ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1544/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 17 decembrie 2007, reclamantele T.L.A., C.M. și S.M. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Tineret au solicitat Tribunalului București, anularea în parte a ordinului din 1 noiembrie 2007, emis de pârâtă și restituirea în natură a terenului în suprafață de 8787 mp, situat în C., sat P., județul Vâlcea. În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că ordinul emis este nelegal, întrucât terenul a fost preluat fără nici un titlu, iar în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este în continuare proprietatea lor, singura soluție fiind restituirea în natură, deoarece un refuz de restituire echivalează cu o expropriere.

La data de 20 martie 2008, reclamantele au depus o precizare a cererii de chemare în judecată, prin care au arătat că, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect anularea parțială a ordinului din 1 noiembrie 2007, se solicită anularea integrală a art. 2 și art. 3 și parțială a art. 1, din ordinul atacat, numai cu privire la cuantumul și vecinătățile suprafeței restituită în natură. Prin sentința civilă nr. 449 din 30 martie 2009 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins contestația formulată de reclamanți ca neîntemeiată. Apelul formulat împotriva acestei sentințe a fost menținut prin respingerea apelului formulat de reclamanți potrivit deciziei civile nr. 182 A din 11 martie 2010 a Curții de Apel București.

Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei din urmă hotărâri a fost admis prin decizia civilă nr. 1458 din 2 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a modificat decizia dată în apel, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare. S-a reținut, cu referire la litigiul anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra imobilului teren în litigiu. Numai că nu s-au redat integral considerentele hotărârii de recurs pronunțate în litigiul anterior, avute în vedere de prima instanță, prin care s-a reținut că dovada proprietății nu s-a făcut în sensul dispozițiilor Legii nr. 18/1991, însă nu toate terenurile susceptibile de aplicarea acestei legi au fost excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001, art. 8 stabilind că nu intră sub incidența acestei legi terenurile din extravilanul localităților.

Prin sentința civilă nr. 1045 din 17 mai 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea, a anulat în parte ordinul din 1 noiembrie 2007 emis de pârâtă, respectiv pct. 2 și pct. 3, a constatat calitatea notificatorilor T.L.A., C.M. și S.M. de persoane îndreptățite la restituirea în natură a suprafeței de 1020,53 mp, în indiviziune cu Ministerul Tineretului și Sportului, pentru suprafața de 506,22 mp, în echivalent pentru suprafața imposibil de restituit în natură de 5909,17 mp, suprafețe identificate de expert în anexa nr. 2 a raportului de expertiză, obligând Ministerul Tineretului și Sportului la emiterea dispoziției în acest sens.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: La 22 septembrie 2001 a fost înregistrată către Administrația Taberelor Școlare V. notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 având ca obiect restituirea în natură a suprafeței de 750 mp situat în C. județul Vâlcea aferent Vilei X. P+2+M ce a făcut obiectul deciziei civile nr. 523R/2001 a Curții de Apel Pitești. Potrivit unei adrese din 1960 a Direcției Regionale C.F.R. Craiova către Sfatul Popular Regional Municipiul Vâlcea și către secția de învățământ și cultură a regiunii Pitești a Serviciului Regional C.F.R.

Craiova, prin procesul-verbal din 18 februarie 1960 s-a procedat la predarea-primirea între delegații acestora din urmă a mijloacelor fixe care au format fosta tabăra de copii A.C., adresa notând că s-a omis a se trece în procesul verbal și terenul împrejmuit de 10.958 mp care face parte din complexul bunurilor și care conform Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 9/1960 au trecut în folosința Sfatului Popular Raion Râmnicu-Vâlcea. În procesul-verbal din 3 martie 2004 Comisia, analizând notificările din 2001 formulate de P.I.F., S.M., P.S.E. prin care aceștia au solicitat restituirea în natură a proprietății teren de 8787 mp și construcție de 390 mp. Notificarea din 2001 aparținea acelorași notificatori și privea restituirea în natură a terenului de 750 mp aferent construcției Vila X. care a făcut obiectul deciziei civile nr. 523R/2001 a Curții de Apel Pitești.

Reprezentantul A.T.T.S. Vâlcea a susținut că terenul solicitat este absolut necesar Agenției pentru desfășurarea activităților. Pe teren sunt edificate 13 clădiri din fonduri de la bugetul de stat, este vorba de o tabără sezonieră, iar prin ordinele din 2001 li s-a comunicat notificărilor că nu le poate fi restituit în natură imobilul. Prin adresa notificatorilor înregistrată din 2002 aceștia au menționat că au dobândit prin decizia nr. 523/2001 a Curții de Apel Pitești irevocabilă, Vila X. P., iar pentru restul de teren de 7136 mp își mențin solicitarea de a primi despăgubiri. Din o cerere formulată de procuristul S.V.D. la 10 februarie 2003 rezultă notificatorii P.S.E., S.M. și P.I.F. mai aveau, după pronunțarea deciziei civile nr. 523/2001 a Curții de Apel Pitești, pretenția acordării despăgubirilor valorice pentru restul de teren de 7136 mp.

Primăria orașului C. trimitea la 8 august 2002 către Administrația Taberelor Școlare Vâlcea notificările din 2001 formulate de S.M. cu privire la 390 mp vilă, 8787 mp teren și 750 mp teren. Ministerul Căilor Ferate Direcția Regională Craiova, prin adresă din 30 martie 1953, a solicitat Ministerului Gospodăriei Comunale București darea avizului cu privire la trecerea vilei P. din folosința Întreprinderilor locale deținut prin efectul legii de naționalizare în folosința Direcției Regionale C.F.R. Craiova. Din procesul-verbal datat 27 martie 1953 reiese că vila P. a fost predată către Ministerul Căilor Ferate la 24 aprilie 1952. Potrivit unei adrese din 28 iulie 1954, emisă de Regionala C.F.R. Craiova, prin decizia din 12 mai 1953 s-a trecut în folosința Direcției Regionale C.F.R.

Craiova vila P. fostă proprietatea S. naționalizată în baza Decretului nr. 326/1949. Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 781/1954 vila a fost transmisă Asigurărilor Sociale de Stat. Se solicita scoaterea vilei P. din rândul vilelor transmise la Asigurările Sociale de Stat, ea fiind transmisă cu forme legale cu mult înainte Ministerului Căilor Ferate, Direcția Regională Craiova. Într-adevăr, prin decizia din 12 mai 1953, vila P. a fost transmisă în folosință Ministerului Căilor Ferate, Direcția Regională Feroviară Craiova în scopul înființării unei case de odihnă pentru muncitorii C.F.R. și membrii lor de familie. Conform adresei emise la 14 ianuarie 2002 de Agenția Teritorială a Taberelor și Turismului Școlar Vâlcea către Ministerul Educației și Cercetării, după trecerea în 1953 a clădirii Vila S. P. și terenurilor aferente către Direcția Regională C.F.R.

Craiova, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 500/1965 acestea au trecut în patrimoniul Inspectoratului Școlar, clădirea fiind folosită ca tabără de copii. Potrivit expertizei topografice efectuată prin comisie rogatorie de expert L.I., terenul proprietatea autoarei reclamanților fost de 8787 mp a fost măsurat actual la 7887,69 mp, fiind delimitat terenul restituit reclamanților prin decizia civilă nr. 523R/2001 a Curții de Apel Pitești și propunând restituirea în natură a unei porțiuni din terenul delimitat ca fostă proprietate inițială, în două variante: varianta 1 suprafața liberă de restituit în natură de 785,38 mp, în varianta 1 teren în indiviziune cu autoritatea de 562,82 mp, varianta 2 cu suprafața liberă de restituit în natură de 1020,53 mp; în varianta 2 terenul în indiviziune fiind propus la 506,22 mp.

I.S.M., decedată la 8 decembrie 1966 a fost moștenită de P.S.N. fiu adoptat (moștenit de P.S.E. soție, moștenită de C.M. și T.L.A.) și T.L. fiică adoptată conform certificatului de moștenitor din 1967 (moștenită la rându-i de P.I.F. fiu și S.M. fiu). Nu este clarificată situația certificatului de moștenitor din 1970 emis pe urma defunctei P.S.E. decedată la 6 iulie 1970 moștenită de aceeași T.L. fiică și P.S.N. fiu, dar nici nu s-a invocat de către autoritatea pârâtă aspectul că reclamanții nu au calitatea de moștenitori de pe urma autoarei I.S.M. Prin tranzacția autentificată din 1926 văduvei I.S.M. îi este recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului situat în cătunul P. compus din teren de 6200 mp cumpărat prin act autentificat din 14 iulie 1916 de Judecătoria Rurală ocol Buzău.

Prin actul de vânzare din 1 decembrie 1931, I.S.M. a cumpărat terenul de cca. 1600 mp din fața vilei sale din sat P. Prin actul de vânzare din 7 martie 1938 I.S.M. a cumpărat 2500 mp teren vecin la răsărit cu alt teren al cumpărătoarei. Prin actul de vânzare autentificat din 3 mai 1930, aceeași cumpără teren 651 mp vecin la apus cu teren proprietatea sa. Prin decizia civilă nr. 523 din 1 martie 2001 a Curții de Apel Pitești a fost obligată Administrația Taberelor Școlare Vâlcea să lase în deplină proprietate și posesie imobilul construcție Vila X. către reclamantele P.S.E. și T.L. Cererea privind terenul a fost respinsă deoarece curtea a apreciat că terenul intra sub incidența Legii nr. 18/1991, iar reclamantele nu au probat că au adresat o cerere organelor abilitate în temeiul acestei legi.

Litigiul avea ca obiect revendicarea imobilului fostă proprietatea lui I.S.M. Deoarece construcția a fost constatată că nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, revendicarea întemeiată pe dreptul comun a fost admisă cu privire la construcție. Cu privire la teren însă cererea nu a fost respinsă pe motiv că nu s-ar fi dovedit dreptul de proprietate, ci pe motiv că, potrivit opiniei curții, acesta trebuia să facă obiectul unei cereri în temeiul Legii nr. 18/1991. Tribunalul reține că din această perspectivă decizia civilă nr. 523/2001 pronunțată de Curtea de Apel Pitești nu are autoritate de lucru judecat cât privește calitatea de persoane îndreptățite la recunoașterea dreptului de proprietate asupra fostei proprietăți a autoarei I.S.M.

În drept, cu privire la capătul 1 din acțiune având ca obiect soluționarea notificării, conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi. Conform relațiilor depuse la dosarul administrativ, întreg imobilul ce a făcut obiectul notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a făcut obiectul naționalizării în 1949, ulterior obiectul unor acte de trecere în folosință în vederea exploatării ca tabără.

Nefiind identificat actul de naționalizare a imobilului, dar fiind recunoscută naționalizarea imobilului atât în actele enumerate și prezentate mai sus la nivelul perioadei 1953-1960, dar și în adresele emise de Ministerul Educației, așadar se constată încadrarea imobilului în categoria imobilelor preluate abuziv stabilite de art. 2 alin. (1) lit. a) Legea nr. 10/2001. Tribunalul observă că, potrivit expertizei efectuate în cauză, fostul teren ce are o suprafață măsurată de 7887,69 mp, este afectat de clădiri, spațiu verde, parcare, carosabil, trotuar. În cele două variante ale raportului, expertul a identificat câte două suprafețe de teren, părți din întregul teren identificat ca fostă proprietate a autoarei I.S.M., posibile de restituit în natură.

Potrivit art. 3 alin. (1) Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Conform art. 4 din lege, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun. De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire. Prin ordinul atacat în prezentul litigiu au fost soluționate notificări formulate, în baza Legii nr. 10/2001, de reclamanți cu privire la teren, față de care decizia civilă nr. 523/2001 a Curții de Apel Pitești impusese solicitarea lui conform legii speciale de reparație existente la acel moment. Chiar și cu această apreciere, tribunalul de față, în rejudecare constată că o concluzie privind aspectul că terenul ar fi format obiectul aplicării Legii nr. 18/1991 nu se impune cu autoritate de lucru judecat în speță.

Curtea a opinat că nu are a se pronunța asupra revendicării din cauza neformulării unei cereri în baza Legii nr. 18/1991 de către reclamanți, nu că reclamanții nu ar fi putut beneficia de recunoașterea dreptului de proprietate. Aspectul aplicării ori nu al Legii nr. 18/1991, adică al incidenței acestei legi asupra unei cereri de restituire a terenului, reprezintă o apreciere a instanței de recurs asupra textului de lege aplicabil. Împrejurarea că decizia a fost irevocabilă pe aspectul că nu s-a restituit terenul, ci doar construcția, nu determină concluzia că incidența Legii nr. 18/1991 a fost statuată cu titlu de autoritate de lucru judecat. De altfel, în decizia civilă nr. 523/2001 curtea a ignorat aspectul esențial al incidenței Legii nr. 18/1991, anume terenul să fi fost cooperativizat, respectiv să fi fost terenul agricol, ceea ce în speță în mod evident nu era îndeplinit.

Tribunalul a luat totodată în considerare că terenul putea face obiectul, ulterior acestei decizii civile, a Legii nr. 10/2001, ceea ce s-a și întâmplat prin formularea notificărilor reclamanților în acest temei cu referire la terenul de 8787 mp. Autoritatea deținătoare care a emis ordinul contestat a recunoscut aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 prin soluționarea în sine a notificării. Din această perspectivă, argumentul că decizia civilă nr. 523/2001 a lăsat fără obiect notificările formulate din 2001 contrazice însăși reținerea posibilității recunoașterii la restituire a terenului aferent vilei de 452,16 mp teren și măsurilor reparatorii în echivalent pentru diferență de teren până la 750 mp.

Așadar, pe de o parte nici nu se impunea cu autoritate de lucru judecat aprecierea din decizia civilă nr. 523/2001 cu privire la teren care constituia doar o apreciere de aplicabilitate a unui text legal, pe de altă parte însăși autoritatea deținătoare recunoaște aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 notificărilor formulate. Se reține astfel că un demers suplimentar de stabilire a situației terenului era inutil. În plus, reieșea în mod evident din întreaga documentație depusă la dosarul administrativ că suprafața întreagă a terenului era situată în intravilan, mai mult, nu făcuse obiectul cooperativizării agricole, ci naționalizării.

Având însă în vedere demersul impus de decizia curții de apel cu privire la situația terenului, în urma adreselor tribunalului, în rejudecare, a fost comunicat din partea Primăriei C. că întreg terenul notificat de 8787 mp este situat în intravilanul localității C. din 1979. Luând în considerare că nu a fost negată de către autoritatea deținătoare a terenului calitatea reclamantelor de moștenitoare ale autoarei I.S.M. și nici nu a fost contestată calitatea acesteia de fostă proprietară asupra suprafeței notificate de 8787 mp, tribunalul va reține că este îndeplinită situația premiză prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv s-a făcut dovada preluării terenului notificat din patrimoniul autoarei notificatorilor, astfel că tribunalul a apreciat notificarea formulată ca întemeiată.

Reținând că imobilul a fost în parte ocupat de elemente de sistematizare, tribunalul va constata calitatea reclamanților, de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii (în natură și/sau prin echivalent) pentru imobilul notificat și identificat în expertiza efectuată depusă la dosarul administrativ și în raportul de expertiză întocmit în cauză. Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Potrivit alin. (8) al art. 10 valoarea corespunzătoare a construcțiilor preluate în mod abuziv și demolate se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare în funcție de volumul de informații puse la dispoziția evaluatorului. Alin. (9) al art. 10 prevede că valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Totuși, alin. (10) arată că în situațiile prevăzute la alin. (1), alin. (2) și alin. (6), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Tribunalul a constatat că stabilirea măsurilor reparatorii se realizează în funcție de valoarea de circulație a imobilului preluat, dar pot consta în ordine în: compensare cu bunuri și servicii cu acordul notificatorilor ori despăgubiri în condițiile legii speciale.

Indiferent de modalitatea de reparație, acestea se stabilesc în cadrul procedurii instituite prin Legea specială nr. 247/2005. Potrivit art. 16 alin. (2 1 ) Capitolul V din Legea nr. 247/2005, dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.

Tribunalul a reținut că în urma stabilirii în mod irevocabil a dreptului notificatorilor la restituirea terenului, unitatea administrativ teritorială după emiterea dispoziției de restituire va transmite dosarul prefecturii pentru emiterea avizului de legalitate și ulterior urmând a se urma procedura stabilită de Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea acelor măsuri reparatorii asupra cărora își exprimă acordul notificatorii. Având în vedere că prin pct. 2 și pct. 3 din ordinul atacat au fost respinse solicitările notificatorilor pentru o diferență de teren de 750 mp și a fost constatat că notificările din 2001 au rămas fără obiect, se impune anularea în parte a ordinului în vederea emiterii unei noi dispoziții care să recunoască notificatorilor dreptul la restituirea în natură pentru suprafața delimitată de expert în varianta 2 posibil de restituit în natură, pentru suprafața ce va fi în indiviziune și pentru restul suprafeței în echivalent.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul a declarat recurs (recalificat apel prin încheierea din 24 septembrie 2013). În motivarea căii de atac, s-a arătat că în mod greșit prima instanță a reținut că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 326/1949, întrucât actul menționat nu este unul propriu-zis de naționalizare, că instanța nu a stabilit modul în care imobilul a fost preluat de stat și mai ales dacă acesta a fost preluat de la I.S.M., iar faptul că din probele administrate a reieșit transmiterea imobilului între instituțiile de la acea vreme reprezintă o dovadă indirectă iar prin raportare la art. 3 din Legea nr. 10/2001 calitatea procesuală activă a reclamanților nu a fost stabilită cu exactitate.

În opinia apelantului, instanța de fond ar fi trebuit să stabilească pe baza probelor calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, precum și calitatea de proprietară a autoarei I.S.M. pentru suprafața de teren de 8787 mp. Chiar din motivarea deciziei civile nr. 521 R/2005 a Curții de apel Pitești reiese că reclamantele nu au făcut dovada titlului de proprietate în baza căruia revendică. A mai susținut apelantul că, în temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în lipsa unor dovezi concrete cu privire la calitatea de persoane îndreptățite la restituirea terenului, acesta are în continuare regim de proprietate publică, iar în motivarea deciziei nr. 1458 din 2 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Intimații nu au formulat întâmpinare. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale prin decizia civilă nr. 162 A din 22 octombrie 2012 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește prima critică formulată în apel, se constată că, potrivit art. 3.1 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, „în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se găsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element, faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă”.

Prin urmare, transmiterea între instituțiile statului a imobilului, astfel cum reiese din înscrisurile de la dosar, generează, în favoarea persoanei care a formulat notificarea, o prezumție de preluare abuzivă și revenea intimatului însuși sarcina de a răsturna această prezumție, ceea ce însă nu s-a întâmplat în speță. În ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamanților, s-a constatat, pe de o parte, că prin ordinul atacat li s-a restituit acestora, în parte, imobilul solicitat de pe urma autoarei I.S.M., astfel încât, în ceea ce privește calitatea acestora de succesori ai autoarei, aceasta a fost recunoscută de intimat însuși. Referitor la drepturile autoarei reclamanților asupra imobilului, se constată că prima instanță a analizat titlurile de proprietate prezentate de reclamanți, respectiv, tranzacția autentificată din 1926 prin care văduvei I.S.M.

îi este recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului situat în cătunul P. compus din teren de 6200 mp cumpărat prin act autentificat din 14 iulie 1916 de Judecătoria Rurală ocol Buzău, actul de vânzare din 1 decembrie 1931 prin care I.S.M. a cumpărat terenul de cca. 1600 mp din fața vilei sale din sat P. și actul de vânzare din 7 martie 1938 prin care I.S.M. a cumpărat 2500 mp teren vecin la răsărit cu alt teren al cumpărătoarei, iar intimatul nu aduce nici un argument de fapt sau de drept pentru care înscrisurile menționate nu ar face pe deplin dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamanților asupra imobilului.

În fine, în ceea ce privește pretinsa afirmație a instanței de recurs din cuprinsul deciziei civile nr. 1458 din 2 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de apelant, se arată următoarele: „prin sentința primei instanțe s-a reținut, cu referire la litigiul anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat lipsa dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Numai că nu s-au redat integral considerentele hotărârii de recurs pronunțată în litigiul anterior, avute în vedere de prima instanță, prin care s-a reținut că dovada proprietății nu s-a făcut în sensul dispozițiilor Legii nr. 18/1991, în temeiul căreia aceasta ar fi trebuit constituită/reconstituită”.

Prin urmare, în nici un caz instanța de recurs nu a statuat în mod irevocabil, astfel cum susține intimatul, asupra lipsei dovezii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ci doar a citat considerentele sentinței pronunțate în ciclul procesual anterior, evidențiind tocmai lipsa unei autorități de lucru judecat, față de faptul lipsei unei identități de cauză, în sensul că dreptul de proprietate fusese analizat exclusiv în condițiile Legii nr. 18/1991, iar nu și conform Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căreia a susținut următoarele critici de nelegalitate.

Decretul nr. 326/1949 nu reprezintă un decret propriu-zis de naționalizare, astfel că instanța de apel nu a stabilit modul în care statul a preluat imobilul și mai ales dacă acest imobil a fost preluat de la autoarea I.S.M. O altă critică se referă la faptul că art. 2 din ordinul Autoritatea Națională pentru Tineret din 1 noiembrie 2013, prevedea că în urma restituirii suprafeței de 452,16 mp, până la diferența de 750 mp, reprezintă un teren necesar bunei desfășurări a activității Centrului de Agrement C., motiv pentru care ordinul menționat stabilea că va înainta dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, articol asupra căruia nicio instanță nu s-a pronunțat. În concluzie, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei și menținerea ordinului din 1 noiembrie 2013 emis de Autoritatea Națională pentru Tineret.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat urmând a fi respins în considerarea celor ce succed: Atât în etapa administrativă a procedurii, cât și în cea judiciară, reclamantele-intimate au anexat notificării actele ce le atestă calitatea de moștenitori ai autoarei I.S.M., precum și, în ce privește dreptul de proprietate asupra imobilului teren, așa cum rezultă din tranzacția autentificată sub din 1926, actul de vânzare autentificat în 3 mai 1930, actul de vânzare autentificat din 1 decembrie 1931 și actul autentificat din 7 martie 1938. Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată și Normelor metodologice aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă. Este de asemenea dovedită împrejurarea că terenul în litigiu, obiect al notificării este deținut de recurenta-pârâtă care nu a indicat actul normativ sau de autoritate în temeiul căruia imobilul a ajuns în detenția sa. În aceste condiții, critica recurentului-pârât că actul de preluare a imobilului, respectiv Decretul nr. 326/1949 nu este unul de preluare abuzivă, este nefondat de vreme ce nu a răsturnat această prezumție. Pe de altă parte, prin emiterea ordinului din 1 noiembrie 2007, Autoritatea Națională pentru Tineret a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii a reclamanților-intimați.

Nefondată este și critica referitoare la faptul că prin art. 2 din ordinul din 1 noiembrie 2007 se preciza că, în urma restituirii suprafeței de teren de 452,16 mp până la diferența în suprafață de 750 mp, reprezintă un teren necesar bunei desfășurări a activității Centrului de Agrement C., motiv pentru care dosarul va fi înaintat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, articol asupra căruia instanța nu s-a pronunțat, întrucât o astfel de critică nu a fost formulată în apel. Cu toate acestea, instanța de fond s-a pronunțat prin dispozitivul sentinței civile nr. 1045 din 17 mai 2013, anulând pct. 2 și pct. 3 din ordinul din 1 noiembrie 2007 emis de Autoritatea Națională pentru Tineret.

Așa fiind, recursul formulat va fi respins conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului, împotriva deciziei nr. 162/A din 22 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 mai 2014.