ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3252/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3252/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursurilor de față:
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC E.B. SA a chemat în judecată pe pârâta
R. București, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 12.044.221,32 lei
reprezentând penalități de întârziere calculate pe perioada 1 ianuarie - 31
martie 2004, pentru neplata la scadență a facturilor emise în perioada 30
noiembrie 2002 - 5 martie 2003 și actualizarea sumei datorate cu titlu de
penalități de întârziere cu indicele inflației pentru mărfuri nealimentare,
stabilit de I.N.S.
Tribunalul București, prin
sentința comercială nr. 4319 din 25 martie 2008, a admis în parte acțiunea
precizată, a obligat pe pârâtă la 13.918.208,38 lei cu titlu de penalități de
întârziere calculate pe perioada 1 ianuarie 2003 - 31 martie 2003, a respins
excepția prescripției dreptului la acțiune și cererea de reactualizare a
penalităților și a obligat pe pârâtă la 147.373,6 lei cheltuieli de judecată.
Instanța de fond a reținut
în esență că plata făcută cu întârziere, dar în termenul de prescripție are ca
efect întreruperea prescripției pentru plata penalităților așa încât la data de
3 ianuarie 2006 când a fost introdusă cererea de chemare în judecată, termenul
de 3 ani nu se împlinise.
Pe fondul litigiului
instanța a reținut că penalitățile solicitate nu depășesc debitul principal,
iar O.U.G. nr. 115/2004, adoptat ulterior contractului părților nu poate fi
aplicat pentru că nu a avut ca finalitate modificarea contractului, ci pe acela
de a facilita consumatorilor plata furnizorilor fără a afecta scadența
stabilită prin contract.
În privința actualizării
penalităților s-a reținut că acestea nu pot fi acordate întrucât clauza penală
nu permite acordarea daunelor interese în cuantum mai mare decât cel stabilit
prin voința părților.
Prin decizia comercială nr. 498
din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, a respins ca nefondate
apelurile declarate de părți, considerând că O.U.G. nr. 115/2001 nu modifică
răspunderea contractuală a părților, actul normativ conținând măsuri de
îmbunătățire a performanțelor încasării sumelor privind energia termică și
plata acestora, pârâta fiind cea care nu a respectat obligațiile de plată la
scadență.
În privința apelului
reclamantei, instanța a reținut că în lipsa probelor referitoare la prejudiciul
creat în patrimoniul creditorului, actualizarea cu indicele de inflație a
penalităților de întârziere nu se poate dispune.
Împotriva deciziei astfel
pronunțate, părțile au declarat recurs.
Reclamanta și-a întemeiat
cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că
instanța de apel a încălcat prevederile art. 1087, art. 1066 – art. 1069 C.
civ. când nu a acordat despăgubirea cu indicele de inflație, întrucât aceasta
privea o altă perioadă decât aceea în care au curs penalitățile, iar
reactualizarea debitului este consecința restabilirii echilibrului prestațiilor
prin aducerea acestora la valoarea actuală. Prejudiciul suferit rezultă din
trecerea timpului și devalorizarea sumei datorate cu 5 ani în urmă.
Mai susține reclamanta că
instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 371/2 alin. (3) C. proc. civ.
care acordă creditorului dreptul de a actualiza creanța cu rata inflației.
Pârâta și-a întemeiat
cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că
nejustificat a fost respinsă excepția prescripției pentru facturile emise
anterior datei de 1 ianuarie 2003, fiind debite mai vechi de 3 ani; nu sunt
condițiile angajării răspunderii contractuale, necesare fiind existența unei
fapte ilicite, a prejudiciului, raportului de cauzalitate și vinovăției,
vinovăție care nu rezultă din probele administrate.
Mai susține recurenta-pârâtă
că odată cu O.U.G. nr. 115/2001 s-a instituit obligația ca distribuitorii de
energie termică să deschidă la societățile bancare conturi E., iar reclamanta
nu s-a conformat dispoziției legale astfel că, față de prevederile art. 970 alin.
(2) C. civ. – potrivit cărora contractul obligă la ceea ce este prevăzut expres
dar și la ceea ce legea dă obligației după natura sa – este în culpă.
Instanțele de fond nu au
avut în vedere nici dispozițiile art. 1082 C. civ. pentru a-l scuti de plata
daunelor interese în cazul în care justifică neexecutare dintr-o cauză străină
care nu-i poate fi imputată.
O ultimă critică adusă
deciziei atacate se referă la încetarea contractului înainte de cererea de
chemare în judecată așa încât pârâta nu mai putea fi obligată la daune interese
întrucât clauza penală nu-și mai produce efectele.
Recursul reclamantei este
fondat și va fi admis.
În interpretarea dată
domeniului de aplicare a prevederilor art. 1082, art. 1084 și art. 1087 C. civ.,
jurisprudența a statuat constant că actualizarea penalităților de întârziere cu
rata inflației, pentru o perioadă ulterioară celei în care penalitățile au
curs, nu presupune o dublă reparație a prejudiciului și nu contravine efectelor
clauzei penale, pentru că aceasta reprezintă echilibrarea prestațiilor prin
aducerea la zi a cuantumului penalităților pe baza indicelui de inflație
stabilit de I.N.S.
Clauza penală reprezintă o
evaluare convențională a prejudiciului cu scopul de a determina întinderea
acestuia, iar prin actualizarea sa se realizează echilibrul prestațiilor voit
de părți la încheierea contractului.
Așa dar, instanța de apel greșit
a considerat că reclamantul nu și-a probat prejudiciul produs în patrimoniul
său. Singura probă pertinentă și utilă o reprezintă inserarea convenției
accesorii de evaluare a prejudiciului în contractul părților, prin care acestea
determină anticipat prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării, executării
necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor stipulate.
Așadar în condițiile
existenței clauzei penale, părțile nu mai sunt ținute să dovedească
prejudiciul, iar actualizarea cu indicele de inflație aduce cuantumul
penalităților la valoarea apreciată de cocontractanți la momentul încheierii
contractului.
Recursul pârâtei este
nefondat și va fi respins.
Prescripția extinctivă, ca sancțiune
pentru nerespectarea termenelor prevăzute de lege, se întrerupe în cazul în
care dreptul a cărui acțiune se prescrie este recunoscut de cel în folosul
căruia curge termenul de prescripție.
Astfel plata facturilor
apare a o recunoaștere a dreptului creditorului, iar pentru clauzele accesorii
contractului, aceasta are efectul întreruptiv prevăzut de art. 16 din Decretul nr.
167/1958.
În mod judicios instanțele
de fond au respins excepția invocată de pârâtă, plata facturilor – ca obligație
principală – realizându-se la data de 6 ianuarie 2003 iar acțiunea introdusă la
3 ianuarie 2006, înăuntrul termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din actul
normativ citat.
Lipsa culpei în neexecutarea
la termen a obligației de plată, evocată de pârâtă nu este justificată.
Prin O.U.G. nr. 115/2001 s-a
stabilit, pentru asigurarea încasărilor contravalorii energiei electrice și
termice, deschiderea unor conturi escrow, cu scopul facilității modului de
încasare a sumelor de la consumatori.
Actul normativ nu a prevăzut
modificări în raporturile juridice încheiate între furnizorii de energie
electrică și termică și beneficiarii acestora. Indiferent de contul bancar
deschis, obligația contractuală de plată era cea stabilită prin voința
părților, iar debitoarea a recunoscut încă de la 30 iunie 2004 existența
debitului pe perioada februarie 2002 – martie 2003.
O.U.G. nr. 115/2001 nu poate
constitui o cauză de exonerare de răspundere pentru că scopul acestui act
normativ era asigurarea unor facilități de încasare furnizorilor, nicidecum un
temei pentru înlăturarea clauzelor contractuale.
Interpretarea pe care pârâta
o dă obligației reclamantei de a deschide un cont escrow este nepertinentă,
prevederile art. 970 C. civ. stabilind efectele convențiilor și obligațiilor
rezultate din lege pentru raporturile dintre părți.
Convențiile trebuie
executate cu bună-credință, iar pârâta debitoare motivând lipsa contului
escrow, a înțeles să nu execute obligația de plată astfel cum părțile au
convenit. Convențiile obligă la ceea ce este expres stipulat, la urmările pe
care echitatea o dă obligației; iar legea în condițiile unui contract neenumit
trimite la efectele obligațiilor (art. 1073 – art. 1090 C. civ.), fără a avea o
legătură cu actul normativ menționat, care oricum a fost edictat în favoarea
creditorului.
Ultima critică a deciziei
atacate are în vedere lipsa temeiului legal a plății penalităților, în egală
măsură speculativă ca și cea precedentă.
Penalitățile de întârziere
se datorează în temeiul evaluării convenționale a prejudiciului, ca efect al
manifestării de voință a părților. Încetarea contractului prin ajungere la
termen nu desființează retroactiv efectele acestuia. Ele se prelungesc în timp
până la stingerea obligațiilor cărora le-a dat naștere, astfel încât temeiul
răspunderii pentru penalitățile de întârziere îl constituie contractul 1/2001
încheiat între părți.
Așa fiind, în temeiul
dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și
Justiție va admite recursul reclamantei, va casa decizia comercială nr. 498 din
19 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București și va trimite cauza
aceleiași instanțe pentru a se pronunța asupra despăgubirilor datorate în
temeiul actualizării debitului rezultat din penalitățile de întârziere.
În temeiul art. 312 C. proc.
civ. recursul pârâtei împotriva aceleiași decizii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
reclamanta SC E.B. SA, sucursala E. București, împotriva deciziei nr. 498 din
19 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.
Casează decizia atacată cu
trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.
Respinge recursul declarat
de pârâta R. București împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 8 decembrie 2009.