ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1809/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1809/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea cu nr. 14319/233/2008,

înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați, secția civilă, reclamantele A.

(fostă A.) A.C. și A.A.E. au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Galați,

reprezentat de primar, B.E., D.I., S.M. și S.I., obligarea pârâților să le lase,

în deplină proprietate și pașnică folosință, imobilul situat în Galați.

Prin sentința civilă nr. 10311 din 25

octombrie 2010, Judecătoria Galați a admis excepția necompetenței materiale a

instanței, în soluționarea cauzei, și a declinat competența în favoarea

Tribunalului Galați, raportat la valoarea imobilului și la dispozițiile art. 2 pct.

1 lit. b) C. proc. civ.

Pe rolul Tribunalului Galați cauza a fost

înregistrată sub nr. 12787/121/2010.

Prin sentința civilă nr. 545 din 16 martie 2012,

Tribunalul Galați a respins, ca nefondate, atât excepțiile lipsei calității

procesuale active și a lipsei obiectului acțiunii, cât și acțiunea formulată de

reclamante.

A reținut, din actele de stare civilă depuse

la dosar, că reclamantele justifică legitimare procesuală activă. Astfel,

imobilul a fost proprietatea soților J. și F.S. și s-a transmis, pe cale

succesorală, către cei cinci copii ai acestora, reclamantele dovedind vocația

lor succesorală de pe urma moștenitorilor succesivi ai descendenților

proprietarilor inițiali.

Referitor la excepția lipsei obiectului

acțiunii, motivat de faptul că nu se face dovada existenței, în patrimoniul

reclamantelor, a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu,

Tribunalul a considerat că această excepție nu este fondată, având în vedere că

obiectul acțiunii este acțiunea reală petitorie în revendicare imobiliară și

lipsa dovezilor existenței, în patrimoniul reclamantelor, a dreptului de

proprietate asupra imobilului nu conduce la admiterea excepției, ci, eventual,

la respingerea acțiunii, ca nefondată.

Cu privire la fondul cauzei, Tribunalul a constatat

următoarele:

Din actul de vânzare autentificat din 10

octombrie 1932 de fostul Tribunalul al județului Covurlui, secția I civilă, rezultă

că imobilul situat în Galați, a fost proprietatea lui I. (J.) S., conform

actului de vânzare autentificat de fostul Tribunal Covurlui, secția I civilă,

la data de 20 noiembrie 1880, iar drepturile privind acest imobil au fost

transmise, succesoral, copiilor acestuia din urmă, respectiv K., A., O., E.E.

și H. (H.C.H.). Din același act din anul 1932, rezultă că O.S. și C.S. au

transmis cotele lor ideale de drept, de câte 1/5 fiecare din dreptul de

proprietate asupra imobilului, fratelui lor, A.S., astfel că, în anul 1932,

proprietarii imobilului erau A.S., cu o cotă ideală de drept, de 3/5, și E. (H.)

S. și E. (E.) S., cu câte o cotă ideală de drept, de 1/5 fiecare. Din actul de

cesiune autentificat din 2 aprilie 1938 de fostul Tribunal al județului

Covurlui, secția I civilă, rezultă că E. (H.) S. și E. (E.) S., în calitate de

succesoare ale fratelui lor, A.S., au cesionat fratelui lor, O.S., drepturile

lor ce ar rezulta dintr-un proces civil pe care A.S. îl avea cu N.S. (Dosarul

nr. 1746/1936 al Judecătoriei Ocol II urban Galați). Din niciun act depus la

dosar nu rezultă care era obiectul acestui proces civil (revendicare, partaj

etc.) și nici soluția care a fost dispusă. Toate aceste elemente au determinat

Tribunalul să considere că, cel puțin la momentul 2 aprilie 1938, dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu nu poate fi considerat ca fiind, cu

certitudine, în patrimoniul defunctului O.R.S. sau în patrimoniul surorilor

sale, H. și E.S.

Așa cum reclamantele au arătat prin acțiune,

în cadrul precizărilor făcute la data de 11 noiembrie 2011 (fila 130 dosar

Tribunal) și la data promovării acțiunii în fața Judecătoriei Galați (fila 64

dosar Judecătorie), proba acțiunii în revendicare se intenționează a fi făcută

cu un testament olograf transcris la Tribunalul județului Covurlui, din 30

august 1937, testament olograf ce nu a fost depus la dosar, întrucât nu mai

este în posesia reclamantelor sau a vreunei autorități publice, și cu un

înscris intitulat „Prezentarea averii”, scris la Galați, la 29 august 1939, tot

de O.S. (filele 67-70 dosar Tribunal).

În condițiile în care, la dosar, nu s-a depus

testamentul olograf în discuție, Tribunalul nu a putut considera că, prin acest

testament olograf, imobilul în litigiu a figurat în patrimoniul H. și E.S. sau

în patrimoniul lui O.S. și nici că a fost transmis, succesoral, vreunuia dintre

aceștia.

Mai mult, existența unui testament nu conferă,

automat, persoanei în favoarea căreia s-a testat dreptul de proprietate asupra

bunurilor din masa succesorală, ci doar o vocație de a succeda. Pentru a prelua

drepturile de proprietate mortis causa, succesorul trebuie să facă și acte

exprese sau tacite de acceptare a succesiunii, aspecte ce nu au fost, în niciun

fel, demonstrate în instanță.

Dovada dreptului de proprietate se poate face

cu un testament, cu acte din care să rezulte acceptarea succesiunii și, mai

ales, cu titlul de proprietate prin care testatorul a dobândit dreptul

patrimonial în discuție. Din toate actele depuse la dosar nu rezultă decât

afirmații ale reclamantelor, privind existența dreptului de proprietate în

patrimoniul autorilor lor, nici un act necertificând (chiar cu minime exigențe

din partea instanței) cine era titularul dreptului de proprietate și cui i s-a

transmis acest drept.

Având în vedere că reclamantele nu au dovedit

că sunt proprietarele imobilului, s-a reținut că nu au fost respectate dispozițiile

art. 480 și art. 1169 C. civ., motiv pentru care acțiunea a fost respinsă ca

nefondată.

Prin nedovedirea pretențiilor deduse

judecății de reclamante apare ca fiind inutilă analiza probelor administrate la

solicitarea pârâților, privind dreptul de proprietate pe care aceștia îl afirmă

și analiza prescripției achizitive invocată de pârâta B.E., ca modalitate de

dobândire a proprietății.

Împotriva acestei sentințe civile au declarat

apel reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr.

61/A din 12

septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă,

s-a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamante.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a

constatat următoarele:

Reclamantele au promovat o acțiune în

revendicare, întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 480-483 C. civ. și pe

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru soluționarea acestei cauze este

necesară dezlegarea unor aspecte esențiale, legate de:

1) Stabilirea calității de moștenitoare

legale ale proprietarilor;

2) Verificarea titlului de proprietate al

autorilor reclamantelor;

3) Determinarea momentului și circumstanțelor

preluării imobilului de către Statul Român;

4) Compararea titlurilor reclamantelor și pârâților.

1) În ce privește calitatea de moștenitoare

ale autorilor inițiali, Tribunalul a reținut că reclamantele au făcut dovada

calității de succesoare ale autorilor, dar nu și a calității de moștenitoare,

în condițiile în care nu și-au valorificat drepturile în baza legilor speciale,

pentru a fi repuse în termenul de acceptare a moștenirii. Cu toate acestea a

respins excepția lipsei calității procesuale active.

Reclamantele pretind a fi moștenitoarele

autorilor O.S., O.H. și O.E., care ar fi proprietarii inițiali ai imobilului,

în baza testamentului din 30 august 1937, de la fratele lor A.S.

Acest act nu mai există, iar reclamantele

încearcă să suplinească lipsa lui cu referințele ce ar fi menționate în

„Prezentarea averii”, act întocmit de O.S.

Din succesiunea actelor de stare civilă

aflate în dosar, rezultă că O.S. a fost fratele lui H. și E.E.S.

Cele două acte invocate, testamentul olograf

și „Prezentarea averii”, nu fac dovada că, prin testamentul din 1937, A.S. ar

fi dispus în favoarea surorilor lui, cu privire la imobilul din Galați.

Astfel, în baza actului de cesiune, cele două

surori au înstrăinat fratelui lor niște drepturi litigioase ce făceau obiectul Dosarului

nr. 1746/1936.

Nu rezultă, din niciunul dintre cele două

acte invocate, vreo referință concretă la imobilul din Galați, iar

testamentul olograf din 30 august 1937, care ar putea lămuri lucrurile, nu mai

există.

În continuare, reclamantele susțin că A.S.V.S.

(R.) ar fi moștenit pe soțul ei, O.R.S., și, la rândul ei, ar fi transmis

succesiunea celor două nepoate de soră, E.H.R. și V.C.A., născută R., așa cum

rezultă din certificatul de moștenitor din 1979.

La rândul ei, E.H.R., necăsătorită, fără

copii, a lăsat un testament în favoarea surorii ei, A.V., și a celor doi nepoți

de soră, C.A., născută A., și O.R.A. (fila 86 - Dosar nr. 1620/121/2006).

Numai că atât sora, A.V. (R.), cât și nepotul

său, O.R.A., au decedat înaintea testatoarei, la 16 iulie 1991, și, respectiv,

09 august 1989, astfel că legatul a devenit caduc prin predecesul legatarilor (art.

924 C. civ.). În plus, nu există un certificat de moștenitor care să probeze că

nepoata - C.A. (A.), în viață la data decesului testatoarei, ar fi acceptat

succesiunea.

Oricum, cealaltă moștenitoare a A.S.V.S. - V.C.M.A.,

a lăsat, ca moștenitori, pe soțul ei, I.A. și A.E.A. (fila 87 - Dosar nr. 1620/121/2006).

Prin urmare, pentru cota de ½ din moștenire, cele două reclamante au

dovedit că sunt succesoarele A.R. Nu s-a dovedit, însă, că A.R. a moștenit pe

soțul său, O.S., pentru a verifica tot lanțul de moșteniri succesive pornind de

la A.S., H. și E.O., până la cele două reclamante.

În concluzie, nu s-a făcut dovada că A.S. ar

fi dispus, prin testament, cu privire la imobilul în litigiu, în favoarea

surorilor sale, iar acestea au transmis moștenirea fratelui lor, O.S., care a

fost moștenit de autoarea reclamantelor, A.R.

2) Lipsa titlurilor de proprietate ale

reclamantelor, cu privire la imobilul din Galați, este evidentă.

Reclamantele se prevalează de un testament

olograf, transcris la Tribunalul Județean, sub nr. 3325 din 30 august 1937,

care, în prezent, nu mai există .

Modurile de dobândire a dreptului de

proprietate, prevăzute de C. civ., sunt succesiunea, legatul, convenția,

tradițiunea, accesiunea, uzucapiunea, legea sau ocupațiunea (art. 644 și art. 645).

Simplele mențiuni din alte acte (actul de

cesiune - fila 10 dosar, separat de acte de proprietate) probează, doar, că a

existat un testament olograf transcris din 30 august 1937, prin care A.S. a

dispus în favoarea surorilor sale, E.S. și E.S., fără să se cunoască dacă era

legat universal, cu titlu universal sau particular, și ce bunuri au făcut

obiectul lui.

Prin urmare, era necesar să se probeze că,

prin acest testament, autorul a dispus, pentru cauză de moarte, în favoarea

surorilor lui, cu privire la imobilul din Galați, și să mai existe dovada

că autorul a dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia în unul dintre

modurile prevăzute de art. 644 și art. 645 C. civ.

În baza legii speciale - Legea nr. 10/2001,

regimul probator al dreptului de proprietate e mult mai permisiv, instituit de art.

23 și 23

1

, 23

2

și 23

3

și 23

4

din

Normele Metodologice de aplicare, iar, potrivit dispozițiilor art. 24, în lipsa

unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se

prezumă a fi cea din actul normativ de preluare.

Aceste dispoziții derogatorii nu sunt

aplicabile în cazul acțiunii în revendicare, întemeiate pe art. 480 C. civ.

Din aceste motive, instanța nu poate lua în

considerare, ca dovezi ale dreptului de proprietate, acte precum:

- planul de situație al imobilului din Galați,

în care sunt indicați, drept proprietari, E. și E.S.;

- adresa din 18 mai 1950 a S.G.L., prin care

se transmite Grefei Tribunalului Covurlui procesul-verbal de inventariere și

preluare a imobilului fosta proprietate a lui S.E., procesul-verbal de predare

primire active germane pentru imobilul ce a aparținut „supușilor germani” S.E.

și E. Simplele mențiuni din aceste acte nu pot sta la baza admiterii acțiunii

în revendicare, în lipsa actelor în baza cărora s-a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului, într-unul dintre modurile prevăzute de art. 644

și art. 645 C. civ.

În concluzie, nu s-a făcut dovada dreptului

de proprietate asupra imobilului.

3) Reclamantele se mai prevalează de faptul

că, din actele de preluare, rezultă că imobilul a aparținut autorilor și că, în

recensământul din anul 1941, figurează proprietar E.S.

E necesară o scurtă examinare a momentului și

circumstanțelor în care imobilul a fost preluat de Statul Român.

În timpul celui de-al doilea război mondial,

la 23 august 1944, România a rupt alianța militară cu Germania și a trecut de

partea puterilor aliate.

Această schimbare a fost confirmată prin

semnarea unui armistițiu, la 12 septembrie 1944.

Prin art. 8 al Convenției de armistițiu din

12 septembrie 1944, România s-a obligat să „conserve” bunurile tuturor

supușilor inamici, germani și unguri, precum și a tuturor persoanelor de altă

naționalitate.

În raportul întocmit de M.F.P. și M.E.N. a

României se subliniază că administrarea acestor bunuri ridică probleme de ordin

„administrativ, contabil și juridic”, astfel că, potrivit art. 8 din Convenție,

această atribuție „trebuie dată unui organism autonom, sub autoritatea tutelară

a M.FP.”

Acest raport a stat la baza adoptării Legii nr.

91/1945, prin care s-a înființat Casa de Administrare și Supraveghere, care

avea doar atribuții de identificare, preluare, conservare și administrare a

întreprinderilor și bunurilor care cad sub incidența legii.

Această instituție a preluat, în administrare,

și imobilul din Galați, pe care l-a cedat U.R.S.S., în temeiul legislației

interne - Legea nr. 182/1946.

Ulterior, la 05 decembrie 1956, după

retragerea armatei sovietice, imobilul a intrat în Patrimoniul Provizoriu al

Comunei Urbane Galați, în baza Deciziei nr. 898 din 05 decembrie 1956 a

Sfatului Popular Regional Galați (fila 64 dosar fond). Prin urmare, aceasta a

fost data la care imobilul a fost preluat de Statul Român.

4) Cu privire la compararea titlurilor de

proprietate, raportat la situația de fapt reținută, Curtea a apreciat că nu se

mai impune o asemenea analiză.

Astfel, reclamantele nu au înțeles să recurgă

la procedura specială a Legii nr. 10/2001, care permitea un regim probator

permisiv și atunci trebuie să suporte rigorile C. proc. civ., care impun

dovedirea cu înscrisuri a dobândirii dreptului de proprietate într-unul dintre

modurile prevăzute de art. 644 și 645 C. civ. Neexistând aceste dovezi pentru

reclamante, nu sunt motive pentru a analiza titlul pârâtului.

Raportat la toate aceste considerente, deși,

din situația de fapt reținută, s-ar prefigura soluția respingerii acțiunii,

pentru lipsa calității procesuale active, pentru a nu agrava situația

reclamantelor în propria cale de atac, Curtea a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantele A. (A.)

A.C. și A.A.E., criticând-o pentru următoarele motive:

legale ale autorilor, proprietari ai imobilului în cauză, în mod eronat instanța

a reținut că A.V. (R.) și O.R.A. au decedat înaintea testatoarei A.C.S. (R.), și,

ca atare, testamentul întocmit de aceasta ar fi devenit caduc.

Potrivit actelor de stare civilă depuse la

dosar, rezultă că A.C.S. (R.), decedat, A.V. (R.), decedat, iar A.R.O. a

decedat în 1989.

Așadar, testamentul A.C.S. nu este caduc, așa

cum, greșit, a concluzionat instanța de apel.

testamentul olograf din 30 august 1937 nu mai există, dar recurentele au depus înscrisul

„Prezentarea averii”, pe care instanța l-a omis, deși acesta reprezintă titlu

de proprietate, având valoare juridică la fel ca și actele notariale întocmite

în prezent.

Astfel, conform legislației din anul 1939,

avocatul a autentificat înscrisul sus-menționat, tocmai în baza testamentului

olograf, care, însă, din cauza vicisitudinilor vremii, nu a mai fost găsit în

arhivele statului.

Actul intitulat „Prezentarea averii”, chiar

și în lipsa altor acte, dovedește dreptul de proprietate al recurentelor asupra

imobilului în litigiu, având în vedere că dreptul succesoral a fost probat pe

deplin, și nu așa cum eronat a reținut situația de fapt instanța de apel.

circumstanțele preluării imobilului, instanța de apel a stabilit, în mod greșit,

că bunul a fost preluat de Statul Român, în anul 1950, deși, din procesele

verbale de preluare, rezultă că deposedarea a avut loc în anul 1944, prin rechiziționare,

de către armata sovietică, în baza Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944,

determinat de cetățenia germană a autorilor reclamantelor. C.A.S.B.I. a luat

ființă sub autoritatea Statului Român, respectiv a M.F.P., și sub stricta

supraveghere și îndrumare a armatei sovietice. Trebuie făcută distincția clară

între noțiunea de „rechiziție”, care reprezintă o măsură excepțională, ce

obligă cetățenii la cedarea unor bunuri pentru nevoile armatei, de regulă, în

timp de război, și „naționalizare”, care presupune trecerea, în proprietatea

statului, a mijloacelor și averii, operând, de regulă, la schimbarea regimului.

În același an, autorii reclamantelor au fost internați în lagărul de la Tg. Jiu,

fiind supuși unor grele tratamente, din cauza cetățeniei lor germane, fapt ce a

dus și la decesul acestora.

Actele încheiate ulterior și persoana căreia i-a

fost predat imobilul nu au relevanță.

Așadar, deposedarea a fost fără titlu, recurentele

menținându-și dreptul de proprietate asupra imobilului.

greșit, că nu mai este utilă compararea titlurilor de proprietate ale părților,

de vreme ce recurentele au dovedit că titlul lor de proprietate este preferabil

față de cel al pârâților. Primăria Galați a vândut parte din imobil pârâților, iar

de pe restul suprafeței culege fructele civile, fără a avea vreun titlu.

Ceilalți pârâți au cumpărat imobilul cu rea

credință, fără a efectua simple verificări în registrele publicității

imobiliare, deci, fără a depune minime diligențe, în urma cărora ar fi rezultat

că Primăria nu avea niciun titlu pentru imobilul înstrăinat.

Având în vedere că Legea nr. 112/1995 nu se

putea aplica decât în cazul imobilelor față de care statul deținea un titlu de

proprietate, pe cale de consecință, ingerința în dreptul de proprietate al

recurentelor a fost lipsită de o bază legală, fiind încălcate, astfel,

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Recurentele au solicitat admiterea căii de

atac, modificarea, în totalitate, a deciziei atacate și, pe fond, admiterea

cererii de chemare în judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Intimații pârâți nu au depus întâmpinare,

deși au fost legal citați în acest sens.

Cu ocazia dezbaterilor orale asupra

recursului, intimata pârâtă D.I., prin avocat, a invocat excepția nulității

căii de atac, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 304

C. proc. civ., excepție pe care Înalta Curte o consideră întemeiată, pentru

următoarele argumente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit.

c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea

nulității, printre altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea

de atac și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse

printr-un memoriu separat. Aceste motive trebuie să fie susceptibile de

încadrare în cazurile de casare sau/și de modificare reglementate în art. 304

din același cod.

De asemenea, chiar dacă textul de lege nu o

prevede în mod expres, este fără dubiu că motivele respective trebuie să vizeze

argumentele instanței de apel în pronunțarea soluției, deoarece asupra

hotărârii recurate, privite ca un tot unitar (dispozitiv și considerente), se

exercită controlul judiciar de către instanța de recurs.

În caz contrar, dacă susținerile prezentate

în cererea de recurs nu se încadrează în cazurile de casare sau de modificare

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. sau nu se referă la considerentele

hotărârii atacate, sancțiunea care intervine este cea a nulității recursului,

conform art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) din același cod.

Criticile recurentelor vizează reevaluarea

situației de fapt din perspectiva probelor administrate în cauză, sub aspectul momentului

decesului autorilor lor, A.V. (R.) și A.O.R., în raport cu data decesului

testatoarei S. (R.) A.C., al valorii probatorii, în materia dreptului de

proprietate, a înscrisului intitulat „Prezentarea averii” și al momentului,

naturii și circumstanțelor preluării imobilului în litigiu.

Or, o asemenea analiză, a situației de fapt,

în recurs, nu mai este posibilă în urma abrogării, prin art. 1 pct. 112 din

O.U.G. nr. 138/2000, a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C.

proc. civ., motiv care permitea examinarea temeiniciei deciziei atacate. În

prezent, criticile care pot fi aduse hotărârii, conform dispozițiilor art. 304 C.

proc. civ., se referă doar la chestiuni de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

De asemenea, contrar susținerilor

recurentelor, instanța de apel nu „a omis” înscrisul intitulat „Prezentarea

averii”, ci l-a înlăturat în soluționarea cauzei, determinat de acțiunea care

formează obiectul procesului de față, în revendicare, și care are un regim

probator al dreptului de proprietate mai restrictiv decât cel reglementat de

dispozițiile legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001. Or, recurentele nu

au contestat decizia sub acest aspect, ci doar au invocat valoarea probatorie a

actului „Prezentarea averii”, identică cu cea a actelor notariale întocmite în

prezent, din perspectiva atribuțiilor avocatului care a autentificat documentul,

potrivit legislației din anul 1939. Cum recurentele nu au combătut argumentele

instanței, care au determinat înlăturarea înscrisului în soluționarea acțiunii

în revendicare, critica privind valoarea probatorie a actului respectiv, „în

general”, iar nu raportat la obiectul cauzei (acțiune în revendicare), sunt

nerelevante și nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță.

În ceea ce privește necesitatea comparării

titlurilor de proprietate ale părților, în soluționarea litigiului, recurentele

susțin analiza comparativă, în raport de caracterul preferabil al titlului lor

de proprietate față de cel al pârâților, afirmând, deci, contrar celor reținute

de instanța de apel, că au dovedit dreptul lor de proprietate prin actele

depuse la dosar. Și această critică vizează tot un aspect de fapt, care nu mai

poate fi combătut în recurs, pentru considerentele deja arătate. Ca atare, nefiind

posibilă reformarea deciziei sub aspectul probării dreptului de proprietate

invocat de reclamante, nu pot fi primite criticile privind necesitatea

comparării titlurilor părților, procedeu care presupune un titlu valabil de

proprietate al reclamantelor.

Referitor la modalitatea preluării imobilului

de către stat și la titlurile de proprietate ale pârâților, a căror

valabilitate a fost contestată în prezentul recurs, cu consecința încălcării art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de

asemenea, susținerile recurentelor nu pot fi avute în vedere de Înalta Curte,

întrucât nu vizează argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, cum

s-a arătat în precedent, Curtea nemaiajungând să examineze nici natura

preluării bunului și nici titlurile de proprietate ale pârâților. Considerând

că reclamantele nu au probat dreptul de proprietate invocat, instanța de apel

nu a concluzionat în sensul protecției dreptului pretins din perspectiva art. 1

din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, raportat la temeiul juridic

invocat de recurente în susținerea căii de atac, respectiv dispozițiile art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile părților nu

se încadrează în niciunul dintre cazurile de modificare enunțate, întrucât nu

vizează chestiuni de interpretare sau aplicare greșită a legii (pct. 9), de

nemotivare a deciziei (pct. 7) sau de interpretare greșită a actului juridic

dedus judecății, cu consecința schimbării naturii sau înțelesului lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia (pct. 8).

Având în vedere aceste considerente, va

constata nulitatea recursului, în baza art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

reclamantele A. (A.) A.C. și A.A.E. împotriva Deciziei civile nr. 61/A din data

de 12 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1

aprilie 2013.