ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1214/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată că, prin sentința comercială nr. 15500 din 20 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost respinsă excepția prescripției ca neîntemeiată. De asemenea, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta E. BUCURESTI SA, sucursala București, iar pârâta R.A.D.E.T. București a fost obligată să achite reclamantei suma de 69.484.794 RON cu titlu de penalități aferente facturilor emise în perioada martie 2003 – decembrie 2004 și cheltuieli de judecată în valoare de 700.329,46 lei. Totodată, s-a respins cererea de actualizare ca neîntemeiată.

În motivarea soluției, instanța de fond a reținut în esență că, pârâta prin punctajul întocmit pe luna decembrie 2003 a recunoscut un debit total de 4.058.684.999.850 lei aferent perioadei martie – decembrie 2003 și că acest act de recunoaștere a debitului principal este de natură să întrerupă cursul prescripției atât pentru acesta cât și pentru accesorii. Pe fond, instanța reține că O.U.G. nr. 115/2001 nu a avut ca finalitate modificarea clauzelor contractuale dintre părți, scopul său constând în facilitarea colectării sumelor plătite de către consumatorii finali pentru plata furnizorilor, fără a afecta scadența stabilită prin contract și fără a încuraja întârzierea în plata facturilor. Altfel, prin actele adiționale încheiate ulterior apariției Ordonanței nr. 115/2001, părțile au menținut clauza penală din contractul nr. 1/2001.

În concluzie instanța de fond a reținut că cererea reclamantei este întemeiată în parte și anume pentru penalitățile de întârziere față de prevederile art. 969, 1066 și urm. C. civ. În privința actualizării sumei cu rata inflației s-a apreciat că natura juridică a unei clauze penale nu permite acordarea unor daune interese în cuantum mai mare decât cel determinat potrivit voinței contractuale conform art. 1087 C. civ. Împotriva sentinței au formulat apel ambele părți. Prin decizia nr. 281 din 27 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a apreciat natura juridică diferită a clauzei penale, incluse într-un contract, privind neîndeplinirea de către părțile contractante a obligațiilor asumate, față de cea a despăgubirilor precum actualizarea debitului cu rata inflației.

În concret, clauza penală are rol sancționator pentru partea în culpă și simpla întârziere în executarea obligației asumate de către aceasta, atrage plata penalității stabilite de către părți. Practic nu se impune nici o altă probă pe aspectul culpei părților în cauză. În măsura în care penalitățile astfel calculate nu acoperă prejudiciul creat creditorului este permis cumulul penalităților cu eventualele daune pretinse de acesta, daune ce pot fi contractuale sau extracontractuale. Așadar, cumulul penalităților de întârziere cu daunele rezultate din actualizarea debitului în funcție de rata inflației este posibil. Curtea de apel a reținut că între daunele contractuale și extracontractuale există, sub aspect probator, deosebiri care derivă din răspunderea contractuală sau extracontractuală.

În altă ordine de idei, aceste daune nu au rol de sancțiunea ci de despăgubire a creditorului. Revenind la speță, față de aceste considerente curtea a reținut că actualizarea penalităților cu indicele de inflație nu este prevăzut în contractul încheiat între părți. Și atunci, apelanta reclamantă ar fi trebuit să probeze prejudiciul produs în patrimoniul său, din perspectiva restabilirii echilibrului prestațiilor în cadrul contractului în condițiile în care, suma rezultată în urma calculului penalităților de întârziere nu ar contribui la restabilirea acestui echilibru. Deși apelanta reclamantă a solicitat aceste penalități în termenul legal de prescripție este de apreciat în restabilirea echilibrului prestațiilor și momentul la care aceasta a înțeles să formuleze acțiunea și anume la 28 decembrie 2006 pentru facturi emise în perioada 05 martie 2003 – decembrie 2004 în privința debitului principal.

În concluzie, curtea a apreciat că, deși posibilă actualizarea sumei privind penalitățile de întârziere în plată, nu se poate proceda la actualizarea sumei fără dovezi în sensul arătat. Altfel, art. 371 2 alin. (3) C. proc. civ., de care face vorbire apelanta prevede posibilitatea actualizării debitului în funcție de rata inflației în faza de executare silită deosebită de faza judecății de față. În cadrul acestei faze părțile vor beneficia de prevederile legale în materie care le permit solicitarea respectiv contestarea actualizării debitului și pronunțarea instanței de executare pe aceste cereri. Curtea a mai reținut că probele relevă că facturile pentru care reclamanta a calculat penalități de întârziere în plată au fost achitate integral până la data de 20 mai 2004 dar, în termenul legal de prescripție de 3 ani deși cu întârziere față de data scadenței (fapt rezultat și din raportul de expertiză administrat în cauză).

Până la achitarea integrală a debitului, fiecare plată efectuată a condus la întreruperea termenului de prescripție pentru debitul principal cât și pentru penalitățile aferente. Pe de altă parte, punctajul întocmit în luna decembrie 2003 nu constituie o operațiune strict contabilă ci, așa cum bine a reținut instanța de fond „valorează cu un act de recunoaștere a debitului principal de natură a întrerupe cursul prescripției atât pentru acesta cât și pentru accesorii”. Prin urmare, curtea de apel a considerat nefondat acest motiv de apel, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru penalitățile aferente facturilor vizând perioada 05 martie 2003 – 4 decembrie 2004 fiind întemeiat respinsă de instanța de fond.

Penalitățile în sumă de 69.483.794 lei solicitate de intimata reclamantă au la bază clauza penală inserată de către părți în contractul nr. 1/2001 și actele adiționale la acesta, contract încheiat în baza Deciziei A.N.R.E. nr. 4/2000. O.U.G. nr. 115/2001 și contractul de cont escrow nu au modificat răspunderea contractuală stabilită de părți în contractul precitat. Scopul O.U.G. nr. 115/2001 este acela de a solicita colectarea și plata sumelor încasate de la consumatorii direcți. Așadar, potrivit art. 23 din contractul nr. 1/2001 modificat prin actul adițional nr. 1/2002, 2/2003 și 3/2004 pentru nerespectarea termenelor scadente, sunt datorate penalități de întârziere așa cum au fost stabilite și prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, simpla întârziere în plată fiind suficientă pentru atragerea răspunderii contractuale.

Curtea de apel a reținut că actele adiționale la contractul nr. 1/2001 s-au încheiat ulterior încheierii contractului de cont escrow, cu respectarea deciziei A.N.R.E. nr. 9/2000 și a Legii nr. 469/2002 privind întărirea disciplinei contractuale și în condițiile în care nu există prevederi legale care să impună emiterea de facturi fiscale pentru penalitățile de întârziere în plată, hotărârea instanței de judecată constituind documentul justificativ pentru înregistrarea acestui debit în documentele contabile, hotărârea primei instanțe este temeinică și legală. Împotriva acestei decizii ambele părți au declarat recurs.

Recurenta reclamantă arată că a promovat cerere de chemare în judecată împotriva pârâtei pentru ca aceasta să fie obligată la plata penalităților de întârziere calculate pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2004 în cuantum de 69.483.794,48 lei, datorate pentru neplata la scadență a facturilor emise în perioada martie 2003 – decembrie 2004, pentru vânzarea de energie termică în baza contractului 1/2001 și actele adiționale ulterioare. Cu titlu accesoriu a mai solicitat actualizarea sumei penalităților cu indicele de inflație de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data executării efective a obligației de plată. Recurenta reclamantă consideră că i s-a respins fără temei cererea de actualizare.

Critica soluției instanței de apel, în opinia recurentei, constă în faptul că hotărârea s-a dat cu ignorarea art. 1087 C. civ., care permite actualizarea sumelor stabilite cu titlu de obligație principală cât și a celor accesorii pentru restabilirea echilibrului prestațiilor în cadrul contractului. Altfel, această actualizare asigură recuperarea creanței la valoarea ei reală fără a se realiza efectiv o majorare a cuantumului penalităților de întârziere care să contravină prevederilor art. 1087 C. civ. Recurenta exemplifică prin redarea unor decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în spețe similare În concluzie, recurenta reclamantă solicită admiterea recursului, a apelului, modificarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii capătului doi din cerere privind actualizarea sumei penalităților cu indicele de inflație de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data executării efective a obligației de plată.

În drept se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 și urm. C. proc. civ. Recurenta pârâtă a susținut că decizia încalcă dispozițiile art. 969, 970 alin. (2), art. 1082 și art. 1169 C. civ. și O.U.G. nr. 115/2001 pentru că, nesocotindu-se contractul părților, se nesocotesc regulile angajării răspunderii civile contractuale, în condițiile în care nu îi poate fi imputată pârâtei neexecutarea contractului. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, va admite recursul reclamantei pentru următoarele considerente. Recunoscând dreptul creditoarei la plata penalităților de întârziere, instanța trebuia să admită și actualizarea acestui debit cu rata inflației. Conform dispozițiilor art. 1087 C. civ.: „Când convenția cuprinde ca partea care nu va executa va plăti o suma oarecare dreptul daune-interese, nu se poate acorda celeilalte părți o suma nici mai mare nici mai mica”.

În interpretarea dispozițiilor art. 1087 C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază posibilitatea actualizării debitului datorat conform clauzei penale cu rata inflației, impusă din necesitatea restabilirii echilibrului prestațiilor în cadrul contractului și a recuperării creanței la valoarea sa reală. Clauza penală nu reprezintă o prevedere contractuală cu caracter sancționator, ci o modalitate de evaluare convențională a prejudiciului suferit de creditor în caz de neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației de către debitor. Datorită faptului că prin introducerea unei clauze penale prejudiciul pe care l-ar putea suferi creditorul este determinat anticipat, părțile nu pot determina prin voința lor decât echivalentul prejudiciului previzibil pe care l-ar putea suferi creditorul (dauna efectivă și beneficiul nerealizat), pe care îl cuantifică în cuprinsul clauzei penale.

Prin actualizarea penalităților stabilite pe cale convențională cu rata inflației nu se aduce atingere voinței părților, ci doar se permite judecătorului să restabilească echilibrul prestațiilor în cadrul contractului, prin aducerea acestora la valoarea lor actuală, ținând cont de realitățile economice (pe care părțile nu le puteau prevedea), cuantificate printr-un element obiectiv, indicele de inflație. Așadar, instanța poate actualiza cu rata inflației cuantumul clauzei penale, pentru restabilirea echilibrului prestațiilor. Caracterul compensatoriu al actualizării debitului principal rezidă în faptul că, prin aceasta se repara partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobânda legală și de penalitățile de întârziere.

În timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, iar penalitatea reprezintă o modalitate de evaluare convențională a prejudiciului suferit de creditor în caz de neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației de către debitor, actualizarea cu inflația urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești. Având în vedere că natura juridică a dobânzii și a penalității este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, ce reprezintă valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), rezultă că este admisibil cumulul acestora și deci nu se ajunge la o dublă reparație, ceea ce ar reprezenta o îmbogățire fără justa cauza a creditorului.

Cumulului debitului, al dobânzii legale, ori al penalităților cu actualizarea creanței nu reprezintă doar o creație a jurisprudenței prin tehnica interpretării dispozițiilor Codului Civil, ci și o creație a legiuitorului, sens în care se dispun prevederile O.G. nr. 5/2001 privind procedura somației de plată care prevăd în mod expres posibilitatea actualizării creanței, dobânzilor, majorărilor sau penalităților datorate la data plății efective. În mod eronat, prima instanță respinge acest capăt de cerere, motivând că el ar echivala cu o reparație dublă a prejudiciului. Instanța de apel, deși admite expres că este permisă cumularea penalităților cu rata de inflației, în scopul restabilirii echilibrului prestațiilor, pretinde în mod cu totul nelegal că reclamanta nu ar fi făcut dovada unui prejudiciu care să justifice restabilirea echilibrului contractual.

Dimpotrivă, recurenta precizează expres în cuprinsul completării la motivele de apel formulate că de la momentul la care pârâta datorează penalități și până la data soluționării apelului au trecut aproximativ 4 ani, fapt care impunea și reactualizarea acestui debit pe baza indicelui de inflație pentru mărfuri nealimentare, comunicat de I.N.S. în „Buletinul statistic de prețuri”. Argumentul pentru care reclamanta este îndreptățită să solicite actualizarea cu rata inflației a sumei cerute cu titlu de penalitate convențională este că între momentul la care principalul a devenit scadent (deci încep să curgă penalități) și momentul judecării apelului, au trecut peste 4 ani. Cu alte cuvinte, simpla trecere a timpului produce un prejudiciu nereparat reclamantei și reprezintă un argument per se pentru admiterea actualizării penalităților.

Cât privește recursul pârâtei, acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Curtea de apel a reținut în mod corect că penalitățile în sumă de 69.483.794 lei solicitate de intimata reclamantă au la bază clauza penală inserată de către părți în contractul nr. 1/2001 și actele adiționale la acesta, contract încheiat în baza Deciziei A.N.R.E. nr. 4/2000. O.U.G. nr. 115/2001 și contractul de cont escrow nu au modificat răspunderea contractuală stabilită de părți în contract și nici nu o puteau face. Scopul O.U.G. nr. 115/2001 a fost acela de a solicita colectarea și plata sumelor încasate de la consumatorii direcți.

Așadar, potrivit art. 23 din contractul nr. 1/2001 modificat prin actul adițional nr. 1/2002, 2/2003 și 3/2004 pentru nerespectarea termenelor scadente, sunt datorate penalități de întârziere așa cum au fost stabilite și prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, simpla întârziere în plată fiind suficientă pentru atragerea răspunderii contractuale. Altfel, rezultă actele adiționale la contractul nr. 1/2001 s-au încheiat ulterior încheierii contractului de cont escrow, cu respectarea deciziei A.N.R.E. nr. 9/2000 și a Legii nr. 469/2002 privind întărirea disciplinei contractuale. Nu există prevederi legale care să impună emiterea de facturi fiscale pentru penalitățile de întârziere în plată, hotărârea instanței de judecată constituind documentul justificativ pentru înregistrarea acestui debit în documentele contabile.

În aceste condiții nu se poate afirma că decizia atacată încalcă legea, contractul părților, ori că au fost nesocotite regulile răspunderii civile contractuale. Pentru aceste considerente, conform art.312 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta SC E.B. SA – Sucursala București împotriva deciziei nr. 281 din 27 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Se va modifica în parte decizia recurată în sensul că se va admite apelul reclamantei SC E.B. SA, sucursala București și pârâta R.A.D.E.T. București împotriva, se va schimba în parte sentința nr. 15.500 din 20 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Se va admite în tot acțiunea reclamantei, se va dispune actualizarea debitului de 69.483.794 lei cu indicele de inflație pentru mărfuri nealimentare comunicat de I.N.S.

„Buletinul Statistic de prețuri”, ce se va calcula de la data introducerii acțiunii – 29 decembrie 2006 – până la data executării propriu-zise a obligației. Se va respinge recursul declarat de pârâta R.A.D.E.T. BUCUREȘTI împotriva aceleiași decizii. Se vor menține în rest dispozițiile deciziei recurate și ale sentinței apelate. Văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și înscrisurile de la dosar, Înalta Curte va obliga recurenta pârâtă la cheltuieli de judecată: 13.856 lei reprezentând taxa judiciară de timbru, 5 lei timbru judiciar și 33.250,46 lei reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC E.B. SA, sucursala București, împotriva deciziei nr. 281 din 27 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Modifică în parte decizia recurată în sensul că: admite apelul reclamantei SC E.B. SA. Schimbă în parte sentința nr. 15.500 din 20 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Admite în tot acțiunea reclamantei. Dispune actualizarea debitului de 69.483.794 lei cu indicele de inflație pentru mărfuri nealimentare comunicat de I.N.S. „Buletinul Statistic de Prețuri”, ce se va calcula de la data introducerii acțiunii – 29 decembrie 2006, până la data executării propriu-zise a obligației. Respinge recursul declarat de pârâta R.A.D.E.T.

BUCUREȘTI împotriva aceleiași decizii. Menține în rest dispozițiile deciziei recurate și ale sentinței apelate. Obligă recurenta pârâtă la cheltuieli de judecată: 13.856 lei reprezentând taxa judiciară de timbru, 5 lei timbru judiciar și 33.250,46 lei reprezentând onorariu de avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 14 aprilie 2010.