ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2033/2023

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 14.06.2023 sub nr. x/2023, revizuenții A., B. au solicitat anularea deciziei nr. 804/11.05.2023 pronunțată de această instanță în dosar nr. x/2018, rejudecarea recursului împotriva deciziei nr. 158/A/07.02.2022 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare instanței de apel.

În motivare, revizuenții au arătat că hotărârea revizuită încalcă autoritatea de lucru judecat a trei hotărâri judecătorești, respectiv: sentința nr. 4391/07.05.2002, prin care s-a stabilit că revizuenții au dobândit, prin uzucapiune, proprietatea terenului de 210 mp care include suprafața în litigiu, iar titlul intimatei nu poartă deloc asupra acestui teren, ci are un alt obiect; sentința nr. 1203/2007, prin care s-a confirmat împrejurarea că, în baza sentinței nr. 4391/07.05.2002, obiectul derivat al titlului invocat de către intimată este altul decât terenul uzucapat de către revizuenți; sentința nr. 3360/07.03.2012, în care, printr-o interpretare care la rândul său are autoritate de lucru judecat, s-a reținut că instanța care a pronunțat sentința nr. 4391/07.05.2002 a avut în vedere actele de stăpânire materială exercitate de către intimată asupra terenului care a făcut obiectul uzucapiunii și a considerat că aceste acte nu puteau totuși să împiedice producerea efectelor uzucapiunii.

Prin sentința nr. 1203/12.02.2008, instanța a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins, pentru acest motiv, acțiunea în revendicare formulată de către doamna C.. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 4391/7.05.2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 în dosarul nr. x/2000, a fost admisă acțiunea formulată de pârâți, reclamanți în dosarul anterior menționat și s-a constatat că au dobândit prin prescripția achizitivâ de 30 de ani și joncțiunea posesiilor dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 210 mp situat în București, șos. x, sector 2 și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenție principală formulată de reclamanta din prezenta cauză. Prin cererea de intervenție susmenționată, reclamanta a solicitat respingerea cererii principale, motivată de faptul că pârâții solicitau instanței să constate că sunt proprietari pe terenul ce deja se afla în proprietatea sa, fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpârare autentificat sub nr. x/27.01.2000. Sub aspectul identității de părți instanța a apreciat că aceasta există, întrucât puterea lucrului judecat există indiferent de împrejurarea că în noul proces părțile se găsesc cu roluri schimbate. Instanța a reținut că pentru a exista identitate de obiect între două acțiuni este suficient ca din cuprinsul lor să rezulte că scopul final urmărit de către reclamant este același, chiar dacă în primul litigiu s-a discutat numai pe cale incidentală un drept invocat de o parte. De asemenea nu este necesar ca obiectul să fie formulat în mod identic în ambele acțiuni, importanta fiind finalitatea urmărite de către reclamant Astfel, în ambele acțiuni, reclamanta invocă dreptul său de proprietate asupra imobilului în suprafață de 210 mp situat în București, șoseaua x, drept de proprietate dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.01.2000. În consecință, instanța a apreciat că există identitate de obiect între cele două acțiuni. În ceea ce privește cauza, această condiție vizează cauza raportului juridic dintre părți, iar nu cauza cererii de chemare în judecată. Prin hotărârea pronunțată, prima instanță a soluționat fondul, respingând ca neîntemeiată cererea de intervenție formulată de reclamantă (...). Deși reclamanta a formulat o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor dintre care unul este chiar sentința civila nr. 4391/7.05.2002, instanța a constatat că situația dintre părți a fost reglementată prin susmenționata hotărâre, astfel încât o nouă analiză a acesteia ar încălca autoritatea de lucru judecat.

Recursul doamnei C. împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia nr. 1207/R/27.06.2008 a Tribunalului București, secția a III a civilă, prin care s-a reținut că nu se mai poate invoca greșita calificare a cererii de intervenție principală formulată într-un proces soluționat în mod irevocabil, modul de soluționare a acestei cereri intrând în puterea lucrului judecat. Astfel, toate argumentele legate de obiectul cererii nu mai pot fi avute în vedere în acest litigiu, cât timp este evident că cererea a fost calificată ca și cerere de intervenție principală, având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al intervenientei în contradictoriu cu pârâții care invocaseră uzucapiunea. A mai reținut instanța că, pentru a exista identitate de obiect între cele două acțiuni este suficient ca din cuprinsul lor să rezulte că scopul final urmărit de către reclamant este același, chiar dacă în primul litigiu s-a discutat numai pe care incidentală un drept invocat de o parte. De asemenea, nu este necesar ca obiectul sâ fie formulat identic în ambele acțiuni, importantă fiind finalitatea urmărită de către reclamant. Or, cât timp cererea de intervenție principală a fost întemeiată pe art. 480 C. civ. și a fost soluționată ca o cerere de acest tip, iar în considerente instanța a reținut că din conținutul suplimentului la raportul de expertiză rezultă că terenul dobândit de intervenientă prin act autentic de la D. este diferit de terenul cu privire la care reclamanții (pârâții din prezenta cauză) invocă uzucapiunea de 30 de ani, rezultă că instanța a procedat la o comparație de titluri, în temeiul art. 480 C. civ.

Întrucât disputa părților cu privire la limitele drepturilor lor a continuat și după respingerea acțiunii în revendicare a d-nei C., revizuenții au formulat acțiune în grănițuire.

Prin sentința nr. 3360/07.03.2012 (dosar nr. x/2011, definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac), Judecătoria Sectorului 2 București a respins cererea tot pentru autoritate de lucru judecat, reținând că pârâta C., a formulat în cadrul dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei Sectorului 2 București o cerere de intervenție în interes propriu, la data de 6.11.2000, arătând că, urmare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.01.2000 de BNP E., este adevărata proprietară a terenului cu privire la care reclamanții A. și B. solicitau stabilirea dreptului lor de proprietate.

Judecătoria Sectorului 2 București a tranșat prin sentința civilă nr. 4391/7.05.2002, ca urmare a cererii de intervenție formulată de pârâta C., care are natura juridică a unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva reclamantului și pârâtului, problema dreptului de proprietate asupra suprafeței delimitate de punctele Ai j m A, arătând că acesta aparține reclamanților și a stabilit astfel linia de hotar în raporturile cu pârâta din prezenta cauză, întrucât sentința civilă s-a pronunțat în contradictoriu și cu aceasta. Ulterior, pârâta C. a formulat o nouă acțiune în revendicare îndreptată împotriva reclamanților din prezenta cauză, înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 București sub numărul de dosar x/2007, respinsă prin sentința civilă nr. 1203/12.02.2008 ca urmare a intervenirii autorității de lucru judecat față de sentința civilă nr. 4391/7.05.2002.

Constatând că reclamanții au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului delimitat pe schița anexă a raportului de expertiză depus în dosarul nr. x/2000 al Judecătoriei Sectorului 2 București, instanța a reținut că actele efectuate de către intervenienta în interes propriu C. (pârâta în prezenta cauză) asupra suprafeței de contur n o p r n, delimitate prin aceeași schiță din raportul de expertiză, nu reprezintă acte de natură să contrazică dreptul de proprietate al reclamanților, deși suprafața delimitată de punctele de contur n o p r n se suprapune parțial peste suprafața delimitată de punctele Ai im A. Întrucât sentința civilă a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâta C., chiar dacă aceasta a avut calitatea de intervenient în interes propriu în respectiva cauză, instanța a reținut că reclamanții A. și B. au dobândit prin sentința civilă nr. 4391/7.05.2002 un titlu opozabil pârâtei, astfel că obținerea pe cale judecătorească a unui nou titlu având același obiect și același obiect este inadmisibilă ca urmare a autorității de lucru judecat.

Rezultă că, prin aceste hotărâri, toate cu autoritate de lucru judecat între părți, s-a reținut că: -terenul în suprafață de 210 mp delimitat prin perimetrul A i j m A din suplimentul raportului de expertiză întocmit de către expertul F. în dosarul nr. x/2000, care include suprafața în dispută în prezenta cauză, a fost dobândit prin uzucapiune de către revizuenți (sentința nr. 4391/07.05.2002); -titlul intimatei, respectiv contractul de vânzare autentificat sub nr. x/27.01.2000, nu are ca obiect același teren, deci intimata nu are un drept de proprietate asupra acelui teren (sentința nr. 4391/07.05.2002, sentința nr. 1203/12.02.2008 și sentința nr. 3360/07.03.2012); -actele de stăpânire materială pe care intimata le exercita asupra suprafeței de teren delimitate prin punctele de contur n o p r n în schița anexată suplimentului la raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2000 nu au fost de natură să împiedice dobândirea proprietății prin uzucapiune de către recurenți, deși suprafața delimitată de punctele de contur n op rn se suprapune parțial peste suprafața delimitată de punctele A i i m A (sentința nr. 3360/07.03.2012).

Acest ultim considerent, rezultat din sentința nr. 3360/07.03.2012, este fundamental, pentru incidența motivului de revizuire, întrucât cuprinde o interpretare judiciară (ea însăși cu autoritate de lucru judecat) a considerentelor instanței care a constatat uzucapiunea în favoarea revizuenților, în sensul că în sentința nr. 4391/07.05.2002, nu a existat niciun considerent potrivit căruia intimata din prezenta cauză nu se afla în stăpânirea vreunei porțiuni din terenul uzucapat și că aceasta ar fi fost împrejurarea care a permis intervenirea uzucapiunii în favoarea revizuenților; dimpotrivă, în condițiile în care chiar suplimentul raportului de expertiză din acea cauză indica deținerea în fapt, de către intimată, a unei porțiuni din terenul cu privire la care se invocase uzucapiunea, raționamentul instanței care a pronunțat sentința nr. 4391/07.05.2002 a fost acela că intimata din prezenta cauză exercita acte de stăpânire materială, dar acestea nu erau de natură să împiedice uzucapiunea în favoarea revizuenților. Că acesta a fost raționamentul instanței este un fapt stabilit cu autoritate de lucru judecat prin sentința nr. 3360/07.03.2012, deci dincolo de orice repunere în discuție: "implicit instanța a reținut că actele efectuate de către intervenienta în interes propriu C. (pârâta în prezenta cauză) asupra suprafeței de contur n o p r n

r

delimitate prin aceeași schiță din raportul de expertiză, nu reprezintă acte de natură să contrazică dreptul de proprietate al reclamanților, deși suprafața delimitată de punctele de contur n o p rn se suprapune parțial peste suprafața delimitată de punctele Ai im A".

În acest context, decizia a cărei revizuire se cere, menținând decizia din apel, încalcă autoritatea de lucru judecat a celor trei hotărâri menționate pentru că se bazează pe afirmația că sentința nr. 4391/07.05.2002 împiedică revizuenții să pretindă că intimata stăpânește o parte din terenul pe care aceștia l-au dobândit prin uzucapiune. Această premisă ar fi fost corectă numai dacă prin sentința nr. 4391/07.05.2002 s-ar fi reținut, ca un considerent decizoriu pentru operarea uzucapiunii, că intimata nu stăpânește/nu a stăpânit material nicio parte din terenul cu privire la care s-a invocat uzucapiunea. Or, sentința stabilește doar că, în drept, titlul invocat de către intimată nu poartă asupra terenului disputat, iar nu că, în fapt, intimata nu era/nu este în stăpânirea materială a unei porțiuni de teren. Dimpotrivă, sentința nr. 4391/07.05.2002 - atât prin conținutul său propriu, care s-a raportat la suplimentul raportului de expertiză, cât și prin interpretarea care i s-a dat cu autoritate de lucru judecat prin sentințele nr. 1203/12.02.2008 și 3360/07.03.2012 - s-a raportat la stăpânirea materială exercitată de către intimată, care nu a putut însă să împiedice, în împrejurările cauzei, intervenirea uzucapiunii în favoarea revizuenților.

Revizuenții au mai arătat că statuarea instanței de apel, menținută prin decizia pronunțată în recurs, a fost aceea că, deși li s-a recunoscut în mod definitiv dreptul de proprietate asupra suprafeței în litigiu în contradictoriu cu intimata, revizuenții sunt împiedicați de autoritatea de lucru judecat a aceleiași hotărâri (sentința nr. 4391/07.05.2002) să invoce, în prezenta cauză, împrejurarea că intimata stăpânește material o parte din terenul pe care l-au dobândit prin uzucapiune.

Pentru a demonstra că acest considerent încalcă autoritatea de lucru judecat a sentințelor nr. 4391/07.05.2002, nr. 1203/12.02.2008 și nr. 3360/07.03.2012, trebuie făcută mai întâi distincția dintre cele două elemente care compun întotdeauna cauza acțiunii în revendicare, rezultate din art. 563 alin. (1) C. civ. și care au fost amestecate în considerentul amintit, respectiv calitatea de proprietar a reclamantului (element de drept) și deținerea bunului, în fapt, de către pârât (element de fapt).

Aceleași două elemente din care izvorăște dreptul material la acțiunea în revendicare se regăsesc și în definițiile doctrinare ale acestui mijloc de ocrotire a proprietății, definit ca "acțiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materială a acestuia, îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanței de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate și, ca urmare a acestei recunoașteri, să i se restituie stăpânirea materiala a bunului respectiv."

În cauză, cele trei hotărâri judecătorești menționate au dezlegat în mod definitiv primul dintre aceste elemente: revizuenții sunt proprietarii suprafeței de teren în litigiu, titlul intimatei nepurtând asupra aceluiași bun (obiectul dreptului de proprietate dobândit de către intimată prin titlul translativ invocat este altul decât terenul în litigiu).

Instanța de apel și instanța de recurs au trecut însă dincolo de acest prim element, și au considerat că sentința nr. 4391/07.05.2002 a dezlegat definitiv și al doilea element al cauzei acțiunii în revendicare, respectiv problema de fapt de a ști dacă intimata exercită acte de stăpânire materială (posesie) asupra terenului.

În acest sens, instanța de apel și cea de recurs au considerat că a fost deja stabilită, în mod definitiv, împrejurarea că suprafața de teren "deținută" de către intimată era diferită de terenul uzucapat de către revizuențî, deci că nu exista nici măcar o suprapunere "faptică" între terenul stăpânit de către intimată și cel care a făcut obiectul uzucapiunii. În consecință, potrivit acestui raționament, în ciuda evidenței celor stabilite prin raportul de expertiză administrat în cauză, revizuenții nu pot invoca, în prezenta cauză, faptul că intimata, ca posesor neproprietar, stăpânește material terenul revendicat.

Pentru ca această concluzie să fie corectă și să se respecte autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterioare, ar trebui îndeplinite cumulativ două cerințe: în sentința nr. 4391/07.05.2002, să fi existat într-adevăr un considerent potrivit căruia intimata nu exercită acte de stăpânire materială (posesie) asupra terenului în litigiu; acest considerent să fi fost decizoriu, în sensul că neexercitarea actelor de stăpânire materială de către intimată a fost împrejurarea sau una dintre împrejurările care au permis revizuenților să beneficieze de uzucapiune.

Or, aceste cerințe nu sunt îndeplinite în cauză având în vedere că motivul pentru care intimata a cerut admiterea intervenției sale în procesul privitor la uzucapiune-deci cauza cererii sale -nu a fost acela că, în fapt, s-ar fi aflat în posesia terenului și că astfel nu ar fi fost îndeplinite condițiile tehnice ale uzucapiunii privitoare la posesie, ci exclusiv acela că, în drept, ar avea un titlu de proprietate preferabil asupra suprafeței în litigiu.

În mod corespunzător, instanța a respins intervenția principală a intimatei (și a admis cererea recurenților de constatare a uzucapiunii) pentru motivul că, în drept, intimata nu avea deloc titlu asupra suprafeței în litigiu, deoarece titlul exhibat - contractul de vânzare încheiat anterior cu domnul D. - poartă asupra altui teren.

Aceste limite ale sentinței privind uzucapiunea rezultă cu claritate din considerente, respectiv: "La același termen a fost formulată în baza art. 49 alin. (1) și (2) C. proc. civ. o cerere de intervenție în interes propriu de către C., aceasta susținând că terenul în suprafața de 280 m.p. este proprietatea sa, fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpârare autentificat sub nr. x/27.01.2000 de BNP E., de la vânzătorul D. care, la rândul sau, l-a cumpărat cu act autentic de la G. și H., iar aceștia îl cumpăraseră de la I. și J.. Instanța a admis în principiu cererea de intervenție principală voluntară (...) și a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză care să identifice terenul în litigiu, precum și terenul proprietatea intervenientei". Totodată, s-a statuat că "Instanța va respinge ca neîntemeiată cererea de intervenție voluntară formulată de intervenienta C., constatând din suplimentul la raportul de expertiză că terenul dobândit de aceasta cu act autentic de la D. este distinct de terenul cu privire la care reclamanții invoca uzucapiunea de 30 de ani".

Așadar, cauza intervenției principale a intimatei și, în răspuns, considerentele decizorii ale instanței s-au limitat la concurența de titluri de proprietate, invocată de către intimată, instanța stabilind că o asemenea concurență nu există pentru că titlul intimatei nu poartă deloc asupra terenului în litigiu (la această concluzie s-a ajuns și prin raportare la analiza expertului din acea cauză, care a subliniat că terenul care a făcut obiectul titlului intimatei a fost greșit identificat în titlu ca o suprafață determinată, de vreme ce transmisiunea originară, făcută de către moștenitorii domnului K., a avut ca obiect o cotă-parte ideală și abstractă de % din întregul teren care aparținuse acestui autor, iar nu proprietatea exclusivă asupra unei porțiuni determinate).

Această limită a sentinței nr. 4391/07.05.2001 rezultă cu claritate și din sentința nr. 1203/2007 (dosar x/2007), prin care intimatei i s-a respins acțiunea în revendicare. În acel dosar, instanța a interpretat în mod exact considerentul decizoriu al sentinței privind uzucapiunea ca fiind acela că intimata nu are un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, titlul exhibat de către intimată având un alt obiect (purtând asupra altui teren). Mai departe, instanța a dedus tocmai identitatea de cauză între cererea de intervenție din dosarul anterior și cererea principală în revendicare, în ambele intimata bazându-se pe pretinsul drept de proprietate. În acest sens, s-a reținut că "Prin hotărârea pronunțată, prima instanță a soluționat fondul, respingând ca neîntemeiată cererea de intervenție formulată de reclamantă, pe considerentul că din conținutul suplimentului la raportul de expertiză rezultă că terenul dobândit de aceasta prin act autentic de la D. este diferit de terenul cu privire la care reclamanții (pârâții din prezenta cauza) invoca uzucapiunea de 30 de ani. Cauza la care face referire art. 1201 C. civ. constă în situația de fapt calificată juridic. Deși reclamanta a formulat o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor, dintre care unul este chiar sentința civilă nr. 4391/07.05.2002, instanța observă că situația dintre părți a fost reglementată prin susmenționata hotărâre, astfel încât o nouă analiză a acesteia ar încălca autoritatea de lucru judecat."

Mai mult, față de sentința nr. 3360/07.03.2012 (dosar nr. x/2010) pronunțată asupra acțiunii în grănițuire formulate de către revizuenți, trebuie să se considere, contrar raționamentului instanțelor de apel și de recurs din prezenta cauză, că, soluționând cererea de constatare a uzucapiunii formulate de către revizuenți, instanța care a pronunțat sentința nr. 4391/07.05.2002 a reținut că intimata exercita, în fapt, acte de stăpânire materială asupra unei porțiuni de teren, deci exista o suprapunere faptică, dar aceste acte nu erau de natură să împiedice uzucapiunea.

Prin urmare, în sentința nr. 3360/07.03.2012, Judecătoria Sectorului 2 București a interpretat sentința nr. 4391/07.05.2002 ca ținând cont de actele de posesie exercitate de către intimată, despre care s-a apreciat că nu sunt de natură să împiedice uzucapiunea, raționament sprijinit pe corelarea considerentelor sentinței nr. 4391/07.05.2002 cu suplimentul raportului de expertiză întocmit în acea cauză și validat prin dispozitivul hotărârii. Această interpretare judiciară dată hotărârii privind uzucapiunea prin sentința nr. 3360/07.03.2012, se bucură, la rândul său, de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Prin urmare, a considera că instanța care s-a pronunțat asupra uzucapiunii a exclus existența oricărei posesii exercitate de către intimată asupra terenului în litigiu contravine nu doar sentinței nr. 4391/07.05.2001, care nu conține un asemenea considerent, ci și interpretării obligatorii date acestei hotărâri, tot cu autoritate de lucru judecat, prin sentința nr. 3360/07.03.2012.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 804/11.05.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosar nr. x/2018, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., împotriva deciziei nr. 158/A/07.02.2022 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă; au fost obligați recurenții-reclamanți la plata sumei de 4500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C..

În afara termenului legal, intimata C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de inadmisibilitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca neîntemeiată.

A arătat, în esență, că prin decizia revizuită în mod corect s-a reținut că nu există nicio greșeală de judecată în reținerea efectului autorității de lucru judecat, nici în ceea ce privește calitatea de proprietari a revizuenților, care le-a conferit legitimare procesuală în cauză, nici în ceea ce privește stăpânirea materială a terenului lor de către intimata C., care își exercită dreptul de proprietate pe un alt teren, așa cum rezultă din sentința nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sector 2 București.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată prin dispozițiile art. 430 C. proc. civ. care stabilesc că: " (1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre."

Efectele lucrului judecat sunt reglementate la art. 431 C. proc. civ., potrivit căruia: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Rațiunea reglementării revizuirii prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se găsește în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității de lucru judecat, atât în ipotezele în care instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, cât și în cazurile în care încălcarea se manifestă la nivelul statuărilor diferite prin considerente asupra acelorași elemente litigioase care au rol decizoriu asupra soluției.

În lumina dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 și 430, 431 C. proc. civ., pentru a putea fi invocat motivul de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece motivul este aplicabil și în cazul hotărârilor care nu vizează fondul cauzei; să fie vorba de hotărâri pronunțate în același litigiu (adică să fi existat tripla identitate de elemente: părți, obiect și cauză) sau în litigii diferite, dar între care există o anumită legătură (când identitatea celor trei elemente se regăsește doar parțial); hotărârile contradictorii să nu fi fost pronunțate în același proces (dosar), ci în procese (dosare) diferite; în cel de-al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi fost discutată; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri care s-a pronunțat cu încălcarea autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește condiția triplei identități, de părți, obiect și cauză, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat, și anume interzicerea reluării aceleiași judecăți, în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la condiția ca în cel de-al doilea proces, să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat sau, dacă a fost evocată, aceasta să nu fi fost discutată, Înalta Curte constată că această condiție nu este îndeplinită.

Astfel, prin decizia nr. 158/A/07.02.2022 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, s-a reținut că "În ceea ce privește primul motiv de apel, prin care se invocă de către apelanții reclamanți încălcarea de către instanța de fond a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 4391/07.05.2002 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 2 București în cadrul dosarului nr. x/2000, a sentinței civile nr. 1203/12.12.2008 pronunțată de către aceeași instanță în cadrul dosarului nr. x/2007 precum și a sentinței civile nr. 3360/07.03.2012 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 2 în dosarul nr. x/2011, Curtea constată că, deși susținerile apelanților reclamanți sunt reale, nu se impune schimbarea soluției pronunțate de către instanța de fond, considerentele eronate avute în vedere de către aceasta urmând a fi înlocuite cu considerentele instanței de apel."

S-a mai statuat, prin această decizie, că "Reținând că instanța de fond a nesocotit efectul pozitiv al lucrului judecat, repunând în discuție și statuând într-un sens contrar celor deja tranșate în mod definitiv între părți în cadrul litigiului inițial derulat între acestea și în care a fost analizată chestiunea situării imobilelor, Curtea urmează să constate că, prin formularea de către apelanții reclamanți a unei cereri de obligare a intimatei pârâte la a le lăsa în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 142 mp, se tinde la același lucru, respectiv la nesocotirea efectului pozitiv al lucrului anterior judecat, situația premisă expusă de către aceștia în prezentul litigiu în sprijinul poziției lor procesuale, respectiv suprapunerea existentă între terenul dobândit de către aceștia în baza hotărârii judecătorești de constatare a uzucapiunii și cel dobândit de către pârâtă în baza contractului de vânzare cumpărare, fiind contrară celei deja stabilite în litigiile anterior derulate între părți."

Prin urmare, contrar susținerilor revizuenților în sensul că instanțele nu au analizat hotărârile ulterioare sentinței nr. 4391/2002, instanța de apel s-a pronunțat asupra acestora, întrucât autoritatea de lucru judecat a fost analizată tocmai în raport cu hotărârile despre care revizuenții pretind că nu au fost avute în vedere.

Împotriva hotărârii mai sus menționate a fost exercitată calea de atac a recursului, soluționat prin decizia a cărei revizuire se solicită, în considerentele căreia s-a reținut că "...litigiul are ca obiect acțiunea în revendicare promovată de reclamanți împotriva pârâtei, aceștia întemeindu-și pretențiile pe sentința civilă nr. 4391/07.05.2002, pronunțată în dosarul nr. x/2000 de Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, având ca obiect prescripție achizitivă de 30 de ani asupra terenului în suprafață de 210 mp, identificat ca având adresa București, Șos. x, sector 2".

S-a mai reținut că între părți au existat mai multe litigii, respectiv "...litigiul inițiat de L., în contradictoriu cu pârâta C., având ca obiect obligarea acesteia la ridicarea construcțiilor edificate pe terenul uzucapat de reclamanți, în care s-a reținut că pârâta beneficiază de un titlu de proprietate, perfect valabil, și că la momentul la care a edificat construcțiile pe acest teren era perfect îndreptățită să se considere proprietarul terenului pe care edifica lucrările; acțiunea în revendicare inițiată de pârâta C. respinsă pentru existența autorității de lucru judecat prin raportare la primul litigiu (acțiunea în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune), reținându-se că în cadrul primului dosar a avut loc o comparare de titluri opuse de părți - reclamanții care invocau uzucapiunea și intervenienta C., în temeiul art. 480 C. civ., stabilindu-se că cele două proprietăți nu se suprapun; litigiul având ca obiect rectificare carte funciară, declanșat de L., în contradictoriu cu C., în care s-a dispus respingerea acțiunii ca lipsită de interes, reținându-se faptul că cele două proprietăți au numere cadastrale diferite, neexistând, așadar o suprapunere cadastrală și nici o stare de indiviziune; dosarul nr. x/2013 ce a avut ca obiect acțiune în revendicare și accesiune imobiliară, inițiat de L. în contradictoriu cu C., în care s-a stabilit o situație de fapt contrară celei consemnate de expertul F. în dosarul având ca obiect uzucapiune, expertul M. constatând că terenurile proprietatea părților (210 mp uzucapați de reclamanți și 210 mp cumpărați de pârâta C.) se suprapun în mare parte; litigiul penal în cadrul căruia C. a fost cercetată pentru tulburare de posesie și achitată, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală și în care s-a reținut existența unei suprapuneri între cele două terenuri pentru care părțile exhibă titluri de proprietate, pe o suprafață de aproximativ 148 mp."

Prin urmare, contrar susținerilor revizuenților, au fost avute în vedere toate litigiile derulate între părți, inclusiv cele soluționate prin hotărârile judecătorești despre care revizuenții afirmă, în mod nejustificat, că ar fi fost ignorate, bineînțeles, din perspectiva criticilor de nelegalitate deduse judecății în calea de atac.

Astfel, referitor la critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (existența unei pretinse contradicții între afirmația că o parte beneficiază de un titlu judiciar pentru dreptul de proprietate opus celeilalte părți și cea potrivit căreia, în cazul unei încălcări a dreptului de către cea din urmă parte, autoritatea de lucru judecat statuată anterior în privința aceluiași titlu împiedică utilizarea acestuia de către beneficiar pentru a obține protecția dreptului său), instanța de recurs a reținut că "...în situația pendinte nu se poate reține o atare contrarietate între considerente, întrucât, în mod neechivoc instanța de apel a dat prevalență autorității de lucru judecat în privința efectului pozitiv al acesteia, valorizând sentința civilă nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 București, în care, distinct de raportul juridic principal dedus judecății de către reclamanții din prezenta cauză, de constatare a dreptului de proprietate, a fost respinsă cererea de intervenție a intimatei de față având ca obiect acțiunea în revendicare, pe motiv că terenurile asupra cărora poartă litigiul nu se suprapun.

Față de această dezlegare dată raportului juridic conflictual dintre părți, corect a apreciat instanța de apel că soluția și considerentele hotărârii menționate se impun cu forța juridică a unei prezumții juris et de jure ce nu poate fi combătută prin proba contrară. Prin urmare, chiar dacă instanța de fond a administrat probe din care a concluzionat că ar exista o suprapunere a drepturilor de proprietate asupra terenurilor, instanța de apel a constatat că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat se impune în privința statuării referitoare la inexistența unei atare suprapuneri, substituind raționamentul juridic al hotărârii de primă instanță, cu menținerea soluției de respingere a acțiunii. De asemenea, instanța de apel a arătat că și în situația în care instanța de fond a procedat greșit la recunoașterea caracterului preferabil al titlului pârâtei, în condițiile în care reclamanții au invocat și dovedit dobândirea dreptului de proprietate printr-un mod originar (uzucapiune), aceasta nu ar duce la admiterea acțiunii în revendicare, câtă vreme conflictul juridic dintre părți asupra aceluiași aspect a fost tranșat anterior și nu mai poate fi rediscutat.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii ce ar atrage soluții diferite, câtă vreme instanța de apel a apreciat că tribunalul nu putea valorifica o altă situație de fapt atașându-i un raționament juridic prin care a procedat la compararea de titluri, întrucât autoritatea de lucru judecat se opune unei atare dezlegări contrare primei hotărâri care se bucură de prezumția de autenticitate și de veridicitate ce nu mai poate fi combătură printr-o statuare contrară."

Din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (într-o interpretare corectă a art. 563 alin. (1) C. civ., instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în privința problemei de drept a titularului dreptului de proprietate, reținând că dreptul de proprietate al recurenților asupra suprafeței disputate nu poate fi repus în discuție în prezenta cauză, și să o oblige pe intimată, ca deținător neproprietar, să lase suprafața revendicată în posesia recurenților), instanța de recurs a reținut că "...nu se poate reține în cauză autoritatea de lucru judecat doar pentru anumite dezlegări, favorabile părții, și nu pentru întreg raționamentul juridic prin care revendicarea pârâtei a fost respinsă în litigiul anterior, întrucât nu doar raportul juridic din cererea principală privind uzucapiunea, din care a rezultat calitatea de proprietari a reclamanților, se impune prezentei judecăți, ci și dezlegarea dată cererii de intervenție, soluționată între aceleași părți, în care s-a apreciat că nu există un conflict în ceea ce privește dreptul de proprietate întrucât terenurile ce fac obiectul acestor drepturi nu se suprapun."

Concluzia instanței de recurs a fost aceea că "...nu există o greșeală de judecată în reținerea efectului autorității de lucru judecat nici în ceea ce privește calitatea de proprietari a reclamanților, care le-a conferit legitimare procesuală activă în cauză, însă nici în ceea ce privește stăpânirea materială a terenului lor de către pârâtă, care își exercită dreptul de proprietate pe un alt teren, conform celor deduse din sentința nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 București".

Față de cele arătate, rezultă că în cadrul procesului în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită au fost dezlegate, practic, toate aspectele deduse judecății prin cererea de revizuire, iar faptul că soluția adoptată de către instanța de recurs nu este favorabilă revizuenților nu poate fi apreciată ca o încălcare a autorității de lucru judecat a sentinței de care se prevalează aceștia în demersurile judiciare având ca obiect terenul în litigiu, ci reprezintă o simplă nemulțumire a părții în ce privește modalitatea de soluționare a pretențiilor sale, neîncadrabilă, la acest moment procesual, în motivul de revizuire invocat.

Împrejurarea că în considerentele instanței de recurs nu sunt indicate, punctual, cu număr și data pronunțării, hotărârile ulterioare sentinței nr. 4931/2002 (așa cum în mod nejutificat susțin revizuenții) este fără relevanță, câtă vreme instanța face referire la conținutul, obiectul și soluțiile acestor hotărâri, având, astfel, în vedere, situația juridică consacrată în acele hotărâri.

Cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat nu constituie o condiție suplimentară adăugată celor prevăzute de dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum eronat pretind revizuenții, ci izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare, iar nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un "recurs la recurs", instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date chestiunii autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță, în fața căreia s-a invocat acest aspect.

Instanța de revizuire nu se poate pronunța asupra modalității în care o altă instanță (de drept comun) a dat efect sau nu autorității de lucru judecat, în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, și nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care instanța este chemată să statueze ea însăși asupra incidenței acestei instituții, și nu să cenzureze o judecată anterioară, așa cum în realitate, doresc revizuenții.

Întrucât soluția dată asupra revizuirii va fi aceea de respingere, situație față de care revizuenții sunt părți care au pierdut procesul confrom art. 453 alin. (1) C. proc. civ., iar în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 452 C. proc. civ., respectiv, intimata C. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4500 RON reprezentând onorariu de avocat, pe care le-a dovedit cu chitanța de la dosar, Înalta Curte va obliga revizuenții la plata acestor cheltuieli, către intimată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenții A., B. împotriva deciziei nr. 804 din 11 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă și va obliga revizuenții la plata sumei de 4500 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimatei C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenții B. și A. împotriva deciziei nr. 804 din 11 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

Obligă revizuenții la plata sumei de 4500 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimatei C..

Cu recurs, în 30 de zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 noiembrie 2023.