ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4950/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată la data de 15 martie 2012 pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantele M.D., C. (fostă I.) G.V. și M.L.L., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Universitatea "S.H." și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, obligarea pârâtei Universitatea "S.H." la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă, pentru examenul de licență susținut în sesiunea iulie 2009, precum și obligarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate a diplomei de licență.

La data de 10 aprilie 2012, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei obiectului cerere de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu ministerul, ca neîntemeiată. Pârâta Universitatea "S.H." a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru obligarea acestei autorități publice să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă pentru reclamanți sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în cuantum de 50 RON/zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunțată de curtea de apel Prin Sentința nr. 209 din 15 iunie 2012, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: - a respins excepția lipsei obiectului invocată de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului; - a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere; - a admis acțiunea având ca obiect "obligația de a face" formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta Universitatea "S.H." din București și chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului; - a obligat pârâta Universitatea "S.H." din București să elibereze reclamanților diplome de licență și suplimentul la diplomă pentru forma de învățământ absolvită; - a admis cererea de chemare în garanție; - a obligat chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în diploma de licență și suplimentele la diplomă privindu-i pe reclamanți; - a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, următoarele: În privința excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, Curtea de Apel a reținut că între reclamanți și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu există raporturi juridice, întrucât, conform Ordinului nr. 2.284/2007, procedura de eliberare a avizelor necesare pentru formularele tipizate este o procedură care implică numai instituțiile de învățământ superior particulare acreditate de minister și ROMDIDAC, și nu persoane particulare. Cu referire la excepția lipsei de obiect a acțiunii invocată de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Curtea de Apel a reținut că adresele depuse la dosar nu probează cu certitudine îndeplinirea obligației de eliberare a avizului solicitat.

A reținut instanța că, pe de o parte, ministerul arată că a eliberat avizele solicitate și a soluționat integral cererile Universității "S.H.", iar, pe de altă parte, a susținut că universitatea nu avea dreptul să elibereze actele de studiu pentru absolvenții unor programe de studii și specializări neacreditate. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, din înscrisurile ce emană de la Universitatea "S.H.", rezultă că reclamanții au fost admiși să susțină examenul de licență în sesiunea iulie 2009, examen pe care l-au și promovat, astfel că în mod justificat li s-au emis adeverințe din care rezultă calitatea lor de licențiați. Totodată, înscrisurile de la dosar confirmă că universitatea s-a adresat ministerului cu solicitarea de a aproba tipărirea formularelor tipizate pentru absolvenții anului 2009, comunicându-le și numărul necesar de diplome, fără însă a primi un răspuns.

În raport cu dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 366/2007, în vigoare la data când reclamanta a parcurs studiile superioare și a susținut licența, factorii cu atribuții de decizie din sistemul asigurării calității educației, dar mai ales Ministerul Educației, nu au sesizat nereguli după încheierea perioadei de monitorizare a universității, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 443/2002, nici după emiterea H.G. nr. 676/2007 și a H.G. nr. 635/2008, precum și nici după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 75/2005 - privind asigurarea calității educației. Atât Legea nr. 84/1995, cât și Legea nr. 288/2004, în forma în vigoare la data admiterii reclamantei, conțineau prevederi în sensul că Ministerul Educației și Cercetării actualizează periodic, la propunerea Consiliului Național al Rectorilor, lista domeniilor și a specializărilor de licență, care se aprobă prin hotărâre de Guvern.

La data înmatriculării reclamantei în anul I de studii era în vigoare și H.G.

nr. 916/2005 privind structurile instituțiilor de învățământ superior acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu și a specializărilor din domeniile studiilor universitare de licență, care a aprobat structura instituțiilor de învățământ superior acreditate, precum și a specializărilor acestora, sens în care în anexa 1B, pct. 6, se regăsește Universitatea "S.H." București - Facultatea de Drept și Administrație Publică, art. 5 din aceeași hotărâre a Guvernului precizând că "Structurile și specializările prevăzute în anexele nr. 1 și 2 funcționează începând cu anul universitar 2005/2006, pentru anul I de studii". Actele normative menționate mai sus nu conțineau și reglementări exprese cu privire la forma de învățământ (zi, seral, frecvență redusă, la distanță) pentru specializările acreditate/autorizate, așa încât se subînțelege că acest domeniu a fost lăsat în competența de reglementare a fiecărei instituții de învățământ superior, în considerarea autonomiei universitare, așa cum, de altfel, a procedat și universitatea pârâtă.

Ulterior, H.G. nr. 676/2007 a adus reglementări precise cu privire la actualizarea Nomenclatorului domeniilor de studii universitare de licență și al specializărilor din cadrul acestora și cu privire la numărul de credite transferabile, anexa 2 conținând prevederi exprese și cu privire la forma de învățământ pentru domeniile de studii universitare. A reținut instanța că reclamanților li se pot opune numai actele normative în vigoare la data înmatriculării lor, întrucât la acea dată reclamanții au putut în mod legitim ("speranța legitimă") să considere că admiterea și respectiv parcurgerea studiilor universitare, în forma și coordonatele legale raportate la acea dată, asigură legalitatea și recunoașterea publică a studiilor lor universitare și fără ca acestea, prin acte normative ulterioare, să îi fie invalidate retroactiv.

Din această perspectivă, refuzul ministerului de a aproba tipărirea diplomei de licență a reclamanților apare ca un "refuz nejustificat", în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care cererea de chemare în garanție, îndeplinește condițiile legale prevăzute de art. 60 C. proc. civ. 3. Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței nr. 209 din 15 iunie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, și 9 C. proc. civ. și criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul susține, în esență, că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a dispus obligarea ministerului să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă spre a fi eliberate unor persoane care au urmat studiile cu încălcarea prevederilor legale, instanța substituindu-se astfel organismelor de certificare a calității studiilor universitare și ministerului. Sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., recurentul a argumentat, în esență, că instanța de fond a interpretat greșit materialul probator și a apreciat în mod eronat că o metodologie a unei persoane juridice de drept privat, în speță Metodologia organizării și desfășurării examenelor de finalizare a studiilor emisă de Universitatea "S.H." și înregistrată sub nr. 1.405 din 12 mai 2009, este superioară legilor și hotărârilor de guvern cu incidență în domeniul organizării și funcționării învățământului superior. Totodată, se susține că universitatea a încălcat cu bună știință legea atunci când a organizat studii la forme de învățământ pentru care nu avea autorizare provizorie sau acreditare. În concluzie, se susține că ministerul nu poate fi obligat să aprobe emiterea de diplome de licență pentru activități desfășurate ilegal.

4. Considerentele Înaltei Curți Înainte de a proceda la analiza motivelor de recurs expuse de chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Înalta Curte constată incidența motivului de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., față de care va admite recursul și va casa sentința instanței de fond, pentru considerentele arătate în continuare. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public". Din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, rezultă că obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ îl reprezintă, în principal, obligarea unei instituții de învățământ superior să elibereze diploma de licență și suplimentul la diplomă. Pârâta Universitatea "S.H." din București este o autoritate publică, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 554/2004. Universitatea "S.H." din București a fost înființată prin Legea nr. 443/2002, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Totodată, atât potrivit art. 1 din H.G.

nr. 81/2010 (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată), cât și potrivit art. 1 din H.G. nr. 536/2011 (în vigoare la data pronunțării prezentei decizii și care a abrogat H.G. nr. 81/2010), Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Conform dispozițiilor legii respective, autonomia universitară se manifestă prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În speță, Universitatea "S.H." din București nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea "S.H." din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea "S.H." din București nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conține o asemenea dispoziție cu privire la universitatea pârâtă.

Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorități publice locale. Față de argumentele expuse, Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței competente material, două criterii, și anume: (i) rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice; (ii) criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al autorității publice pârâte - Universitatea "S.H." din București - competența de soluționare a litigiului revine tribunalului.

Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamanta se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței teritoriale. Reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei. De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului împotriva Sentinței nr. 209 din 15 iunie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2013. Procesat de GGC - AM