ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3252/2009

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC E.B. SA a chemat în judecată pe pârâta R. București, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 12.044.221,32 lei reprezentând penalități de întârziere calculate pe perioada 1 ianuarie - 31 martie 2004, pentru neplata la scadență a facturilor emise în perioada 30 noiembrie 2002 - 5 martie 2003 și actualizarea sumei datorate cu titlu de penalități de întârziere cu indicele inflației pentru mărfuri nealimentare, stabilit de I.N.S. Tribunalul București, prin sentința comercială nr. 4319 din 25 martie 2008, a admis în parte acțiunea precizată, a obligat pe pârâtă la 13.918.208,38 lei cu titlu de penalități de întârziere calculate pe perioada 1 ianuarie 2003 - 31 martie 2003, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și cererea de reactualizare a penalităților și a obligat pe pârâtă la 147.373,6 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut în esență că plata făcută cu întârziere, dar în termenul de prescripție are ca efect întreruperea prescripției pentru plata penalităților așa încât la data de 3 ianuarie 2006 când a fost introdusă cererea de chemare în judecată, termenul de 3 ani nu se împlinise. Pe fondul litigiului instanța a reținut că penalitățile solicitate nu depășesc debitul principal, iar O.U.G. nr. 115/2004, adoptat ulterior contractului părților nu poate fi aplicat pentru că nu a avut ca finalitate modificarea contractului, ci pe acela de a facilita consumatorilor plata furnizorilor fără a afecta scadența stabilită prin contract. În privința actualizării penalităților s-a reținut că acestea nu pot fi acordate întrucât clauza penală nu permite acordarea daunelor interese în cuantum mai mare decât cel stabilit prin voința părților.

Prin decizia comercială nr. 498 din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, a respins ca nefondate apelurile declarate de părți, considerând că O.U.G. nr. 115/2001 nu modifică răspunderea contractuală a părților, actul normativ conținând măsuri de îmbunătățire a performanțelor încasării sumelor privind energia termică și plata acestora, pârâta fiind cea care nu a respectat obligațiile de plată la scadență. În privința apelului reclamantei, instanța a reținut că în lipsa probelor referitoare la prejudiciul creat în patrimoniul creditorului, actualizarea cu indicele de inflație a penalităților de întârziere nu se poate dispune. Împotriva deciziei astfel pronunțate, părțile au declarat recurs.

Reclamanta și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1087, art. 1066 – art. 1069 C. civ. când nu a acordat despăgubirea cu indicele de inflație, întrucât aceasta privea o altă perioadă decât aceea în care au curs penalitățile, iar reactualizarea debitului este consecința restabilirii echilibrului prestațiilor prin aducerea acestora la valoarea actuală. Prejudiciul suferit rezultă din trecerea timpului și devalorizarea sumei datorate cu 5 ani în urmă. Mai susține reclamanta că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 371/2 alin. (3) C. proc. civ. care acordă creditorului dreptul de a actualiza creanța cu rata inflației.

Pârâta și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că nejustificat a fost respinsă excepția prescripției pentru facturile emise anterior datei de 1 ianuarie 2003, fiind debite mai vechi de 3 ani; nu sunt condițiile angajării răspunderii contractuale, necesare fiind existența unei fapte ilicite, a prejudiciului, raportului de cauzalitate și vinovăției, vinovăție care nu rezultă din probele administrate. Mai susține recurenta-pârâtă că odată cu O.U.G. nr. 115/2001 s-a instituit obligația ca distribuitorii de energie termică să deschidă la societățile bancare conturi E., iar reclamanta nu s-a conformat dispoziției legale astfel că, față de prevederile art. 970 alin. (2) C. civ.

– potrivit cărora contractul obligă la ceea ce este prevăzut expres dar și la ceea ce legea dă obligației după natura sa – este în culpă. Instanțele de fond nu au avut în vedere nici dispozițiile art. 1082 C. civ. pentru a-l scuti de plata daunelor interese în cazul în care justifică neexecutare dintr-o cauză străină care nu-i poate fi imputată. O ultimă critică adusă deciziei atacate se referă la încetarea contractului înainte de cererea de chemare în judecată așa încât pârâta nu mai putea fi obligată la daune interese întrucât clauza penală nu-și mai produce efectele. Recursul reclamantei este fondat și va fi admis.

În interpretarea dată domeniului de aplicare a prevederilor art. 1082, art. 1084 și art. 1087 C. civ., jurisprudența a statuat constant că actualizarea penalităților de întârziere cu rata inflației, pentru o perioadă ulterioară celei în care penalitățile au curs, nu presupune o dublă reparație a prejudiciului și nu contravine efectelor clauzei penale, pentru că aceasta reprezintă echilibrarea prestațiilor prin aducerea la zi a cuantumului penalităților pe baza indicelui de inflație stabilit de I.N.S. Clauza penală reprezintă o evaluare convențională a prejudiciului cu scopul de a determina întinderea acestuia, iar prin actualizarea sa se realizează echilibrul prestațiilor voit de părți la încheierea contractului.

Așa dar, instanța de apel greșit a considerat că reclamantul nu și-a probat prejudiciul produs în patrimoniul său. Singura probă pertinentă și utilă o reprezintă inserarea convenției accesorii de evaluare a prejudiciului în contractul părților, prin care acestea determină anticipat prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor stipulate. Așadar în condițiile existenței clauzei penale, părțile nu mai sunt ținute să dovedească prejudiciul, iar actualizarea cu indicele de inflație aduce cuantumul penalităților la valoarea apreciată de cocontractanți la momentul încheierii contractului. Recursul pârâtei este nefondat și va fi respins.

Prescripția extinctivă, ca sancțiune pentru nerespectarea termenelor prevăzute de lege, se întrerupe în cazul în care dreptul a cărui acțiune se prescrie este recunoscut de cel în folosul căruia curge termenul de prescripție. Astfel plata facturilor apare a o recunoaștere a dreptului creditorului, iar pentru clauzele accesorii contractului, aceasta are efectul întreruptiv prevăzut de art. 16 din Decretul nr. 167/1958. În mod judicios instanțele de fond au respins excepția invocată de pârâtă, plata facturilor – ca obligație principală – realizându-se la data de 6 ianuarie 2003 iar acțiunea introdusă la 3 ianuarie 2006, înăuntrul termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din actul normativ citat.

Lipsa culpei în neexecutarea la termen a obligației de plată, evocată de pârâtă nu este justificată. Prin O.U.G. nr. 115/2001 s-a stabilit, pentru asigurarea încasărilor contravalorii energiei electrice și termice, deschiderea unor conturi escrow, cu scopul facilității modului de încasare a sumelor de la consumatori. Actul normativ nu a prevăzut modificări în raporturile juridice încheiate între furnizorii de energie electrică și termică și beneficiarii acestora. Indiferent de contul bancar deschis, obligația contractuală de plată era cea stabilită prin voința părților, iar debitoarea a recunoscut încă de la 30 iunie 2004 existența debitului pe perioada februarie 2002 – martie 2003. O.U.G. nr. 115/2001 nu poate constitui o cauză de exonerare de răspundere pentru că scopul acestui act normativ era asigurarea unor facilități de încasare furnizorilor, nicidecum un temei pentru înlăturarea clauzelor contractuale.

Interpretarea pe care pârâta o dă obligației reclamantei de a deschide un cont escrow este nepertinentă, prevederile art. 970 C. civ. stabilind efectele convențiilor și obligațiilor rezultate din lege pentru raporturile dintre părți. Convențiile trebuie executate cu bună-credință, iar pârâta debitoare motivând lipsa contului escrow, a înțeles să nu execute obligația de plată astfel cum părțile au convenit. Convențiile obligă la ceea ce este expres stipulat, la urmările pe care echitatea o dă obligației; iar legea în condițiile unui contract neenumit trimite la efectele obligațiilor (art. 1073 – art. 1090 C. civ.), fără a avea o legătură cu actul normativ menționat, care oricum a fost edictat în favoarea creditorului.

Ultima critică a deciziei atacate are în vedere lipsa temeiului legal a plății penalităților, în egală măsură speculativă ca și cea precedentă. Penalitățile de întârziere se datorează în temeiul evaluării convenționale a prejudiciului, ca efect al manifestării de voință a părților. Încetarea contractului prin ajungere la termen nu desființează retroactiv efectele acestuia. Ele se prelungesc în timp până la stingerea obligațiilor cărora le-a dat naștere, astfel încât temeiul răspunderii pentru penalitățile de întârziere îl constituie contractul 1/2001 încheiat între părți. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul reclamantei, va casa decizia comercială nr. 498 din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru a se pronunța asupra despăgubirilor datorate în temeiul actualizării debitului rezultat din penalitățile de întârziere.

În temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul pârâtei împotriva aceleiași decizii va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC E.B. SA, sucursala E. București, împotriva deciziei nr. 498 din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Casează decizia atacată cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță. Respinge recursul declarat de pârâta R. București împotriva aceleiași decizii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2009.