ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1458/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1458/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

A

supra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

decizia civilă nr. nr. 182 A din 11 martie 2010, Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de apelantele reclamante T.L.A., C.M. și S.M.

împotriva sentinței civile nr. 449 din 30 martie 2009 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât

Ministerul Tineretului și Sportului.

Pentru a

pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 45418/3/2007 la data de 17 decembrie 2007 pe rolul

Tribunalului București, secția a III a civilă, reclamantele T.L.A., C.M. și

S.M. au formulat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru

Tineret plângere împotriva Ordinului nr. 1496 din 01 noiembrie 2007 emis de

pârâtă, solicitând anularea în parte a acestuia, obligarea pârâtului la

restituirea în natură a terenului de 8787 mp situat în județul Vâlcea, iar

pentru ipoteza imposibilității de restituire în natură, obligarea pârâtei la

emiterea unui ordin de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru

diferența de teren imposibil de restituit în natură până la 8787 mp.

Reclamanții

consideră că acest ordin este nelegal, deoarece terenul a fost preluat de la

autorii lor fără niciun titlu, iar în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, este în continuare proprietatea lor, singura soluție fiind restituirea

în natură, deoarece un refuz de restituire in natură echivalează cu o

expropriere prin ordinul atacat. Se mai arată că terenul liber și care poate fi

restituit în natură este mult mai mare decât terenul restituit prin ordinul

atacat, iar art. 16 din Legea nr. 10/2001 impune restituirea în natură. Chiar

și în situația imposibilității restituirii în natură, pârâta avea obligația de

a oferi măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența până la 8787 mp,

iar nu numai până la 750 mp.

La data

de 20 martie 2008, reclamantele au depus o precizare a cererii de chemare în

judecată, prin care au arătat că, în ceea ce privește capătul de cerere având

ca obiect anularea parțială a Ordinului nr. 1496/2007, se solicită anularea

integrală a art. 2 și art. 3 și anularea parțială a art. 1 din ordinul atacat,

numai cu privire la cuantumul și vecinătățile suprafeței restituite în natură.

Prin

sentința civilă nr. 449 din 30 martie 2009, Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a respins contestația formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a constatat că prin notificările nr. 655/2001,

65612001 și 656b/2001, reclamanții au solicitat restituirea în natură în temeiul

Legii nr. 10/2001 a imobilului compus din teren de 8787 mp și clădire de 390

mp, situate în localitatea județul Vâlcea.

Prin

notificarea nr. 166/2001, aceștia au solicitat restituirea în natură a

suprafeței de teren de 750 mp aferentă clădirii "Vilă Centrală"

(P+2+M), ce face obiectul deciziei civile nr. 523/2001 a Curții de Apel

Pitești.

Prin

decizia civilă nr. 523/2001 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, irevocabilă,

a fost admis recursul formulat de pârâta Administrația Taberelor Școlare

Vâlcea, a fost casată decizia civilă nr. 2052 din 27 septembrie 2000 pronunțată

de Tribunalul Vâlcea și a fost obligată pârâta să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie reclamantelor imobilul construcție denumit "Vilă

Centrală" (P+2+M).

S-a

reținut că reclamantele nu au făcut dovada titlului de proprietate în baza

căruia revendică terenul, că, indiferent de modul cum a fost preluat terenul,

în speță erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991, iar în cadrul

procedurii prevăzute de această lege, era necesar ca reclamantele să se poată

folosi de actele primare pe care le dețineau, dar, în cauză, reclamantele nu au

făcut dovada că s-ar fi adresat cu vreo cerere în acest sens organelor

abilitate cu reconstituirea dreptului de proprietate.

Prin

ordinul nr. 1496 din 01 noiembrie 2007 emis de Autoritatea Națională pentru

Tineret, prin art. 1, a fost restituit în natură către reclamanți imobilul

teren de 452,16 mp situat în județul Vâlcea, cuprinzând terenul de sub casă de

192,16 mp și teren liber.

La

articolul 2, se arată că pentru diferența de teren până la 750 mp ocupată cu

aleile de acces la clădirile din perimetrul Centrului de Agrement pentru

Tineret Căciulata, se va înainta dosarul pentru stabilirea și acordarea de

despăgubiri la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Ordinul

atacat a soluționat practic 4 notificări formulate de reclamanți, dintre care 3

aveau același conținut, referindu-se la terenul de 8787 mp și clădirea de 390

mp, situate în localitatea Călimănești, județul Vâlcea, notificarea nr.166/2001

referindu-se la suprafața de teren de 750 mp aferentă clădirii "Vilă

Centrală" (P+2+M), de la aceeași adresă.

Decizia

civilă amintită mai sus are autoritate de lucru judecat sub aspectul

nedovedirii dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului în

suprafață de 8.787 mp, astfel încât cele 3 notificări formulate de reclamanți

cu privire la acest teren sunt neîntemeiate. Sub acest aspect, dispozițiile de

la art. 3 din ordinul contestat, chiar dacă se referă la rămânerea fără obiect

a notificărilor (care sunt ulterioare rămânerii irevocabile a acestei hotărâri

judecătorești), sunt de menținut, cât timp față de considerentele acestei

hotărâri judecătorești, nicio instituție nu mai putea reține faptul că

reclamanții au dovedit dreptul de proprietate asupra acestui teren.

Cât

privește soluția dată notificării nr. 166/2001, prin raportul de expertiză

topografică întocmit prin comisie rogatorie, s-au propus două variante de

restituire în natură, dar ambele au avut în vedere suprafața totală de 8787 mp

solicitată de reclamanți.

Reclamanții

au drept la restituire numai cu privire la suprafața de 750 mp, așa cum a

reținut și pârâta cu ocazia soluționării notificării. Cât privește modalitatea

de restituire, în natură sau prin echivalent, s-a constatat că diferența de 300

mp dintre suprafața acordată deja de 452,16 mp și cea solicitată de 750 mp a

fost identificată de expert prin indicarea mai multor parcele, în suprafețe de

32,49 mp, 18,15 mp, 144,60 mp, 111,48 mp. Astfel, dincolo de aspectul unei

parcelări excesive a proprietății, tribunalul a reținut ca impediment la

restituirea în natură și a acestor suprafețe faptul că s-ar aduce dificultăți

suplimentare exploatării centrului de recreație pentru copii, existent în

apropiere, față de aspectul existenței căilor de acces ale acestei baze

educative pe tot terenul identificat de expert.

Împotriva

sentinței au formulat apel contestatorii, în analiza căruia instanța a reținut

următoarele:

Pricina

soluționată prin decizia civilă nr. 523/R din 01 martie 2001 pronunțată de

Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a purtat, deopotrivă, asupra „terenului

aferent construcției”, cu privire la care instanța a stabilit că reclamantele

„nu au făcut dovada titlului de proprietate în baza căruia îl revendică”.

Hotărârea

anterioară a stat la baza sentinței tribunalului, prin care a fost respinsă

contestația promovată în cauză, reținându-se că decizia civilă arătată prezintă

autoritate de lucru judecat sub aspectul nedovedirii dreptului de proprietate

al reclamantelor asupra terenului în discuție.

În

legătură cu suprafața de teren aferentă construcției (vilă) retrocedată prin

hotărâre judecătorească au fost valorificate dispozițiile Legii nr. 10/2001,

act normativ special de reparație, aspect ce rezultă din conținutul ordinului

contestat pe calea acțiunii pendinte.

De

altfel, prin ordinul menționat, unitatea deținătoare (intimata – pârâtă) a

recunoscut petenților calitatea de persoane îndreptățite pentru suprafața de

750 mp teren (suprafața de 452,16 mp fiind restituită în natură).

În

privința diferenței până la întreaga suprafață de teren de 8.787 mp, la care se

face referire în contestația promovată, cum corect s-a stabilit în cuprinsul

deciziei civile nr. 523/R din 01 martie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Pitești,

secția civilă, erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991, astfel că actele

primare deținute de reclamante în justificarea calității de proprietar trebuiau

să fie valorificate în scopul producerii efectelor juridice scontate, strict în

cadrul procedurii prevăzute în acest sens de legea specială (legea fondului

funciar).

Conform

dispozițiilor Legii nr. 18/1991, pentru reconstituirea (constituirea) dreptului

de proprietate asupra terenului ce constituie obiect al reglementării (cum este

și cazul în speță) persoana interesată se adresează cu cerere comisiei, or în

cauză, soluționând în fond acțiunea în revendicare, Curtea de Apel Pitești a

stabilit că această condiție esențială nu a fost îndeplinită.

Din

această perspectivă, cu privire la suprafața de teren ce intră sub incidența

Legii nr. 18/1991, nu se poate reține că petentele probează existența dreptului

de proprietate, dat fiind că cerința legală privind solicitarea persoanei

îndreptățite, deși formală, se repercutează

ope legis

asupra substanței

dreptului.

Ca atare,

nu poate fi primită critica referitoare la soluționarea cererii de revendicare

privind suprafața de teren în integralitate, exclusiv sub aspectul

admisibilității, după cum nu se poate aprecia că instanțele au refuzat să

analizeze cererea, știrbind astfel accesul liber la justiție consacrat expres

de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenție (CEDO); o atare analiză s-a

realizat cu respectarea limitelor impuse de normele (de procedură și de substanță)

edictate de legiuitor, acesta din urmă fiind îndreptățit să disciplineze

modalitatea în care se asigură reparația.

Dispozițiile

art. 46 din Legea nr. 10/2001 referitoare la suspendarea procedurii speciale

până la soluționarea acțiunii de drept comun promovate și reluarea acesteia de

către persoana îndreptățită ulterior pronunțării unei hotărâri de respingere a

cererii, își găsesc, într-adevăr, aplicabilitate (cum susțin și apelantele) în

legătură însă cu bunuri (imobile) ce fac obiectul de reglementare al actului

normativ de reparație, or, terenul în discuție (diferența între suprafața ce a

constituit obiect al ordinului contestat și suprafața de 8.787 mp) intră sub

incidența Legii nr. 18/1991, astfel cum s-a arătat anterior.

Din

aceleași rațiuni, a apreciat Curtea că nu se poate vorbi nici de aplicațiunea

dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pe de

altă parte, în legătură cu suprafața de teren pentru care s-au propus măsuri

reparatorii prin echivalent în cuprinsul ordinului contestat, în mod corect a

apreciat tribunalul că afectațiune sa actuală și modul de dispunere al

accesului și circulației, astfel cum reiese din cuprinsul raportului de

expertiză, sunt de natură a conduce la concluzia imposibilității de restituire

în natură.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții

T.L.A.,

C.M. și S.M.

, criticând-o, în esență, pentru următoarele motive:

1.

Considerentele deciziei exced limitele cererii de apel si chiar limitele

hotărâri apelate, deoarece s-a reținut că terenul nu face obiectul Legii

10/2001, ci al Legii nr. 18/1991 și că, din acest punct de vedere, întreaga

Lege 10/2001 nu este aplicabilă cauzei, incluzând art. 46 si art. 2 alin. (2),

ceea ce face inutilă analiza pe fond a acestor texte legale.

În acest

fel, instanța a soluționat apelul cu încălcarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 295 alin. (1) și art. 296 C. proc. civ., deoarece a statuat

asupra unei chestiuni care nu făcea obiectul apelului și nici măcar al

sentinței apelate, depășind astfel limitele cererii de apel, ceea ce le-a creat

o situație mai grea în propria cale de atac.

Dacă în

hotărârea primei instanțe motivul pentru care nu li se putea restitui imobilul

era faptul că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că nu au dovedit un drept

de proprietate într-o acțiune în revendicare directă, anterioară Legii 10/2001,

instanța de apel a adăugat la acest motiv și faptul că terenul în litigiu face

obiectul Legii 18/1991. Dacă în limitele stabilite de hotărârea primei instanțe

se putea discuta de chestiunea aplicabilității art. 2 alin. (2) și a art. 46

din Legea 10/2001, care înlăturau ipotetica putere de lucru judecat și

permiteau restituirea în natură a terenului în litigiu, în noua situație de

drept stabilită de instanța de apel aplicabilitatea art. 46 din Legea 1/2001

este scoasă în întregime din discuție, ca de altfel întreaga Lege 10/2001. Prin

urmare, situația lor a devenit și mai grea în propria cale de atac.

privește chestiunea legii speciale aplicabile imobilului în litigiu, Curtea de

Apel București a aplicat greșit legea, respectiv art. 8 din Legea 10/2001,

având în vedere că terenul în litigiu a fost în intravilan la data preluării și

este în intravilan și în prezent. Ca urmare, potrivit dispozițiilor art. 8 din

Legea 10/2001, terenul în litigiu face obiectul Legii 10/2001.

terenul ar fi făcut obiectul Legii 18/1991, soluția nu putea fi de respingere a

plângerii, ci de admitere a capătului 1 și de anulare parțială a Ordinului

atacat în ce privește diferența de teren de la 750 mp la 8787 mp. Potrivit art.

V alin. (2) din Titlul I al Legii 247/2005, notificările nesoluționate la data

intrării în vigoare a Legii 247/2005, care au ca obiect terenuri ce fac

obiectul Legii 18/1991, nu se resping, ci se trimit către comisiile locale de

fond funciar. Prin urmare, în situația în care terenul în litigiu face obiectul

Legii 18/1991, ordinul este nelegal deoarece a respins notificarea, în loc să o

trimită către comisia locală de fond funciar competentă.

privește motivul 2 al apelului, au invocat și dispozițiile art. 16 din Legea

10/2001, arătând că potrivit acestui text legal, terenul în litigiu pentru care

s-a propus acordarea de măsuri reparatorii trebuia restituit în natură, cu

obligația lor corelativă de a permite actualilor deținători să mai folosească

imobilul o perioadă de 3 ani sau 5 ani, după caz.

Instanța

de apel nu a analizat acest motiv de apel, neexistând nicio explicație privind

înlăturarea aplicării art. 16 din Legea 10/2001, cu atât mai mult cu cât

afectațiune actuală a terenului este cea care impune restituirea în natură.

Analizând

decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul

este fondat, în considerarea celor ce succed:

primei instanțe s-a reținut, cu referire la litigiul anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat

lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra imobilului teren în litigiu.

Numai că nu s-au redat integral considerentele hotărârii de recurs pronunțată

în litigiul anterior, avute în vedere de prima instanță, prin care s-a reținut

că dovada proprietății nu s-a făcut în sensul dispozițiilor Legii nr. 18/1991,

în temeiul căreia aceasta trebuia să fi fost constituită/reconstituită.

În aceste

condiții, prin analiza făcută cu referire la considerentele deciziei

anterioare, în ceea ce privește regimul juridic apreciat ca fiind aplicabil

terenului, instanța de apel nu a depășit limitele fixate prin cererea de apel

și nici nu le-a creat apelanților o situație mai grea în propria cale de atac,

cu aplicarea art. 295 alin. final și art. 296 C. proc. civ., pentru a fi atrasă

incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.

ceea ce privește însă regimul aplicabil terenului în litigiu, prin cererea de

apel s-a subliniat faptul că obiectul prezentului litigiu este guvernat de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, diferit de primul litigiu, iar în cererea de

recurs s-a insistat asupra faptului că aceasta este situat în intravilan, iar

potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001 face obiectul de reglementare al acestei

legi.

În cauză

s-a reținut că în litigiul anterior s-a stabilit că terenul face obiectul Legii

nr. 18/1991, însă nu toate terenurile susceptibil a intra în domeniul acestei

legi au fost excluse de Legea nr. 10/2001 de a intra sub regimul său de

reglementare.

Astfel,

art. 8 din Legea nr. 10/2001 prevede că

nu intră sub

incidența acestei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data

preluării abuzive sau la data notificării.

Aceasta înseamnă că pentru terenurile situate în intravilan se

aplică regimul Legii nr. 10/2001, inclusiv sub aspect probator.

Cum în cauză nu s-a stabilit situația terenului și nu s-a intrat

în cercetarea fondului în sensul dispozițiilor legale susmenționate de către

niciuna dintre instanțe, Înalta Curte urmează să facă art. 304 pct. 9 și art.

312 alin. (5) C. proc. civ., dispunând admiterea recursului și modificarea

deciziei, iar cu aplicare art. 297 alin. (1) același cod se va admite apelul,

se va desființa sentința și se va trimite cauza pentru rejudecare la același

tribunal, care va avea în vedere și celelalte critici formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanții

T.L.A., C.M.

(decedată) continuat de moștenitorul C.P.R.E. și S.M.

împotriva deciziei

civile nr. 182 A din 11 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică

decizia în sensul că:

Admite

apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 449 din 30 martie

2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Desființează

sentința și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 02 martie 2012.