ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 788/2013

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 decembrie 2008 la Tribunalul Galați sub nr. 8339/121/2008*, reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a solicitat obligarea pârâtei SC S. SA Galați la majorarea corectă a capitalului social cu valoarea terenului cuprinsă în anexa certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 5 mai 2000 de Consiliul Județului Galați, reevaluată conform legislației aplicabile la data efectuării majorării și plata de daune cominatorii în sumă de 100 RON pe zi întârziere în executarea obligației de a face de la data pronunțării hotărârii până la îndeplinirea acesteia.

Tribunalul Galați prin Sentința nr. 174 din 7 noiembrie 2011, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să procedeze la majorarea capitalului social cu suma de 9.419 euro. Totodată, a respins capătul de cerere referitor la plata daunelor cominatorii, ca nefondat. Împotriva acestei decizii ambele părți au declarat apel. Prin Decizia nr. 14/A din 1 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, maritimă și fluvială a admis apelul declarat de pârâta SC S. SA, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că: a respins acțiunea în "obligație de a face" formulată de reclamanta A. București, în contradictoriu cu pârâta SC S. SA, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

Prin aceeași decizie a fost respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași hotărâri, ca fiind nefondat. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut ca, în speță, prescripția a început să curgă în decembrie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002. Prin urmare, dispozițiile legii anterioare, privitoare la termenul de prescripție, rămân mai departe aplicabile, câtă vreme legea nouă (Legea nr. 137/2002) nu cuprinde dispoziții tranzitorii, în sensul că s-ar aplica și prescripțiilor neîmplinite la data intrării ei în vigoare. Așa fiind, instanța a constatat că este aplicabil termenul general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de art. 1 și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termen care, în mod evident era împlinit la data promovării acțiunii de față (29 decembrie 2008 - dosar fond).

Prin urmare, prima critică formulată prin cererea de apel, respectiv că acțiunea promovată de reclamantă era prescrisă, dat fiind și caracterul absolut, de ordine publică al acestei excepții, a fost apreciată ca întemeiată. Instanța de apel a constatat că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2513 din noul C. civ. (Legea nr. 287/2009), potrivit cărora prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Astfel, excepția poate fi invocată pentru prima dată prin cererea de apel, întrucât, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011, procesele și cererile în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale, în vigoare la data când acestea au fost pornite.

Cât privește recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia curge prescripția, motiv de întrerupere prevăzut de art. 18 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, reține că Încheierea judecătorului delegat nr. 15.308 din 10 noiembrie 2009 (dosar fond) este lipsită de relevanță sub acest aspect. Astfel, în cursul soluționării litigiului de față, pârâta a încercat să se conformeze solicitărilor A. și să corecteze operațiunea de majorare a capitalului social, efectuată în anul 2000, însă, prin încheierea sus-arătată, judecătorul delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Galați a respins cererea de efectuare a acestei mențiuni.

Această recunoaștere a dreptului pretins de reclamantă nu poate avea drept consecință întreruperea cursului prescripției extinctive întrucât în anul 2009, prescripția era deja împlinită (încă din decembrie 2003). Față de împrejurarea că s-a constatat întemeiat primul motiv de apel, s-a reținut că a devenit de prisos a analiza și celelalte critici referitoare la greșita aplicare de către judecătorul fondului, a prevederilor art. 32 ind. 2 din O.U.G. nr. 88/1997, la inaplicabilitatea, în speță, a prevederilor actelor normative referitoare la reevaluarea imobilizărilor corporale sau la greșita apreciere a probatoriului administrat. Concret, s-a constatat întemeiată o excepție de fond, care face de prisos cercetarea în fond a pricinii, în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. În ce privește apelul declarat de reclamanta A. s-a reținut că aceasta a înțeles să critice doar modul de soluționare a capătului de cerere subsidiar, referitor la obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii, ca mijloc de constrângere a pârâtei la executarea obligației de a face (a capătului de cerere principal). Cum capătul de cerere principal s-a constatat, prin cele reținute în precedent, a fi prescris, s-a apreciat că a devenit de prisos a mai analiza dacă se pot acorda sau nu daune cominatorii, ca mijloc de a asigura executarea unei prestații pentru care s-a stins dreptul de realizare silită. Împotriva acestei soluții a declarat apel reclamanta A. care a solicitat în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de SC S. SA și menținerea ca temeinică și legală a Sentinței civile nr. 174 din 7 noiembrie 2011. Recurenta a susținut că în mod nelegal a motivat instanța de apel că "termenul de prescripție a început să curgă în decembrie 2000 anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002 ..." și că "... este aplicabil termenul general de prescripție, 3 ani ... în mod evident era împlinit la data promovării acțiunii A.". De asemenea, instanța de fond a aplicat nelegal dispozițiile din Decretul nr. 167/1958, privind motivele de întrerupere a cursului prescripției conform art. 18 alin. (1) lit. a) pentru că nu a luat în considerare efectele juridice de întrerupere a prescripției ale încheierii judecătorului delegat din 10 noiembrie 2009 și demersurile (recunoașterea) intimatei SC S. SA cu privire la dreptul A. prin care în cursul soluționării prezentului litigiu a început să se conformeze solicitărilor A. și să corecteze operațiunea de majorare a capitalului social al societății efectuată în anul 2000. Recurenta a susținut că se poate constata că prin această recunoaștere a dreptului pretins de A., prin care nelegal în anul 2000 a fost majorat capitalul social al societății cu o sumă mai mică decât cea menționată în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor,

și fără a reevalua terenul cu încălcarea dispozițiilor art. 32 ind. 2 O.U.G. nr. 88/1997 și Legii nr. 31/1990 s-a adus un prejudiciu A., și în același timp are drept consecință, întreruperea cursului prescripției extinctive, în condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958. S-a mai învederat că, în mod nelegal a fost admisă excepția prescripției dreptului A. de majorare corectă a capitalului social al societății cu valoarea terenului cuprinsă în anexa certificatului de atestare a dreptului de proprietate, deoarece conform dispozițiilor art. 32 ind. 2 O.U.G. nr. 88/1997 capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului sau al unei unități administrativ-teritoriale, după caz, în schimbul căruia se vor emite acțiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituției publice implicate.

Recurenta a reluat, în cuprinsul recursului apărările pe fondul acțiunii solicitând obligarea la majorarea corectă a capitalului social cu valoarea terenului cuprinsă în anexa certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 5 mai 2000 de Consiliul Județului Galați, reevaluată conform legislației aplicabile la data efectuării majorării precum și obligarea la plata de daune cominatorii în sumă de 100 RON pe zi de întârziere în executarea obligației de a face (astfel cum a fost solicitată la capătul de cerere nr. 1) de la data pronunțării hotărârii până la îndeplinirea acesteia. Intimata a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată A. a solicitat obligarea SC S. SRL la corectarea majorării capitalului social cu valoarea terenurilor transmise în proprietate, prin menționarea altor valori decât cele deja înscrise în actele societății. Cererea reclamantei este formulată după 9 ani de la data realizării operațiunii de majorare deja realizate de S., situație ce impune analiza termenului special de prescripție (1 lună) sau a termenului general (3 ani).

În cauză, reclamanta susține incidența unui caz de întrerupere (recunoaștere) a termenului de prescripție (2009) ce ar fi intervenit după împlinirea termenului de prescripție (2000 - 2003). Înalta Curte de Casație și Justiție va reține că un act de recunoaștere nu poate produce asemenea efecte decât dacă intervine în cursul termenului de prescripție, și nu după împlinirea lui. Pretențiile A. sunt fundamentate pe dispoziții de mult abrogate, ce nu mai pot constitui temeiul unor acțiuni ce s-ar formula în prezent, precum sensul dispozițiilor legale, în vigoare la acel moment, care a fost unul singur: majorarea capitalului social se va face cu "valoarea terenurilor menționate în Certificatul de atestare a dreptului de proprietate" (art. 32 ind.

1 alin. (1) O.U.G. nr. 88/1997). Cu privire la motivul de recurs potrivit căruia instanța de apel, în mod greșit, a admis excepția prescripției și a respins acțiunea A. ca fiind prescrisă (caz de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se va reține că recurenta înțelege să formuleze critici doar cu privire la incidența unui caz de întrerupere a cursului prescripției, ce nu ar fi fost analizat de către instanța de apel. (Cu privire la incidența termenului de prescripție general, de 3 ani, recurenta A. nu formulează critici). Instanța de apel a reținut corect că prescripția a început să curgă din decembrie 2000 și că situației juridice deduse judecății îi este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, conținut de art. 3 din Decretul-Lege nr. 187/1958, termen de prescripție care la data promovării acțiunii era împlinit.

Înalta Curte de Casație și Justiție va reține că reclamanta A. înțelege să critice doar faptul că în cauză era incident un caz de întrerupere a cursului prescripției (un caz de recunoaștere), ce nu ar fi fost avut în vedere de către instanța de apel, însă nu formulează critici cu privire la existența sau inexistența unui termen de prescripție diferit de cel general, de 3 ani, precum nu înțelege să formuleze critici punctuale cu privire la acele considerente din hotărâre prin care instanța a argumentat că nu este incident un caz de întrerupere.

Astfel, instanța de apel, contrar celor susținute de recurentă, a dat o completă motivare prin care a arătat că nu este incident vreun caz de întrerupere a cursului prescripției, având în vedere faptul că "această recunoaștere a dreptului pretins de reclamantă nu poate avea drept consecință întreruperea cursului prescripției extinctive întrucât în anul 2009, prescripția era deja împlinită (încă din decembrie 2003)". Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958: "Prescripția se întrerupe: (a) Prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția". Or, dacă este să apreciem că încheierea judecătorului delegat din 10 noiembrie 2009 și demersurile (recunoașterea) intimatei reprezintă o recunoaștere, atunci aceasta nu a intervenit în cadrul unui termen de prescripție aflat în curs, pentru a putea vorbi de existența unei întreruperi, ci a intervenit cu mult după împlinirea integrală a termenului de prescripție, respectiv în anul 2009, la 8 ani distanță de momentul împlinirii termenului.

În concluzie, cazul de modificare învederat de recurentă este nefondat, având în vedere faptul că instanța de apel a analizat apărările formulate de A. privind incidența unui caz de întrerupere a cursului prescripției (cazul de recunoaștere), precum în mod corect a înlăturat apărările, reținând că termenul de prescripție era de mult împlinit la momentul realizării actelor de care face vorbire recurenta (demersurile judiciare și încheierea judecătorului delegat, din anul 2009), astfel că recunoașterea nu a intervenit în cursul termenului, ci ulterior acestuia, nefiind îndeplinite cerințele art. 18 alin. (1) din Decretul nr. 187/1958. Este nefondată și critica potrivit căreia "în susținerea recursului, în situația admiterii motivului de recurs invocat mai sus, să constatați că acțiunea A. este temeinică și legală". Recurenta A. nu a înțeles să își încadreze în mod riguros criticile în cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., precum nici proiectul de dispozitiv propus instanței de recurs nu este riguros întocmit. Astfel, deși cauza se află în stadiul procesual al recursului, după parcurgerea fondului și a apelului, recurenta își reia apărările precum în fața instanței de fond, arătând că acțiunea sa este temeinică și legală fără nicio referire la considerentele reținute de instanța de apel. Or, instanța de apel, după ce a analizat și a constatat că apărările privind incidența prescripției extinctive sunt întemeiate, reține că: "a devenit de prisos a analiza și celelalte critici referitoare la greșita aplicare de către judecătorul fondului, a prevederilor art. 32 ind. 2 din O.U.G. nr. 38/1997, (inaplicabilitatea în speță a prevederilor actelor normative referitoare la reevaluarea imobilizărilor corporale sau la greșita apreciere a probatoriului administrat.

Concret, s-a constatat întemeiată o excepție de fond care face de prisos cercetarea în fond a pricinii, în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ." (Hotărârea instanței de apel). Având în vedere considerentele instanței de apel, care s-a oprit doar asupra dezlegării excepției prescripției dreptului material la acțiune, de ordin procedural, nu se poate solicita Înaltei Curți să realizeze o judecată a cauzei în primă și ultimă instanță asupra acestei probleme de fond, iar soluția ce s-ar impune ar fi cea a casării cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel. Și aceasta, doar în situația în care ar fi fost găsite întemeiate criticile reclamantei A. din primul motiv de recurs.

Cât privește criticile privind soluția instanței de apel pronunțată asupra apelului declarat de A. privind capătul de cerere pentru acordarea de daune cominatorii, instanța de apel s-a pronunțat în mod corect în sensul respingerii apelului formulat de A. în ceea ce privește soluția de respingere a daunelor cominatorii pronunțată de instanța de fond. Propriu-zis, instanța de apel, găsind întemeiate apărările privind excepția prescripției dreptului material la acțiune, a apreciat că a devenit de prisos a mai analiza dacă se pot acorda sau nu daune cominatorii, ca mijloc de a asigura executarea unei prestații pentru care s-a stins dreptul de realizare silită.

Astfel, considerăm că nici asupra acestui aspect nu se poate pronunța instanța de recurs, ci, în condiția în care ar găsi întemeiate apărările de la primul motiv de recurs (incidența cazului de recunoaștere), instanța de recurs ar urma să dispună casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să se pronunțe asupra celorlalte aspecte. Deși A. formulează critici în fața instanței de recurs privind soluția pronunțată asupra daunelor cominatorii, solicită doar menținerea ca temeinică și legală a soluției instanței de fond (prin care au fost respinse daunele cominatorii solicitate). Având în vedere că în cauză nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., respectiv instanța de apel s-a pronunțat asupra apărărilor reclamantei A. privind incidența unui caz de întrerupere a cursului prescripției și cazul învederat nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 187/1958 și având în vedere faptul că analiza primului motiv de recurs, a temeiniciei acestuia, face inutilă cercetarea celorlalte critici formulate de recurentă, pentru considerentele reținute, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de reclamanta A. București împotriva Deciziei nr. 14/A din 1 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, maritimă și fluvială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A. București împotriva Deciziei nr. 14/A din 1 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, maritimă și fluvială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2013. Procesat de GGC - CL