ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7744/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Bihor la data de 10 noiembrie 2006 Direcția Generală de Pașapoarte

a solicitat a se dispune restrângerea dreptului la liberă circulație al pârâtei

C.C. în statele Uniunii Europene, pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

În motivarea acțiunii s-a arătat că

pârâta a fost returnată din Belgia la data de 28 iulie 2006 în baza Acordului

de readmisie încheiat de România cu această țară, fiindu-i deci aplicabile

prevederile art. 38 lit. a) și art. 52 din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 319/C din

13 martie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă, acțiunea a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că prevederile art. 52 din Legea nr. 248/2005 și-au încetat

aplicabilitatea după data de 1 ianuarie 2007 când România a devenit membră

U.E., devenind aplicabile dispozițiile art. 2 pct. 1, 2 și 3 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanta a declarat apel împotriva

acestei sentințe, susținând că nici autoritățile și nici instanțele române nu

au competența de a cenzura actele și măsurile dispuse de autoritățile belgiene,

măsura expulzării fiind de natură să facă dovada deplină că pârâta în cauză nu

a respectat condițiile de intrarea și de ședere în Belgia.

Prin decizia civilă nr. 206/A din 15

mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, apelul a

fost respins ca nefondat.

În motivarea acestei decizii s-a

reținut că începând cu data de 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea României la Uniunea

Europeană, se poate face numai cu respectarea reglementărilor în domeniu,

respectiv Directiva nr. 38/2004 și Regulamentul nr. 1612/1968, ale

Parlamentului, respectiv Consiliului European, iar conform acestora,

restrângerea dreptului la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor

membre ale Uniunii Europene se poate face doar pentru motive de ordine publică,

siguranță publică sau sănătate publică, ceea ce nu este cazul în cauză.

Reclamanta a declarat recurs

împotriva deciziei pronunțate în apel, solicitând schimbarea acesteia în sensul

admiterii acțiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține, în esență, că din dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1)

din Legea nr. 248/2005 rezultă că singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii

restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate este

aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care România are

încheiat acord de readmisie.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005, se arată în continuare, se circumscrie situațiilor

expres prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității

naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului

migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe

plan intern, cât și extern, așa cum se arată și în Decizia Curții

Constituționale nr. 855 din 28 noiembrie 2006.

Legea nr. 248/2005 asigură

implementarea prevederilor constituționale, a art. 29 din Declarația Universală

a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internațional cu privire la

drepturile civile și politice și a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Analizând recursul, în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă

circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul

persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea

actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și art. 4 din Constituția României , potrivit căruia

prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte

reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de

dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare,

iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a

obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și

obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la libera circulație pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din

Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului

European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie,

dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, condițiile art. 27

din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere

a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru

motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. În alin.

(2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității

și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Și art. 6 din

Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt

respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai

pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are

încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Limitarea exercitării dreptului la

liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva

2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu

legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării

României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speță, deoarece dispozițiile

dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.

În cauză, așa cum corect s-a reținut

prin decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din

Directivă.

Intimatul-pârât a fost returnat din

Belgia pentru ședere ilegală, fără să fi fost judecat și condamnat pentru

săvârșirea vreunei fapte penale.

Or, față de art. 27 alin. (2) din

Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuia să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin

restrângerea dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât doar pe motiv

de ședere ilegală în Belgia, ar fi încălcat principiul proporționalității.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 206/2007 - A

din 15 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie

2007.