ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1809/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea cu nr. 14319/233/2008, înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați, secția civilă, reclamantele A. (fostă A.) A.C. și A.A.E. au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Galați, reprezentat de primar, B.E., D.I., S.M. și S.I., obligarea pârâților să le lase, în deplină proprietate și pașnică folosință, imobilul situat în Galați. Prin sentința civilă nr. 10311 din 25 octombrie 2010, Judecătoria Galați a admis excepția necompetenței materiale a instanței, în soluționarea cauzei, și a declinat competența în favoarea Tribunalului Galați, raportat la valoarea imobilului și la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Pe rolul Tribunalului Galați cauza a fost înregistrată sub nr. 12787/121/2010.

Prin sentința civilă nr. 545 din 16 martie 2012, Tribunalul Galați a respins, ca nefondate, atât excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei obiectului acțiunii, cât și acțiunea formulată de reclamante. A reținut, din actele de stare civilă depuse la dosar, că reclamantele justifică legitimare procesuală activă. Astfel, imobilul a fost proprietatea soților J. și F.S. și s-a transmis, pe cale succesorală, către cei cinci copii ai acestora, reclamantele dovedind vocația lor succesorală de pe urma moștenitorilor succesivi ai descendenților proprietarilor inițiali.

Referitor la excepția lipsei obiectului acțiunii, motivat de faptul că nu se face dovada existenței, în patrimoniul reclamantelor, a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Tribunalul a considerat că această excepție nu este fondată, având în vedere că obiectul acțiunii este acțiunea reală petitorie în revendicare imobiliară și lipsa dovezilor existenței, în patrimoniul reclamantelor, a dreptului de proprietate asupra imobilului nu conduce la admiterea excepției, ci, eventual, la respingerea acțiunii, ca nefondată.

Cu privire la fondul cauzei, Tribunalul a constatat următoarele: Din actul de vânzare autentificat din 10 octombrie 1932 de fostul Tribunalul al județului Covurlui, secția I civilă, rezultă că imobilul situat în Galați, a fost proprietatea lui I. (J.) S., conform actului de vânzare autentificat de fostul Tribunal Covurlui, secția I civilă, la data de 20 noiembrie 1880, iar drepturile privind acest imobil au fost transmise, succesoral, copiilor acestuia din urmă, respectiv K., A., O., E.E. și H. (H.C.H.). Din același act din anul 1932, rezultă că O.S. și C.S. au transmis cotele lor ideale de drept, de câte 1/5 fiecare din dreptul de proprietate asupra imobilului, fratelui lor, A.S., astfel că, în anul 1932, proprietarii imobilului erau A.S., cu o cotă ideală de drept, de 3/5, și E. (H.) S. și E. (E.) S., cu câte o cotă ideală de drept, de 1/5 fiecare.

Din actul de cesiune autentificat din 2 aprilie 1938 de fostul Tribunal al județului Covurlui, secția I civilă, rezultă că E. (H.) S. și E. (E.) S., în calitate de succesoare ale fratelui lor, A.S., au cesionat fratelui lor, O.S., drepturile lor ce ar rezulta dintr-un proces civil pe care A.S. îl avea cu N.S. (Dosarul nr. 1746/1936 al Judecătoriei Ocol II urban Galați). Din niciun act depus la dosar nu rezultă care era obiectul acestui proces civil (revendicare, partaj etc.) și nici soluția care a fost dispusă. Toate aceste elemente au determinat Tribunalul să considere că, cel puțin la momentul 2 aprilie 1938, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu poate fi considerat ca fiind, cu certitudine, în patrimoniul defunctului O.R.S.

sau în patrimoniul surorilor sale, H. și E.S. Așa cum reclamantele au arătat prin acțiune, în cadrul precizărilor făcute la data de 11 noiembrie 2011 (fila 130 dosar Tribunal) și la data promovării acțiunii în fața Judecătoriei Galați (fila 64 dosar Judecătorie), proba acțiunii în revendicare se intenționează a fi făcută cu un testament olograf transcris la Tribunalul județului Covurlui, din 30 august 1937, testament olograf ce nu a fost depus la dosar, întrucât nu mai este în posesia reclamantelor sau a vreunei autorități publice, și cu un înscris intitulat „Prezentarea averii”, scris la Galați, la 29 august 1939, tot de O.S. (filele 67-70 dosar Tribunal). În condițiile în care, la dosar, nu s-a depus testamentul olograf în discuție, Tribunalul nu a putut considera că, prin acest testament olograf, imobilul în litigiu a figurat în patrimoniul H. și E.S.

sau în patrimoniul lui O.S. și nici că a fost transmis, succesoral, vreunuia dintre aceștia. Mai mult, existența unui testament nu conferă, automat, persoanei în favoarea căreia s-a testat dreptul de proprietate asupra bunurilor din masa succesorală, ci doar o vocație de a succeda. Pentru a prelua drepturile de proprietate mortis causa, succesorul trebuie să facă și acte exprese sau tacite de acceptare a succesiunii, aspecte ce nu au fost, în niciun fel, demonstrate în instanță. Dovada dreptului de proprietate se poate face cu un testament, cu acte din care să rezulte acceptarea succesiunii și, mai ales, cu titlul de proprietate prin care testatorul a dobândit dreptul patrimonial în discuție.

Din toate actele depuse la dosar nu rezultă decât afirmații ale reclamantelor, privind existența dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor lor, nici un act necertificând (chiar cu minime exigențe din partea instanței) cine era titularul dreptului de proprietate și cui i s-a transmis acest drept. Având în vedere că reclamantele nu au dovedit că sunt proprietarele imobilului, s-a reținut că nu au fost respectate dispozițiile art. 480 și art. 1169 C. civ., motiv pentru care acțiunea a fost respinsă ca nefondată. Prin nedovedirea pretențiilor deduse judecății de reclamante apare ca fiind inutilă analiza probelor administrate la solicitarea pârâților, privind dreptul de proprietate pe care aceștia îl afirmă și analiza prescripției achizitive invocată de pârâta B.E., ca modalitate de dobândire a proprietății.

Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 61/A din 12 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a constatat următoarele: Reclamantele au promovat o acțiune în revendicare, întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 480-483 C. civ. și pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru soluționarea acestei cauze este necesară dezlegarea unor aspecte esențiale, legate de: 1) Stabilirea calității de moștenitoare legale ale proprietarilor; 2) Verificarea titlului de proprietate al autorilor reclamantelor; 3) Determinarea momentului și circumstanțelor preluării imobilului de către Statul Român; 4) Compararea titlurilor reclamantelor și pârâților.

1) În ce privește calitatea de moștenitoare ale autorilor inițiali, Tribunalul a reținut că reclamantele au făcut dovada calității de succesoare ale autorilor, dar nu și a calității de moștenitoare, în condițiile în care nu și-au valorificat drepturile în baza legilor speciale, pentru a fi repuse în termenul de acceptare a moștenirii. Cu toate acestea a respins excepția lipsei calității procesuale active. Reclamantele pretind a fi moștenitoarele autorilor O.S., O.H. și O.E., care ar fi proprietarii inițiali ai imobilului, în baza testamentului din 30 august 1937, de la fratele lor A.S. Acest act nu mai există, iar reclamantele încearcă să suplinească lipsa lui cu referințele ce ar fi menționate în „Prezentarea averii”, act întocmit de O.S.

Din succesiunea actelor de stare civilă aflate în dosar, rezultă că O.S. a fost fratele lui H. și E.E.S. Cele două acte invocate, testamentul olograf și „Prezentarea averii”, nu fac dovada că, prin testamentul din 1937, A.S. ar fi dispus în favoarea surorilor lui, cu privire la imobilul din Galați. Astfel, în baza actului de cesiune, cele două surori au înstrăinat fratelui lor niște drepturi litigioase ce făceau obiectul Dosarului nr. 1746/1936. Nu rezultă, din niciunul dintre cele două acte invocate, vreo referință concretă la imobilul din Galați, iar testamentul olograf din 30 august 1937, care ar putea lămuri lucrurile, nu mai există. În continuare, reclamantele susțin că A.S.V.S. (R.) ar fi moștenit pe soțul ei, O.R.S., și, la rândul ei, ar fi transmis succesiunea celor două nepoate de soră, E.H.R.

și V.C.A., născută R., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 1979. La rândul ei, E.H.R., necăsătorită, fără copii, a lăsat un testament în favoarea surorii ei, A.V., și a celor doi nepoți de soră, C.A., născută A., și O.R.A. (fila 86 - Dosar nr. 1620/121/2006). Numai că atât sora, A.V. (R.), cât și nepotul său, O.R.A., au decedat înaintea testatoarei, la 16 iulie 1991, și, respectiv, 09 august 1989, astfel că legatul a devenit caduc prin predecesul legatarilor (art. 924 C. civ.). În plus, nu există un certificat de moștenitor care să probeze că nepoata - C.A. (A.), în viață la data decesului testatoarei, ar fi acceptat succesiunea. Oricum, cealaltă moștenitoare a A.S.V.S. - V.C.M.A., a lăsat, ca moștenitori, pe soțul ei, I.A.

și A.E.A. (fila 87 - Dosar nr. 1620/121/2006). Prin urmare, pentru cota de ½ din moștenire, cele două reclamante au dovedit că sunt succesoarele A.R. Nu s-a dovedit, însă, că A.R. a moștenit pe soțul său, O.S., pentru a verifica tot lanțul de moșteniri succesive pornind de la A.S., H. și E.O., până la cele două reclamante. În concluzie, nu s-a făcut dovada că A.S. ar fi dispus, prin testament, cu privire la imobilul în litigiu, în favoarea surorilor sale, iar acestea au transmis moștenirea fratelui lor, O.S., care a fost moștenit de autoarea reclamantelor, A.R. 2) Lipsa titlurilor de proprietate ale reclamantelor, cu privire la imobilul din Galați, este evidentă.

Reclamantele se prevalează de un testament olograf, transcris la Tribunalul Județean, sub nr. 3325 din 30 august 1937, care, în prezent, nu mai există . Modurile de dobândire a dreptului de proprietate, prevăzute de C. civ., sunt succesiunea, legatul, convenția, tradițiunea, accesiunea, uzucapiunea, legea sau ocupațiunea (art. 644 și art. 645). Simplele mențiuni din alte acte (actul de cesiune - fila 10 dosar, separat de acte de proprietate) probează, doar, că a existat un testament olograf transcris din 30 august 1937, prin care A.S. a dispus în favoarea surorilor sale, E.S. și E.S., fără să se cunoască dacă era legat universal, cu titlu universal sau particular, și ce bunuri au făcut obiectul lui.

Prin urmare, era necesar să se probeze că, prin acest testament, autorul a dispus, pentru cauză de moarte, în favoarea surorilor lui, cu privire la imobilul din Galați, și să mai existe dovada că autorul a dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia în unul dintre modurile prevăzute de art. 644 și art. 645 C. civ. În baza legii speciale - Legea nr. 10/2001, regimul probator al dreptului de proprietate e mult mai permisiv, instituit de art. 23 și 23 1 , 23 2 și 23 3 și 23 4 din Normele Metodologice de aplicare, iar, potrivit dispozițiilor art. 24, în lipsa unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea din actul normativ de preluare. Aceste dispoziții derogatorii nu sunt aplicabile în cazul acțiunii în revendicare, întemeiate pe art. 480 C. civ.

Din aceste motive, instanța nu poate lua în considerare, ca dovezi ale dreptului de proprietate, acte precum: - planul de situație al imobilului din Galați, în care sunt indicați, drept proprietari, E. și E.S.; - adresa din 18 mai 1950 a S.G.L., prin care se transmite Grefei Tribunalului Covurlui procesul-verbal de inventariere și preluare a imobilului fosta proprietate a lui S.E., procesul-verbal de predare primire active germane pentru imobilul ce a aparținut „supușilor germani” S.E. și E. Simplele mențiuni din aceste acte nu pot sta la baza admiterii acțiunii în revendicare, în lipsa actelor în baza cărora s-a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, într-unul dintre modurile prevăzute de art. 644 și art. 645 C. civ.

În concluzie, nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului. 3) Reclamantele se mai prevalează de faptul că, din actele de preluare, rezultă că imobilul a aparținut autorilor și că, în recensământul din anul 1941, figurează proprietar E.S. E necesară o scurtă examinare a momentului și circumstanțelor în care imobilul a fost preluat de Statul Român. În timpul celui de-al doilea război mondial, la 23 august 1944, România a rupt alianța militară cu Germania și a trecut de partea puterilor aliate. Această schimbare a fost confirmată prin semnarea unui armistițiu, la 12 septembrie 1944. Prin art. 8 al Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944, România s-a obligat să „conserve” bunurile tuturor supușilor inamici, germani și unguri, precum și a tuturor persoanelor de altă naționalitate.

În raportul întocmit de M.F.P. și M.E.N. a României se subliniază că administrarea acestor bunuri ridică probleme de ordin „administrativ, contabil și juridic”, astfel că, potrivit art. 8 din Convenție, această atribuție „trebuie dată unui organism autonom, sub autoritatea tutelară a M.FP.” Acest raport a stat la baza adoptării Legii nr. 91/1945, prin care s-a înființat Casa de Administrare și Supraveghere, care avea doar atribuții de identificare, preluare, conservare și administrare a întreprinderilor și bunurilor care cad sub incidența legii. Această instituție a preluat, în administrare, și imobilul din Galați, pe care l-a cedat U.R.S.S., în temeiul legislației interne - Legea nr. 182/1946.

Ulterior, la 05 decembrie 1956, după retragerea armatei sovietice, imobilul a intrat în Patrimoniul Provizoriu al Comunei Urbane Galați, în baza Deciziei nr. 898 din 05 decembrie 1956 a Sfatului Popular Regional Galați (fila 64 dosar fond). Prin urmare, aceasta a fost data la care imobilul a fost preluat de Statul Român. 4) Cu privire la compararea titlurilor de proprietate, raportat la situația de fapt reținută, Curtea a apreciat că nu se mai impune o asemenea analiză. Astfel, reclamantele nu au înțeles să recurgă la procedura specială a Legii nr. 10/2001, care permitea un regim probator permisiv și atunci trebuie să suporte rigorile C. proc. civ., care impun dovedirea cu înscrisuri a dobândirii dreptului de proprietate într-unul dintre modurile prevăzute de art. 644 și 645 C. civ.

Neexistând aceste dovezi pentru reclamante, nu sunt motive pentru a analiza titlul pârâtului. Raportat la toate aceste considerente, deși, din situația de fapt reținută, s-ar prefigura soluția respingerii acțiunii, pentru lipsa calității procesuale active, pentru a nu agrava situația reclamantelor în propria cale de atac, Curtea a respins apelul, ca nefondat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A. (A.) A.C. și A.A.E., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Referitor la calitatea recurentelor, de moștenitoare legale ale autorilor, proprietari ai imobilului în cauză, în mod eronat instanța a reținut că A.V. (R.) și O.R.A. au decedat înaintea testatoarei A.C.S. (R.), și, ca atare, testamentul întocmit de aceasta ar fi devenit caduc.

Potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, rezultă că A.C.S. (R.), decedat, A.V. (R.), decedat, iar A.R.O. a decedat în 1989. Așadar, testamentul A.C.S. nu este caduc, așa cum, greșit, a concluzionat instanța de apel. 2. Pe de altă parte, este adevărat că testamentul olograf din 30 august 1937 nu mai există, dar recurentele au depus înscrisul „Prezentarea averii”, pe care instanța l-a omis, deși acesta reprezintă titlu de proprietate, având valoare juridică la fel ca și actele notariale întocmite în prezent. Astfel, conform legislației din anul 1939, avocatul a autentificat înscrisul sus-menționat, tocmai în baza testamentului olograf, care, însă, din cauza vicisitudinilor vremii, nu a mai fost găsit în arhivele statului.

Actul intitulat „Prezentarea averii”, chiar și în lipsa altor acte, dovedește dreptul de proprietate al recurentelor asupra imobilului în litigiu, având în vedere că dreptul succesoral a fost probat pe deplin, și nu așa cum eronat a reținut situația de fapt instanța de apel. 3. Referitor la momentul deposedării și la circumstanțele preluării imobilului, instanța de apel a stabilit, în mod greșit, că bunul a fost preluat de Statul Român, în anul 1950, deși, din procesele verbale de preluare, rezultă că deposedarea a avut loc în anul 1944, prin rechiziționare, de către armata sovietică, în baza Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944, determinat de cetățenia germană a autorilor reclamantelor.

C.A.S.B.I. a luat ființă sub autoritatea Statului Român, respectiv a M.F.P., și sub stricta supraveghere și îndrumare a armatei sovietice. Trebuie făcută distincția clară între noțiunea de „rechiziție”, care reprezintă o măsură excepțională, ce obligă cetățenii la cedarea unor bunuri pentru nevoile armatei, de regulă, în timp de război, și „naționalizare”, care presupune trecerea, în proprietatea statului, a mijloacelor și averii, operând, de regulă, la schimbarea regimului. În același an, autorii reclamantelor au fost internați în lagărul de la Tg. Jiu, fiind supuși unor grele tratamente, din cauza cetățeniei lor germane, fapt ce a dus și la decesul acestora. Actele încheiate ulterior și persoana căreia i-a fost predat imobilul nu au relevanță.

Așadar, deposedarea a fost fără titlu, recurentele menținându-și dreptul de proprietate asupra imobilului. 4. Instanța de apel a concluzionat, în mod greșit, că nu mai este utilă compararea titlurilor de proprietate ale părților, de vreme ce recurentele au dovedit că titlul lor de proprietate este preferabil față de cel al pârâților. Primăria Galați a vândut parte din imobil pârâților, iar de pe restul suprafeței culege fructele civile, fără a avea vreun titlu. Ceilalți pârâți au cumpărat imobilul cu rea credință, fără a efectua simple verificări în registrele publicității imobiliare, deci, fără a depune minime diligențe, în urma cărora ar fi rezultat că Primăria nu avea niciun titlu pentru imobilul înstrăinat.

Având în vedere că Legea nr. 112/1995 nu se putea aplica decât în cazul imobilelor față de care statul deținea un titlu de proprietate, pe cale de consecință, ingerința în dreptul de proprietate al recurentelor a fost lipsită de o bază legală, fiind încălcate, astfel, dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurentele au solicitat admiterea căii de atac, modificarea, în totalitate, a deciziei atacate și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Intimații pârâți nu au depus întâmpinare, deși au fost legal citați în acest sens. Cu ocazia dezbaterilor orale asupra recursului, intimata pârâtă D.I., prin avocat, a invocat excepția nulității căii de atac, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., excepție pe care Înalta Curte o consideră întemeiată, pentru următoarele argumente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, printre altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Aceste motive trebuie să fie susceptibile de încadrare în cazurile de casare sau/și de modificare reglementate în art. 304 din același cod. De asemenea, chiar dacă textul de lege nu o prevede în mod expres, este fără dubiu că motivele respective trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în pronunțarea soluției, deoarece asupra hotărârii recurate, privite ca un tot unitar (dispozitiv și considerente), se exercită controlul judiciar de către instanța de recurs.

În caz contrar, dacă susținerile prezentate în cererea de recurs nu se încadrează în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. sau nu se referă la considerentele hotărârii atacate, sancțiunea care intervine este cea a nulității recursului, conform art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) din același cod. Criticile recurentelor vizează reevaluarea situației de fapt din perspectiva probelor administrate în cauză, sub aspectul momentului decesului autorilor lor, A.V. (R.) și A.O.R., în raport cu data decesului testatoarei S. (R.) A.C., al valorii probatorii, în materia dreptului de proprietate, a înscrisului intitulat „Prezentarea averii” și al momentului, naturii și circumstanțelor preluării imobilului în litigiu.

Or, o asemenea analiză, a situației de fapt, în recurs, nu mai este posibilă în urma abrogării, prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., motiv care permitea examinarea temeiniciei deciziei atacate. În prezent, criticile care pot fi aduse hotărârii, conform dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., se referă doar la chestiuni de nelegalitate, nu și de netemeinicie. De asemenea, contrar susținerilor recurentelor, instanța de apel nu „a omis” înscrisul intitulat „Prezentarea averii”, ci l-a înlăturat în soluționarea cauzei, determinat de acțiunea care formează obiectul procesului de față, în revendicare, și care are un regim probator al dreptului de proprietate mai restrictiv decât cel reglementat de dispozițiile legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001.

Or, recurentele nu au contestat decizia sub acest aspect, ci doar au invocat valoarea probatorie a actului „Prezentarea averii”, identică cu cea a actelor notariale întocmite în prezent, din perspectiva atribuțiilor avocatului care a autentificat documentul, potrivit legislației din anul 1939. Cum recurentele nu au combătut argumentele instanței, care au determinat înlăturarea înscrisului în soluționarea acțiunii în revendicare, critica privind valoarea probatorie a actului respectiv, „în general”, iar nu raportat la obiectul cauzei (acțiune în revendicare), sunt nerelevante și nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță.

În ceea ce privește necesitatea comparării titlurilor de proprietate ale părților, în soluționarea litigiului, recurentele susțin analiza comparativă, în raport de caracterul preferabil al titlului lor de proprietate față de cel al pârâților, afirmând, deci, contrar celor reținute de instanța de apel, că au dovedit dreptul lor de proprietate prin actele depuse la dosar. Și această critică vizează tot un aspect de fapt, care nu mai poate fi combătut în recurs, pentru considerentele deja arătate. Ca atare, nefiind posibilă reformarea deciziei sub aspectul probării dreptului de proprietate invocat de reclamante, nu pot fi primite criticile privind necesitatea comparării titlurilor părților, procedeu care presupune un titlu valabil de proprietate al reclamantelor.

Referitor la modalitatea preluării imobilului de către stat și la titlurile de proprietate ale pârâților, a căror valabilitate a fost contestată în prezentul recurs, cu consecința încălcării art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de asemenea, susținerile recurentelor nu pot fi avute în vedere de Înalta Curte, întrucât nu vizează argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, cum s-a arătat în precedent, Curtea nemaiajungând să examineze nici natura preluării bunului și nici titlurile de proprietate ale pârâților. Considerând că reclamantele nu au probat dreptul de proprietate invocat, instanța de apel nu a concluzionat în sensul protecției dreptului pretins din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, raportat la temeiul juridic invocat de recurente în susținerea căii de atac, respectiv dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că susținerile părților nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de modificare enunțate, întrucât nu vizează chestiuni de interpretare sau aplicare greșită a legii (pct. 9), de nemotivare a deciziei (pct. 7) sau de interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, cu consecința schimbării naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (pct. 8). Având în vedere aceste considerente, va constata nulitatea recursului, în baza art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantele A. (A.) A.C. și A.A.E. împotriva Deciziei civile nr. 61/A din data de 12 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 aprilie 2013.