ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1399/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, sub nr. 385/103 din 10 februarie 2010, precizată ulterior, reclamantul I.D.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței să constate caracterul politic al condamnării autorului său, I.N.D., la pedeapsa închisorii (pentru sabotaj la legea comasării) și al măsurii administrative aplicate lui I.N.D., de internare într-o colonie de muncă; să constate caracterul politic al măsurilor aplicate reclamantului, în nume propriu, de autoritățile comuniste; să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral încercat, respectiv, 500 lei lunar, pentru cei 46 de ani de domiciliu obligatoriu (impus reclamantului), și 10.000.000 lei lunar, pentru măsurile aplicate tatălui său.

Prin sentința civilă nr. 1366/C/2010, pronunțată în dosarul nr. 385/103/2010 al Tribunalului Neamț , a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul I.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; s-a constatat caracterul politic al condamnării autorului reclamantului, I.N.D., la pedeapsa închisorii executată în perioada 21 aprilie 1956 - 3 august 1956 si a măsurii administrative aplicate lui I.N.D., de internare într-o colonie de muncă, în perioada 9 martie 1952 – 1 aprilie 1953; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei, la data plății efective, al sumei de 5000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

S-a respins cererea de constatare a caracterului politic al măsurilor aplicate reclamantului și de acordare a despăgubirilor aferente, ca neîntemeiată. În motivarea sentinței, instanța de fond a reținut următoarele: Potrivit deciziei nr. 251 din 11 aprilie 1952 a Ministerului Afacerilor Interne, autorul reclamantului, I.N.D., a fost internat timp de 12 luni, într-o colonie de muncă, executată în perioada 9 martie 1952-1 aprilie 1953 la colonia Castel. De asemenea, potrivit biletului de eliberare nr. 3455 din 3 august 1956 emis de Penitenciarul Piatra-Neamț, I.N.D. a fost deținut în acest penitenciar, în perioada 21 aprilie 1956-3 august 1956, pentru săvârșirea unei infracțiuni prevăzute de legea comasării.

Din materialul înaintat de C.N.S.A.S., a rezultat că I.D. a fost urmărit și persecutat pentru activitatea sa contrarevoluționară, ostilă regimului comunist, fiind catalogat de autorități drept chiabur, oponent al măsurile abuzive de comasare a terenurilor și colectivizare. Față de înscrisurile din dosarul informativ întocmit de autoritățile de la acea vreme, instanța a apreciat că faptele pentru care autorul reclamantului a fost deținut în Penitenciarul Piatra-Neamț și în colonia de muncă sunt dintre cele prevăzute de art. 3 alin. (3) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, iar măsurile aplicate de autorități au caracter politic. În consecință, instanța a constatat caracterul politic al condamnării și al măsurii administrative aplicate autorului reclamantului.

A reținut însă, că, din ansamblul probatoriului administrat, inclusiv dosarele informative înaintate de C.N.S.A.S., nu rezultă că reclamantul a făcut obiectul vreunei măsuri din cele prevăzute de Legea nr. 221/2009, care dau dreptul la despăgubiri, susținerile privind domiciliul obligatoriu nefiind dovedite. În consecință, în temeiul art. 1169 C. civ., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de constatare a caracterului politic al măsurilor aplicate reclamantului și de acordare a despăgubirilor aferente. S-a constatat că daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte, din cauza naturii valorilor nepatrimoniale ce au fost lezate, s-a apreciat a fi evident faptul că au fost lezate valori esențiale care definesc personalitatea umană , valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare . Având în vedere practica judiciară în materie, dar și prevederile O.U.G.

nr. 62/20010, de plafonare a sumelor ce pot fi acordate descendenților de gradul I, pentru prejudiciul suferit de autori, instanța a apreciat că suma de 5000 de Euro este de natură să compenseze prejudiciul moral încercat, trauma psihică și celelalte suferințe îndurate de I.N.D., în temnițele și lagărele de muncă comuniste. Împotriva acestei hotărâri, au promovat apel ambele părți. Apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Neamț a criticat nelegalitatea hotărârii, invocând decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Apelantul-reclamant a criticat netemeinicia și nelegalitatea hotărârii atacate invocând, în esență, faptul că instanța de fond, prin stabilirea cuantumului plafonat al despăgubirii la 5.000 Euro, a procedat la o aplicare retroactivă a O.U.G.

nr. 62/2010 (ale cărei dispoziții au fost de altfel declarate neconstituționale), în condițiile în care acțiunea a fost promovată sub imperiul Legii nr. 221 din 22 iunie 2009, art. 998 C. civ., art. 504 C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 24 din 7 martie 2011, Curtea de Apel Bacău, s ecția civilă, cauze cu minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a respins apelul formulat de apelantul I.D.M.; a admis apelul Direcției Generale a Finanțelor Publice Neamț, pentru Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Roman și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, a reținut că acțiunea a fost promovată sub imperiul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 2010 ale Curții Constituționale, publicate în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate, invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, constatându-se că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/1009, sunt neconstituționale. Este adevărat că deciziile nr. 1358 și 1360 ale Curții Constituționale au survenit la 21 octombrie 2010, ulterior pronunțării hotărârii primei instanțe, însă efectele acestora vizează inclusiv procesul pendinte. Pe cale de consecință, în speța dedusă judecății, prezintă relevanță dacă aceste decizii operează în raport de data promovării acțiunii și chiar a pronunțării hotărârii și dacă, totodată, se poate vorbi despre aplicarea sau nu retroactivă a acestora.

Ca atare, Curtea a analizat dacă, în cauză, există fapte în curs de a-și produce efectele sau fapte viitoare. Retroactivitatea implică, prin definiție, existența unei situații juridice anterioare apariției legii noi, situație ce scapă legii civile noi, dacă nu se prevede expres contrariul. În speță, însă, există fapte în curs de a-și produce afectele și nu fapte trecute, pentru a se vorbi de retroactivitate. În contextul anterior arătat, s-a reținut că, în speță, este pusă în discuție activitatea legii civile, respectiv aplicarea acesteia situațiilor juridice ale căror efecte sunt incerte, astfel cum sunt despăgubirile solicitate de apelantul-reclamant. Or, în speță, la momentul soluționării apelului, temeiul de drept pe care apelantul - reclamant și-a fundamentat acțiunea nu mai subzistă, fiind declarat neconstituțional prin cele două decizii ale Curții Constituționale, anterior arătate.

Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 a avut ca efect eliminarea acestor dispoziții constatate ca fiind neconstituționale, textul normativ fiind lovit de neconstituționalitate de la momentul intrării sale în vigoare, astfel încât acțiunea formulată în baza acestui text normativ este lipsită de suport legal. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul I.D.M., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu rejudecarea apelului, admiterea acestuia, casarea în parte a sentinței atacate și acordarea daunelor morale.

În motivarea criticilor, reclamantul a arătat că instanța de apel și-a motivat soluția numai pe dispozițiile Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și 1360/2010, în sensul că, fiind neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009, acțiunea reclamantului nu mai are nici un temei legal, sub aspectul acordării daunelor morale și, prin urmare, este nefondată. Or, motivarea instanței de apel este greșită, deoarece deciziile Curții Constituționale se referă la toate acele ipoteze în care Statul român, după 22 decembrie 1989, prin legi cu caracter reparatoriu, a indemnizat deja victimele regimului totalitar, astfel că nu este justificată o indemnizare separată prin Legea nr. 221/2009.

În acest sens, recurentul a arătat că, pentru suferințele autorului său, dar și pentru suferințele sale personale, nu a fost indemnizat de stat, nici în baza Decretului-lege nr. 118/1990, nici în baza altui act normativ și, prin urmare, se situa în ipoteza Legii nr. 221/2009, care nu a fost declarată neconstituțională și trebuie să producă efecte juridice. În împrejurarea în care legea internă în materie nu este pusă de acord cu prevederile Constituției, instanțele trebuiau să facă aplicarea art. 5 par. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, în baza art. 20 din Constituția României, și să dispună indemnizarea victimelor sistemului totalitar, prin analogie cu indemnizarea victimelor erorilor judiciare, din practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susținut că instanța de apel nu a analizat motivele de apel astfel cum a fost formulate, astfel că soluția instanței este practic nemotivată și nu cuprinde adevăratele motive pe care se sprijină. In realitate, instanța de apel a săvârșit o denegare de dreptate, chiar dacă a respins acțiunea ca nefondată, pentru că nu a cercetat fondul pricinii, în lumina dispozițiilor legale imperative din dreptul intern la momentul judecății, considerând, de fapt, acțiunea inadmisibilă.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța reține următoarele: Problema de drept care se pune în speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză și de către recurenți.

Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință, astfel cum corect a apreciat și instanța de apel, inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor ( ex nunc ), iar nu și pentru trecut ( ex tunc ). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar de reclamantul din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială si succesorii acestora).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior și contrar opiniei recurentului, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantul I.D.M., norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat acestuia dreptul de creanță. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv, la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 7 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici nu i-a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc , ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În consecință, nu se poate considera că instanța de apel, aplicând decizia Curții Constituționale a săvârșit o denegare de dreptate, neanalizând fondul cauzei, astfel cum, eronat, pretinde recurentul reclamant, ci s-a conformat imperativelor dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, care statuează caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, enunțând considerente pertinente situației determinate de intervenirea acestor decizii pe parcursul procesului. În acest cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M.Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.D.M. împotriva deciziei nr. 24 din 07 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.D.M. împotriva deciziei nr. 24 din 07 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 februarie 2012.