ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2048/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2048/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra contestației în anulare de

față;

Prin Decizia nr. 1509 din 20 martie 2013

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a respins

excepția nulității recursului declarat de O.N. invocată de recurenții

reclamanți O.D.M.C. și O.M.B.

A fost admis recursul

declarat de reclamanții O.D.M.C. și O.M.B. împotriva Deciziei civile nr. 217A

din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care a fost casată în parte și

a fost trimisă cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului

reclamanților vizând revendicarea terenului de 304 mp situat în București, str.

U.

Au fost menținute

restul dispozițiilor deciziei atacate.

S-au respins, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul O.N. și de intervenienții

N.C.V. și N.D. împotriva aceleiași decizii.

Împotriva acestei

decizii au formulat contestație în anulare contestatorii intervenienți N.C.V.

și N.D.

În motivarea

contestației se arată că împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel,

recurenții reclamanți au formulat opt (8) motive de recurs distincte, detaliate

și vizând diferite probleme de drept deduse judecății, la care instanța de

control judiciar avea obligația de a răspunde, fără a fi vorba de simple

argumente sau critici, ci de motive de recurs vizând nelegalitatea, sub

multiple aspecte, a deciziei atacate.

Unora dintre motivele

invocate, instanța le-a răspuns de o manieră considerată criticabilă, dar care

nu poate fi pusă în discuție în calea extraordinară de atac a contestației în

anulare.

Esențial este însă

faptul că, instanța de recurs a omis nu numai să cerceteze, ci și să amintească

cel puțin trei motive de modificare a deciziei atacate. Astfel, în doar câteva

fraze, instanța de recurs se referă la următoarele probleme:

- hotărârea penală de

condamnare a autoarei reclamanților O.E., care este tratată ca și cum decizia

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în anul 2001, care a respins recursul

în anulare în favoarea acesteia, nu ar exista. Niciun cuvânt despre faptul că

titlul Statului a fost confirmat ca fiind legal, iar măsura confiscării averii

menținută în mod irevocabil; niciun cuvânt despre faptul că din 1958 autoarea

reclamanților și deci, nici aceștia din urmă, nu mai aveau nicio îndreptățire

să ridice vreo pretenție cu privire la imobil. Absolut niciun cuvânt despre

amplul motiv de recurs vizând acest aspect;

- posibilitatea

vânzării apartamentelor având natura juridică a imobilului în litigiu, paragraf

în care se menționează din nou greșit, prin omiterea motivului de recurs, că

titlul Statului nu este valabil, iar preluarea bunului a fost abuzivă;

- se arată în mod

greșit că recurenții ar fi fost de rea-credință la încheierea contractului în

temeiul Legii nr. 112/1995, omițându-se din nou critica referitoare la situația

juridică reală a imobilului;

- calitatea

procesuală pasivă a Municipiului București, prin Primar;

- caracterul cererii

depuse de reclamanți pe parcursul procesului, care nu este considerată nici

tardivă și nici susceptibilă de a fi timbrată;

- cererea de

renunțare la judecată formulată de reclamantul O.N., care a fost considerată,

în mod corect, respinsă de către instanța de apel.

Instanța de recurs a

omis să cerceteze și să amintească cel puțin trei motive de modificare a

deciziei atacate și anume:

nu s-a pronunțat asupra criticii distincte și fundamentale privind deplina

valabilitate a titlului Statului și lipsa oricărei îndreptățiri a reclamanților

de a ridica pretenții cu privire la bunul în litigiu, atâta vreme cât hotărârea

penală de condamnare, inclusiv pedeapsa complementară a confiscării averii, nu

au fost niciodată infirmate, ci, dimpotrivă, confirmate de Înalta Curte de

Casație și Justiție în anul 2001, prin respingerea recursului în anulare

declarat în favoarea condamnaților de către procurorul general. Toate

argumentele privind caracterul nedrept al sentinței pronunțate de Tribunalul

Militar, inclusiv sub aspectul pedepsei complementare a confiscării averii,

toată retorica privind abuzurile regimului comunist (care, desigur, în multe

alte cazuri au fost reale), nu operează în speță.

Instanța de recurs a

amânat pronunțarea în repetate rânduri, timp de aproape două luni, a motivat

decizia după alte opt luni, iar principalul motiv de recurs, a cărui rezolvare

ar fi avut o influență hotărâtoare asupra soluției de fond, nu numai că nu a

fost examinat, și eventual înlăturat, dar nu a fost nici măcar menționat ca

atare. Instanța de recurs se referă pur și simplu la hotărârea de condamnare a

autorilor reclamanților, fără să examineze criticile care sunt dovedite cu

înscrisuri depuse la dosar. Nici măcar nu se pomenește faptul că s-a invocat

această chestiune esențială, astfel că, practic, hotărârea din apel nu a fost

cenzurată sub acest aspect fundamental.

motiv distinct de recurs, primul în enumerarea care s-a făcut, greșita aplicare

în cauză, în favoarea reclamanților, a prevederilor art. 480 C. civ.

Instanța de recurs nu

a menționat această problemă, și cu atât mai puțin nu a examinat-o și nu a

soluționat-o. Această chestiune era esențială pentru că revendicarea prin

comparare de titluri constituie temeiul acțiunii reclamanților. Or, așa cum s-a

arătat pe larg, niciunul dintre criteriile de preferință consacrate ca atare în

literatura de specialitate și în practică nu operau în favoarea lor. Din nou, o

critică esențială, distinctă și amplu motivată, referitoare la elemente

fundamentale ale cauzei este pur și simplu ignorată.

nu s-a pronunțat asupra criticii distincte referitoare la modul greșit în care

instanța de apel a procedat la calificarea și soluționarea cererii prin care

reclamanții au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare al

intervenienților contestatori.

Instanța de recurs nu

a răspuns practic criticilor formulate, limitându-se să arate doar că nu a fost

depășit termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ și că nu era necesar

timbrajul, fiind vorba despre o cerere reconvențională întemeiată pe legea

specială, derogatorie de la dreptul comun. Chiar dacă s-ar presupune că

interpretarea instanței de recurs cu privire la calificarea cererii și timbrare

ar fi corectă, nu aceasta este problema fundamentală care s-a invocat în cadrul

acestui motiv de recurs, ci nepunerea în discuția părților a problemelor

controversate și soluționarea cauzei în apel cu încălcarea principiilor

contradictorialității și al dreptului la apărare.

Instanța de recurs nu

a făcut absolut nicio referire la principala critică formulată în acest sens,

ignorându-o pur și simplu și omițând să o cerceteze în sensul prevederilor art.

318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

La termenul la care

au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a pus în dezbaterea părților excepția

inadmisibilității contestației în anulare, invocată de intimatul O.N.

Luând în examinare

această excepție, Înalta Curte constată că a fost invocată, având în vedere

dispozițiile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 și ale art. 39 și 43 din

Statutul profesiei de avocat, motivat de faptul că domnului avocat F.C. i se

interzice prin lege să pună concluzii la instanța la care și-a desfășurat

activitatea, iar sintagma "nu pot pune concluzii" include și

redactarea prezentei contestații în anulare.

Înalta Curte constată

că la dosarul cauzei se află delegație avocațială din partea domnului avocat

F.C. doar pentru redactare, nu și pentru reprezentare și că, cererea prin care

a fost învestită instanța cu contestație în anulare a fost semnată personal de

către contestatorii N.C.V. și N.D.

Înalta Curte va

respinge excepția inadmisibilității contestației în anulare, invocată și susținută

pentru acest motiv, întrucât cererea a fost semnată personal de către

contestatori, acest element fiind de natură să înlăture orice incertitudine cu

privire la manifestarea de voință a acestora, în sensul de a sesiza instanța cu

o anumită cerere, astfel încât semnătura înlătură delegația avocațială depusă

pentru redactare, întrucât nu rezultă din conținutul contestației în anulare că

aceasta ar fi fost redactată de un anume mandatar avocat. De asemenea,

semnătura depășește interesul personal al intimatului de a invoca

neregularitatea introducerii cererii pendinte.

La termenul la care

au avut loc dezbaterile, s-a invocat și excepția tardivității formulării

contestației în anulare, având în vedere că la data de 21 octombrie 2013 s-a

procedat la executarea silită a Deciziei civile nr. 217 din 22 septembrie 2011

a Curții de Apel București, depunându-se procesul-verbal de predare a

imobilului.

Înalta Curte va

respinge excepția tardivității contestației în anulare invocată de intimații

O.D.M.C. și O.M.B., motivat de faptul că împotriva hotărârilor irevocabile care

nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită (cum este decizia

pronunțată în recurs, în cazul de față), contestația în anulare poate fi

introdusă, conform art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., în termen de

15 zile de la data când contestatorii au luat cunoștință de hotărâre, dar nu

mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Având în vedere că

Decizia nr. 1509 a fost pronunțată la data de 20 martie 2013, iar contestația

în anulare a fost introdusă la data de 26 noiembrie 2013, înseamnă că această

cale extraordinară de atac a fost formulată până la împlinirea termenului

obiectiv de un an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii contestate.

Termenul reglementat

de dispozițiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. este incident nu

numai în situația în care hotărârea, prin natura ei, nu este susceptibilă de

executare silită, ci și atunci când hotărârea a fost executată, cum este în

cazul deciziei pronunțate în apel.

Contestația în

anulare formulată de contestatorii N.C.V. și N.D. se privește ca nefondată,

urmând a fi respinsă pentru considerentele ce succed.

În speță, prin

decizia contestată s-a respins excepția nulității recursului declarat de O.N.

invocată de recurenții reclamanți O.D.M.C. și O.M.B.

A fost admis recursul

declarat de reclamanții O.D.M.C. și O.M.B. împotriva Deciziei civile nr. 217A

din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care a fost casată în parte și

a fost trimisă cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului

reclamanților vizând revendicarea terenului de 304 mp situat în București, str.

U.

Au fost menținute

restul dispozițiilor deciziei atacate.

S-au respins, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul O.N. și de intervenienții

N.C.V. și N.D. împotriva aceleiași decizii.

Contestatorii

recurenți-intervenienți N.C.V. și N.D. au contestat decizia instanței de

recurs, invocând al doilea motiv al contestației în anulare speciale, astfel

cum este acesta reglementat de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., și anume, exercitarea contestației în anulare împotriva hotărârii

instanței de recurs, când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare

sau de casare.

Din interpretarea

textului de lege rezultă că, pentru ca o cale extraordinară de atac, cum este

contestația în anulare, să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a

II-a C. proc. civ., trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: a)

instanța de recurs să fi respins sau să fi admis numai în parte recursul; b)

instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau

de casare; c) această omisiune să se fi produs din greșeală.

Analizând decizia

contestată prin prisma condițiilor menționate, nu se poate reține că Înalta

Curte de Casație și Justiție - ca instanță de recurs, a omis să se pronunțe

asupra vreunui motiv de recurs dintre cele invocate de intervenienți, în

calitate de recurenți.

Contestația în

anulare specială are în vedere motivele invocate de parte, astfel încât

motivarea contestatorilor în cauză în sensul că, "împotriva deciziei

pronunțate de curtea de apel, recurenții reclamanți au formulat opt (8) motive

de recurs distincte, detaliate și vizând diferite probleme de drept deduse

judecății, la care instanța de control judiciar avea obligația de a

răspunde", sau că "unora dintre motivele invocate, instanța le-a

răspuns, de o manieră considerată criticabilă, dar care nu poate fi pusă în

discuție în calea extraordinară de atac a contestației în anulare", va fi

înlăturată, în condițiile în care recurenții reclamanți nu au formulat

contestație în anulare împotriva deciziei pronunțate în recurs.

Contestatorii

intervenienți-recurenți susțin, în continuare, că instanța de recurs a omis să

cerceteze și să amintească cel puțin trei motive de modificare a deciziei

atacate și anume:

nu s-a pronunțat asupra criticii distincte și fundamentale privind deplina

valabilitate a titlului Statului și lipsa oricărei îndreptățiri a reclamanților

de a ridica pretenții cu privire la bunul în litigiu, atâta vreme cât hotărârea

penală de condamnare, inclusiv pedeapsa complementară a confiscării averii, nu

au fost niciodată infirmate, ci, dimpotrivă, confirmate de Înalta Curte de

Casație și Justiție în anul 2001, prin respingerea recursului în anulare

declarat în favoarea condamnaților de către Procurorul general.

Analizând acest motiv

al contestației în anulare, instanța reține că în motivarea soluției de

respingere a recursului declarat de intervenienții N.C.V. și N.D., Înalta Curte

a reținut, motivat, că preluarea imobilului litigios în proprietatea statului a

fost una abuzivă, așa cum aceasta este definită de dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, raportat la temeiul juridic al condamnării

autoarei reclamanților O.E. - complicitatea la crimă de uneltire contra ordinii

sociale, prin Sentința penală nr. 946 din 24 septembrie 1953 a Tribunalului

Militar București, fiind evident că hotărârea de condamnare este una pentru

infracțiuni de natură politică, săvârșite ca manifestare de opoziție față de

sistemul totalitar comunist.

Înalta Curte explică,

în considerente, deplina îndreptățire a reclamanților de a ridica pretenții cu

privire la bunul în litigiu, în raport de dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr.

214/1999, act în baza căruia i-a fost eliberată reclamantei decedate O.E.

Decizia nr. 1367 din 22 noiembrie 2001 de către Comisia pentru constatarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă.

Se concluzionează, în

analiza acestui motiv de recurs, că hotărârea penală de condamnare nu poate

constitui în raport cu reclamanta decedată și cu moștenitorii săi un titlu

valabil care să justifice dreptul de proprietate al statului asupra imobilului

confiscat.

În condițiile

inexistenței unui titlu valabil al statului la preluarea bunului, autoarea

decedată O.E. și ulterior succesorii acesteia (reclamanții în cauză), justifică

un titlu valabil pentru formularea acțiunii în revendicare.

Prin urmare, instanța

de recurs a examinat pe larg motivul de recurs invocat de recurenții

intervenienți, dar nu și l-a însușit, aspect față de care contestația în

anulare întemeiată pe acest motiv nu este admisibilă.

susțin, în continuare, că au invocat ca motiv distinct de recurs, primul în

enumerarea care s-a făcut, greșita aplicare în cauză, în favoarea

reclamanților, a prevederilor art. 480 C. civ.

Referitor la această

susținere, Înalta Curte reține că nu este fondată, din considerentele deciziei

contestate reieșind cu claritate statuările instanței de recurs asupra

acesteia, respectiv că, autoarea decedată O.E. și ulterior succesorii acesteia,

justifică un titlu valabil pentru formularea acțiunii în revendicare; că nici

statul și nici cei care au dobândit imobilul de la acesta, nu pot opune celui

care a dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă hotărârea de

condamnare pentru infracțiuni de natură politică în perioada regimului

comunist, raportat la aliniatul al doilea al art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999 sau

că, hotărârea de condamnare nu poate constitui în raport cu reclamanta decedată

și cu moștenitorii săi un titlu valabil care să justifice dreptul de

proprietate al statului asupra imobilului confiscat.

Art. 318 C. proc.

civ. privește nepronunțarea asupra unui motiv de casare sau modificare.

Anularea unei decizii pronunțată de instanța de recurs, în temeiul art. 318

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., poate fi dispusă numai dacă instanța nu a

cercetat deloc una din criticile formulate de recurenți. Lipsa de claritate a

considerentelor nu justifică însă o asemenea măsură. Totodată, instanța de

recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept

care susțin motivul de casare sau modificare, ci poate să le analizeze global,

printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect

considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o

susținere a recurentului nu deschide calea contestației în anulare.

asemenea, că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra criticii distincte

referitoare la modul greșit în care instanța de apel a procedat la calificarea

și soluționarea cererii prin care reclamanții au solicitat anularea

contractului de vânzare-cumpărare al contestatorilor. Se susține, în acest

sens, că instanța de recurs nu a răspuns practic criticilor formulate,

limitându-se să arate doar că nu a fost depășit termenul prevăzut de art. 132

C. proc. civ. și că nu era necesar timbrajul, fiind vorba despre o cerere

reconvențională întemeiată pe legea specială, derogatorie de la dreptul comun.

Chiar dacă s-ar presupune că interpretarea instanței de recurs cu privire la

calificarea cererii și timbrare ar fi corectă, nu aceasta este problema

fundamentală care s-a invocat în cadrul acestui motiv de recurs, ci nepunerea

în discuția părților a problemelor controversate și soluționarea cauzei în apel

cu încălcarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare.

Așa cum rezultă din

expunerea acestui motiv al contestației în anulare, nu se poate reține că

Înalta Curte ar fi omis să se pronunțe asupra acestui motiv de recurs din

greșeală.

De fapt, deși invocă

dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., contestatorii sunt

nemulțumiți de modul în care instanța de recurs a răspuns acestui motiv de

critică.

Or, instanța sesizată

cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea

argumentelor cu care motivele de recurs au fost respinse și, în funcție de

rezultatul acestei analize să schimbe, eventual, hotărârea pronunțată în cauză,

deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs,

inadmisibil de altfel.

Câtă vreme toate cele

trei motive de recurs au fost respinse argumentat de către Înalta Curte, nu

sunt îndeplinite condițiile contestației în anulare speciale, iar aceasta v-a

fi respinsă, ca nefondată.

În raport de

dispozițiile art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe

contestatori la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

către intimații O.D.M.C. și O.M.B. și la plata sumei de 3.500 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată, reduse, către intimatul O.N.

Potrivit art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., "Partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Înalta Curte constată

că dispozițiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă nu menționează in terminis,

induc o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa, a

determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu

ocazia purtării procesului.

Cheltuielile de

judecată au rolul de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale, fiind

suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acțiunea,

aceasta fiind partea care a pierdut procesul.

În ceea ce privește

cuantumul cheltuielilor acordate, în conformitate cu dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ., instanța de judecată este competentă să reducă

onorariul de avocat atunci când constată că valoarea lui este disproporționată

în raport de amplitudinea și complexitatea activității depuse. În speță, faptul

că s-au respins excepțiile invocate de intimații solicitanți, că pricina a comportat

două termene de judecată, iar munca depusă de avocații părților în dosar a fost

sensibil egală, cuantumul cheltuielilor solicitate de către intimatul O.N.

apare ca fiind disproporționat în raport de aceste circumstanțe și de

complexitatea cauzei dedusă judecății, urmând a fi reduse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

inadmisibilității contestației în anulare invocată de către intimatul O.N.

Respinge excepția

tardivității contestației în anulare invocată de intimații O.D.M.C. și O.M.B.

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii N.C.V. și N.D.

împotriva Deciziei civile nr. 1509 din 20 martie 2013 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă.

Obligă pe

contestatori la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

către intimații O.D.M.C. și O.M.B. și la plata sumei de 3.500 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată reduse către intimatul O.N.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 iunie 2014.

Procesat de GGC - AS