ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1820/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 16

octombrie 2007 reclamanta SC S.R. SRL a chemat în judecată pârâta SC D.B.R.C.

SRL solicitând ca în baza hotărârii ce se va pronunța să se dispună:

- obligarea pârâtei

la plata sumei de 1 leu cu titlu de daune;

- publicarea, pe cheltuiala

pârâtei, a unui comunicat de presă prin care își retrage afirmațiile

calomnioase și mincinoase la adresa reclamantei;

- încetarea și

înlăturarea actelor de concurență neloială.

Reclamanta a susținut

că ambele părți au același obiect de activitate, respectiv importarea și

comercializarea spumei poliuretanice. Pentru a crește volumul vânzărilor sale

și - implicit - pentru a scădea volumul vânzărilor reclamantei, pârâta a

inițiat o campanie denigratoare la adresa reclamantei. Campania a culminat cu

trimiterea către mai multe autorități ale statului a unei adrese prin care

reprezentanții reclamantei au fost acuzați că au dat mită unor înalți

funcționari suma de 1 milion de euro pentru ca sesizările adresate de PPTI din 16

decembrie 2004 și de către pârâtă din 12 septembrie 2005 și din 9 februarie 2006

să rămână fără răspuns.

Reclamanta a mai

susținut că pârâta a încercat să intimideze și să determine funcționarii

ANPC-OPC să aibă față de pârâtă o atitudine „de respingere și sancționare

abuzivă

”

, acționând pe unii

în instanță și formulând plângeri penale neîntemeiate. Activitățile descrise

sunt sancționate de art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 11/1991 ca

activități de concurență neloială, indiferent dacă afirmațiile făcute de pârâtă

în condițiile enunțate au fost publice sau confidențiale. Reclamanta a apreciat

că

afirmațiile au fost

publice deoarece s-au adresat tuturor demnitarilor statului și autorităților

acestuia.

Pârâta a depus întâmpinare

prin care solicită respingerea acțiunii motivând că cererea de obligare la

plata de despăgubiri este prematură pentru că nu a fost efectuată procedura

concilierii prealabile prevăzută imperativ de art. 720

1

C. proc.

civ., că acțiunea este inadmisibilă deoarece fapta de concurență neloială nu a

fost constatată de un organ competent anterior sesizării instanței și că acțiunea

este neîntemeiată deoarece afirmațiile sale sunt adevărate iar reclamanta nu a

suferit vreun prejudiciu.

Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 9132 din 15 septembrie 2008 a respins acțiunea.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de fond a reținut că pentru a pronunța o sentință prin care pârâta

să fie obligată la publicarea unui comunicat de presă și la încetarea actelor

de concurență neloială, instanța

trebuie să constate nu numai existența

faptelor de concurență neloială invocate, ci și existența unui prejudiciu în

patrimoniul reclamantei. Aceasta reiese nu numai din regulile generale ale

răspunderii civile delictuale, dar mai ales din prevederile art. 9 și 12 din

Legea nr. 11/1991, modificată prin Legea nr. 298/2001. Astfel, în conformitate

cu primul alineat al art. 9, „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute de art. 4

sau 5 cauzează daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să

se adreseze instanței competente cu acțiune în răspundere civilă corespunzătoare”,

iar potrivit art. 12 „Dreptul la acțiune prevăzut de art. 9 se prescrie în

termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să

cunoască dauna și pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data

săvârșirii faptei.” Legiuitorul accentuând necesitatea existenței unei daune

pentru a se putea angaja răspunderea delictuală, nu pot fi primite aserțiunile

potrivit cărora „existența prejudiciului nu este o condiție pentru admiterea

acțiunii în concurență neloială”.

Totodată prin încheierea

interlocutorie instanța de fond a stabilit că reclamanta nu a efectuat

procedura concilierii prealabile pentru soluționarea pretențiilor de 1 leu și că

această procedură este obligatorie.

Împotriva acestei

soluții a promovat apel reclamanta făcând referire la

aplicarea art. 720

1

C. proc. civ., primului capăt de cerere pentru daune de l leu a fost greșită,

știut fiind că articolul invocat se aplică numai litigiilor de natură

comercială, ori pretențiile sale sunt de natură civilă.

În plus susține că

natura comercială a litigiului trebuie examinată prin prisma art. 3, 6, 7, 9 și

56 C. com., ori faptele de concurență neloială conform articolelor arătate nu

reprezintă acte și fapte de comerț. Mai mult, și-a întemeiat acțiunea pe

dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Că în acest mod

instanța de fond a încălcat principiul disponibilității acțiunii și a schimbat

caracterul civil în comercial în mod nejustificat, mai ales că dauna morală nu

are caracter comercial.

Consideră astfel că

litigiul său nu este de natură comercială, și nu trebuiau să i se aplice

dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

Referitor la sentința

comercială nr. 9132 din 15 septembrie 2008, apelanta face o critică amplă a

acesteia, Curtea reținând în esență următoarele:

- lipsa motivelor de

fapt și de drept; hotărârea nu are claritate, coerență, prezintă dispoziții

contradictorii.

- nu se motivează

fiecare capăt de cerere conform cerințelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

- există contradicții

între încheierea interlocutorie și sentință.

- s-a făcut o

interpretare greșită a actului juridic dedus judecății.

- lipsa analizei

elementelor răspunderii pentru actele și faptele de concurentă neloială.

- trebuia ca instanța

să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere și nu numai asupra primului

capăt de cerere prin încheiere interlocutorie.

- stabilirea

cuantumului daunelor morale este greu de estimat, aceasta nu ar fi trebuit să

constituie o piedică pentru judecător care ar fi putut să stabilească cuantumul

unei indemnizații de reparare a prejudiciilor.

- a fost încălcat

principiul echității în soluționarea cauzei și dreptul său la un proces

echitabil conform art. 6 paragraful din CEDO.

Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială, prin Decizia nr. 85 din 20 februarie 2009 a respins apelul ca nefondat.

În fundamentarea soluției

instanța de control judiciar a reținut că

prin practicaua prezentei decizii Curtea a

stabilit clar și fără echivoc că litigiul de față este de natură comercială, în

deplină concordanță cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 11/1991, care definesc

concurența neloială ca fiind „orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în

activitatea industrială și de comercializarea produselor, de execuție a

lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de serviciu”. Deci faptele de

concurență neloială sunt consecința activității de comerț desfășurată de părți

și față de existența acestui element principal, instanța apreciază natura

juridică a litigiului și nu în raport de natura răspunderii cum susține

reclamanta, care în speță este civilă delictuală și care poate fi aplicată și

în cauzele cu litigii comerciale, ca cel în speță conform Legii nr. 11/1991.

Acest lucru l-a stabilit în mod corect și instanța de fond prin încheierea din

11 decembrie 2007, litigiul fiind reținut spre soluționare la secția comercială

unde a fost și trimis de altfel de conducerea instanței, motiv pentru care

aplicarea dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ. referitor la primul

capăt de cerere privitor la daune de 1 leu, este legală.

Trebuie reținut că

pronunțarea asupra unui capăt de cerere printr-o încheiere interlocutorie în

urma invocării unei excepții, este perfect legală față de dispozițiile art. 137

C. proc. civ.

Reclamanta nu a fost

astfel în nici un fel prejudiciată, deoarece instanța de fond a trecut apoi și

la soluționarea fondului cauzei, dar sub prisma art. 9 din Legea nr. 11/2001, dispoziție

imperativă peste care instanțele nu pot trece în cazul soluționării litigiilor

având ca obiect concurența neloială.

S-a mai reținut că

din actele depuse rezultă mai degrabă că reclamanta nu a suferit nicio daună,

nici morală și nici materială de vreme ce nu există prejudiciu.

Cu petiția înregistrată

la data de 13 aprilie 2009, reclamanta a declarat recurs, în termen și legal

timbrat, criticile făcând referire la aspecte de nelegalitate fiind invocate

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 C. proc. civ.

Se susține că instanța

de apel nu răspunde motivelor invocate, în sensul că nu a menținut măsura răspunderii

pretențiilor ca premature sau inadmisibile.

Consideră recurenta că

susținerea instanței de apel este contrară dispozițiilor Legii nr. 11/1991,

lege speciala în materie de concurență neloială deoarece pe de o parte condiționează

promovarea cererii în răspundere pentru concurență neloială de existența unui

prejudiciu, iar pe de altă parte adaugă la lege.

Se mai susține că

motivarea soluției cuprinde considerent care nu au legătură cu pricina în care

a fost pronunțată soluția respectivă.

Astfel deși au fost

investite și au analizat o acțiune în răspundere pentru acte și fapte de

concurență neloială instanțele nu au analizat caracterul neloial al actelor și

faptelor intimatei, cu referire specială la adresa transmisă autorităților

statului în care intimata învederează faptul că s-a dat nulă.

Recursul este

nefondat.

În mod eronat

recurenta susține faptul că instanța de apel ar fi calificat greșit litigiul ca

fiind de natură comercială, în contextul în care părțile sunt societăți

comerciale, fiind în strânsă legătură cu activitatea de comerț cum absolut

corect a reținut instanța de apel.

Trimiterea făcută de

recurentă la acțiunea penală și răspunderea patrimonială ca urmare a unor fapte

de concurență neloială nu motivează în niciun fel și nu are legătură cu natura

comercială a litigiului în cauză.

Având în vedere

calitatea de comercianți a părților conform art. 7 C. com., cu referire la

societățile comerciale, cât și jurisprudența în materie, din interpretarea art.

4 C. com., rezultă că legiuitorul a socotit obligații de natură comercială și

acele angajamente ce rezultă pentru persoana ce exercită un comerț, din

săvârșirea unor delicte sau cvasidelicte în cadrul exercitării comerțului lor.

Prevederile art. 9

din Legea nr. 11/1991 stabilesc că numai dacă vreuna din faptele prevăzute la art.

4 și 5 cauzează daune materiale sau patrimoniale, cel prejudiciat este în drept

să se adreseze instanței competente cu acțiune în răspundere civilă

corespunzătoare.

Or, în cazul din speță

recurenta reclamantă nu a dovedit existența vreunui prejudiciu material sau

moral, din simplul motiv că nu a suferit și nu există prejudiciu, intimata nu a

comis fapte de concurență neloială fiind vorba numai de acțiuni perfect legale

și îndreptățite.

Art. 9 din Legea nr. 11/1991

astfel cum a fost modificată stipulează expres că în cazul în care vreuna din

faptele prevăzute la art. 4 și 5 cauzează daune materiale sau morale, cel

prejudiciat fiind în drept să se adreseze instanței.

Or, în speță

recurenta nu a fost în măsură să demonstreze că una din faptele reținute în

sarcina intimatei ar constitui fapte de comerț concurențiale incorecte.

Față de cele arătate

văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC S.R. SRL

Glina împotriva Deciziei nr. 85 din 20 februarie 2009 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 20 mai 2010.