ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2448/2010

Asupra recursului de față.

În baza actelor și lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 51 din 24

februarie 2009 Curtea de Apel București, secția I-a penală, a respins ca

nefondată plângerea formulată de petiționara S.I. împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale dispusă la 10 decembrie 2008 în dosarul nr. 1772/P/2008

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Pentru a se pronunța astfel instanța

a reținut în fapt, că la data de 13 noiembrie 2008 a fost înregistrată la Parchetul Curții de Apel București plângerea penală formulată de S.I. împotriva făptuitorilor

M.C. – avocat și D.M. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații în

vederea inducerii în eroare a instanței de judecată.

În motivarea plângerii penale s-a

arătat că petenta S.I. este proprietară a imobilului situat în București, în

baza unui contract de vânzare-cumpărare autentificat la 30 august 2007, imobil

pentru care numiții D.G. și D.M. au formulat o acțiune pentru constatarea

uzucapiunii, care a fost respinsă de Judecătoria sectorului 1 București, la

data de 16 iunie 2006, prin sentința civilă nr. 9333.

După respingerea acțiunii, D.G. și D.M.,

prin apărătorul lor, avocat M.C. au formulat o unică acțiune, în contradictoriu

cu Primăria Municipiului București, prin care au solicitat pronunțarea unei

hotărâri prin care să se constate că a intervenit uzucapiunea de 30 de ani

pentru imobilul teren, în suprafață de 420 mp situat în sector 1.

Ulterior, obiectul acțiunii, în care

petenta S.I. a făcut o cerere de intervenție în interes propriu, a fost

modificat, în sensul că reclamanții D.G. și D.M. au solicitat instanței să

constate dreptul lor de proprietate prin uzucapiune asupra unui teren în

suprafață de 100 mp situat în sector 1 București.

Petenta S.I. a susținut în plângerea

sa că prin modificarea acțiunii de către avocata M.C., s-a încercat inducerea

în eroare a instanței de judecată cu privire la anterioritatea de lucru judecat

invocată chiar de către petentă, în calitatea de intervenientă pe care a avut-o

în cauza respectivă,care a format obiectul dosarului nr. 10951/299/2007 al

Judecătoriei Sectorului 1 București.

Acțiunea reclamanților a fost

respinsă prin sentința civilă nr. 1613 din 06 februarie 2008, care a fost

apelată, cauza aflându-se pe rolul Tribunalului București.

Petiționara a mai precizat că

ulterior a aflat că familia D., prin avocat, au promovat la 13 martie 2008 o

unică acțiune, identică cu cea care a format obiectul dosarului nr. 10951/299/2007

al Judecătoriei Sectorului 1 București, iar în cuprinsul cererii, avocatul M.C.

a menționat, cu privire la terenul-obiect al acțiunii în constatare – că „nu a

existat nicio cerere de revendicare din partea vreunui proprietar sau proces pe

rolul vreunei instanțe”.

A apreciat petiționara că prin

această mențiune din cererea de chemare în judecată s-a încercat inducerea în

eroare a instanței de judecată, prin omisiunea aducerii la cunoștință a

existenței celorlalte caute civile și a fost săvârșită și infracțiunea de fals

în declarații.

Instanța a mai reținut că în urma

actelor premergătoare efectuate în cauză, prin rezoluția din 10 decembrie 2008 Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București a dispus neînceperea urmăririi penale față

de avocatul M.C. și față de numiții D.G. și D.M. sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzute de art. 215 C. pen. și art. 292 C. pen.

S-a constatat, că în cauză nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 292 C.

pen. sub aspectul laturii obiective, iar fapta de a sesiza instanța de judecată

cu o cerere de chemare în judecată nu constituie infracțiunea de înșelăciune

prevăzută de art. 215 C. pen., chiar dacă în cuprinsul acțiunii formulate

reclamantul face mențiuni nereale referitoare la cauza dedusă judecății.

În condițiile în care infracțiunea

prevăzută de art. 215 C. pen. presupune inducerea în eroare a unei persoane în

scopul de a obține pentru sine sau pentru altul a unui fals material injust și

dacă s-a pricinuit o pagubă, rezultă că urmarea imediată a faptei constă într-o

pagubă care să producă în patrimoniul victimei, subiectul pasiv fiind persoana

păgubită prin inducerea în eroare.

S-a argumentat în rezoluția de

neîncepere a urmăririi penale că magistrații care fac parte din completele de

judecată, în raport de această calitate, nu pot fi subiecți pasivi ai

infracțiunii de înșelăciune, patrimoniul acestora nefiind lezat prin săvârșirea

faptelor respective.

Prima instanță a apreciat că s-a

reținut în mod corect de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

că fapta de a sesiza instanța de judecată cu o cerere de chemare în judecată,

chiar dacă în cuprinsul acțiunii se fac afirmații nereale, nu constituie

infracțiuni, accesul persoanelor la justiție neputând fi îngrădit, iar cererea

trebuie să fie dovedită potrivit art. 1169 C. civ.

Referitor la afirmațiile care

fundamentează cererea de chemare în judecată s-a motivat că acestea nu au

valoare de declarații în sensul legii penale, fiind simple susțineri care

trebuie dovedite sub sancțiunea respingerii cererii.

Împotriva sentinței penale

pronunțată de prima instanță a declarat recurs petiționara S.I., care a

criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând susținerile

invocate în plângerea introductivă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 758/2/2009, iar la termenul de

judecată din data de 06 iulie 2009 petenta recurentă a învederat excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 292 C. pen. și art. 145 C. pen. în

raport de dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2), art. 124 alin. (1) și (2) și

art. 131 alin. (1) din Constituția României.

Înalta Curte, prin încheierea din 06

iulie 2009 a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale , a sesizat

curtea pentru judecarea excepției invocate și a suspendat judecarea cauzei până

la soluționarea excepției.

Prin decizia nr. 379 din 13 aprilie

2010 Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de

neconstituționalitate ridicată de petiționara S.I. în dosarul nr. 758/2/2009,

care a fost restituit Înaltei Curți.

Cauza a fost înregistrată sub nr. 758.1/2/2009

stabilindu-se termen de judecată la 21 iunie 2010.

Înalta Curte examinând hotărârea

atacată, respectiv actele și lucrările din dosar, în raport de criticile formulate

cât și din oficiu constată, că recursul declarat este nefondat.

Soluția de neîncepere a urmăririi

penale dispusă de procuror în dosarul nr. 1772/P/2008 al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București este legală și temeinică în condițiile în care,

din actele premergătoare efectuate a rezultat că în cauză nu sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunilor reclamate, respectiv cele prevăzute

de art. 292 C. pen. și art. 215 C. pen.

Astfel cum corect s-a motivat în

rezoluția procurorului, în ceea ce privește infracțiunea de fals în declarații

imputată intimaților, sub aspectul laturii obiective această infracțiune

presupune existența unei declarații necorespunzătoare adevărului făcute unei

unități dintre cele prevăzute în art. 145 C. pen., declarație aptă să servească

la producerea unei consecințe juridice.

În speță însă, chiar petenta a

susținut că declarația respectivă a fost făcută în cuprinsul cererii de chemare

în judecată, iar acțiunile în justiție nu reprezintă declarații care produc,

potrivit legii, consecințe juridice în sensul art. 292 C. pen.

Cât timp dreptul la acțiune civilă

în justiție nu implică în mod necesar și obținerea protecției juridice a

dreptului reclamat, susținerile din cuprinsul unei acțiuni civile, chiar și

neadevărate, nu sunt generatoare de consecințe juridice.

Ca urmare, nu poate fi reținută în

acest caz infracțiunea de fals în declarații, deoarece susținerile din acțiunea

reclamanților sunt supuse verificărilor obligatorii ale instanței de judecată,

părțile având posibilitatea legală de a contesta și de a produce proba

contrarie.

Înalta Curte apreciază că aceeași

concluzie corectă a fost reținută de procuror și în ceea ce privește

infracțiunea de înșelăciune imputată intimaților. Liberul acces la justiție

implică pe lângă dreptul oricărei persoane de a se adresa instanței cu o cerere

de chemare în judecată și obligația instanței de judecată de a administra

probele necesare aflării adevărului, dar și aprecierea cu privire la probele

propuse de părți.

Pe de altă parte, magistrații care

sunt investiți cu judecarea cauzelor respective nu pot fi, în această calitate,

subiecți pasivi ai infracțiunii de înșelăciune, deoarece urmarea imediată a

faptei de inducere în eroare nu produce o lezare a patrimoniului lor.

Ca atare, sesizarea instanței de

judecată cu o cerere de chemare în judecată nu întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, chiar dacă în cuprinsul acțiunii

respective se fac mențiuni verbale referitoare la cauză.

Pentru considerentele arătate

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror în cauza de față

apare ca fiind justificată, iar hotărârea primei instanțe, prin care a fost

menținută soluția atacată în urma respingerii plângerii formulate de

petiționara S.I. este legală și temeinică, neexistând motive care să ducă la

casarea acesteia.

Așa fiind Înalta Curte urmează să

respingă ca nefondat recursul declarat de petiționară, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de petiționara S.I. împotriva sentinței penale nr. 51 din 24 februarie

2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenta petiționară la

plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

21 iunie 2010.