ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1544/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1544/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 17 decembrie 2007, reclamantele T.L.A.,

C.M. și S.M. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Tineret

au solicitat Tribunalului București, anularea în parte a ordinului din 1

noiembrie 2007, emis de pârâtă și restituirea în natură a terenului în

suprafață de 8787 mp, situat în C., sat P., județul Vâlcea.

În motivarea

acțiunii, reclamantele au arătat că ordinul emis este nelegal, întrucât terenul

a fost preluat fără nici un titlu, iar în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, este în continuare proprietatea lor, singura soluție fiind

restituirea în natură, deoarece un refuz de restituire echivalează cu o

expropriere.

La data de 20 martie

2008, reclamantele au depus o precizare a cererii de chemare în judecată, prin

care au arătat că, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect

anularea parțială a ordinului din 1 noiembrie 2007, se solicită anularea

integrală a art. 2 și art. 3 și parțială a art. 1, din ordinul atacat, numai cu

privire la cuantumul și vecinătățile suprafeței restituită în natură.

Prin sentința civilă

nr. 449 din 30 martie 2009 Tribunalul București, secția a III-a civilă a

respins contestația formulată de reclamanți ca neîntemeiată.

Apelul formulat

împotriva acestei sentințe a fost menținut prin respingerea apelului formulat

de reclamanți potrivit deciziei civile nr. 182 A din 11 martie 2010 a Curții de

Apel București.

Recursul declarat de

reclamanți împotriva acestei din urmă hotărâri a fost admis prin decizia civilă

nr. 1458 din 2 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a

modificat decizia dată în apel, a desființat sentința atacată și a trimis cauza

spre rejudecare.

S-a reținut, cu

referire la litigiul anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că s-a

stabilit cu autoritate de lucru judecat lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra

imobilului teren în litigiu.

Numai că nu s-au

redat integral considerentele hotărârii de recurs pronunțate în litigiul

anterior, avute în vedere de prima instanță, prin care s-a reținut că dovada

proprietății nu s-a făcut în sensul dispozițiilor Legii nr. 18/1991, însă nu

toate terenurile susceptibile de aplicarea acestei legi au fost excluse de la

aplicarea Legii nr. 10/2001, art. 8 stabilind că nu intră sub incidența acestei

legi terenurile din extravilanul localităților.

Prin sentința civilă

nr. 1045 din 17 mai 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

acțiunea, a anulat în parte ordinul din 1 noiembrie 2007 emis de pârâtă,

respectiv pct. 2 și pct. 3, a constatat calitatea notificatorilor T.L.A., C.M.

și S.M. de persoane îndreptățite la restituirea în natură a suprafeței de

1020,53 mp, în indiviziune cu Ministerul Tineretului și Sportului, pentru

suprafața de 506,22 mp, în echivalent pentru suprafața imposibil de restituit

în natură de 5909,17 mp, suprafețe identificate de expert în anexa nr. 2 a

raportului de expertiză, obligând Ministerul Tineretului și Sportului la

emiterea dispoziției în acest sens.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

La 22 septembrie 2001

a fost înregistrată către Administrația Taberelor Școlare V. notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001 având ca obiect restituirea în natură a suprafeței de

750 mp situat în C. județul Vâlcea aferent Vilei X. P+2+M ce a făcut obiectul

deciziei civile nr. 523R/2001 a Curții de Apel Pitești.

Potrivit unei adrese din

1960 a Direcției Regionale C.F.R. Craiova către Sfatul Popular Regional Municipiul

Vâlcea și către secția de învățământ și cultură a regiunii Pitești a Serviciului

Regional C.F.R. Craiova, prin procesul-verbal din 18 februarie 1960 s-a procedat

la predarea-primirea între delegații acestora din urmă a mijloacelor fixe care au

format fosta tabăra de copii A.C., adresa notând că s-a omis a se trece în procesul

verbal și terenul împrejmuit de 10.958 mp care face parte din complexul bunurilor

și care conform Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 9/1960 au trecut în folosința

Sfatului Popular Raion Râmnicu-Vâlcea.

În procesul-verbal din

3 martie 2004 Comisia, analizând notificările din 2001 formulate de P.I.F., S.M.,

P.S.E. prin care aceștia au solicitat restituirea în natură a proprietății teren

de 8787 mp și construcție de 390 mp. Notificarea din 2001 aparținea acelorași notificatori

și privea restituirea în natură a terenului de 750 mp aferent construcției Vila

X. care a făcut obiectul deciziei civile nr. 523R/2001 a Curții de Apel Pitești.

Reprezentantul A.T.T.S. Vâlcea a susținut că terenul solicitat este absolut necesar

Agenției pentru desfășurarea activităților. Pe teren sunt edificate 13 clădiri din

fonduri de la bugetul de stat, este vorba de o tabără sezonieră, iar prin ordinele

din 2001 li s-a comunicat notificărilor că nu le poate fi restituit în natură imobilul.

Prin adresa notificatorilor înregistrată din 2002 aceștia au menționat că au dobândit

prin decizia nr. 523/2001 a Curții de Apel Pitești irevocabilă, Vila X. P., iar

pentru restul de teren de 7136 mp își mențin solicitarea de a primi despăgubiri.

Din o cerere formulată de procuristul S.V.D. la 10 februarie 2003 rezultă notificatorii

P.S.E., S.M. și P.I.F. mai aveau, după pronunțarea deciziei civile nr. 523/2001

a Curții de Apel Pitești, pretenția acordării despăgubirilor valorice pentru restul

de teren de 7136 mp.

Primăria orașului C. trimitea

la 8 august 2002 către Administrația Taberelor Școlare Vâlcea notificările din 2001

formulate de S.M. cu privire la 390 mp vilă, 8787 mp teren și 750 mp teren.

Ministerul Căilor Ferate

Direcția Regională Craiova, prin adresă din 30 martie 1953, a solicitat Ministerului

Gospodăriei Comunale București darea avizului cu privire la trecerea vilei P. din

folosința Întreprinderilor locale deținut prin efectul legii de naționalizare în

folosința Direcției Regionale C.F.R. Craiova. Din procesul-verbal datat 27

martie 1953 reiese că vila P. a fost predată către Ministerul Căilor Ferate la 24

aprilie 1952. Potrivit unei adrese din 28 iulie 1954, emisă de Regionala C.F.R.

Craiova, prin decizia din 12 mai 1953 s-a trecut în folosința Direcției Regionale

C.F.R. Craiova vila P. fostă proprietatea S. naționalizată în baza Decretului

nr. 326/1949. Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 781/1954 vila a fost transmisă

Asigurărilor Sociale de Stat. Se solicita scoaterea vilei P. din rândul vilelor

transmise la Asigurările Sociale de Stat, ea fiind transmisă cu forme legale cu

mult înainte Ministerului Căilor Ferate, Direcția Regională Craiova. Într-adevăr,

prin decizia din 12 mai 1953, vila P. a fost transmisă în folosință Ministerului

Căilor Ferate, Direcția Regională Feroviară Craiova în scopul înființării unei case

de odihnă pentru muncitorii C.F.R. și membrii lor de familie. Conform adresei emise

la 14 ianuarie 2002 de Agenția Teritorială a Taberelor și Turismului Școlar Vâlcea

către Ministerul Educației și Cercetării, după trecerea în 1953 a clădirii Vila

S. P. și terenurilor aferente către Direcția Regională C.F.R. Craiova, prin Hotărârea

Consiliului de Miniștri nr. 500/1965 acestea au trecut în patrimoniul Inspectoratului

Școlar, clădirea fiind folosită ca tabără de copii.

Potrivit expertizei topografice

efectuată prin comisie rogatorie de expert L.I., terenul proprietatea autoarei reclamanților

fost de 8787 mp a fost măsurat actual la 7887,69 mp, fiind delimitat terenul restituit

reclamanților prin decizia civilă nr. 523R/2001 a Curții de Apel Pitești și propunând

restituirea în natură a unei porțiuni din terenul delimitat ca fostă proprietate

inițială, în două variante: varianta 1 suprafața liberă de restituit în natură de

785,38 mp, în varianta 1 teren în indiviziune cu autoritatea de 562,82 mp, varianta

2 cu suprafața liberă de restituit în natură de 1020,53 mp; în varianta 2 terenul

în indiviziune fiind propus la 506,22 mp.

I.S.M., decedată la 8

decembrie 1966 a fost moștenită de P.S.N. fiu adoptat (moștenit de P.S.E. soție,

moștenită de C.M. și T.L.A.) și T.L. fiică adoptată conform certificatului de moștenitor

din 1967 (moștenită la rându-i de P.I.F. fiu și S.M. fiu). Nu este clarificată situația

certificatului de moștenitor din 1970 emis pe urma defunctei P.S.E. decedată la

6 iulie 1970 moștenită de aceeași T.L. fiică și P.S.N. fiu, dar nici nu s-a invocat

de către autoritatea pârâtă aspectul că reclamanții nu au calitatea de moștenitori

de pe urma autoarei I.S.M.

Prin tranzacția autentificată

din 1926 văduvei I.S.M. îi este recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului

situat în cătunul P. compus din teren de 6200 mp cumpărat prin act autentificat

din 14 iulie 1916 de Judecătoria Rurală ocol Buzău. Prin actul de vânzare din 1

decembrie 1931, I.S.M. a cumpărat terenul de cca. 1600 mp din fața vilei sale din

sat P. Prin actul de vânzare din 7 martie 1938 I.S.M. a cumpărat 2500 mp teren vecin

la răsărit cu alt teren al cumpărătoarei. Prin actul de vânzare autentificat din

3 mai 1930, aceeași cumpără teren 651 mp vecin la apus cu teren proprietatea sa.

Prin decizia civilă

nr. 523 din 1 martie 2001 a Curții de Apel Pitești a fost obligată Administrația

Taberelor Școlare Vâlcea să lase în deplină proprietate și posesie imobilul construcție

Vila X. către reclamantele P.S.E. și T.L. Cererea privind terenul a fost respinsă

deoarece curtea a apreciat că terenul intra sub incidența Legii nr. 18/1991, iar

reclamantele nu au probat că au adresat o cerere organelor abilitate în temeiul

acestei legi. Litigiul avea ca obiect revendicarea imobilului fostă proprietatea

lui I.S.M. Deoarece construcția a fost constatată că nu putea face obiectul Legii

nr. 112/1995, revendicarea întemeiată pe dreptul comun a fost admisă cu privire

la construcție. Cu privire la teren însă cererea nu a fost respinsă pe motiv că

nu s-ar fi dovedit dreptul de proprietate, ci pe motiv că, potrivit opiniei curții,

acesta trebuia să facă obiectul unei cereri în temeiul Legii nr. 18/1991. Tribunalul

reține că din această perspectivă decizia civilă nr. 523/2001 pronunțată de Curtea

de Apel Pitești nu are autoritate de lucru judecat cât privește calitatea de persoane

îndreptățite la recunoașterea dreptului de proprietate asupra fostei proprietăți

a autoarei I.S.M.

În drept, cu privire la

capătul 1 din acțiune având ca obiect soluționarea notificării, conform art. 1

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor

și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură

nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.

Conform relațiilor depuse

la dosarul administrativ, întreg imobilul ce a făcut obiectul notificărilor formulate

în temeiul Legii nr. 10/2001, a făcut obiectul naționalizării în 1949, ulterior

obiectul unor acte de trecere în folosință în vederea exploatării ca tabără. Nefiind

identificat actul de naționalizare a imobilului, dar fiind recunoscută naționalizarea

imobilului atât în actele enumerate și prezentate mai sus la nivelul perioadei 1953-1960,

dar și în adresele emise de Ministerul Educației, așadar se constată încadrarea

imobilului în categoria imobilelor preluate abuziv stabilite de art. 2 alin.

(1) lit. a) Legea nr. 10/2001. Tribunalul observă că, potrivit expertizei efectuate

în cauză, fostul teren ce are o suprafață măsurată de 7887,69 mp, este afectat de

clădiri, spațiu verde, parcare, carosabil, trotuar. În cele două variante ale raportului,

expertul a identificat câte două suprafețe de teren, părți din întregul teren identificat

ca fostă proprietate a autoarei I.S.M., posibile de restituit în natură.

Potrivit art. 3 alin.

(1) Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri

reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent:

a)

persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării

în mod abuziv a acestora. Conform art. 4 din lege, în cazul în care restituirea

este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil

solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale,

potrivit dreptului comun. De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii

legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Cererea de restituire

are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită

în temeiul prezentei legi. De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care

nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalți moștenitori ai

persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

Prin ordinul atacat în

prezentul litigiu au fost soluționate notificări formulate, în baza Legii nr. 10/2001,

de reclamanți cu privire la teren, față de care decizia civilă nr. 523/2001 a Curții

de Apel Pitești impusese solicitarea lui conform legii speciale de reparație existente

la acel moment. Chiar și cu această apreciere, tribunalul de față, în rejudecare

constată că o concluzie privind aspectul că terenul ar fi format obiectul aplicării

Legii nr. 18/1991 nu se impune cu autoritate de lucru judecat în speță. Curtea a

opinat că nu are a se pronunța asupra revendicării din cauza neformulării unei cereri

în baza Legii nr. 18/1991 de către reclamanți, nu că reclamanții nu ar fi putut

beneficia de recunoașterea dreptului de proprietate. Aspectul aplicării ori nu al

Legii nr. 18/1991, adică al incidenței acestei legi asupra unei cereri de restituire

a terenului, reprezintă o apreciere a instanței de recurs asupra textului de lege

aplicabil. Împrejurarea că decizia a fost irevocabilă pe aspectul că nu s-a restituit

terenul, ci doar construcția, nu determină concluzia că incidența Legii nr. 18/1991

a fost statuată cu titlu de autoritate de lucru judecat. De altfel, în decizia civilă

nr. 523/2001 curtea a ignorat aspectul esențial al incidenței Legii nr. 18/1991,

anume terenul să fi fost cooperativizat, respectiv să fi fost terenul agricol, ceea

ce în speță în mod evident nu era îndeplinit.

Tribunalul a luat totodată

în considerare că terenul putea face obiectul, ulterior acestei decizii civile,

a Legii nr. 10/2001, ceea ce s-a și întâmplat prin formularea notificărilor reclamanților

în acest temei cu referire la terenul de 8787 mp. Autoritatea deținătoare care a

emis ordinul contestat a recunoscut aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 prin soluționarea

în sine a notificării. Din această perspectivă, argumentul că decizia civilă

nr. 523/2001 a lăsat fără obiect notificările formulate din 2001 contrazice însăși

reținerea posibilității recunoașterii la restituire a terenului aferent vilei de

452,16 mp teren și măsurilor reparatorii în echivalent pentru diferență de teren

până la 750 mp. Așadar, pe de o parte nici nu se impunea cu autoritate de lucru

judecat aprecierea din decizia civilă nr. 523/2001 cu privire la teren care constituia

doar o apreciere de aplicabilitate a unui text legal, pe de altă parte însăși autoritatea

deținătoare recunoaște aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 notificărilor formulate.

Se reține astfel că un demers suplimentar de stabilire a situației terenului era

inutil. În plus, reieșea în mod evident din întreaga documentație depusă la dosarul

administrativ că suprafața întreagă a terenului era situată în intravilan, mai mult,

nu făcuse obiectul cooperativizării agricole, ci naționalizării.

Având însă în vedere demersul

impus de decizia curții de apel cu privire la situația terenului, în urma adreselor

tribunalului, în rejudecare, a fost comunicat din partea Primăriei C. că întreg

terenul notificat de 8787 mp este situat în intravilanul localității C. din 1979.

Luând în considerare că

nu a fost negată de către autoritatea deținătoare a terenului calitatea reclamantelor

de moștenitoare ale autoarei I.S.M. și nici nu a fost contestată calitatea acesteia

de fostă proprietară asupra suprafeței notificate de 8787 mp, tribunalul va reține

că este îndeplinită situația premiză prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv s-a

făcut dovada preluării terenului notificat din patrimoniul autoarei notificatorilor,

astfel că tribunalul a apreciat notificarea formulată ca întemeiată.

Reținând că imobilul a

fost în parte ocupat de elemente de sistematizare, tribunalul va constata calitatea

reclamanților, de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii (în natură și/sau

prin echivalent) pentru imobilul notificat și identificat în expertiza efectuată

depusă la dosarul administrativ și în raportul de expertiză întocmit în cauză.

Conform art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale

căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea

în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate,

iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se

stabilesc prin echivalent. Potrivit alin. (8) al art. 10 valoarea corespunzătoare

a construcțiilor preluate în mod abuziv și demolate se stabilește potrivit valorii

de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale

de evaluare în funcție de volumul de informații puse la dispoziția evaluatorului.

Alin. (9) al art. 10 prevede că valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor

nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește

potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare. Totuși,

alin. (10) arată că

în situațiile prevăzute la alin. (1),

alin. (2) și alin. (6), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau

despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și

plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Tribunalul a constatat

că stabilirea măsurilor reparatorii se realizează în funcție de valoarea de circulație

a imobilului preluat, dar pot consta în ordine în: compensare cu bunuri și servicii

cu acordul notificatorilor ori despăgubiri în condițiile legii speciale. Indiferent

de modalitatea de reparație, acestea se stabilesc în cadrul procedurii instituite

prin Legea specială nr. 247/2005.

Potrivit art. 16

alin. (2

1

) Capitolul V din Legea nr. 247/2005, dispozițiile autorităților

administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor,

urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției

prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.

Tribunalul a reținut că

în urma stabilirii în mod irevocabil a dreptului notificatorilor la restituirea

terenului, unitatea administrativ teritorială după emiterea dispoziției de restituire

va transmite dosarul prefecturii pentru emiterea avizului de legalitate și ulterior

urmând a se urma procedura stabilită de Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea acelor

măsuri reparatorii asupra cărora își exprimă acordul notificatorii. Având în vedere

că prin pct. 2 și pct. 3 din ordinul atacat au fost respinse solicitările notificatorilor

pentru o diferență de teren de 750 mp și a fost constatat că notificările din 2001

au rămas fără obiect, se impune anularea în parte a ordinului în vederea emiterii

unei noi dispoziții care să recunoască notificatorilor dreptul la restituirea în

natură pentru suprafața delimitată de expert în varianta 2 posibil de restituit

în natură, pentru suprafața ce va fi în indiviziune și pentru restul suprafeței

în echivalent.

Împotriva acestei sentințe,

pârâtul a declarat recurs (recalificat apel prin încheierea din 24 septembrie 2013).

În motivarea căii de atac,

s-a arătat că în mod greșit prima instanță a reținut că imobilul a fost preluat

de stat în baza Decretului nr. 326/1949, întrucât actul menționat nu este unul propriu-zis

de naționalizare, că instanța nu a stabilit modul în care imobilul a fost preluat

de stat și mai ales dacă acesta a fost preluat de la I.S.M., iar faptul că din probele

administrate a reieșit transmiterea imobilului între instituțiile de la acea vreme

reprezintă o dovadă indirectă iar prin raportare la art. 3 din Legea nr. 10/2001

calitatea procesuală activă a reclamanților nu a fost stabilită cu exactitate.

În opinia apelantului,

instanța de fond ar fi trebuit să stabilească pe baza probelor calitatea reclamanților

de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, precum și calitatea de proprietară

a autoarei I.S.M. pentru suprafața de teren de 8787 mp. Chiar din motivarea deciziei

civile nr. 521 R/2005 a Curții de apel Pitești reiese că reclamantele nu au făcut

dovada titlului de proprietate în baza căruia revendică.

A mai susținut apelantul

că, în temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în lipsa unor dovezi concrete

cu privire la calitatea de persoane îndreptățite la restituirea terenului, acesta

are în continuare regim de proprietate publică, iar în motivarea deciziei nr.

1458 din 2 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că s-a stabilit

cu autoritate de lucru judecat lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra imobilului

în litigiu.

Intimații nu au formulat

întâmpinare.

Curtea de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte

de muncă și asigurări sociale prin decizia civilă nr. 162 A din 22 octombrie 2012

a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește prima

critică formulată în apel, se constată că, potrivit art. 3.1 din normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, „în cazul în care pentru imobilul respectiv nu

se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă

nu este găsită, iar imobilul respectiv se găsește în patrimoniul statului după data

invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va face în

funcție și de acest element, faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului

constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă”.

Prin urmare, transmiterea

între instituțiile statului a imobilului, astfel cum reiese din înscrisurile de

la dosar, generează, în favoarea persoanei care a formulat notificarea, o prezumție

de preluare abuzivă și revenea intimatului însuși sarcina de a răsturna această

prezumție, ceea ce însă nu s-a întâmplat în speță.

În ceea ce privește calitatea

procesuală activă a reclamanților, s-a constatat, pe de o parte, că prin ordinul

atacat li s-a restituit acestora, în parte, imobilul solicitat de pe urma autoarei

I.S.M., astfel încât, în ceea ce privește calitatea acestora de succesori ai autoarei,

aceasta a fost recunoscută de intimat însuși.

Referitor la drepturile

autoarei reclamanților asupra imobilului, se constată că prima instanță a analizat

titlurile de proprietate prezentate de reclamanți, respectiv, tranzacția autentificată

din 1926 prin care văduvei I.S.M. îi este recunoscut dreptul de proprietate asupra

imobilului situat în cătunul P. compus din teren de 6200 mp cumpărat prin act autentificat

din 14 iulie 1916 de Judecătoria Rurală ocol Buzău, actul de vânzare din 1

decembrie 1931 prin care I.S.M. a cumpărat terenul de cca. 1600 mp din fața vilei

sale din sat P. și actul de vânzare din 7 martie 1938 prin care I.S.M. a cumpărat

2500 mp teren vecin la răsărit cu alt teren al cumpărătoarei, iar intimatul nu aduce

nici un argument de fapt sau de drept pentru care înscrisurile menționate nu ar

face pe deplin dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamanților asupra

imobilului.

În fine, în ceea ce privește

pretinsa afirmație a instanței de recurs din cuprinsul deciziei civile nr. 1458

din 2 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de apelant, se

arată următoarele: „prin sentința primei instanțe s-a reținut, cu referire la litigiul

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că s-a stabilit cu autoritate

de lucru judecat lipsa dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Numai

că nu s-au redat integral considerentele hotărârii de recurs pronunțată în litigiul

anterior, avute în vedere de prima instanță, prin care s-a reținut că dovada proprietății

nu s-a făcut în sensul dispozițiilor Legii nr. 18/1991, în temeiul căreia aceasta

ar fi trebuit constituită/reconstituită”.

Prin urmare, în nici un

caz instanța de recurs nu a statuat în mod irevocabil, astfel cum susține intimatul,

asupra lipsei dovezii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ci doar

a citat considerentele sentinței pronunțate în ciclul procesual anterior, evidențiind

tocmai lipsa unei autorități de lucru judecat, față de faptul lipsei unei identități

de cauză, în sensul că dreptul de proprietate fusese analizat exclusiv în condițiile

Legii nr. 18/1991, iar nu și conform Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a formulat recurs pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului invocând

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căreia

a susținut următoarele critici de nelegalitate.

Decretul nr. 326/1949

nu reprezintă un decret propriu-zis de naționalizare, astfel că instanța de apel

nu a stabilit modul în care statul a preluat imobilul și mai ales dacă acest imobil

a fost preluat de la autoarea I.S.M.

O altă critică se referă

la faptul că art. 2 din ordinul Autoritatea Națională pentru Tineret din 1 noiembrie

2013, prevedea că în urma restituirii suprafeței de 452,16 mp, până la diferența

de 750 mp, reprezintă un teren necesar bunei desfășurări a activității Centrului

de Agrement C., motiv pentru care ordinul menționat stabilea că va înainta dosarul

la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, articol asupra căruia nicio

instanță nu s-a pronunțat.

În concluzie, recurentul-pârât

a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei și

menținerea ordinului din 1 noiembrie 2013 emis de Autoritatea Națională pentru

Tineret.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat este

nefondat urmând a fi respins în considerarea celor ce succed:

Atât în etapa administrativă

a procedurii, cât și în cea judiciară, reclamantele-intimate au anexat notificării

actele ce le atestă calitatea de moștenitori ai autoarei I.S.M., precum și, în ce

privește dreptul de proprietate asupra imobilului teren, așa cum rezultă din tranzacția

autentificată sub din 1926, actul de vânzare autentificat în 3 mai 1930, actul de

vânzare autentificat din 1 decembrie 1931 și actul autentificat din 7 martie 1938.

Potrivit art. 23 din Legea

nr. 10/2001, republicată și Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg orice înscrisuri translative

de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte care

permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă.

Este de asemenea dovedită

împrejurarea că terenul în litigiu, obiect al notificării este deținut de recurenta-pârâtă

care nu a indicat actul normativ sau de autoritate în temeiul căruia imobilul a

ajuns în detenția sa.

În aceste condiții, critica

recurentului-pârât că actul de preluare a imobilului, respectiv Decretul nr. 326/1949

nu este unul de preluare abuzivă, este nefondat de vreme ce nu a răsturnat această

prezumție.

Pe de altă parte, prin

emiterea ordinului din 1 noiembrie 2007, Autoritatea Națională pentru Tineret a

recunoscut calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii a reclamanților-intimați.

Nefondată este și critica

referitoare la faptul că prin art. 2 din ordinul din 1 noiembrie 2007 se preciza

că, în urma restituirii suprafeței de teren de 452,16 mp până la diferența în suprafață

de 750 mp, reprezintă un teren necesar bunei desfășurări a activității Centrului

de Agrement C., motiv pentru care dosarul va fi înaintat la Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, articol asupra căruia instanța nu s-a pronunțat, întrucât

o astfel de critică nu a fost formulată în apel.

Cu toate acestea, instanța

de fond s-a pronunțat prin dispozitivul sentinței civile nr. 1045 din 17 mai 2013,

anulând pct. 2 și pct. 3 din ordinul din 1 noiembrie 2007 emis de Autoritatea Națională

pentru Tineret.

Așa fiind, recursul formulat

va fi respins conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului, împotriva deciziei nr. 162/A din

22 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 mai 2014.