ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6110/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6110/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1397 din 15

octombrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 347/3/2010 al Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, s-a admis în parte acțiunea reclamantului R.H. și în

consecință s-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative dispuse

împotriva numitului R.A.A. și a fost obligat Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de 1500 euro în echivalent RON, cu titlu de

prejudiciu moral.

Pentru a dispune în

acest sens, în sinteză, s-a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Numitul R.A. a fost

încadrat într-o unitate de muncă, conform deciziei Ministerului Administrației

și Internelor nr. 471 din 8 ianuarie 1951 pe timp de 24 de luni și a fost

eliberat la 12 martie 1953, conform hotărârii Comisiei Speciale de verificare a

internaților și deținuților contrarevoluționari de la Colonia de muncă Capul

Midia. Din nota existentă la fila 69 emisă de Ministerul Administrației și

Internelor rezultă că numitul R.A. a avut domiciliul fixat obligatoriu în

comuna Șarul Dornei din Raionul Vatra Dornei, iar prin Decizia nr. 6390 din 9

iunie 1956 i s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Cu privire la aceste

aspecte, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite dispozițiile art. 4

alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și a constatat

caracterul politic al acestor măsuri administrative.

S-a mai reținut că

reclamantul este fiul lui R.A.A. și este îndreptățit să primească despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de autorul său, potrivit art. 5 din Legea nr.

221/2009.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor s-a avut în vedere încălcările dreptului la

libertate, fiind afectate și relațiile sociale de onoare, reputație, precum și

cele care se situează în domeniul efectiv al vieții umane, respectiv relațiile

cu prietenii. Dând eficiența criteriului unei satisfacții suficiente și

echitabile, instanța a admis cererea pentru suma de 1500 euro în echivalent

RON.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamantul R.H. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

În motivarea cererii

de apel, în sinteză, reclamantul a susținut următoarele critici:

Printr-un prim motiv

s-a susținut că eronat instanța de fond a reținut că R.A.A. nu a suferit o

condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

deoarece din înscrisurile existente la dosar rezultă că R.A.A. a fost arestat

de A.R.S. Constanța, a executat pedeapsa fiind eliberat la 12 martie 1953.

Printr-un al doilea

motiv s-a susținut că deși s-a reținut că cererea este întemeiată instanța nu a

motivat din ce cauză a limitat pretențiile.

Apelantul reclamant a

arătat că limitările nu pot fi luate în considerare după ce s-a admis excepția

de neconstituționalitate la 21 octombrie 2010, iar pe de altă parte se încalcă

principiile din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, Declarația Universală a Drepturilor Omului și

Constituția României, acesta procedând la reproducerea unor texte de lege din

actele normative menționate.

În final s-a arătat

că prin Decizia nr. 4286 din 8 iunie 2004 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-au stabilit criterii în raport de care se calculează daunele morale.

În motivarea cererii

de apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut, în

sinteză, următoarele critici:

Printr-un prim motiv

s-a susținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar din acest motiv hotărârea instanței de

fond este nelegală și netemeinică.

Printr-un al doilea

motiv, considerat subsidiar, s-a arătat dreptul la despăgubiri l-ar avea doar

cei nevinovați și că este vorba de o acțiune personală. De asemenea s-a arătat

că nu s-au avut în vedere criteriile în raport de care s-a stabilit cuantumul

despăgubirilor precum suferințe fizice și psihice și valorile morale lezate.

Prin Decizia civilă

nr. 437A din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a

respins, ca nefondat, apelul reclamantului R.H., împotriva Sentinței civile nr.

1397 din 15 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.M.B., împotriva aceleiași

sentințe și, în consecință, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins

acțiunea ca nefondată.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În ce privește primul

motiv de apel din probele administrate a rezultat că a existat o reținere dar

nu s-a făcut dovada unei sentințe penale de condamnare.

Referitor la cel

de-al doilea motiv de apel, s-a arătat că prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din anul 2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale iar în această

situație nu mai există temei legal pentru a se acorda daune morale pentru

condamnările cu caracter politic.

Pe de altă parte atât

Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților omului și Declarația

Universală a drepturilor omului precum și actuala Constituție a României nu se

pot aplica faptelor petrecute în anii 1948 - 1953, deoarece Convenția a fost

ratificată în 1996 iar Declarația Universală a Drepturilor Omului 1956.

Instanța de apel a

statuat că în aceste condiții, chiar dacă autorul reclamantului a fost reținut,

pentru lipsa unui temei legal pe baza căruia descendenții să beneficieze de

despăgubirile solicitate, apelul este nefondat.

În ce privește apelul

declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a reținut că în

condițiile în care s-a constatat caracterul neconstituțional al art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sentința de fond este nelegală și

netemeinică și se impune respingerea acțiunii.

În ce privește

motivul subsidiar, instanța de apel a constatat că Legea nr. 221/2009 a

reglementat expres persoanele care pot solicita despăgubiri, iar natura

acțiunii este personal patrimonială și nu simplu personală, instanța de fond

având în vedere criterii în raport de care a stabilit despăgubirile.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul R.H. și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, reclamantul R.H. a invocat următoarele critici:

- în mod eronat

instanța de fond a reținut faptul ca R.A.A. nu a suferit o condamnare cu

caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

- arată că în

conținutul acestei sentințe, s-a reținut faptul că cererea reclamantului este

întemeiată, însă instanța nu a motivat din ce cauză a cenzurat pretențiile

acestuia, chiar limitându-se la prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în

vigoare la momentul pronunțării hotărârii.

La stabilirea

cuantumului daunelor morale acordate, instanța de fond a ținut cont de art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum a fost modificată prin Ordonanța de

Urgenta nr. 62/2010, prin care a fost limitat cuantumul despăgubirilor.

Recurentul-reclamant

consideră că aceste limitări nu mai pot fi luate în considerare, pe de o parte

pentru faptul că la data de 21 octombrie 2010 Curte Constituțională a admis

excepția de neconstituționalitate invocată de Avocatul Poporului și a stabilit

faptul că Ordonanța de Urgență nr. 62/2010 este neconstituțională, iar pe de

altă parte consideră că aceste limitări încalcă în mod evident principiile

prevăzute în legislația internațională, respectiv Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Declarația Universala a

Drepturilor Omului și Constituția României.

- arată că se impune

a se face aplicarea dispozițiilor art. 20 din Constituția României, precum și

faptul că prin Decizia în interesul legii nr. 4286 din 08 iunie 2004 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-au stabilit criteriile în raport de care se

calculează daunele morale.

Deși cuantificarea

prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele

morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor

referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic,

psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost

lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Susține că

prejudiciul pe care tatăl său, R.A. l-a suferit este unul cert, acesta fiind

sigur atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de

evaluare, nefiind recuperat până în momentul introducerii acțiunii, iar

cuantumul solicitat se poate înscrie atât în limitele rezonabilității sumelor

solicitate cu titlu de despăgubire, cât și prin prisma suportabilității de

către Statul Român a acestor sume.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

arată că:

- apelantul-pârât

Statul Român nu a criticat din niciun punct de vedere hotărârea primei instanțe

pe aspectul soluției privind constatarea caracterului politic al măsurilor

suferite de autorul reclamantului.

În ciuda acestei

evidențe, instanța de apel a admis apelul pârâtului și a schimbat în tot

sentința apelată, respingând acțiunea ca nefondată, deși Statul Român a

criticat soluția primei instanțe doar cu privire la acordarea despăgubirilor

morale.

În concluzie,

consideră că instanța de apel, prin soluția adoptată, în mod nelegal, a acordat

ceea ce nu s-a cerut conform motivelor de apel formulate de apelantul-pârât

Statul Român, critică de nelegalitate ce se circumscrie pct. 6 al art. 304 C.

proc. civ.

- cu privire la

critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că

soluția instanței de apel încalcă în mod vădit dispozițiile art. 129 pct. 6 C.

proc. civ., care consacră principiul disponibilității în procesul civil,

conform căruia, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului

cererii deduse judecății.

De asemenea, potrivit

art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele

cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima

instanță.

Recurentul susține că

instanța de apel trebuia să se pronunțe omnia petita, adică numai în legătură

cu ceea ce s-a cerut și în limitele a ceea ce s-a cerut prin motivele de apel

formulate, iar concluzia privitoare la admiterea apelului declarat de Statul

Român, nu putea conduce decât la modificarea sentinței apelate în sensul

respingerii cererii de acordare a despăgubirilor morale întrucât alte critici

nu au mai fost indicate în motivele formulate de apelantul-pârât.

Arată că, din

examinarea deciziei recurate nu rezultă că instanța de apel ar fi invocat din

oficiu un motiv de ordine publică, care, după ce a fost pus în discuția

părților, a constituit temei pentru modificarea sentinței apelate în sensul

respingerii în tot a acțiunii introductive.

Recursul declarat de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este fondat,

urmând a fi admis, în considerarea celor ce succed.

În speța dedusă

judecății, reclamantul a solicitat constatarea caracterului politic al

măsurilor administrative dispuse față de tatăl său, în temeiul dispozițiilor

art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Pe cale de consecință

și în aplicarea principiului disponibilității, prima instanță a constatat

caracterul politic al acestor măsuri administrative și apoi a obligat pârâtul

la despăgubiri.

Prin apelul declarat,

pârâtul nu a contestat caracterul politic al măsurilor administrative la care a

fost supus autorul reclamantului, ci a susținut că hotărârea pronunțată de

prima instanță este netemeinică și nelegală întrucât prin Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 Curtea Constituțională s-a constatat că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale și a arătat că

dreptul la despăgubiri l-ar avea doar cei nevinovați fiind vorba de o acțiune

personală.

Decizia instanței de

apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., deoarece,

schimbând în tot sentința primei instanței, instanța de apel a schimbat și

soluția privind caracterul politic al condamnării, în condițiile în care

această dispoziție nu a făcut obiect al controlului judiciar în apel.

Recursul declarat de

reclamantul R.H. este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea

următoarelor argumente:

În ce privește primul

motiv de recurs, instanța de apel a reținut în mod corect faptul că prima

instanță a statuat că a existat o reținere, dar nu s-a făcut dovada unei

sentințe penale de condamnare.

Argumentele pentru

care instanța de apel a respins acțiunea ca nefondată au vizat inexistența

temeiului juridic invocat de reclamant în susținerea cererii în despăgubiri,

față de deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360, pronunțate la 21

octombrie 2010.

Cererea pentru

acordare de despăgubiri a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009.

Prin Deciziile nr.

1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, la

o dată anterioară pronunțării deciziei instanței de apel, Curtea

Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2010, care acordau dreptul la despăgubiri persoanelor condamnate

politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, sunt neconstituționale.

Problema de drept

pusă în discuție prin recursul declarat de reclamant se referă la efectele

deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională în cazul proceselor aflate în

curs de soluționare la momentul pronunțării lor.

Această chestiune a

constituit și obiectul de analiză al Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011,

publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

În condițiile în care

decizia pronunțată de instanța supremă a fost publicată înainte de soluționarea

recursului, statuările sale sunt obligatorii, potrivit art. 329 alin. (3) C.

proc. civ.

Or, prin menționata

decizie, s-a constatat că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României

și art. 31 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii și produc efecte numai pentru viitor.

Analizând efectul ex

nune al deciziilor Curții Constituționale, prin decizia în interesul legii s-a

făcut distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire

și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește

validitatea condițiilor de formă și de fond, legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic în baza căruia s-au născut.

Acțiunile în

justiție, aflate în curs de soluționare la data pronunțării deciziei Curții

Constituționale nu pot fi asimilate situațiilor voluntare, deoarece drepturile

de creanță pretinse sunt concretizate numai în urma exercitării controlului

judiciar.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe, norma juridică nu mai există și nici

nu se poate considera că aceasta ultraactivează, în absența unei dispoziții

legale exprese.

Prin urmare, Înalta

Curte a statuat că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional.

Nu pot fi reținute

nici susținerile reclamantului referitoare la încălcarea principiilor prevăzute

în legislația internațională, respectiv Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, Declarația Universală a Drepturilor

Omului și Constituția României, deoarece, atât deciziile Curții

Constituționale, cât și decizia invocată a Înaltei Curți au analizat aceste

aspecte, soluțiile pronunțate fiind obligatorii inclusiv din acest punct de

vedere.

Analiza criticilor

formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică,

fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra

criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de

acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

va admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București și se va modifica în parte decizia atacată, sentința va fi

schimbată doar în parte în sensul că se va respinge cererea de acordare a

daunelor morale, păstrându-se celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei;

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva Deciziei nr. 437 A din data de 27 aprilie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Modifică în parte

decizia recurată.

Schimbă în parte

Sentința nr. 1397 din data de 15 octombrie 2010 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, în sensul că respinge cererea de acordare a daunelor

morale.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței și deciziei.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul R.H. împotriva Deciziei nr. 437 A

din data de 27 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN