ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 788/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 788/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată
înregistrată la data de 30 decembrie 2008 la Tribunalul Galați sub nr.
8339/121/2008*, reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
a solicitat obligarea pârâtei SC S. SA Galați la majorarea corectă a capitalului
social cu valoarea terenului cuprinsă în anexa certificatului de atestare a
dreptului de proprietate emis la data de 5 mai 2000 de Consiliul Județului
Galați, reevaluată conform legislației aplicabile la data efectuării majorării
și plata de daune cominatorii în sumă de 100 RON pe zi întârziere în executarea
obligației de a face de la data pronunțării hotărârii până la îndeplinirea
acesteia.
Tribunalul Galați
prin Sentința nr. 174 din 7 noiembrie 2011, a admis în parte acțiunea și a
obligat pârâta să procedeze la majorarea capitalului social cu suma de 9.419
euro. Totodată, a respins capătul de cerere referitor la plata daunelor
cominatorii, ca nefondat.
Împotriva acestei
decizii ambele părți au declarat apel.
Prin Decizia nr. 14/A
din 1 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă,
maritimă și fluvială a admis apelul declarat de pârâta SC S. SA, a schimbat în
tot sentința apelată în sensul că: a respins acțiunea în "obligație de a
face" formulată de reclamanta A. București, în contradictoriu cu pârâta SC
S. SA, ca fiind prescris dreptul material la acțiune. Prin aceeași decizie a
fost respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași hotărâri, ca
fiind nefondat.
Pentru a pronunța
această soluție, instanța de apel a reținut ca, în speță, prescripția a început
să curgă în decembrie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002.
Prin urmare, dispozițiile legii anterioare, privitoare la termenul de
prescripție, rămân mai departe aplicabile, câtă vreme legea nouă (Legea nr.
137/2002) nu cuprinde dispoziții tranzitorii, în sensul că s-ar aplica și
prescripțiilor neîmplinite la data intrării ei în vigoare.
Așa fiind, instanța a
constatat că este aplicabil termenul general de prescripție, de 3 ani, prevăzut
de art. 1 și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termen care, în mod
evident era împlinit la data promovării acțiunii de față (29 decembrie 2008 -
dosar fond).
Prin urmare, prima
critică formulată prin cererea de apel, respectiv că acțiunea promovată de
reclamantă era prescrisă, dat fiind și caracterul absolut, de ordine publică al
acestei excepții, a fost apreciată ca întemeiată.
Instanța de apel a
constatat că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2513 din noul C.
civ. (Legea nr. 287/2009), potrivit cărora prescripția poate fi opusă numai în
primă instanță, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile
sunt legal citate. Astfel, excepția poate fi invocată pentru prima dată prin
cererea de apel, întrucât, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011, procesele
și cererile în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil
se soluționează în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și
procedurale, în vigoare la data când acestea au fost pornite.
Cât privește
recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia curge prescripția, motiv
de întrerupere prevăzut de art. 18 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958,
reține că Încheierea judecătorului delegat nr. 15.308 din 10 noiembrie 2009
(dosar fond) este lipsită de relevanță sub acest aspect. Astfel, în cursul
soluționării litigiului de față, pârâta a încercat să se conformeze
solicitărilor A. și să corecteze operațiunea de majorare a capitalului social,
efectuată în anul 2000, însă, prin încheierea sus-arătată, judecătorul delegat
la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Galați a respins cererea de efectuare a
acestei mențiuni. Această recunoaștere a dreptului pretins de reclamantă nu
poate avea drept consecință întreruperea cursului prescripției extinctive
întrucât în anul 2009, prescripția era deja împlinită (încă din decembrie
2003).
Față de împrejurarea
că s-a constatat întemeiat primul motiv de apel, s-a reținut că a devenit de
prisos a analiza și celelalte critici referitoare la greșita aplicare de către
judecătorul fondului, a prevederilor art. 32 ind. 2 din O.U.G. nr. 88/1997, la
inaplicabilitatea, în speță, a prevederilor actelor normative referitoare la
reevaluarea imobilizărilor corporale sau la greșita apreciere a probatoriului
administrat. Concret, s-a constatat întemeiată o excepție de fond, care face de
prisos cercetarea în fond a pricinii, în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc.
civ.
În ce privește apelul
declarat de reclamanta A. s-a reținut că aceasta a înțeles să critice doar
modul de soluționare a capătului de cerere subsidiar, referitor la obligarea
pârâtei la plata de daune cominatorii, ca mijloc de constrângere a pârâtei la
executarea obligației de a face (a capătului de cerere principal).
Cum capătul de cerere
principal s-a constatat, prin cele reținute în precedent, a fi prescris, s-a
apreciat că a devenit de prisos a mai analiza dacă se pot acorda sau nu daune
cominatorii, ca mijloc de a asigura executarea unei prestații pentru care s-a
stins dreptul de realizare silită.
Împotriva acestei
soluții a declarat apel reclamanta A. care a solicitat în conformitate cu
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. admiterea recursului, modificarea în
tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de SC S. SA și
menținerea ca temeinică și legală a Sentinței civile nr. 174 din 7 noiembrie
2011.
Recurenta a susținut
că în mod nelegal a motivat instanța de apel că "termenul de prescripție a
început să curgă în decembrie 2000 anterior intrării în vigoare a Legii nr.
137/2002 ..." și că "... este aplicabil termenul general de
prescripție, 3 ani ... în mod evident era împlinit la data promovării acțiunii
A.".
De asemenea, instanța
de fond a aplicat nelegal dispozițiile din Decretul nr. 167/1958, privind
motivele de întrerupere a cursului prescripției conform art. 18 alin. (1) lit.
a) pentru că nu a luat în considerare efectele juridice de întrerupere a
prescripției ale încheierii judecătorului delegat din 10 noiembrie 2009 și
demersurile (recunoașterea) intimatei SC S. SA cu privire la dreptul A. prin
care în cursul soluționării prezentului litigiu a început să se conformeze
solicitărilor A. și să corecteze operațiunea de majorare a capitalului social
al societății efectuată în anul 2000.
Recurenta a susținut
că se poate constata că prin această recunoaștere a dreptului pretins de A.,
prin care nelegal în anul 2000 a fost majorat capitalul social al societății cu
o sumă mai mică decât cea menționată în certificatul de atestare a dreptului de
proprietate asupra terenurilor, și fără a reevalua terenul cu încălcarea
dispozițiilor art. 32 ind. 2 O.U.G. nr. 88/1997 și Legii nr. 31/1990 s-a adus
un prejudiciu A., și în același timp are drept consecință, întreruperea
cursului prescripției extinctive, în condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din
Decretul nr. 167/1958.
S-a mai învederat că,
în mod nelegal a fost admisă excepția prescripției dreptului A. de majorare
corectă a capitalului social al societății cu valoarea terenului cuprinsă în
anexa certificatului de atestare a dreptului de proprietate, deoarece conform
dispozițiilor art. 32 ind. 2 O.U.G. nr. 88/1997 capitalul social se majorează
de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al
statului sau al unei unități administrativ-teritoriale, după caz, în schimbul
căruia se vor emite acțiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituției
publice implicate.
Recurenta a reluat,
în cuprinsul recursului apărările pe fondul acțiunii solicitând obligarea la
majorarea corectă a capitalului social cu valoarea terenului cuprinsă în anexa
certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 5 mai
2000 de Consiliul Județului Galați, reevaluată conform legislației aplicabile
la data efectuării majorării precum și obligarea la plata de daune cominatorii
în sumă de 100 RON pe zi de întârziere în executarea obligației de a face
(astfel cum a fost solicitată la capătul de cerere nr. 1) de la data
pronunțării hotărârii până la îndeplinirea acesteia.
Intimata a depus la
dosar întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte de
Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor
formulate, va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Prin cererea de
chemare în judecată A. a solicitat obligarea SC S. SRL la corectarea majorării
capitalului social cu valoarea terenurilor transmise în proprietate, prin
menționarea altor valori decât cele deja înscrise în actele societății. Cererea
reclamantei este formulată după 9 ani de la data realizării operațiunii de
majorare deja realizate de S., situație ce impune analiza termenului special de
prescripție (1 lună) sau a termenului general (3 ani).
În cauză, reclamanta
susține incidența unui caz de întrerupere (recunoaștere) a termenului de
prescripție (2009) ce ar fi intervenit după împlinirea termenului de prescripție
(2000 - 2003).
Înalta Curte de
Casație și Justiție va reține că un act de recunoaștere nu poate produce
asemenea efecte decât dacă intervine în cursul termenului de prescripție, și nu
după împlinirea lui.
Pretențiile A. sunt
fundamentate pe dispoziții de mult abrogate, ce nu mai pot constitui temeiul
unor acțiuni ce s-ar formula în prezent, precum sensul dispozițiilor legale, în
vigoare la acel moment, care a fost unul singur: majorarea capitalului social
se va face cu "valoarea terenurilor menționate în Certificatul de atestare
a dreptului de proprietate" (art. 32 ind. 1 alin. (1) O.U.G. nr. 88/1997).
Cu privire la motivul
de recurs potrivit căruia instanța de apel, în mod greșit, a admis excepția
prescripției și a respins acțiunea A. ca fiind prescrisă (caz de modificare
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se va reține că recurenta înțelege să
formuleze critici doar cu privire la incidența unui caz de întrerupere a
cursului prescripției, ce nu ar fi fost analizat de către instanța de apel. (Cu
privire la incidența termenului de prescripție general, de 3 ani, recurenta A.
nu formulează critici).
Instanța de apel a
reținut corect că prescripția a început să curgă din decembrie 2000 și că
situației juridice deduse judecății îi este aplicabil termenul general de
prescripție de 3 ani, conținut de art. 3 din Decretul-Lege nr. 187/1958, termen
de prescripție care la data promovării acțiunii era împlinit.
Înalta Curte de
Casație și Justiție va reține că reclamanta A. înțelege să critice doar faptul
că în cauză era incident un caz de întrerupere a cursului prescripției (un caz
de recunoaștere), ce nu ar fi fost avut în vedere de către instanța de apel,
însă nu formulează critici cu privire la existența sau inexistența unui termen
de prescripție diferit de cel general, de 3 ani, precum nu înțelege să
formuleze critici punctuale cu privire la acele considerente din hotărâre prin
care instanța a argumentat că nu este incident un caz de întrerupere.
Astfel, instanța de
apel, contrar celor susținute de recurentă, a dat o completă motivare prin care
a arătat că nu este incident vreun caz de întrerupere a cursului prescripției,
având în vedere faptul că "această recunoaștere a dreptului pretins de
reclamantă nu poate avea drept consecință întreruperea cursului prescripției
extinctive întrucât în anul 2009, prescripția era deja împlinită (încă din
decembrie 2003)".
Potrivit art. 16 din
Decretul nr. 167/1958: "Prescripția se întrerupe:
(a) Prin
recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia
curge prescripția".
Or, dacă este să
apreciem că încheierea judecătorului delegat din 10 noiembrie 2009 și
demersurile (recunoașterea) intimatei reprezintă o recunoaștere, atunci aceasta
nu a intervenit în cadrul unui termen de prescripție aflat în curs, pentru a
putea vorbi de existența unei întreruperi, ci a intervenit cu mult după
împlinirea integrală a termenului de prescripție, respectiv în anul 2009, la 8
ani distanță de momentul împlinirii termenului.
În concluzie, cazul
de modificare învederat de recurentă este nefondat, având în vedere faptul că
instanța de apel a analizat apărările formulate de A. privind incidența unui
caz de întrerupere a cursului prescripției (cazul de recunoaștere), precum în
mod corect a înlăturat apărările, reținând că termenul de prescripție era de
mult împlinit la momentul realizării actelor de care face vorbire recurenta
(demersurile judiciare și încheierea judecătorului delegat, din anul 2009),
astfel că recunoașterea nu a intervenit în cursul termenului, ci ulterior
acestuia, nefiind îndeplinite cerințele art. 18 alin. (1) din Decretul nr.
187/1958.
Este nefondată și
critica potrivit căreia "în susținerea recursului, în situația admiterii
motivului de recurs invocat mai sus, să constatați că acțiunea A. este temeinică
și legală".
Recurenta A. nu a
înțeles să își încadreze în mod riguros criticile în cazurile de casare sau
modificare prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., precum nici
proiectul de dispozitiv propus instanței de recurs nu este riguros întocmit.
Astfel, deși cauza se
află în stadiul procesual al recursului, după parcurgerea fondului și a
apelului, recurenta își reia apărările precum în fața instanței de fond,
arătând că acțiunea sa este temeinică și legală fără nicio referire la
considerentele reținute de instanța de apel.
Or, instanța de apel,
după ce a analizat și a constatat că apărările privind incidența prescripției
extinctive sunt întemeiate, reține că: "a devenit de prisos a analiza și
celelalte critici referitoare la greșita aplicare de către judecătorul
fondului, a prevederilor art. 32 ind. 2 din O.U.G. nr. 38/1997,
(inaplicabilitatea în speță a prevederilor actelor normative referitoare la
reevaluarea imobilizărilor corporale sau la greșita apreciere a probatoriului
administrat. Concret, s-a constatat întemeiată o excepție de fond care face de
prisos cercetarea în fond a pricinii, în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc.
civ." (Hotărârea instanței de apel).
Având în vedere
considerentele instanței de apel, care s-a oprit doar asupra dezlegării
excepției prescripției dreptului material la acțiune, de ordin procedural, nu
se poate solicita Înaltei Curți să realizeze o judecată a cauzei în primă și
ultimă instanță asupra acestei probleme de fond, iar soluția ce s-ar impune ar
fi cea a casării cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel. Și aceasta,
doar în situația în care ar fi fost găsite întemeiate criticile reclamantei A.
din primul motiv de recurs.
Cât privește
criticile privind soluția instanței de apel pronunțată asupra apelului declarat
de A. privind capătul de cerere pentru acordarea de daune cominatorii, instanța
de apel s-a pronunțat în mod corect în sensul respingerii apelului formulat de
A. în ceea ce privește soluția de respingere a daunelor cominatorii pronunțată
de instanța de fond.
Propriu-zis, instanța
de apel, găsind întemeiate apărările privind excepția prescripției dreptului
material la acțiune, a apreciat că a devenit de prisos a mai analiza dacă se
pot acorda sau nu daune cominatorii, ca mijloc de a asigura executarea unei
prestații pentru care s-a stins dreptul de realizare silită.
Astfel, considerăm că
nici asupra acestui aspect nu se poate pronunța instanța de recurs, ci, în
condiția în care ar găsi întemeiate apărările de la primul motiv de recurs
(incidența cazului de recunoaștere), instanța de recurs ar urma să dispună
casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să se
pronunțe asupra celorlalte aspecte.
Deși A. formulează
critici în fața instanței de recurs privind soluția pronunțată asupra daunelor
cominatorii, solicită doar menținerea ca temeinică și legală a soluției
instanței de fond (prin care au fost respinse daunele cominatorii solicitate).
Având în vedere că în
cauză nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304
pct. 9 C. proc. civ., respectiv instanța de apel s-a pronunțat asupra
apărărilor reclamantei A. privind incidența unui caz de întrerupere a cursului
prescripției și cazul învederat nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 16
alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 187/1958 și având în vedere faptul că
analiza primului motiv de recurs, a temeiniciei acestuia, face inutilă
cercetarea celorlalte critici formulate de recurentă, pentru considerentele
reținute, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de
reclamanta A. București împotriva Deciziei nr. 14/A din 1 martie 2012
pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, maritimă și
fluvială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanta A. București împotriva Deciziei nr. 14/A din 1 martie
2012 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, maritimă și
fluvială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 27 februarie 2013.
Procesat de GGC - CL