ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2283/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2283/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

recursului de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 532 din 22 noiembrie

2011, Tribunalul Iași, secția penală, în baza art. 334 C. proc. pen., a respins

cererea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracțiunea

prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C.

pen., în infracțiunea prev. de art. 182 alin. (1) C. pen.

În baza art. 20 C.

pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin.

(1) lit. a) și c) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., inculpatul U.C.M.

a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat.

A

aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în

art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza

dispozițiilor art. 118 lit. b) C. pen. a confiscat de la inculpat parul folosit

la săvârșirea infracțiunii.

În baza art.

14 și art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a admis în parte acțiunea civilă

formulată de partea civilă A.A. și a obligat inculpatul la plata în favoarea

acesteia a sumei de 60,47 lei și 10 euro în lei la cursul B.N.R. de la data

plății, cu titlu de daune materiale, 1.042,31 euro în lei la cursul B.N.R. de

la data plății cu titlu de prestație periodică pentru perioada 05 septembrie 2010

- 13 noiembrie 2010, 521,15 euro în lei la cursul B.N.R. de la data plății cu

titlu de prestație periodică aferentă perioadei 14 noiembrie 2010 - 31 ianuarie

2011, suma de 453,73 euro în lei la cursul B.N.R. de la data plății, acordată

lunar cu titlu de prestație periodică începând cu data de 01 februarie 2011 și

până la încetarea stării de incapacitate de muncă de 50%, constatată prin

suplimentul la expertiza medico-legală și suma de 200.000 lei cu titlu de daune

morale.

A

respins ca neîntemeiate celelalte pretenții civile formulate în cauză.

În

temeiul art. 313 din Legea nr. 95/2006 raportat la art. 14 și art. 346 alin.

(1) C. proc. pen., a admis acțiunea civilă a Spitalului Clinic de Urgență

„Prof. Dr. N.O.” Iași și, în consecință, a obligat inculpatul să plătească

acestuia suma de 6688,19 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând

cheltuielile efectuate de partea civilă pentru asistența medicală acordată părții

vătămate A.A.

În baza art.

313 din Legea nr. 95/2006 raportat la art. 14 și art. 346 alin. (1) C. proc.

pen., a admis acțiunea civilă formulată de Serviciul Județean de Ambulanță Iași

și a obligat inculpatul la plata sumei de 478 lei, reprezentând cheltuielile

aferente transportului părții vătămate A.A.

În baza art. 191 C.

proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, iar în baza art. 193 alin. (6) din același cod, acesta a fost obligat la

plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea civilă în cursul procesului

penal, reprezentând onorarii pentru apărătorii aleși și taxe.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Rechizitoriul nr. 3441/ P din

14 decembrie 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași a dispus punerea în

mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului U.C.M.

pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat, prevăzuta de art.

20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., constând în aceea că,

în data de 04 septembrie 2010, în timp ce se afla pe o stradă din localitatea

Buhăeni, jud. Iași, pe fondul unei stări conflictuale cu partea vătămata A.A.,

a luat din căruța un par de lemn, cu diametrul de circa 10 cm și cu lungimea de 1,5 m, cu care i-a aplicat în mod direct o lovitură parții vătămate, în zona

capului, producându-i vătămări care au pus în primejdie viața acesteia.

Analizând actele și

lucrările dosarului, instanța de fond a reținut că partea vătămata A.A. și inculpatul

U.C.M. sunt consăteni, ambii locuind în satul Buhaeni, comuna Andrieșeni, județul

Iași.

La data de 4

septembrie 2010, după ce au desfășurat anumite lucrări la numita B.A.,

inculpatul U.C. și martorii B.V. și D.G., aflați sub influența băuturilor

alcoolice, s-au deplasat cu căruța, în jurul orelor 16

30

-17

00

,

la magazinul din localitate administrat de numitul B.I., unde s-au întâlnit cu

partea vătămată A.A.

Acesta s-a adresat

inculpatului, spunându-i să-și vadă de treaba lui, procedând astfel întrucât,

potrivit spuselor acestuia, cunoștea de la membrii familiei sale că, pe

perioada cât lucrase în Cipru, avuseseră probleme cu inculpatul, care căuta

mereu scandal atunci când consuma băuturi alcoolice.

După atenționarea

inculpatului, partea vătămata a intrat în incinta magazinului, unde a comandat

o bere, fiind urmată de B.V. și D.G. care, de asemenea, au comandat bere.

U.C. a rămas pe terasă.

Aflat sub influenta băuturilor

alcoolice, B.V. l-a întrebat pe un ton răstit pe A.A. ce a avut cu U.C., iar

acesta i-a cerut să meargă afară pentru a-i da explicații.

După ce martorii și partea

vătămată au ieșit afară din bar, între B.V. și A.A. a avut loc un schimb de

cuvinte, urmat de o altercație fizică, cei doi îmbrâncindu-se și lovindu-se

reciproc, pe terasă și în curtea magazinului, iar la intervenția vânzătorului P.M.,

s-au deplasat cu toții în stradă, unde partea vătămată a încercat în câteva rânduri

să se aproprie de inculpatul U.C.M., fiind însă oprit de fiecare dată de

martorii B.V. și D.G.

Inculpatul U.C.M. s-a

deplasat la căruța aflată în fața magazinului, de unde a luat un par din lemn

și a încercat să îl lovească pe A.A. cu acest obiect, însă acesta a prins parul

și l-a luat din mâinile inculpatului, aruncându-l lângă un gard.

În circumstanțele

date, pentru a-l împiedica să meargă după inculpat, martorii D.G. și B.V. l-au încadrat

pe A.A., iar B.V. l-a ținut de umeri, timp în care inculpatul U.C.M. s-a

deplasat din nou la căruță, de unde a luat un alt par din lemn, cu diametrul de

circa 10 cm și lungimea de circa 1,5 m, cu care a aplicat părții vătămate o

lovitură puternică în zona capului.

Partea vătămată și-a

pierdut cunoștința și a căzut la pământ, după care a fost transportată de

serviciul de ambulanță la spital, pentru a primi îngrijiri medicale.

Potrivit certificatului

medico-legal din 24 septembrie 2010 emis de Institutul de Medicină Legală Iași,

partea vătămată a prezentat un traumatism cranio-cerebral cu fracturi multiple

temporo-parietal stângă, hematom extradural, contuzie hemoragică stânga,

leziuni ce au necesitat eschilectomie și evacuarea hematomului extradural.

Potrivit aceluiași

certificat, lipsa de substanță osoasă îi conferă părții vătămate o infirmitate

fizică permanentă, iar leziunile pentru a căror vindecare sunt necesare 35-40

zile de îngrijiri medicale, au fost de natură să pună în primejdie viața

victimei.

Prin

suplimentul de expertiză medico-legală s-a stabilit că leziunile pentru a căror

vindecare sunt necesare 65-70 zile îngrijiri medicale, cu incapacitate totală

de muncă pe această perioadă, îi conferă victimei o incapacitate adaptativă de

50% capacitate de muncă pierdută, corespunzătoare gradului III de invaliditate,

pentru un an de zile.

În raport de această

situație de fapt, prima instanță a reținut că, în drept, fapta inculpatului U.C.M.

care, în data de 04 septembrie 2010, în public, a lovit partea vătămată cu un

corp contondent, în regiunea capului, producându-i acesteia leziuni traumatice

ce i-au pus viata în primejdie, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat

la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

În raport de poziția

subiectivă a inculpatului, care a acționat cu intenție indirectă, împrejurare

relevată de ansamblul probator administrat, instanța de fond a apreciat că

cererea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 182

C. pen., este neîntemeiată.

La individualizarea

judiciară a pedepsei instanța de fond a avut în vedere criteriile generale

prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de

textul de incriminare care în cazul tentativei se reduc la jumătate,

împrejurările concrete în care s-a desfășurat activitatea infracțională - prin

aplicarea unei lovituri deosebit de puternice unui tânăr, într-o zonă vitală a

corpului, cu un obiect contodent - gradul ridicat de pericol social al faptei,

relevat de natura și importanța valorilor sociale ocrotite de lege și produse,

constând în leziuni care au necesitat pentru vindecare 65-70 zile îngrijiri

medicale, lipsa de substanță osoasă postcraniectomiei, hemipareza dreapta

frusta, afazie motorie, tulburare anxioasă cu debut reactiv, dar și urmările

mai grave care s-ar fi putut produce, respectiv suprimarea vieții victimei.

Instanța a ținut cont și de circumstanțele personale ale inculpatului,

referitoare la conduita sa procesuală relativ sinceră, la lipsa antecedentelor

penale, dar și la caracterizarea sa favorabilă de către membrii comunității din

care face parte, ce relevă că acesta are un comportament pozitiv în societate

și în familie, este foarte harnic, respectuos, sociabil și liniștit și nu a mai

fost implicat în conflict sau altercații violente, împrejurări în raport de

care în favoarea acestuia s-au reținut circumstanțele atenuante prevăzute de art.

74 lit. a) și c) C. pen.

Sub aspectul laturii

civile, prima instanță a constatat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii

civile și a admis acțiunea civilă, în limita dovedirii prejudiciului produs, cu

referire la daunele materiale și prin apreciere, cu referire la prejudiciul

nepatrimonial.

Împotriva

hotărârii primei instanțe inculpatul U.C.M. a declarat apel, criticile privind

stabilirea eronată a stării de fapt, cu consecința greșitei respingeri a

cererii de schimbare a încadrării juridice a faptelor, precum și acordarea daunelor

materiale, în mod eronat, în lipsa dovezilor privitoare la faptul că partea

vătămată avea un loc de muncă la data când a avut loc lovirea sa. În latură

penală, inculpatul solicită a se reține de către instanța de apel fie legitima

apărare, fie circumstanța provocării.

Împotriva aceleași

sentințe a declarat apel partea civilă și A.A., solicitând acordarea în tot a

daunelor solicitate.

Prin Decizia penală nr.

54 din 13 martie 2012, Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori,

a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva hotărârii primei

instanțe.

În motivarea acestei

decizii instanța de apel a constatat că, din analiza coroborată a materialului

probator administrat, rezultă că în mod judicios și temeinic argumentat,

instanța de fond a stabilit vinovăția inculpatului U.C. în comiterea faptei pentru

care a fost trimis în judecată, în raport de situația de fapt reținută.

Instanța de fond a

dat eficienta dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la

aprecierea probelor, evaluându-le în mod unitar, evidențiind aspectele

concordante ce susțin vinovăția inculpatului și probele ce au servit ca temei

al soluționării cauzei.

De asemenea, instanța

de fond a verificat probatoriul administrat prin prisma apărărilor inculpatului,

argumentându-și soluția de înlăturare a acestora, prin expunerea argumentelor

de fapt și de drept ce au fundamentat soluția pronunțată. Probele administrate

arată că inculpatul nu a acționat pentru a se apăra sau sub influența unei

puternice tulburări, așa încât în mod întemeiat prima instanță nu a reținut

nici legitima apărare și nici starea de provocare.

Examinând

împrejurările concrete de comitere a faptei, instanța de apel a constatat că

inculpatul a acționat cu intenție și, chiar dacă nu a urmărit suprimarea vieții

victimei, a acceptat această posibilitate, așa încât încadrarea juridică dată

faptei de prima instanță este corectă.

Analizând probele

administrate de instanța de fond în latură civilă, respectiv actele depuse, declarațiile

martorilor, expertiza medico-legală, instanța de apel a constatat că instanța de

fond a stabilit corect atât prejudiciul material cât și prejudiciul moral.

Împotriva

acestei din urmă hotărâri inculpatul U.C.M. a declarat recurs, pe care nu l-a

motivat în scris. În ședința publică a invocat cazurile de casare prevăzute de art.

385

9

pct. 18, 17 și 14 C. proc. pen. Inculpatul a susținut că acțiunea

de lovire a părții vătămate, cu un par în zona capului, a fost generată de

nevoia de autoapărare, ca urmare a acțiunii părții vătămate de a-l agresa

fizic. În consecință acesta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor

pronunțate în cauză și, rejudecând, pronunțarea unei soluții de achitare în

baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. Pe de altă

parte, declarațiile martorilor audiați dovedesc fără dubiu atitudinea agresivă

provocatoare a părții vătămate, inculpatul aflându-se într-o stare de tulburare

sau spaimă care a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului.

În cazul în care s-ar aprecia că acțiunea inculpatului nu se încadrează în cerințele

legii, cu referire la legitima apărare, încadrarea juridică corectă este aceea prevăzută

de art. 182 C. pen. În fine, în subsidiar, inculpatul a solicitat

reindividualizarea pedepsei, prin acordarea unei eficiențe sporite circumstanțelor

atenuante reținute în favoarea sa.

Examinând cauza în

raport de cazurile de casare invocate și în raport de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Una din criticile hotărârilor

pronunțate în cauză privește eroarea gravă de fapt în stabilirea faptelor.

Potrivit cazului de

casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.,

eroarea gravă de fapt care trebuie să fie constatată din probele existente

trebuie să fie evidentă, să ducă la concluzia că situația de fapt este alta decât

cea constatată de instanța de fond.

Din declarațiile date

de inculpat, atât la urmărirea penală cât și la cercetarea judecătorească

inculpatul a recunoscut fapta, cu privire la lovirea părții vătămate, arătând însă

că a lovit pentru a se apăra de A.A., care a vrut să îl lovească (filele 41 -

43 dosar u.p.), fie pentru a se apăra de partea vătămată că l-a amenințat că îl

va omorî, a încercat să îl lovească și chiar l-a lovit (fila 189 dosar fond).

Martorul D.G.,

printr-o declarație ce nu se coroborează nici măcar cu declarația inculpatului,

a susținut la urmărirea penală (fila 16 dosar u.p.) că, în stradă, între

inculpat și partea vătămată a existat un conflict verbal și fizic, aceștia

lovindu-se reciproc.

Același martor susține

că partea vătămată a adresat injurii și amenințări, caracter generic al afirmațiilor

în raport de care nu este confirmată susținerea inculpatului referitoare la

faptul că partea vătămată l-a amenințat cu moartea. Sub aceste aspecte martorul

și-a menținut declarația și în cursul cercetării judecătorești (fila 90 dosar

fond).

Martorul B.V. nu a făcut

însă nicio referire la exercitarea de violențe asupra inculpatului de către

partea vătămată, la urmărirea penală (filele 22-24 dosar u.p.) în cursul cercetării

judecătorești (fila 87 dosar fond) a susținut că, pe tot parcursul conflictului

partea vătămată nu l-a lovit pe inculpat, decât cu palma peste față, la începutul

scandalului, când se aflau pe terasă. Această declarație nu se coroborează nici

cu declarația inculpatului, nici cu cea a martorului D.G.

Lovirea părții vătămate

de către inculpatul U.C.M., în data de 04 septembrie 2010, cu un par de lemn,

în zona capului, este dovedită prin declarațiile părții vătămate, coroborate cu

declarațiile martorilor B.V., D.G., A.D., R.A. și C.E., consecințele loviturii

fiind stabilite prin expertiza medico-legală.

Prin urmare, nu se

constată acel viciu în stabilirea situației de fapt, în sensul că în considerentele

hotărârii se afirmă contrariul a ceea ce rezultă, în mod evident, din probele

administrate, respectiv nu există o vădită neconcordanță între ceea ce acestea susțin

și modul cum au fost percepute de instanță.

Pe de altă parte, nu

există nicio probă din care să se deducă că inculpatul a acționat sub presiunea

nevoii de a se apăra pe sine, cu referire la legitima apărare invocată de către

acesta, nici din care să se poată concluziona că infracțiunea a fost săvârșită

sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare

din partea părții vătămate, cu referire la starea de provocare.

Relevantă sub acest

aspect apare și împrejurarea că partea vătămată a dezarmat pe inculpat, luându-i

din mână parul și aruncându-l lângă un gard. Or, deși partea vătămată, în aceste

condiții, avea posibilitatea de a-l lovi pe inculpat, nu a făcut-o. După

deposedare, inculpatul s-a deplasat la căruță, de unde a luat un alt par de

lemn, cu care a lovit partea vătămată, în timp ce aceasta, astfel cum rezultă

din declarații, era imobilizat de cei doi martori, B.V. și D.G.

În consecință, respingând

apelul sub aspectul acestor critici și menținând hotărârea primei instanțe, instanța

de apel a pronunțat o hotărâre nesupusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., invocat de inculpat.

Așa cum s-a arătat,

din declarațiile martorilor, cu excepția martorului P.M., rezultă că aceștia au

perceput nemijlocit lovirea părții vătămate, de către inculpat, în zona

capului, cu un par de lemn, luat din căruța aflată în fața magazinului.

Expertiza

medico-legală a concluzionat în sensul că leziunile produse prin lovitura

aplicată părții vătămate au pus în primejdie viața acesteia.

Lovitura în zona

vitală a fost aplicată cu mare intensitate, astfel explicându-se leziunile

produse care, pe de o parte au generat infirmitate și, pe de altă parte, pentru

vindecarea lor, a fost necesară o perioadă deosebit de mare de timp pentru îngrijiri

medicale.

Instanța de fond a

apreciat că în cauză încadrarea juridică corectă privește tentativa la infracțiunea

de omor și nu infracțiunea de vătămare corporală gravă, în raport de poziția

subiectivă a inculpatului care, chiar dacă nu ar fi urmărit suprimarea vieții

victimei, în raport intensitatea loviturii, zona anatomică vizată și instrumentul

vulnerant, este evident că inculpatul a acceptat posibilitatea producerii

rezultatului letal.

În raport de aceste împrejurări,

instanța de fond, prin hotărârea confirmată de către instanța de apel, a

apreciat că nu este justificată schimbarea încadrării juridice a faptei, în sensul

solicitat de inculpat, respectiv reținerea infracțiunii prevăzute de art. 182 C.

pen.

În acest sens, infracțiunile

de omor și, respectiv, vătămare corporală gravă au în comun faptul că afectează

relațiile sociale ocrotite de lege privitoare la drepturile persoanei, luată în

considerare în mod individual, dar sunt deosebite sub aspectul obiectului

juridic special, în sensul că în primul caz sunt încălcate relațiile sociale

privitoare la dreptul la viață, iar în al doilea caz cele privitoare la

integritate corporală și sănătate.

Totodată, sub

aspectul laturii subiective, infracțiunea de omor se săvârșește întotdeauna cu intenție

(obiectivă sau indirectă), în timp ce vătămarea corporală gravă se săvârșește cu

intenție indirectă sau praeterintenție (atunci când făptuitorul urmărind să

lovească victime sau să-i cauzeze o vătămare corporală se produce una dintre consecințele

mai grave arătate în art. 182 C. pen.).

Drept urmare, încadrarea

juridică a faptei, cu referire în speță la tentativa la infracțiunea de omor

sau săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, impune stabilirea poziției

psihice a inculpatului.

Astfel cum judicios a

statuat prima instanță, relevante pentru caracterizarea juridică a faptei ca

tentativă la infracțiunea de omor sau infracțiunea de vătămare corporală, sunt împrejurările

în care fapta a fost comisă, obiectul vulnerant, intensitatea loviturii,

regiunea anatomică vizată.

În raport de aceste

criterii, se constată că recurentul inculpat a acționat cu intenția indirectă

de a suprima viața părții vătămate întrucât a prevăzut rezultatul faptei sale

și, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea lui.

Astfel, recurentul

inculpat, la comiterea faptei a folosit un instrument vulnerant apt de a

suprima viața victimei, respectiv un par de lemn, căreia i-a aplicat o lovitură

într-o zona vitală și anume în zona capului, cu mare intensitate, cauzându-i

leziuni constând în traumatism cranio-cerebral cu fracturi multiple temporo

parietal stânga, ce au necesitat intervenție chirurgicală (eschilectomie și

evacuarea hematomului extradural), și au determinat o infirmitate fizică

permanentă pentru lipsă de substanță osoasă.

În consecință, în mod

judicios instanța de fond a stabilit că, în drept, fapta inculpatului întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat

la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. și, totodată, a

respins ca neîntemeiată cererea inculpatului privind schimbarea încadrării

juridice a faptei din această infracțiune în infracțiunea prevăzută de art. 182

C. pen.

Prin urmare,

respingând apelul, sub aspectul acestor critici și menținând hotărârea primei

instanțe, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nesupusă cazului de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., invocat de

inculpat.

În fine, din

examinarea hotărârii primei instanțe se constată că aceasta a aplicat corect

principiul individualizării judiciare a pedepsei ținând cont, cumulat, de

criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

În raport de

reținerea circumstanțelor atenuante în favoarea inculpatului, prima instanță a

aplicat acestuia o pedeapsă sub minimul prevăzut de norma incriminatoare.

Pedeapsa stabilită de

prima instanță apare ca o ripostă socială adecvată faptei și persoanei

inculpatului, aptă a asigura realizarea funcțiilor și scopului acesteia, astfel

cum acestea au fost stabilite prin art. 52 C. pen.

Nu se constată însă

motive pentru care circumstanțelor atenuante reținute în favoarea inculpatului

să li se dea o mai mare eficiență, în sensul reindividualizării pedepsei și

reducerea cuantumului acesteia.

Pedeapsa de 5 ani

închisoare a fost stabilită prin coborârea sub minimul special prevăzut de lege

pentru infracțiunea săvârșită, ca efect al reținerii circumstanțelor atenuante

judiciare prev. de art. 74 lit. a) și lit. c) C. pen., față de lipsa

antecedentelor penale ale inculpatului și atitudinea acestuia în societate de

comiterea infracțiunii, precum și în raport de atitudinea sa procesuală, de

recunoaștere a faptului lovirii părții vătămate (fila 189 dosar prima instanță).

Punând însă, în balanță, aceste date personale ale recurentului inculpat cu

gravitatea faptei săvârșite, așa cum rezultă din urmările acesteia asupra

integrității fizice a părții vătămate, se apreciază că nu se justifică

diminuarea cuantumului pedepsei aplicate de prima instanță și menținută de

instanța de apel.

Prin urmare, respingând

apelul sub aspectul acestui motiv și menținând sentința atacată, instanța de

apel a pronunțat o decizie nesupusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Alte motive de casare

susceptibile a fi puse în discuție din oficiu nu se constată.

În consecință, pentru

motivele expuse, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul U.C.M. împotriva

Deciziei penale nr. 54 din 13 martie 2012 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Recurentul va fi

obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul U.C.M. împotriva Deciziei penale nr. 54 din 13 martie 2012 a Curții de

Apel Iași, secția penală și de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27 iunie

2012.