ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2283/2012

Deliberând asupra recursului de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 532 din 22 noiembrie 2011, Tribunalul Iași, secția penală, în baza art. 334 C. proc. pen., a respins cererea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracțiunea prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracțiunea prev. de art. 182 alin. (1) C. pen. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., inculpatul U.C.M. a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat.

A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza dispozițiilor art. 118 lit. b) C. pen. a confiscat de la inculpat parul folosit la săvârșirea infracțiunii. În baza art. 14 și art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă A.A. și a obligat inculpatul la plata în favoarea acesteia a sumei de 60,47 lei și 10 euro în lei la cursul B.N.R. de la data plății, cu titlu de daune materiale, 1.042,31 euro în lei la cursul B.N.R. de la data plății cu titlu de prestație periodică pentru perioada 05 septembrie 2010 - 13 noiembrie 2010, 521,15 euro în lei la cursul B.N.R.

de la data plății cu titlu de prestație periodică aferentă perioadei 14 noiembrie 2010 - 31 ianuarie 2011, suma de 453,73 euro în lei la cursul B.N.R. de la data plății, acordată lunar cu titlu de prestație periodică începând cu data de 01 februarie 2011 și până la încetarea stării de incapacitate de muncă de 50%, constatată prin suplimentul la expertiza medico-legală și suma de 200.000 lei cu titlu de daune morale. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții civile formulate în cauză. În temeiul art. 313 din Legea nr. 95/2006 raportat la art. 14 și art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a admis acțiunea civilă a Spitalului Clinic de Urgență „Prof. Dr. N.O.” Iași și, în consecință, a obligat inculpatul să plătească acestuia suma de 6688,19 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând cheltuielile efectuate de partea civilă pentru asistența medicală acordată părții vătămate A.A.

În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006 raportat la art. 14 și art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a admis acțiunea civilă formulată de Serviciul Județean de Ambulanță Iași și a obligat inculpatul la plata sumei de 478 lei, reprezentând cheltuielile aferente transportului părții vătămate A.A. În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar în baza art. 193 alin. (6) din același cod, acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea civilă în cursul procesului penal, reprezentând onorarii pentru apărătorii aleși și taxe. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Rechizitoriul nr. 3441/ P din 14 decembrie 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului U.C.M.

pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat, prevăzuta de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., constând în aceea că, în data de 04 septembrie 2010, în timp ce se afla pe o stradă din localitatea Buhăeni, jud. Iași, pe fondul unei stări conflictuale cu partea vătămata A.A., a luat din căruța un par de lemn, cu diametrul de circa 10 cm și cu lungimea de 1,5 m, cu care i-a aplicat în mod direct o lovitură parții vătămate, în zona capului, producându-i vătămări care au pus în primejdie viața acesteia. Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut că partea vătămata A.A. și inculpatul U.C.M. sunt consăteni, ambii locuind în satul Buhaeni, comuna Andrieșeni, județul Iași.

La data de 4 septembrie 2010, după ce au desfășurat anumite lucrări la numita B.A., inculpatul U.C. și martorii B.V. și D.G., aflați sub influența băuturilor alcoolice, s-au deplasat cu căruța, în jurul orelor 16 30 -17 00 , la magazinul din localitate administrat de numitul B.I., unde s-au întâlnit cu partea vătămată A.A. Acesta s-a adresat inculpatului, spunându-i să-și vadă de treaba lui, procedând astfel întrucât, potrivit spuselor acestuia, cunoștea de la membrii familiei sale că, pe perioada cât lucrase în Cipru, avuseseră probleme cu inculpatul, care căuta mereu scandal atunci când consuma băuturi alcoolice. După atenționarea inculpatului, partea vătămata a intrat în incinta magazinului, unde a comandat o bere, fiind urmată de B.V.

și D.G. care, de asemenea, au comandat bere. U.C. a rămas pe terasă. Aflat sub influenta băuturilor alcoolice, B.V. l-a întrebat pe un ton răstit pe A.A. ce a avut cu U.C., iar acesta i-a cerut să meargă afară pentru a-i da explicații. După ce martorii și partea vătămată au ieșit afară din bar, între B.V. și A.A. a avut loc un schimb de cuvinte, urmat de o altercație fizică, cei doi îmbrâncindu-se și lovindu-se reciproc, pe terasă și în curtea magazinului, iar la intervenția vânzătorului P.M., s-au deplasat cu toții în stradă, unde partea vătămată a încercat în câteva rânduri să se aproprie de inculpatul U.C.M., fiind însă oprit de fiecare dată de martorii B.V. și D.G. Inculpatul U.C.M. s-a deplasat la căruța aflată în fața magazinului, de unde a luat un par din lemn și a încercat să îl lovească pe A.A.

cu acest obiect, însă acesta a prins parul și l-a luat din mâinile inculpatului, aruncându-l lângă un gard. În circumstanțele date, pentru a-l împiedica să meargă după inculpat, martorii D.G. și B.V. l-au încadrat pe A.A., iar B.V. l-a ținut de umeri, timp în care inculpatul U.C.M. s-a deplasat din nou la căruță, de unde a luat un alt par din lemn, cu diametrul de circa 10 cm și lungimea de circa 1,5 m, cu care a aplicat părții vătămate o lovitură puternică în zona capului. Partea vătămată și-a pierdut cunoștința și a căzut la pământ, după care a fost transportată de serviciul de ambulanță la spital, pentru a primi îngrijiri medicale. Potrivit certificatului medico-legal din 24 septembrie 2010 emis de Institutul de Medicină Legală Iași, partea vătămată a prezentat un traumatism cranio-cerebral cu fracturi multiple temporo-parietal stângă, hematom extradural, contuzie hemoragică stânga, leziuni ce au necesitat eschilectomie și evacuarea hematomului extradural.

Potrivit aceluiași certificat, lipsa de substanță osoasă îi conferă părții vătămate o infirmitate fizică permanentă, iar leziunile pentru a căror vindecare sunt necesare 35-40 zile de îngrijiri medicale, au fost de natură să pună în primejdie viața victimei. Prin suplimentul de expertiză medico-legală s-a stabilit că leziunile pentru a căror vindecare sunt necesare 65-70 zile îngrijiri medicale, cu incapacitate totală de muncă pe această perioadă, îi conferă victimei o incapacitate adaptativă de 50% capacitate de muncă pierdută, corespunzătoare gradului III de invaliditate, pentru un an de zile. În raport de această situație de fapt, prima instanță a reținut că, în drept, fapta inculpatului U.C.M.

care, în data de 04 septembrie 2010, în public, a lovit partea vătămată cu un corp contondent, în regiunea capului, producându-i acesteia leziuni traumatice ce i-au pus viata în primejdie, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. În raport de poziția subiectivă a inculpatului, care a acționat cu intenție indirectă, împrejurare relevată de ansamblul probator administrat, instanța de fond a apreciat că cererea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen., este neîntemeiată.

La individualizarea judiciară a pedepsei instanța de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul de incriminare care în cazul tentativei se reduc la jumătate, împrejurările concrete în care s-a desfășurat activitatea infracțională - prin aplicarea unei lovituri deosebit de puternice unui tânăr, într-o zonă vitală a corpului, cu un obiect contodent - gradul ridicat de pericol social al faptei, relevat de natura și importanța valorilor sociale ocrotite de lege și produse, constând în leziuni care au necesitat pentru vindecare 65-70 zile îngrijiri medicale, lipsa de substanță osoasă postcraniectomiei, hemipareza dreapta frusta, afazie motorie, tulburare anxioasă cu debut reactiv, dar și urmările mai grave care s-ar fi putut produce, respectiv suprimarea vieții victimei.

Instanța a ținut cont și de circumstanțele personale ale inculpatului, referitoare la conduita sa procesuală relativ sinceră, la lipsa antecedentelor penale, dar și la caracterizarea sa favorabilă de către membrii comunității din care face parte, ce relevă că acesta are un comportament pozitiv în societate și în familie, este foarte harnic, respectuos, sociabil și liniștit și nu a mai fost implicat în conflict sau altercații violente, împrejurări în raport de care în favoarea acestuia s-au reținut circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen. Sub aspectul laturii civile, prima instanță a constatat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile și a admis acțiunea civilă, în limita dovedirii prejudiciului produs, cu referire la daunele materiale și prin apreciere, cu referire la prejudiciul nepatrimonial.

Împotriva hotărârii primei instanțe inculpatul U.C.M. a declarat apel, criticile privind stabilirea eronată a stării de fapt, cu consecința greșitei respingeri a cererii de schimbare a încadrării juridice a faptelor, precum și acordarea daunelor materiale, în mod eronat, în lipsa dovezilor privitoare la faptul că partea vătămată avea un loc de muncă la data când a avut loc lovirea sa. În latură penală, inculpatul solicită a se reține de către instanța de apel fie legitima apărare, fie circumstanța provocării. Împotriva aceleași sentințe a declarat apel partea civilă și A.A., solicitând acordarea în tot a daunelor solicitate. Prin Decizia penală nr. 54 din 13 martie 2012, Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe.

În motivarea acestei decizii instanța de apel a constatat că, din analiza coroborată a materialului probator administrat, rezultă că în mod judicios și temeinic argumentat, instanța de fond a stabilit vinovăția inculpatului U.C. în comiterea faptei pentru care a fost trimis în judecată, în raport de situația de fapt reținută. Instanța de fond a dat eficienta dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, evaluându-le în mod unitar, evidențiind aspectele concordante ce susțin vinovăția inculpatului și probele ce au servit ca temei al soluționării cauzei. De asemenea, instanța de fond a verificat probatoriul administrat prin prisma apărărilor inculpatului, argumentându-și soluția de înlăturare a acestora, prin expunerea argumentelor de fapt și de drept ce au fundamentat soluția pronunțată.

Probele administrate arată că inculpatul nu a acționat pentru a se apăra sau sub influența unei puternice tulburări, așa încât în mod întemeiat prima instanță nu a reținut nici legitima apărare și nici starea de provocare. Examinând împrejurările concrete de comitere a faptei, instanța de apel a constatat că inculpatul a acționat cu intenție și, chiar dacă nu a urmărit suprimarea vieții victimei, a acceptat această posibilitate, așa încât încadrarea juridică dată faptei de prima instanță este corectă. Analizând probele administrate de instanța de fond în latură civilă, respectiv actele depuse, declarațiile martorilor, expertiza medico-legală, instanța de apel a constatat că instanța de fond a stabilit corect atât prejudiciul material cât și prejudiciul moral.

Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul U.C.M. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. În ședința publică a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 18, 17 și 14 C. proc. pen. Inculpatul a susținut că acțiunea de lovire a părții vătămate, cu un par în zona capului, a fost generată de nevoia de autoapărare, ca urmare a acțiunii părții vătămate de a-l agresa fizic. În consecință acesta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și, rejudecând, pronunțarea unei soluții de achitare în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. Pe de altă parte, declarațiile martorilor audiați dovedesc fără dubiu atitudinea agresivă provocatoare a părții vătămate, inculpatul aflându-se într-o stare de tulburare sau spaimă care a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului.

În cazul în care s-ar aprecia că acțiunea inculpatului nu se încadrează în cerințele legii, cu referire la legitima apărare, încadrarea juridică corectă este aceea prevăzută de art. 182 C. pen. În fine, în subsidiar, inculpatul a solicitat reindividualizarea pedepsei, prin acordarea unei eficiențe sporite circumstanțelor atenuante reținute în favoarea sa. Examinând cauza în raport de cazurile de casare invocate și în raport de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Una din criticile hotărârilor pronunțate în cauză privește eroarea gravă de fapt în stabilirea faptelor. Potrivit cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen., eroarea gravă de fapt care trebuie să fie constatată din probele existente trebuie să fie evidentă, să ducă la concluzia că situația de fapt este alta decât cea constatată de instanța de fond. Din declarațiile date de inculpat, atât la urmărirea penală cât și la cercetarea judecătorească inculpatul a recunoscut fapta, cu privire la lovirea părții vătămate, arătând însă că a lovit pentru a se apăra de A.A., care a vrut să îl lovească (filele 41 - 43 dosar u.p.), fie pentru a se apăra de partea vătămată că l-a amenințat că îl va omorî, a încercat să îl lovească și chiar l-a lovit (fila 189 dosar fond). Martorul D.G., printr-o declarație ce nu se coroborează nici măcar cu declarația inculpatului, a susținut la urmărirea penală (fila 16 dosar u.p.) că, în stradă, între inculpat și partea vătămată a existat un conflict verbal și fizic, aceștia lovindu-se reciproc.

Același martor susține că partea vătămată a adresat injurii și amenințări, caracter generic al afirmațiilor în raport de care nu este confirmată susținerea inculpatului referitoare la faptul că partea vătămată l-a amenințat cu moartea. Sub aceste aspecte martorul și-a menținut declarația și în cursul cercetării judecătorești (fila 90 dosar fond). Martorul B.V. nu a făcut însă nicio referire la exercitarea de violențe asupra inculpatului de către partea vătămată, la urmărirea penală (filele 22-24 dosar u.p.) în cursul cercetării judecătorești (fila 87 dosar fond) a susținut că, pe tot parcursul conflictului partea vătămată nu l-a lovit pe inculpat, decât cu palma peste față, la începutul scandalului, când se aflau pe terasă.

Această declarație nu se coroborează nici cu declarația inculpatului, nici cu cea a martorului D.G. Lovirea părții vătămate de către inculpatul U.C.M., în data de 04 septembrie 2010, cu un par de lemn, în zona capului, este dovedită prin declarațiile părții vătămate, coroborate cu declarațiile martorilor B.V., D.G., A.D., R.A. și C.E., consecințele loviturii fiind stabilite prin expertiza medico-legală. Prin urmare, nu se constată acel viciu în stabilirea situației de fapt, în sensul că în considerentele hotărârii se afirmă contrariul a ceea ce rezultă, în mod evident, din probele administrate, respectiv nu există o vădită neconcordanță între ceea ce acestea susțin și modul cum au fost percepute de instanță.

Pe de altă parte, nu există nicio probă din care să se deducă că inculpatul a acționat sub presiunea nevoii de a se apăra pe sine, cu referire la legitima apărare invocată de către acesta, nici din care să se poată concluziona că infracțiunea a fost săvârșită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea părții vătămate, cu referire la starea de provocare. Relevantă sub acest aspect apare și împrejurarea că partea vătămată a dezarmat pe inculpat, luându-i din mână parul și aruncându-l lângă un gard. Or, deși partea vătămată, în aceste condiții, avea posibilitatea de a-l lovi pe inculpat, nu a făcut-o. După deposedare, inculpatul s-a deplasat la căruță, de unde a luat un alt par de lemn, cu care a lovit partea vătămată, în timp ce aceasta, astfel cum rezultă din declarații, era imobilizat de cei doi martori, B.V.

și D.G. În consecință, respingând apelul sub aspectul acestor critici și menținând hotărârea primei instanțe, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nesupusă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., invocat de inculpat. Așa cum s-a arătat, din declarațiile martorilor, cu excepția martorului P.M., rezultă că aceștia au perceput nemijlocit lovirea părții vătămate, de către inculpat, în zona capului, cu un par de lemn, luat din căruța aflată în fața magazinului. Expertiza medico-legală a concluzionat în sensul că leziunile produse prin lovitura aplicată părții vătămate au pus în primejdie viața acesteia. Lovitura în zona vitală a fost aplicată cu mare intensitate, astfel explicându-se leziunile produse care, pe de o parte au generat infirmitate și, pe de altă parte, pentru vindecarea lor, a fost necesară o perioadă deosebit de mare de timp pentru îngrijiri medicale.

Instanța de fond a apreciat că în cauză încadrarea juridică corectă privește tentativa la infracțiunea de omor și nu infracțiunea de vătămare corporală gravă, în raport de poziția subiectivă a inculpatului care, chiar dacă nu ar fi urmărit suprimarea vieții victimei, în raport intensitatea loviturii, zona anatomică vizată și instrumentul vulnerant, este evident că inculpatul a acceptat posibilitatea producerii rezultatului letal. În raport de aceste împrejurări, instanța de fond, prin hotărârea confirmată de către instanța de apel, a apreciat că nu este justificată schimbarea încadrării juridice a faptei, în sensul solicitat de inculpat, respectiv reținerea infracțiunii prevăzute de art. 182 C. pen.

În acest sens, infracțiunile de omor și, respectiv, vătămare corporală gravă au în comun faptul că afectează relațiile sociale ocrotite de lege privitoare la drepturile persoanei, luată în considerare în mod individual, dar sunt deosebite sub aspectul obiectului juridic special, în sensul că în primul caz sunt încălcate relațiile sociale privitoare la dreptul la viață, iar în al doilea caz cele privitoare la integritate corporală și sănătate. Totodată, sub aspectul laturii subiective, infracțiunea de omor se săvârșește întotdeauna cu intenție (obiectivă sau indirectă), în timp ce vătămarea corporală gravă se săvârșește cu intenție indirectă sau praeterintenție (atunci când făptuitorul urmărind să lovească victime sau să-i cauzeze o vătămare corporală se produce una dintre consecințele mai grave arătate în art. 182 C. pen.).

Drept urmare, încadrarea juridică a faptei, cu referire în speță la tentativa la infracțiunea de omor sau săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, impune stabilirea poziției psihice a inculpatului. Astfel cum judicios a statuat prima instanță, relevante pentru caracterizarea juridică a faptei ca tentativă la infracțiunea de omor sau infracțiunea de vătămare corporală, sunt împrejurările în care fapta a fost comisă, obiectul vulnerant, intensitatea loviturii, regiunea anatomică vizată. În raport de aceste criterii, se constată că recurentul inculpat a acționat cu intenția indirectă de a suprima viața părții vătămate întrucât a prevăzut rezultatul faptei sale și, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea lui.

Astfel, recurentul inculpat, la comiterea faptei a folosit un instrument vulnerant apt de a suprima viața victimei, respectiv un par de lemn, căreia i-a aplicat o lovitură într-o zona vitală și anume în zona capului, cu mare intensitate, cauzându-i leziuni constând în traumatism cranio-cerebral cu fracturi multiple temporo parietal stânga, ce au necesitat intervenție chirurgicală (eschilectomie și evacuarea hematomului extradural), și au determinat o infirmitate fizică permanentă pentru lipsă de substanță osoasă. În consecință, în mod judicios instanța de fond a stabilit că, în drept, fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

și, totodată, a respins ca neîntemeiată cererea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice a faptei din această infracțiune în infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen. Prin urmare, respingând apelul, sub aspectul acestor critici și menținând hotărârea primei instanțe, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nesupusă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., invocat de inculpat. În fine, din examinarea hotărârii primei instanțe se constată că aceasta a aplicat corect principiul individualizării judiciare a pedepsei ținând cont, cumulat, de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. În raport de reținerea circumstanțelor atenuante în favoarea inculpatului, prima instanță a aplicat acestuia o pedeapsă sub minimul prevăzut de norma incriminatoare.

Pedeapsa stabilită de prima instanță apare ca o ripostă socială adecvată faptei și persoanei inculpatului, aptă a asigura realizarea funcțiilor și scopului acesteia, astfel cum acestea au fost stabilite prin art. 52 C. pen. Nu se constată însă motive pentru care circumstanțelor atenuante reținute în favoarea inculpatului să li se dea o mai mare eficiență, în sensul reindividualizării pedepsei și reducerea cuantumului acesteia. Pedeapsa de 5 ani închisoare a fost stabilită prin coborârea sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită, ca efect al reținerii circumstanțelor atenuante judiciare prev. de art. 74 lit. a) și lit. c) C. pen., față de lipsa antecedentelor penale ale inculpatului și atitudinea acestuia în societate de comiterea infracțiunii, precum și în raport de atitudinea sa procesuală, de recunoaștere a faptului lovirii părții vătămate (fila 189 dosar prima instanță).

Punând însă, în balanță, aceste date personale ale recurentului inculpat cu gravitatea faptei săvârșite, așa cum rezultă din urmările acesteia asupra integrității fizice a părții vătămate, se apreciază că nu se justifică diminuarea cuantumului pedepsei aplicate de prima instanță și menținută de instanța de apel. Prin urmare, respingând apelul sub aspectul acestui motiv și menținând sentința atacată, instanța de apel a pronunțat o decizie nesupusă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. Alte motive de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu nu se constată. În consecință, pentru motivele expuse, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul U.C.M.

împotriva Deciziei penale nr. 54 din 13 martie 2012 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori. Recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul U.C.M. împotriva Deciziei penale nr. 54 din 13 martie 2012 a Curții de Apel Iași, secția penală și de minori. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 iunie 2012.