamanta a susținut că pârâta a făcut plăți parțiale,

necontestate de pârâtă, termenul de prescripție de 3 ani care a început atunci

să curgă, nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată,

instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Asupra fondului

cauzei, prima instanță a reținut că art. 969 C. civ. prevede forța obligatorie

a contractului, iar art. 1073 C. civ. instituie dreptul creditorului de a

obține îndeplinirea exactă a obligației, în caz contrar având dreptul la

despăgubiri.

Având în vedere

că pârâtei în calitate de beneficiar al serviciilor prestate îi revenea

obligația de a achita prețul serviciilor ce i-au fost prestate și apreciind că

prin depunerea facturilor fiscale a căror plată parțială a solicitat-o, ce au

forță probantă împotriva pârâtei, conform art. 1176 C. civ., deoarece au fost

primite de aceasta și nu au fost contestate într-un termen rezonabil de la

primire, și au fost chiar achitate parțial, astfel cum a probat reclamanta prin

depunerea extraselor de cont, instanța a constatat probat dreptul de creanță

invocat de reclamantă, și a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă

a sumei de 240.964,06 lei, cu titlu de preț al serviciilor prestate.

Prima instanță

a înlăturat apărarea pârâtei, potrivit căreia serviciile prestate de reclamantă

a căror plată a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, nu ar fi

fost corespunzătoare din punct de vedere calitativ și cantitativ în lipsa unor

probe.

În privința

penalităților de întârziere, s-a apreciat că aceasta constituie o modalitate de

reparare a prejudiciului produs prestatorului prin neplata la scadență a

prețului serviciilor prestate.

Față de

dispozițiile art. 1088 alin. (2) C. civ. și art. 43 C. com., întrucât raportul

juridic dedus judecății are caracter comercial, debitorul obligației de plată

fiind de drept în întârziere, instanța a constatat că pârâta datorează și

penalitățile de întârziere pretinse de reclamantă, în baza art. 12 alin. (6)

din contractul de prestări-servicii, al căror cuantum nu poate depăși însă

câtimea debitului asupra căruia sunt calculate întrucât contractul a fost

încheiat în perioada în care era aplicabilă Legea nr. 469/2002, iar conform art.

4 alin. (3) din acest act normativ, în lipsa unei prevederi contrare în

contract, cuantumul penalităților de întârziere nu poate depăși câtimea

debitului asupra căruia sunt calculate.

În baza art. 274

C. proc. civ., pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de

12.865,56 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cuantumul taxei

judiciare de timbru și al timbrului judiciar plătit de reclamantă pentru

soluționarea părții din cererea de chemare în judecată.

Curtea de Apel

București, secția a Vl-a civilă, prin Decizia civilă nr. 510 din 19 decembrie

2012, a respins apelul formulat de pârâta SC E.F. SA împotriva sentinței civile

nr. 6028 din 04 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

în contradictoriu cu intimata SC T.A. SRL, ca nefondat.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la

excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a reținut că în mod

corect a apreciat prima instanță că plățile parțiale au semnificația

recunoașterii dreptului în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958,

deoarece în cazul unei datorii nerecunoscute, refuzul de plată ar trebui să fie

total. Efectuând însă o plată parțială, debitorul a recunoscut corelativ

dreptul de creanță al creditorului său, contestând practic doar întinderea

acestuia, astfel încât în mod firesc, pentru restul sumei rămasă neachitată,

începe să curgă o nouă prescripție.

Instanța a

respins critica privind faptul că instanța de fond nu ar fi analizat și motivat

soluția de respingere a excepției de neexecutare a contractului invocată de

apelantă, față de considerentele de la pct. 4.2 din sentința primei instanțe.

Astfel, sub un

prim aspect, instanța de fond a reținut că pârâta nu a circumstanțiat și probat

susținerea potrivit căreia serviciile prestate de reclamanta intimată ce fac

obiectul prezentului litigiu nu ar fi fost corespunzătoare din punct de vedere

calitativ și cantitativ.

Cât privește

excepția de neexecutare a contractului, s-a reținut că acesta este un mijloc de

apărare, aflat la dispoziția părții căreia i se pretinde executarea obligației

ce-i incumbă, fără ca partea ce pretinde această executare să-și fi executat

propria obligație. în aceste condiții, pârâta, căreia i s-a pretins plata unei

sume de bani, prin emiterea facturii pentru serviciile prestate de către

reclamantă, ar fi trebuit să indice în mod concret ce servicii dintre cele

individualizate în cuprinsul facturii apreciază că nu au fost executate, sau

dacă au fost executate necorespunzător în ce constă neconformitatea

serviciului.

Că pârâta a

recunoscut parțial executarea unor servicii dintre cele facturate, făcând plăți

parțiale, situație în raport de care pârâtei îi revenea sarcina de a indica în

concret ce servicii a înțeles să conteste, pentru ca intimata să aibă

posibilitatea de a proba, la rândul său în concret, prestarea serviciului

contestat.

Referitor la

susținerile făcute de pârâtă prin cererea de apel în argumentarea excepției de

neexecutare a contractului, instanța a constat că invocata neexecutare este

analizată prin raportare la dispozițiile pct. 1 din anexa E la contractul de

prestare servicii de publicitate din 01 noiembrie 2003 într-o formă care nu mai

era în vigoare la data emiterii facturilor ce fac obiectul prezentului litigiu,

astfel că facturile invocate de reclamantă sunt corespunzătoare serviciilor

prestate în lunile mai 2007, octombrie-decembrie 2007, perioadă pentru care

dispozițiile pct. 1 din anexa la contractul din 01 noiembrie 2003 fuseseră

modificate prin actul adițional din 15 iunie 2005, în care la art. 3 se

prevedea în mod expres că începând cu 15 iunie 2005, astfel că acesta, în noua

sa formă prevedea că beneficiarul va achita lunar agenției suma de 18.750 euro +

T.V.A. pentru serviciile de creație (spoturi T.V., spoturi radio, machete presa

scrisă, postere, Posm mic - sticker, display, hanger) prestate în favoarea

beneficiarului.

În consecință,

prin modificarea expresă a dispozițiilor acestui articol din contract, plata

lunară a sumei de 18.750 euro în intervalul de referință nu mai era

condiționată de predarea unui anumit număr de proiecte de creație sau concepte,

motiv pentru care susținerile pârâtei în sensul neprestării serviciilor sub

aspect cantitativ sunt lipsite de relevantă.

Așadar, câtă

vreme în facturile invocate de reclamantă se indică în mod expres că reprezintă

contravaloarea a trei categorii de servicii pentru care pct. 1, 3 și 4 din

anexa la contractul din 01 noiembrie 2003 prevăd plăți lunare în sume fixe

(18.750 euro, 7.500 euro și 1.200 euro + T.V.A.), iar pârâta a recunoscut

aceste facturi prin plăți parțiale, fără a fi însă în măsură să indice în

concret ce servicii a înțeles să recunoască și să achite, în mod corect a

apreciat prima instanță că excepția de neexecutare invocată de aceasta nu poate

fi reținută.

De asemenea,

factura din 19 noiembrie 2007 a fost emisă pentru servicii de consultanță

media, în conformitate cu dispozițiile art. 2 și 3 din actul adițional din 01

septembrie 2006, pentru suma de 16.547,66 lei, din care pârâta a achitat la 08

octombrie 2008 suma de 10.000 lei, la fel, fără a indica nici un criteriu după

care a considerat ca fiind executat serviciul facturat doar în limita sumei

plătite.

Pentru a

aprecia dacă prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata

fondului în sensul art. 297 C. proc. civ., instanța de apel trebuie să se

raporteze la obiectul judecății, astfel cum acesta a fost fixat prin cererea de

chemare în judecată sau prin eventuale cereri reconvenționale sau conexe, și în

nici un caz prin raportare la toate apărările invocate de pârât.

Pe de altă

parte, în mod corect nu a fost reținută susținerea pârâtei în sensul că după 31

decembrie 2007, respectiv după data la care contractul din 01 noiembrie 2003

și-a încetat efectele prin ajungerea la termen, nu ar mai putea fi obligată la

plata de penalități în temeiul art. 12 alin. (6) din contract, deoarece și

această clauză și-ar fi încetat valabilitatea.

Interpretarea

pârâtei în sensul că după ajungerea la termen nicio clauză din contract nu ar

mai putea fi invocată deoarece acestea și-ar fi pierdut valabilitatea nu poate

fi primită, căci ar însemna ca orice pretenții ar avea părțile una față de

cealaltă să nu poată fi invocate decât în perioada de valabilitate a contractului,

ulterior nemaiputând fi angajată răspunderea contractuală deoarece contractul

nu mai există, fiind ajuns la termen.

De asemenea, nu

s-ar putea reține nici că ar exista vreo îndoială în ceea ce privește

interpretarea clauzei prevăzută la art. 12 alin. (6) din contract, simpla

apreciere a apelantei în sensul că aceasta nu ar mai putea fi invocată după

data de 31 decembrie 2007 nefăcând ca această clauză să devină echivocă, astfel

încât în cauză să devină incidente dispozițiile art. 983 C. civ.

În privința

motivelor suplimentare invocate prin completarea motivelor de apel, instanța a

apreciat că acestea nu pot fi reținute, întrucât instanța de fond nu avea cum

să pună în discuția părților art. 1176 C. civ., câtă vreme acesta a vizat

exclusiv interpretarea probelor administrate în dosar.

Împotriva Deciziei

civile nr. 510/2012 din 19 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a Vl-a civilă, a declarat recurs pârâta SC E.F. SA Pantășești,

întemeiat pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., criticând-o pentru

nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea

deciziei în sensul admiterii apelului său, admiterea excepției prescripției și

respingerea acțiunii reclamantei ca prescrisă, iar pe fond, admiterea

recursului, modificarea deciziei, în principal, admiterea apelului său și

respingerea acțiunii reclamantei, urmare a admiterii excepției de neexecutare a

contractului, iar în secundar, admiterea excepției inadmisibilitătii

penalităților calculate după data de 31 decembrie 2007 și reducerea cuantumului

acestora la 361,66 lei.

În criticile

formulate recurenta pârâtă a susținut în esență următoarele:

- Că, instanța

de apel în mod nelegal a respins excepția prescripției dreptului la acțiune,

deoarece nu există nici un text legal care să echivaleze plata unei sume

înscrise pe o factură cu recunoașterea restului de plată de pe factura

respectivă.

În acest sens a

susținut că societatea sa nu a recunoscut niciodată serviciile a căror

contravaloare este pretinsă în cadrul prezentei acțiuni și cu atât mai mult un

drept de acțiune al reclamantei cu privire la aceste servicii, în condițiile în

care din materialul probator administrat nu rezultă că pârâta ar fi recunoscut

prestarea vreunui serviciu de către reclamantă, neexistând niciun act sau fapt

care să confirme prestarea acestora în perioada 2003-2007, a serviciilor a

căror contravaloare se solicită în cadrul prezentei acțiuni.

Plata unor

servicii din aceeași perioadă nu poate și nu trebuie a fi interpretată ca o

recunoaștere a altor servicii, respectiv a datoriei asupra sumelor neplătite în

condițiile în care din modalitatea concretă de plată a serviciilor, se poate

observa că nu a existat un refuz pur și simplu de plată a unui debit restant,

ci a existat un refuz de plată a unei părți a serviciilor din anumite luni

(mai, octombrie, noiembrie și decembrie 2007).

În consecință,

apreciază recurenta că, achitând o sumă aferentă nivelului calitativ și

cantitativ al serviciilor prestate, pentru sumele pretinse suplimentar de către

reclamantă nu s-a întrerupt termenul de prescripție, instanța făcând o greșită

aplicare a dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

- Invocând

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat

că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1169

și art. 1203 C. civ., prin admiterea unei cereri care nu a fost dovedită, sens

în care probațiunea ce se impunea a fi făcută consta în indicarea de către

reclamantă a serviciilor prestate pentru perioada mai, octombrie, noiembrie și

decembrie 2007, în primul rând prin comenzi, documente care să ateste

serviciile de consultanță, cele 5 concepte aferente fiecărei luni din cele 4

ale perioadei supuse analizei, dovada comunicării acestora, procesele verbale

întocmite în acest sens, iar în al doilea rând prin efectuarea unei expertize

de specialitate, care să stabilească situația de fapt, probe ce nu au fost

făcute în cauză, situație în care au fost încălcate și prevederile art. 9 alin.

(3) din contract.

În raport de

dispozițiile art. 1203 C. civ., a arătat că deși prezumțiile reprezintă unul

din mijloacele de probă reglementate și admise de lege, acestea nu pot fi

folosite în mod excesiv și nejustificat, în lipsa vădită a unor dovezi, iar

simplul fapt că în această perioadă de 4 ani a efectuat plata numai pentru

anumite facturi, concluzia instanței de apel în sensul că a aceasta a prestat

și serviciile aferente sumelor neachitate, este greșită.

- Recurenta a

susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății, că a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia,

cu referire expresă la contractul de prestări servicii de publicitate din 1

noiembrie 2003, astfel cum acesta a fost modificat prin actele adiționale

succesive ce fac parte integrantă din acesta, motiv de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a

susținut că reclamanta conform art. 9 alin. (3) din contract, avea obligația de

a face dovada livrării lunare a materialelor de publicitate de o anumită

calitate și într-o anumită cantitate livrate societății sale, aspect care nu a

fost dovedit, interpretând greșit faptul că societatea sa s-a obligat la plata

unei sume lunare de 18.750 euro, indiferent de numărul de proiecte de creație

sau concepte livrate

În cadrul

acestui motiv este încadrată și eroarea pe care o face instanța de apel prin

respingerea excepției inadmisibilitătii penalităților calculate după data de 31

decembrie 2007, când contractul părților și-a încetat efectele, astfel că în

baza clauzei penale din contract prevăzută la art. 12 alin. (6), părțile au

înțeles să evalueze valoarea penalităților la nivelul de 0,15% din suma rămasă

neplătită și că după această dată nu se mai pot solicita penalități în baza

acesteia, calculul penalităților urmând a fi făcut în condițiile dreptului

comun.

Că reclamanta a

solicitat plata de penalități în baza unei clauze penale din contractul de

prestări servicii, însă clauza respectivă, ca de altfel întregul contract,

produce efecte până la data de 31 decembrie 2007.

Dacă o

obligație de plată nu a fost achitată la scadență, ea poate să genereze

eventuale penalități până la data de 31 decembrie 2007, însă după acea dată,

clauza penală în baza căreia urma a se percepe penalități, nu mai produce

efecte.

Interpretând

greșit actul juridic dedus judecății cu privire la acordarea penalităților de

0,15% pe zi de întârziere, deci la un nivel care nu era prevăzut în contract,

instanța a încălcat și prevederile art. 969 C. civ.

Intimata

reclamantă SC T.A. SRL a depus note scrise prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Înalta Curte,

analizând Decizia civilă nr. 510 din 19 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a Vl-a civilă, prin prisma criticilor formulate, în

raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile aplicabile în cauză,

constată că recursul declarat de pârâta SC E.F. SA. Păntășești este nefondat.

- În privința

excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei este de

reținut că potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la

acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost

exercitat în termenul stabilit de lege, iar conform art. 3 alin. (1) din

același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani și el începe să

curgă conform regulii stabilite de art. 7 alin. (1) din același act normativ,

de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv de la scadența obligației

de plată a prețului, stabilită conform art. 12.2 din contractul încheiat de

părțile în litigiu.

Astfel, se

constată că în mod corect a reținut Curtea de Apel București faptul că dreptul

la acțiune al reclamantei împotriva pârâtei SC E.F. SA s-a născut la scadența

obligației de plată a prețului, că termenul de prescripție al sumelor facturate

s-a întrerupt, conform art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958, prin plățile

parțiale efectuate de aceasta în temeiul facturilor fiscale ce formează

obiectul litigiului, acestea constituind o recunoaștere tacită a dreptului de

creanță pretins de reclamantă.

Efectul acestei

întreruperi este, potrivit art. 17 alin. (1) și (2) din același act normativ,

ștergerea prescripției începute și curgerea unei noi prescripții de 3 ani.

Cum în raport

de datele la care reclamanta a susținut că pârâta a făcut plăți parțiale, necontestate

de pârâtă, termenul de prescripție de 3 ani care a început atunci să curgă, nu

era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv la

data de 28 iulie 2011, instanța în mod corect a respins excepția prescripției

dreptului material la acțiune.

- Motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea

greșită a legii.

De altfel, se

reține că, recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8

C. proc. civ., dar se constată că prin aceste critici a vizat de fapt, cum de

altfel a și precizat, greșita interpretare a clauzelor contractului, nu natura

juridică a actului încheiat de părți, aceste critici putând fi încadrate și

analizate în cadrul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În speță, prin

prisma acestui motiv de recurs, s-a pus în discuție nerespectarea prevederilor art.

969 C. civ., în raport de executarea obligațiilor asumate de pârâtă prin

contract, care fac obiectul cauzei deduse judecății.

Astfel, este de

necontestat că părțile au încheiat contractul menționat, în condițiile art. 969-970

C. civ. și că potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de

lege între părțile contractante, dar în cauză nu se poate reține că, instanța

de apel a încălcat principiul ce se desprinde din dispozițiile art. 969 C. civ.,

în condițiile în care a dat eficiență tocmai clauzelor înserate de părți în

contractul semnat, iar art. 1073 C. civ. instituie dreptul creditorului de a

obține îndeplinirea exactă a obligației, în caz contrar având dreptul la

despăgubiri.

Având în vedere

că pârâtei în calitate de beneficiar al serviciilor prestate îi revenea

obligația de a achita prețul acestora, Curtea de Apel București în virtutea

rolului devolutiv al apelului, apreciind că prin depunerea facturilor fiscale a

căror plată parțială a fost solicitată, facturi care au fost primite și nu au

fost contestate de pârâtă într-un termen rezonabil de la primire, și au fost

chiar achitate parțial, astfel cum a rezultat prin depunerea extraselor de

cont, a constatat probat dreptul de creanță invocat de reclamantă, și a dispus

obligarea pârâtei la plata sumei de 240.964,06 lei, cu titlu de preț al

serviciilor prestate, conform art. 1176 C. civ.

Cât privește

excepția de neexecutare a contractului, se constată că aceasta a fost analizată

prin raportare la modificarea expresă a dispozițiilor pct. 1 din anexa E la

contractul de prestare servicii de publicitate, în raport de care plata lunară

a sumei de 18.750 euro nu mai era condiționată de predarea unui anumit număr de

proiecte de creație sau concepte, astfel că argumentele pârâtei sub acest sunt

lipsite de relevantă.

- Legat de

susținerile recurentei pârâte în sensul că, în cauză au fost încălcate

prevederile art. 1169, precum și ale art. 1203 C. civ., este de observat că în

dezvoltarea acestor critici, recurenta vizează greșita reținere a situației de

fapt de către instanța de apel, în contradicție cu întreg probatoriul

administrat în cauză, în sensul că probațiunea se impunea a fi făcută cu

indicarea de către reclamantă a serviciilor prestate pentru perioada mai,

octombrie, noiembrie și decembrie 2007, în primul rând prin comenzi, documente

care să ateste serviciile de consultanță, cele 5 concepte aferente fiecărei

luni din cele 4 ale perioadei supuse analizei, dovada comunicării acestora,

procesele verbale întocmite în cauză, iar în al doilea rând prin efectuarea

unei expertize de specialitate, care să stabilească situația de fapt, că deși

prezumțiile reprezintă unul din mijloacele de probă reglementate și admise de

lege, acestea nu pot fi folosite în mod excesiv și nejustificat, în lipsa unor

probe ce nu au fost făcute în cauză, dar greșita reținere a situației de fapt

în raport de greșita interpretare a probelor constituie o chestiune de fapt

care nu vizează nelegalitatea hotărârii recurate.

Altfel spus,

critica recurentei pentru stabilirea situației de fapt nu se convertește în

motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este

atributul instanței fondului sau apelului din perspectiva caracterului

devolutiv al acestei căi de atac, iar în cauză cele două instanțe și-au motivat

hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Reaprecierea probelor

administrate în cauză de către instanța de apel nu mai este posibilă, odată cu

abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.

De altfel,

argumentele aduse în sprijinul criticilor formulate demonstrează nu numai

faptul că nu sunt în concordanță cu cerințele motivelor de nelegalitate

invocate, ci evidențiază nemulțumirea recurentei sub aspectul în care instanța

a înțeles să interpreteze materialul probator administrat în cauză, care excede

competenței instanței de recurs, respectiv de cale extraordinară de atac, care

instituie un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate.

În concluzie,

cu referire la motivele invocate se va reține că recurenta prin argumentele

aduse a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând

în fond și nu doar să verifice decizia instanței de apel în ce privește modul

de aplicare al legii.

- În privința

penalităților de întârziere, s-a apreciat că aceasta constituie o modalitate de

reparare a prejudiciului produs prestatorului prin neplata la scadență a

prețului serviciilor prestate.

Clauza penală

este acea convenție accesorie prin care părțile determină anticipat

echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării,

executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul

său.

Nici critica

prin care recurenta pârâtă a susținut că după 31 decembrie 2007, data la care

contractul de prestări servicii de publicitate din 01 noiembrie 2003 și-a

încetat efectele prin ajungerea la termen și că societatea sa nu ar mai putea

fi obligată la plata penalităților în temeiul art. 12 alin. (6) din contract,

întrucât și această clauză și-ar fi încetat valabilitatea, nu poate fi reținută

în condițiile în care prejudiciul produs prin neexecutarea, executarea cu

întârziere sau necorespunzătoare a obligației derivate dintr-un contract se

extinde și după data la care acel contract încetează prin ajungerea la termen,

astfel că în mod firesc și clauza penală prin care părțile au stabilit în mod

anticipat echivalentul prejudiciului va produce efecte, obligația de reparare

integrală a prejudiciului avându-și temeiul în răspunderea contractuală.

Față de

dispozițiile art. 1088 alin. (2) C. civ. și art. 43 C. com., întrucât raportul

juridic dedus judecății are caracter comercial, debitorul obligației de plată

fiind de drept în întârziere, se reține că în mod just instanța de apel a

constatat că pârâta datorează și penalitățile de întârziere pretinse de

reclamantă, în baza art. 12 alin. (6) din contractul de prestări-servicii, al căror

cuantum nu poate depăși însă câtimea debitului asupra căruia sunt calculate

întrucât contractul a fost încheiat în perioada în care era aplicabilă Legea nr.

469/2002, iar conform art. 4 alin. (3) din acest act normativ, în lipsa unei

prevederi contrare în contract, cuantumul penalităților de întârziere nu poate

depăși câtimea debitului asupra căruia sunt calculate.

Pentru

rațiunile mai sus înfățișate, cum instanța de apel a pronunțat o decizie

legală, context în care motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. nu poate fi reținut, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâta SC E.F. SA Păntășești împotriva Deciziei civile

nr. 510 din 19 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 10 aprilie 2014.