ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6110/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1397 din 15 octombrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 347/3/2010 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte acțiunea reclamantului R.H. și în consecință s-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative dispuse împotriva numitului R.A.A. și a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1500 euro în echivalent RON, cu titlu de prejudiciu moral. Pentru a dispune în acest sens, în sinteză, s-a reținut următoarea situație de fapt și de drept: Numitul R.A. a fost încadrat într-o unitate de muncă, conform deciziei Ministerului Administrației și Internelor nr. 471 din 8 ianuarie 1951 pe timp de 24 de luni și a fost eliberat la 12 martie 1953, conform hotărârii Comisiei Speciale de verificare a internaților și deținuților contrarevoluționari de la Colonia de muncă Capul Midia.

Din nota existentă la fila 69 emisă de Ministerul Administrației și Internelor rezultă că numitul R.A. a avut domiciliul fixat obligatoriu în comuna Șarul Dornei din Raionul Vatra Dornei, iar prin Decizia nr. 6390 din 9 iunie 1956 i s-au ridicat restricțiile domiciliare. Cu privire la aceste aspecte, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite dispozițiile art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și a constatat caracterul politic al acestor măsuri administrative. S-a mai reținut că reclamantul este fiul lui R.A.A. și este îndreptățit să primească despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009. La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a avut în vedere încălcările dreptului la libertate, fiind afectate și relațiile sociale de onoare, reputație, precum și cele care se situează în domeniul efectiv al vieții umane, respectiv relațiile cu prietenii.

Dând eficiența criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, instanța a admis cererea pentru suma de 1500 euro în echivalent RON. Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul R.H. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În motivarea cererii de apel, în sinteză, reclamantul a susținut următoarele critici: Printr-un prim motiv s-a susținut că eronat instanța de fond a reținut că R.A.A. nu a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 deoarece din înscrisurile existente la dosar rezultă că R.A.A. a fost arestat de A.R.S. Constanța, a executat pedeapsa fiind eliberat la 12 martie 1953. Printr-un al doilea motiv s-a susținut că deși s-a reținut că cererea este întemeiată instanța nu a motivat din ce cauză a limitat pretențiile.

Apelantul reclamant a arătat că limitările nu pot fi luate în considerare după ce s-a admis excepția de neconstituționalitate la 21 octombrie 2010, iar pe de altă parte se încalcă principiile din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, Declarația Universală a Drepturilor Omului și Constituția României, acesta procedând la reproducerea unor texte de lege din actele normative menționate. În final s-a arătat că prin Decizia nr. 4286 din 8 iunie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au stabilit criterii în raport de care se calculează daunele morale.

În motivarea cererii de apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut, în sinteză, următoarele critici: Printr-un prim motiv s-a susținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar din acest motiv hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică. Printr-un al doilea motiv, considerat subsidiar, s-a arătat dreptul la despăgubiri l-ar avea doar cei nevinovați și că este vorba de o acțiune personală. De asemenea s-a arătat că nu s-au avut în vedere criteriile în raport de care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor precum suferințe fizice și psihice și valorile morale lezate.

Prin Decizia civilă nr. 437A din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului R.H., împotriva Sentinței civile nr. 1397 din 15 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.M.B., împotriva aceleiași sentințe și, în consecință, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În ce privește primul motiv de apel din probele administrate a rezultat că a existat o reținere dar nu s-a făcut dovada unei sentințe penale de condamnare.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, s-a arătat că prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din anul 2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale iar în această situație nu mai există temei legal pentru a se acorda daune morale pentru condamnările cu caracter politic. Pe de altă parte atât Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților omului și Declarația Universală a drepturilor omului precum și actuala Constituție a României nu se pot aplica faptelor petrecute în anii 1948 - 1953, deoarece Convenția a fost ratificată în 1996 iar Declarația Universală a Drepturilor Omului 1956. Instanța de apel a statuat că în aceste condiții, chiar dacă autorul reclamantului a fost reținut, pentru lipsa unui temei legal pe baza căruia descendenții să beneficieze de despăgubirile solicitate, apelul este nefondat.

În ce privește apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a reținut că în condițiile în care s-a constatat caracterul neconstituțional al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sentința de fond este nelegală și netemeinică și se impune respingerea acțiunii. În ce privește motivul subsidiar, instanța de apel a constatat că Legea nr. 221/2009 a reglementat expres persoanele care pot solicita despăgubiri, iar natura acțiunii este personal patrimonială și nu simplu personală, instanța de fond având în vedere criterii în raport de care a stabilit despăgubirile. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul R.H. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul R.H. a invocat următoarele critici: - în mod eronat instanța de fond a reținut faptul ca R.A.A. nu a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. - arată că în conținutul acestei sentințe, s-a reținut faptul că cererea reclamantului este întemeiată, însă instanța nu a motivat din ce cauză a cenzurat pretențiile acestuia, chiar limitându-se la prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în vigoare la momentul pronunțării hotărârii. La stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, instanța de fond a ținut cont de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum a fost modificată prin Ordonanța de Urgenta nr. 62/2010, prin care a fost limitat cuantumul despăgubirilor.

Recurentul-reclamant consideră că aceste limitări nu mai pot fi luate în considerare, pe de o parte pentru faptul că la data de 21 octombrie 2010 Curte Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Avocatul Poporului și a stabilit faptul că Ordonanța de Urgență nr. 62/2010 este neconstituțională, iar pe de altă parte consideră că aceste limitări încalcă în mod evident principiile prevăzute în legislația internațională, respectiv Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Declarația Universala a Drepturilor Omului și Constituția României. - arată că se impune a se face aplicarea dispozițiilor art. 20 din Constituția României, precum și faptul că prin Decizia în interesul legii nr. 4286 din 08 iunie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au stabilit criteriile în raport de care se calculează daunele morale.

Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Susține că prejudiciul pe care tatăl său, R.A. l-a suferit este unul cert, acesta fiind sigur atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare, nefiind recuperat până în momentul introducerii acțiunii, iar cuantumul solicitat se poate înscrie atât în limitele rezonabilității sumelor solicitate cu titlu de despăgubire, cât și prin prisma suportabilității de către Statul Român a acestor sume.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. arată că: - apelantul-pârât Statul Român nu a criticat din niciun punct de vedere hotărârea primei instanțe pe aspectul soluției privind constatarea caracterului politic al măsurilor suferite de autorul reclamantului. În ciuda acestei evidențe, instanța de apel a admis apelul pârâtului și a schimbat în tot sentința apelată, respingând acțiunea ca nefondată, deși Statul Român a criticat soluția primei instanțe doar cu privire la acordarea despăgubirilor morale. În concluzie, consideră că instanța de apel, prin soluția adoptată, în mod nelegal, a acordat ceea ce nu s-a cerut conform motivelor de apel formulate de apelantul-pârât Statul Român, critică de nelegalitate ce se circumscrie pct. 6 al art. 304 C. proc.

civ. - cu privire la critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că soluția instanței de apel încalcă în mod vădit dispozițiile art. 129 pct. 6 C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității în procesul civil, conform căruia, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. De asemenea, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță.

Recurentul susține că instanța de apel trebuia să se pronunțe omnia petita, adică numai în legătură cu ceea ce s-a cerut și în limitele a ceea ce s-a cerut prin motivele de apel formulate, iar concluzia privitoare la admiterea apelului declarat de Statul Român, nu putea conduce decât la modificarea sentinței apelate în sensul respingerii cererii de acordare a despăgubirilor morale întrucât alte critici nu au mai fost indicate în motivele formulate de apelantul-pârât. Arată că, din examinarea deciziei recurate nu rezultă că instanța de apel ar fi invocat din oficiu un motiv de ordine publică, care, după ce a fost pus în discuția părților, a constituit temei pentru modificarea sentinței apelate în sensul respingerii în tot a acțiunii introductive.

Recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este fondat, urmând a fi admis, în considerarea celor ce succed. În speța dedusă judecății, reclamantul a solicitat constatarea caracterului politic al măsurilor administrative dispuse față de tatăl său, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. Pe cale de consecință și în aplicarea principiului disponibilității, prima instanță a constatat caracterul politic al acestor măsuri administrative și apoi a obligat pârâtul la despăgubiri.

Prin apelul declarat, pârâtul nu a contestat caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus autorul reclamantului, ci a susținut că hotărârea pronunțată de prima instanță este netemeinică și nelegală întrucât prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională s-a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale și a arătat că dreptul la despăgubiri l-ar avea doar cei nevinovați fiind vorba de o acțiune personală. Decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., deoarece, schimbând în tot sentința primei instanței, instanța de apel a schimbat și soluția privind caracterul politic al condamnării, în condițiile în care această dispoziție nu a făcut obiect al controlului judiciar în apel.

Recursul declarat de reclamantul R.H. este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea următoarelor argumente: În ce privește primul motiv de recurs, instanța de apel a reținut în mod corect faptul că prima instanță a statuat că a existat o reținere, dar nu s-a făcut dovada unei sentințe penale de condamnare. Argumentele pentru care instanța de apel a respins acțiunea ca nefondată au vizat inexistența temeiului juridic invocat de reclamant în susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360, pronunțate la 21 octombrie 2010. Cererea pentru acordare de despăgubiri a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin Deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, la o dată anterioară pronunțării deciziei instanței de apel, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2010, care acordau dreptul la despăgubiri persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, sunt neconstituționale. Problema de drept pusă în discuție prin recursul declarat de reclamant se referă la efectele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională în cazul proceselor aflate în curs de soluționare la momentul pronunțării lor. Această chestiune a constituit și obiectul de analiză al Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În condițiile în care decizia pronunțată de instanța supremă a fost publicată înainte de soluționarea recursului, statuările sale sunt obligatorii, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Or, prin menționata decizie, s-a constatat că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și produc efecte numai pentru viitor. Analizând efectul ex nune al deciziilor Curții Constituționale, prin decizia în interesul legii s-a făcut distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de formă și de fond, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic în baza căruia s-au născut.

Acțiunile în justiție, aflate în curs de soluționare la data pronunțării deciziei Curții Constituționale nu pot fi asimilate situațiilor voluntare, deoarece drepturile de creanță pretinse sunt concretizate numai în urma exercitării controlului judiciar. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe, norma juridică nu mai există și nici nu se poate considera că aceasta ultraactivează, în absența unei dispoziții legale exprese. Prin urmare, Înalta Curte a statuat că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional.

Nu pot fi reținute nici susținerile reclamantului referitoare la încălcarea principiilor prevăzute în legislația internațională, respectiv Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Declarația Universală a Drepturilor Omului și Constituția României, deoarece, atât deciziile Curții Constituționale, cât și decizia invocată a Înaltei Curți au analizat aceste aspecte, soluțiile pronunțate fiind obligatorii inclusiv din acest punct de vedere. Analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și se va modifica în parte decizia atacată, sentința va fi schimbată doar în parte în sensul că se va respinge cererea de acordare a daunelor morale, păstrându-se celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei; în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei nr. 437 A din data de 27 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în parte decizia recurată. Schimbă în parte Sentința nr. 1397 din data de 15 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în sensul că respinge cererea de acordare a daunelor morale. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.H. împotriva Deciziei nr. 437 A din data de 27 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN