ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1399/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1399/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, sub nr. 385/103 din 10 februarie 2010,

precizată ulterior, reclamantul I.D.M.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței să constate caracterul politic

al condamnării autorului său, I.N.D., la pedeapsa închisorii (pentru sabotaj la

legea comasării) și al măsurii administrative aplicate lui I.N.D., de internare

într-o colonie de muncă; să constate caracterul politic al măsurilor aplicate

reclamantului, în nume propriu, de autoritățile comuniste; să dispună obligarea

pârâtului la plata de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral încercat,

respectiv, 500 lei lunar, pentru cei 46 de ani de domiciliu obligatoriu (impus

reclamantului), și 10.000.000 lei lunar, pentru măsurile aplicate tatălui său.

Prin sentința civilă

nr. 1366/C/2010, pronunțată în dosarul nr. 385/103/2010 al Tribunalului Neamț

, a fost admisă în

parte acțiunea formulată de reclamantul I.M., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; s-a constatat caracterul politic al

condamnării autorului reclamantului, I.N.D., la pedeapsa închisorii executată

în perioada 21 aprilie 1956 - 3 august 1956 si a măsurii administrative

aplicate lui I.N.D., de internare într-o colonie de muncă, în perioada 9 martie

1952 – 1 aprilie 1953; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului

echivalentul în lei, la data plății efective, al sumei de 5000 Euro, cu titlu

de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

S-a respins cererea

de constatare a caracterului politic al măsurilor aplicate reclamantului și de

acordare a despăgubirilor aferente, ca neîntemeiată.

În motivarea

sentinței, instanța de fond a reținut următoarele:

Potrivit deciziei nr.

251 din 11 aprilie 1952 a Ministerului Afacerilor Interne, autorul

reclamantului, I.N.D., a fost internat timp de 12 luni, într-o colonie de

muncă, executată în perioada 9 martie 1952-1 aprilie 1953 la colonia Castel.

De asemenea, potrivit

biletului de eliberare nr. 3455 din 3 august 1956 emis de Penitenciarul

Piatra-Neamț, I.N.D. a fost deținut în acest penitenciar, în perioada 21

aprilie 1956-3 august 1956, pentru săvârșirea unei infracțiuni prevăzute de

legea comasării.

Din materialul

înaintat de C.N.S.A.S., a rezultat că I.D. a fost urmărit și persecutat pentru

activitatea sa contrarevoluționară, ostilă regimului comunist, fiind catalogat

de autorități drept chiabur, oponent al măsurile abuzive de comasare a

terenurilor și colectivizare.

Față de înscrisurile

din dosarul informativ întocmit de autoritățile de la acea vreme, instanța a

apreciat că faptele pentru care autorul reclamantului a fost deținut în

Penitenciarul Piatra-Neamț și în colonia de muncă sunt dintre cele prevăzute de

art. 3 alin. (3) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, iar măsurile

aplicate de autorități au caracter politic.

În consecință,

instanța a constatat caracterul politic al condamnării și al măsurii

administrative aplicate autorului reclamantului.

A reținut însă, că,

din ansamblul probatoriului administrat, inclusiv dosarele informative

înaintate de C.N.S.A.S., nu rezultă că reclamantul a făcut obiectul vreunei

măsuri din cele prevăzute de Legea nr. 221/2009, care dau dreptul la

despăgubiri, susținerile privind domiciliul obligatoriu nefiind dovedite.

În consecință, în

temeiul art. 1169 C. civ., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de

constatare a caracterului politic al măsurilor aplicate reclamantului și de

acordare a despăgubirilor aferente.

S-a

constatat că daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte, din

cauza naturii valorilor nepatrimoniale ce au fost lezate, s-a apreciat a fi

evident faptul că au fost lezate valori esențiale

care definesc

personalitatea umană

,

valori care se referă la

existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste,

demnitate, onoare

.

Având în vedere

practica judiciară în materie, dar și prevederile O.U.G. nr. 62/20010, de

plafonare a sumelor ce pot fi acordate descendenților de gradul I, pentru

prejudiciul suferit de autori, instanța a apreciat că suma de 5000 de Euro este

de natură să compenseze prejudiciul moral încercat, trauma psihică și celelalte

suferințe îndurate de I.N.D., în temnițele și lagărele de muncă comuniste.

Împotriva

acestei hotărâri, au promovat apel ambele părți.

Apelantul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Neamț a criticat

nelegalitatea hotărârii, invocând decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Apelantul-reclamant a

criticat netemeinicia și nelegalitatea hotărârii atacate invocând, în esență,

faptul că instanța de fond, prin stabilirea cuantumului plafonat al

despăgubirii la 5.000 Euro, a procedat la o aplicare retroactivă a O.U.G. nr. 62/2010

(ale cărei dispoziții au fost de altfel declarate neconstituționale), în

condițiile în care acțiunea a fost promovată sub imperiul Legii nr. 221 din 22

iunie 2009, art. 998 C. civ., art. 504 C. proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 24 din 7 martie 2011, Curtea de Apel Bacău, s

ecția civilă, cauze cu minori,

familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a respins apelul formulat de

apelantul I.D.M.; a admis apelul Direcției Generale a Finanțelor Publice Neamț,

pentru Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Roman și a

schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în

judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel, a reținut că acțiunea a fost promovată sub imperiul

Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Prin deciziile nr.

1358 și 1360 din 2010 ale Curții Constituționale, publicate în M.Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate,

invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, constatându-se că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/1009, sunt

neconstituționale.

Este adevărat că

deciziile nr. 1358 și 1360 ale Curții Constituționale au survenit la 21

octombrie 2010, ulterior pronunțării hotărârii primei instanțe, însă efectele

acestora vizează inclusiv procesul pendinte.

Pe cale de

consecință, în speța dedusă judecății, prezintă relevanță dacă aceste decizii

operează în raport de data promovării acțiunii și chiar a pronunțării hotărârii

și dacă, totodată, se poate vorbi despre aplicarea sau nu retroactivă a

acestora.

Ca atare, Curtea a

analizat dacă, în cauză, există fapte în curs de a-și produce efectele sau

fapte viitoare.

Retroactivitatea

implică, prin definiție, existența unei situații juridice anterioare apariției

legii noi, situație ce scapă legii civile noi, dacă nu se prevede expres

contrariul.

În speță, însă,

există fapte în curs de a-și produce afectele și nu fapte trecute, pentru a se

vorbi de retroactivitate.

În contextul anterior

arătat, s-a reținut că, în speță, este pusă în discuție activitatea legii

civile, respectiv aplicarea acesteia situațiilor juridice ale căror efecte sunt

incerte, astfel cum sunt despăgubirile solicitate de apelantul-reclamant.

Or, în speță, la

momentul soluționării apelului, temeiul de drept pe care apelantul - reclamant

și-a fundamentat acțiunea nu mai subzistă, fiind declarat neconstituțional prin

cele două decizii ale Curții Constituționale, anterior arătate.

Declararea ca

neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 a avut ca efect eliminarea acestor dispoziții constatate ca fiind

neconstituționale, textul normativ fiind lovit de neconstituționalitate de la

momentul intrării sale în vigoare, astfel încât acțiunea formulată în baza

acestui text normativ este lipsită de suport legal.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul I.D.M.,

solicitând admiterea

recursului, casarea deciziei atacate, cu rejudecarea apelului, admiterea

acestuia, casarea în parte a sentinței atacate și acordarea daunelor morale.

În motivarea

criticilor, reclamantul a arătat că

instanța

de apel și-a motivat soluția numai pe dispozițiile Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și 1360/2010, în sensul că, fiind

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr.

221/2009, acțiunea reclamantului nu mai are nici un temei legal, sub aspectul

acordării daunelor morale și, prin urmare, este nefondată.

Or, motivarea

instanței de apel este greșită, deoarece deciziile Curții Constituționale se

referă la toate acele ipoteze în care Statul român, după 22 decembrie 1989,

prin legi cu caracter reparatoriu, a indemnizat deja victimele regimului

totalitar, astfel că nu este justificată o indemnizare separată prin Legea nr.

221/2009. În acest sens, recurentul a arătat că, pentru suferințele autorului

său, dar și pentru suferințele sale personale, nu a fost indemnizat de stat,

nici în baza Decretului-lege nr. 118/1990, nici în baza altui act normativ și,

prin urmare, se situa în ipoteza Legii nr. 221/2009, care nu a fost declarată

neconstituțională și trebuie să producă efecte juridice.

În împrejurarea în

care legea internă în materie nu este pusă de acord cu prevederile

Constituției, instanțele trebuiau să facă aplicarea art. 5 par. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, în baza art. 20 din Constituția României, și să dispună indemnizarea victimelor

sistemului totalitar, prin analogie cu indemnizarea victimelor erorilor

judiciare, din practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, s-a susținut că instanța de apel nu a analizat motivele de

apel astfel cum a fost formulate, astfel că soluția instanței este practic

nemotivată și nu cuprinde adevăratele motive pe care se sprijină. In realitate,

instanța de apel a săvârșit o denegare de dreptate, chiar dacă a respins

acțiunea ca nefondată, pentru că nu a cercetat fondul pricinii, în lumina

dispozițiilor legale imperative din dreptul intern la momentul judecății,

considerând, de fapt, acțiunea inadmisibilă.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva

deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța reține următoarele:

Problema de drept

care se pune în speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții se regăsesc și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se

aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă

o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză și de către recurenți.

Această problemă de

drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M.Of. al

României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data

publicării, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

a stabilit că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data

publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care, la

această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea

dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință,

astfel cum corect a apreciat și instanța de apel, inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (

ex nunc

), iar nu și

pentru trecut (

ex tunc

).

Fiind incidentă o normă

imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi

tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element

de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar

de reclamantul din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja

constituite.

În acest

context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act

juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus

regit actum

.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății,

raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis

stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care

acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor

asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă,

astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional,

în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau

persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială si

succesorii acestora).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior și contrar opiniei recurentului,

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate,

nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată,

nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o

speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional

la Convenție.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantul I.D.M., norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista,

prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin

urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care

să îi fi confirmat acestuia dreptul de creanță.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv, la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în Monitorul Oficial.”

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul

Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel

a fost pronunțată la data de 7 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantului și nici nu i-a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în

recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că:

prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea,

nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de

lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc

, ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție

de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost

determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană

a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are

niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că

intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de

efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ

jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii

și de a da coerență ordinii juridice.

În

situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o

astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de

temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În consecință, nu se

poate considera că instanța de apel, aplicând decizia Curții Constituționale a

săvârșit o denegare de dreptate, neanalizând fondul cauzei, astfel cum, eronat,

pretinde recurentul reclamant, ci s-a conformat imperativelor dispozițiilor

art. 147 alin. (4) din Constituție, care statuează caracterul obligatoriu al

deciziilor Curții Constituționale, enunțând considerente pertinente situației

determinate de intervenirea acestor decizii pe parcursul procesului.

În acest

cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte

constată că, în

cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M.Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 ind. 7

alin. (4) C. proc. civ.

Pentru considerentele

expuse, constatând că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art.

304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul I.D.M. împotriva deciziei nr. 24 din 07 martie 2011, pronunțată de

Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze cu minori și de familie, conflicte

de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul I.D.M. împotriva deciziei nr. 24 din 07 martie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze cu minori și de

familie, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 29 februarie 2012.