ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2048/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra contestației în anulare de față; Prin Decizia nr. 1509 din 20 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a respins excepția nulității recursului declarat de O.N. invocată de recurenții reclamanți O.D.M.C. și O.M.B. A fost admis recursul declarat de reclamanții O.D.M.C. și O.M.B. împotriva Deciziei civile nr. 217A din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care a fost casată în parte și a fost trimisă cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului reclamanților vizând revendicarea terenului de 304 mp situat în București, str. U. Au fost menținute restul dispozițiilor deciziei atacate.

S-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul O.N. și de intervenienții N.C.V. și N.D. împotriva aceleiași decizii. Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare contestatorii intervenienți N.C.V. și N.D. În motivarea contestației se arată că împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, recurenții reclamanți au formulat opt (8) motive de recurs distincte, detaliate și vizând diferite probleme de drept deduse judecății, la care instanța de control judiciar avea obligația de a răspunde, fără a fi vorba de simple argumente sau critici, ci de motive de recurs vizând nelegalitatea, sub multiple aspecte, a deciziei atacate. Unora dintre motivele invocate, instanța le-a răspuns de o manieră considerată criticabilă, dar care nu poate fi pusă în discuție în calea extraordinară de atac a contestației în anulare.

Esențial este însă faptul că, instanța de recurs a omis nu numai să cerceteze, ci și să amintească cel puțin trei motive de modificare a deciziei atacate. Astfel, în doar câteva fraze, instanța de recurs se referă la următoarele probleme: - hotărârea penală de condamnare a autoarei reclamanților O.E., care este tratată ca și cum decizia pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în anul 2001, care a respins recursul în anulare în favoarea acesteia, nu ar exista. Niciun cuvânt despre faptul că titlul Statului a fost confirmat ca fiind legal, iar măsura confiscării averii menținută în mod irevocabil; niciun cuvânt despre faptul că din 1958 autoarea reclamanților și deci, nici aceștia din urmă, nu mai aveau nicio îndreptățire să ridice vreo pretenție cu privire la imobil.

Absolut niciun cuvânt despre amplul motiv de recurs vizând acest aspect; - posibilitatea vânzării apartamentelor având natura juridică a imobilului în litigiu, paragraf în care se menționează din nou greșit, prin omiterea motivului de recurs, că titlul Statului nu este valabil, iar preluarea bunului a fost abuzivă; - se arată în mod greșit că recurenții ar fi fost de rea-credință la încheierea contractului în temeiul Legii nr. 112/1995, omițându-se din nou critica referitoare la situația juridică reală a imobilului; - calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, prin Primar; - caracterul cererii depuse de reclamanți pe parcursul procesului, care nu este considerată nici tardivă și nici susceptibilă de a fi timbrată; - cererea de renunțare la judecată formulată de reclamantul O.N., care a fost considerată, în mod corect, respinsă de către instanța de apel.

Instanța de recurs a omis să cerceteze și să amintească cel puțin trei motive de modificare a deciziei atacate și anume: 1. Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra criticii distincte și fundamentale privind deplina valabilitate a titlului Statului și lipsa oricărei îndreptățiri a reclamanților de a ridica pretenții cu privire la bunul în litigiu, atâta vreme cât hotărârea penală de condamnare, inclusiv pedeapsa complementară a confiscării averii, nu au fost niciodată infirmate, ci, dimpotrivă, confirmate de Înalta Curte de Casație și Justiție în anul 2001, prin respingerea recursului în anulare declarat în favoarea condamnaților de către procurorul general. Toate argumentele privind caracterul nedrept al sentinței pronunțate de Tribunalul Militar, inclusiv sub aspectul pedepsei complementare a confiscării averii, toată retorica privind abuzurile regimului comunist (care, desigur, în multe alte cazuri au fost reale), nu operează în speță.

Instanța de recurs a amânat pronunțarea în repetate rânduri, timp de aproape două luni, a motivat decizia după alte opt luni, iar principalul motiv de recurs, a cărui rezolvare ar fi avut o influență hotărâtoare asupra soluției de fond, nu numai că nu a fost examinat, și eventual înlăturat, dar nu a fost nici măcar menționat ca atare. Instanța de recurs se referă pur și simplu la hotărârea de condamnare a autorilor reclamanților, fără să examineze criticile care sunt dovedite cu înscrisuri depuse la dosar. Nici măcar nu se pomenește faptul că s-a invocat această chestiune esențială, astfel că, practic, hotărârea din apel nu a fost cenzurată sub acest aspect fundamental. 2. S-a invocat ca motiv distinct de recurs, primul în enumerarea care s-a făcut, greșita aplicare în cauză, în favoarea reclamanților, a prevederilor art. 480 C. civ.

Instanța de recurs nu a menționat această problemă, și cu atât mai puțin nu a examinat-o și nu a soluționat-o. Această chestiune era esențială pentru că revendicarea prin comparare de titluri constituie temeiul acțiunii reclamanților. Or, așa cum s-a arătat pe larg, niciunul dintre criteriile de preferință consacrate ca atare în literatura de specialitate și în practică nu operau în favoarea lor. Din nou, o critică esențială, distinctă și amplu motivată, referitoare la elemente fundamentale ale cauzei este pur și simplu ignorată. 3. Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra criticii distincte referitoare la modul greșit în care instanța de apel a procedat la calificarea și soluționarea cererii prin care reclamanții au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare al intervenienților contestatori.

Instanța de recurs nu a răspuns practic criticilor formulate, limitându-se să arate doar că nu a fost depășit termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ și că nu era necesar timbrajul, fiind vorba despre o cerere reconvențională întemeiată pe legea specială, derogatorie de la dreptul comun. Chiar dacă s-ar presupune că interpretarea instanței de recurs cu privire la calificarea cererii și timbrare ar fi corectă, nu aceasta este problema fundamentală care s-a invocat în cadrul acestui motiv de recurs, ci nepunerea în discuția părților a problemelor controversate și soluționarea cauzei în apel cu încălcarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare. Instanța de recurs nu a făcut absolut nicio referire la principala critică formulată în acest sens, ignorându-o pur și simplu și omițând să o cerceteze în sensul prevederilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. La termenul la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a pus în dezbaterea părților excepția inadmisibilității contestației în anulare, invocată de intimatul O.N. Luând în examinare această excepție, Înalta Curte constată că a fost invocată, având în vedere dispozițiile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 și ale art. 39 și 43 din Statutul profesiei de avocat, motivat de faptul că domnului avocat F.C. i se interzice prin lege să pună concluzii la instanța la care și-a desfășurat activitatea, iar sintagma "nu pot pune concluzii" include și redactarea prezentei contestații în anulare. Înalta Curte constată că la dosarul cauzei se află delegație avocațială din partea domnului avocat F.C.

doar pentru redactare, nu și pentru reprezentare și că, cererea prin care a fost învestită instanța cu contestație în anulare a fost semnată personal de către contestatorii N.C.V. și N.D. Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității contestației în anulare, invocată și susținută pentru acest motiv, întrucât cererea a fost semnată personal de către contestatori, acest element fiind de natură să înlăture orice incertitudine cu privire la manifestarea de voință a acestora, în sensul de a sesiza instanța cu o anumită cerere, astfel încât semnătura înlătură delegația avocațială depusă pentru redactare, întrucât nu rezultă din conținutul contestației în anulare că aceasta ar fi fost redactată de un anume mandatar avocat.

De asemenea, semnătura depășește interesul personal al intimatului de a invoca neregularitatea introducerii cererii pendinte. La termenul la care au avut loc dezbaterile, s-a invocat și excepția tardivității formulării contestației în anulare, având în vedere că la data de 21 octombrie 2013 s-a procedat la executarea silită a Deciziei civile nr. 217 din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel București, depunându-se procesul-verbal de predare a imobilului. Înalta Curte va respinge excepția tardivității contestației în anulare invocată de intimații O.D.M.C. și O.M.B., motivat de faptul că împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită (cum este decizia pronunțată în recurs, în cazul de față), contestația în anulare poate fi introdusă, conform art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ., în termen de 15 zile de la data când contestatorii au luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. Având în vedere că Decizia nr. 1509 a fost pronunțată la data de 20 martie 2013, iar contestația în anulare a fost introdusă la data de 26 noiembrie 2013, înseamnă că această cale extraordinară de atac a fost formulată până la împlinirea termenului obiectiv de un an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii contestate. Termenul reglementat de dispozițiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. este incident nu numai în situația în care hotărârea, prin natura ei, nu este susceptibilă de executare silită, ci și atunci când hotărârea a fost executată, cum este în cazul deciziei pronunțate în apel.

Contestația în anulare formulată de contestatorii N.C.V. și N.D. se privește ca nefondată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce succed. În speță, prin decizia contestată s-a respins excepția nulității recursului declarat de O.N. invocată de recurenții reclamanți O.D.M.C. și O.M.B. A fost admis recursul declarat de reclamanții O.D.M.C. și O.M.B. împotriva Deciziei civile nr. 217A din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care a fost casată în parte și a fost trimisă cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului reclamanților vizând revendicarea terenului de 304 mp situat în București, str. U. Au fost menținute restul dispozițiilor deciziei atacate.

S-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul O.N. și de intervenienții N.C.V. și N.D. împotriva aceleiași decizii. Contestatorii recurenți-intervenienți N.C.V. și N.D. au contestat decizia instanței de recurs, invocând al doilea motiv al contestației în anulare speciale, astfel cum este acesta reglementat de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., și anume, exercitarea contestației în anulare împotriva hotărârii instanței de recurs, când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Din interpretarea textului de lege rezultă că, pentru ca o cale extraordinară de atac, cum este contestația în anulare, să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: a) instanța de recurs să fi respins sau să fi admis numai în parte recursul; b) instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare; c) această omisiune să se fi produs din greșeală. Analizând decizia contestată prin prisma condițiilor menționate, nu se poate reține că Înalta Curte de Casație și Justiție - ca instanță de recurs, a omis să se pronunțe asupra vreunui motiv de recurs dintre cele invocate de intervenienți, în calitate de recurenți.

Contestația în anulare specială are în vedere motivele invocate de parte, astfel încât motivarea contestatorilor în cauză în sensul că, "împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, recurenții reclamanți au formulat opt (8) motive de recurs distincte, detaliate și vizând diferite probleme de drept deduse judecății, la care instanța de control judiciar avea obligația de a răspunde", sau că "unora dintre motivele invocate, instanța le-a răspuns, de o manieră considerată criticabilă, dar care nu poate fi pusă în discuție în calea extraordinară de atac a contestației în anulare", va fi înlăturată, în condițiile în care recurenții reclamanți nu au formulat contestație în anulare împotriva deciziei pronunțate în recurs.

Contestatorii intervenienți-recurenți susțin, în continuare, că instanța de recurs a omis să cerceteze și să amintească cel puțin trei motive de modificare a deciziei atacate și anume: 1. Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra criticii distincte și fundamentale privind deplina valabilitate a titlului Statului și lipsa oricărei îndreptățiri a reclamanților de a ridica pretenții cu privire la bunul în litigiu, atâta vreme cât hotărârea penală de condamnare, inclusiv pedeapsa complementară a confiscării averii, nu au fost niciodată infirmate, ci, dimpotrivă, confirmate de Înalta Curte de Casație și Justiție în anul 2001, prin respingerea recursului în anulare declarat în favoarea condamnaților de către Procurorul general.

Analizând acest motiv al contestației în anulare, instanța reține că în motivarea soluției de respingere a recursului declarat de intervenienții N.C.V. și N.D., Înalta Curte a reținut, motivat, că preluarea imobilului litigios în proprietatea statului a fost una abuzivă, așa cum aceasta este definită de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, raportat la temeiul juridic al condamnării autoarei reclamanților O.E. - complicitatea la crimă de uneltire contra ordinii sociale, prin Sentința penală nr. 946 din 24 septembrie 1953 a Tribunalului Militar București, fiind evident că hotărârea de condamnare este una pentru infracțiuni de natură politică, săvârșite ca manifestare de opoziție față de sistemul totalitar comunist.

Înalta Curte explică, în considerente, deplina îndreptățire a reclamanților de a ridica pretenții cu privire la bunul în litigiu, în raport de dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999, act în baza căruia i-a fost eliberată reclamantei decedate O.E. Decizia nr. 1367 din 22 noiembrie 2001 de către Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă. Se concluzionează, în analiza acestui motiv de recurs, că hotărârea penală de condamnare nu poate constitui în raport cu reclamanta decedată și cu moștenitorii săi un titlu valabil care să justifice dreptul de proprietate al statului asupra imobilului confiscat. În condițiile inexistenței unui titlu valabil al statului la preluarea bunului, autoarea decedată O.E.

și ulterior succesorii acesteia (reclamanții în cauză), justifică un titlu valabil pentru formularea acțiunii în revendicare. Prin urmare, instanța de recurs a examinat pe larg motivul de recurs invocat de recurenții intervenienți, dar nu și l-a însușit, aspect față de care contestația în anulare întemeiată pe acest motiv nu este admisibilă. 2. Contestatorii susțin, în continuare, că au invocat ca motiv distinct de recurs, primul în enumerarea care s-a făcut, greșita aplicare în cauză, în favoarea reclamanților, a prevederilor art. 480 C. civ. Referitor la această susținere, Înalta Curte reține că nu este fondată, din considerentele deciziei contestate reieșind cu claritate statuările instanței de recurs asupra acesteia, respectiv că, autoarea decedată O.E.

și ulterior succesorii acesteia, justifică un titlu valabil pentru formularea acțiunii în revendicare; că nici statul și nici cei care au dobândit imobilul de la acesta, nu pot opune celui care a dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă hotărârea de condamnare pentru infracțiuni de natură politică în perioada regimului comunist, raportat la aliniatul al doilea al art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999 sau că, hotărârea de condamnare nu poate constitui în raport cu reclamanta decedată și cu moștenitorii săi un titlu valabil care să justifice dreptul de proprietate al statului asupra imobilului confiscat. Art. 318 C. proc. civ. privește nepronunțarea asupra unui motiv de casare sau modificare.

Anularea unei decizii pronunțată de instanța de recurs, în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., poate fi dispusă numai dacă instanța nu a cercetat deloc una din criticile formulate de recurenți. Lipsa de claritate a considerentelor nu justifică însă o asemenea măsură. Totodată, instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivul de casare sau modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o susținere a recurentului nu deschide calea contestației în anulare. 3. Se invocă, de asemenea, că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra criticii distincte referitoare la modul greșit în care instanța de apel a procedat la calificarea și soluționarea cererii prin care reclamanții au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare al contestatorilor.

Se susține, în acest sens, că instanța de recurs nu a răspuns practic criticilor formulate, limitându-se să arate doar că nu a fost depășit termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ. și că nu era necesar timbrajul, fiind vorba despre o cerere reconvențională întemeiată pe legea specială, derogatorie de la dreptul comun. Chiar dacă s-ar presupune că interpretarea instanței de recurs cu privire la calificarea cererii și timbrare ar fi corectă, nu aceasta este problema fundamentală care s-a invocat în cadrul acestui motiv de recurs, ci nepunerea în discuția părților a problemelor controversate și soluționarea cauzei în apel cu încălcarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare.

Așa cum rezultă din expunerea acestui motiv al contestației în anulare, nu se poate reține că Înalta Curte ar fi omis să se pronunțe asupra acestui motiv de recurs din greșeală. De fapt, deși invocă dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., contestatorii sunt nemulțumiți de modul în care instanța de recurs a răspuns acestui motiv de critică. Or, instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care motivele de recurs au fost respinse și, în funcție de rezultatul acestei analize să schimbe, eventual, hotărârea pronunțată în cauză, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs, inadmisibil de altfel.

Câtă vreme toate cele trei motive de recurs au fost respinse argumentat de către Înalta Curte, nu sunt îndeplinite condițiile contestației în anulare speciale, iar aceasta v-a fi respinsă, ca nefondată. În raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe contestatori la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații O.D.M.C. și O.M.B. și la plata sumei de 3.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse, către intimatul O.N. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Înalta Curte constată că dispozițiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă nu menționează in terminis, induc o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia purtării procesului.

Cheltuielile de judecată au rolul de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale, fiind suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acțiunea, aceasta fiind partea care a pierdut procesul. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor acordate, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de judecată este competentă să reducă onorariul de avocat atunci când constată că valoarea lui este disproporționată în raport de amplitudinea și complexitatea activității depuse. În speță, faptul că s-au respins excepțiile invocate de intimații solicitanți, că pricina a comportat două termene de judecată, iar munca depusă de avocații părților în dosar a fost sensibil egală, cuantumul cheltuielilor solicitate de către intimatul O.N.

apare ca fiind disproporționat în raport de aceste circumstanțe și de complexitatea cauzei dedusă judecății, urmând a fi reduse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția inadmisibilității contestației în anulare invocată de către intimatul O.N. Respinge excepția tardivității contestației în anulare invocată de intimații O.D.M.C. și O.M.B. Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii N.C.V. și N.D. împotriva Deciziei civile nr. 1509 din 20 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Obligă pe contestatori la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații O.D.M.C. și O.M.B. și la plata sumei de 3.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reduse către intimatul O.N. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2014. Procesat de GGC - AS