ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1820/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 16 octombrie 2007 reclamanta SC S.R. SRL a chemat în judecată pârâta SC D.B.R.C. SRL solicitând ca în baza hotărârii ce se va pronunța să se dispună: - obligarea pârâtei la plata sumei de 1 leu cu titlu de daune; - publicarea, pe cheltuiala pârâtei, a unui comunicat de presă prin care își retrage afirmațiile calomnioase și mincinoase la adresa reclamantei; - încetarea și înlăturarea actelor de concurență neloială. Reclamanta a susținut că ambele părți au același obiect de activitate, respectiv importarea și comercializarea spumei poliuretanice. Pentru a crește volumul vânzărilor sale și - implicit - pentru a scădea volumul vânzărilor reclamantei, pârâta a inițiat o campanie denigratoare la adresa reclamantei.

Campania a culminat cu trimiterea către mai multe autorități ale statului a unei adrese prin care reprezentanții reclamantei au fost acuzați că au dat mită unor înalți funcționari suma de 1 milion de euro pentru ca sesizările adresate de PPTI din 16 decembrie 2004 și de către pârâtă din 12 septembrie 2005 și din 9 februarie 2006 să rămână fără răspuns. Reclamanta a mai susținut că pârâta a încercat să intimideze și să determine funcționarii ANPC-OPC să aibă față de pârâtă o atitudine „de respingere și sancționare abuzivă ” , acționând pe unii în instanță și formulând plângeri penale neîntemeiate. Activitățile descrise sunt sancționate de art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 11/1991 ca activități de concurență neloială, indiferent dacă afirmațiile făcute de pârâtă în condițiile enunțate au fost publice sau confidențiale.

Reclamanta a apreciat că afirmațiile au fost publice deoarece s-au adresat tuturor demnitarilor statului și autorităților acestuia. Pârâta a depus întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii motivând că cererea de obligare la plata de despăgubiri este prematură pentru că nu a fost efectuată procedura concilierii prealabile prevăzută imperativ de art. 720 1 C. proc. civ., că acțiunea este inadmisibilă deoarece fapta de concurență neloială nu a fost constatată de un organ competent anterior sesizării instanței și că acțiunea este neîntemeiată deoarece afirmațiile sale sunt adevărate iar reclamanta nu a suferit vreun prejudiciu. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 9132 din 15 septembrie 2008 a respins acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că pentru a pronunța o sentință prin care pârâta să fie obligată la publicarea unui comunicat de presă și la încetarea actelor de concurență neloială, instanța trebuie să constate nu numai existența faptelor de concurență neloială invocate, ci și existența unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei. Aceasta reiese nu numai din regulile generale ale răspunderii civile delictuale, dar mai ales din prevederile art. 9 și 12 din Legea nr. 11/1991, modificată prin Legea nr. 298/2001.

Astfel, în conformitate cu primul alineat al art. 9, „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute de art. 4 sau 5 cauzează daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanței competente cu acțiune în răspundere civilă corespunzătoare”, iar potrivit art. 12 „Dreptul la acțiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna și pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârșirii faptei.” Legiuitorul accentuând necesitatea existenței unei daune pentru a se putea angaja răspunderea delictuală, nu pot fi primite aserțiunile potrivit cărora „existența prejudiciului nu este o condiție pentru admiterea acțiunii în concurență neloială”.

Totodată prin încheierea interlocutorie instanța de fond a stabilit că reclamanta nu a efectuat procedura concilierii prealabile pentru soluționarea pretențiilor de 1 leu și că această procedură este obligatorie. Împotriva acestei soluții a promovat apel reclamanta făcând referire la aplicarea art. 720 1 C. proc. civ., primului capăt de cerere pentru daune de l leu a fost greșită, știut fiind că articolul invocat se aplică numai litigiilor de natură comercială, ori pretențiile sale sunt de natură civilă. În plus susține că natura comercială a litigiului trebuie examinată prin prisma art. 3, 6, 7, 9 și 56 C. com., ori faptele de concurență neloială conform articolelor arătate nu reprezintă acte și fapte de comerț.

Mai mult, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. Că în acest mod instanța de fond a încălcat principiul disponibilității acțiunii și a schimbat caracterul civil în comercial în mod nejustificat, mai ales că dauna morală nu are caracter comercial. Consideră astfel că litigiul său nu este de natură comercială, și nu trebuiau să i se aplice dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. Referitor la sentința comercială nr. 9132 din 15 septembrie 2008, apelanta face o critică amplă a acesteia, Curtea reținând în esență următoarele: - lipsa motivelor de fapt și de drept; hotărârea nu are claritate, coerență, prezintă dispoziții contradictorii. - nu se motivează fiecare capăt de cerere conform cerințelor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. - există contradicții între încheierea interlocutorie și sentință. - s-a făcut o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății. - lipsa analizei elementelor răspunderii pentru actele și faptele de concurentă neloială. - trebuia ca instanța să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere și nu numai asupra primului capăt de cerere prin încheiere interlocutorie. - stabilirea cuantumului daunelor morale este greu de estimat, aceasta nu ar fi trebuit să constituie o piedică pentru judecător care ar fi putut să stabilească cuantumul unei indemnizații de reparare a prejudiciilor. - a fost încălcat principiul echității în soluționarea cauzei și dreptul său la un proces echitabil conform art. 6 paragraful din CEDO.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin Decizia nr. 85 din 20 februarie 2009 a respins apelul ca nefondat. În fundamentarea soluției instanța de control judiciar a reținut că prin practicaua prezentei decizii Curtea a stabilit clar și fără echivoc că litigiul de față este de natură comercială, în deplină concordanță cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 11/1991, care definesc concurența neloială ca fiind „orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializarea produselor, de execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de serviciu”.

Deci faptele de concurență neloială sunt consecința activității de comerț desfășurată de părți și față de existența acestui element principal, instanța apreciază natura juridică a litigiului și nu în raport de natura răspunderii cum susține reclamanta, care în speță este civilă delictuală și care poate fi aplicată și în cauzele cu litigii comerciale, ca cel în speță conform Legii nr. 11/1991. Acest lucru l-a stabilit în mod corect și instanța de fond prin încheierea din 11 decembrie 2007, litigiul fiind reținut spre soluționare la secția comercială unde a fost și trimis de altfel de conducerea instanței, motiv pentru care aplicarea dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ. referitor la primul capăt de cerere privitor la daune de 1 leu, este legală.

Trebuie reținut că pronunțarea asupra unui capăt de cerere printr-o încheiere interlocutorie în urma invocării unei excepții, este perfect legală față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ. Reclamanta nu a fost astfel în nici un fel prejudiciată, deoarece instanța de fond a trecut apoi și la soluționarea fondului cauzei, dar sub prisma art. 9 din Legea nr. 11/2001, dispoziție imperativă peste care instanțele nu pot trece în cazul soluționării litigiilor având ca obiect concurența neloială. S-a mai reținut că din actele depuse rezultă mai degrabă că reclamanta nu a suferit nicio daună, nici morală și nici materială de vreme ce nu există prejudiciu. Cu petiția înregistrată la data de 13 aprilie 2009, reclamanta a declarat recurs, în termen și legal timbrat, criticile făcând referire la aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 C. proc.

civ. Se susține că instanța de apel nu răspunde motivelor invocate, în sensul că nu a menținut măsura răspunderii pretențiilor ca premature sau inadmisibile. Consideră recurenta că susținerea instanței de apel este contrară dispozițiilor Legii nr. 11/1991, lege speciala în materie de concurență neloială deoarece pe de o parte condiționează promovarea cererii în răspundere pentru concurență neloială de existența unui prejudiciu, iar pe de altă parte adaugă la lege. Se mai susține că motivarea soluției cuprinde considerent care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. Astfel deși au fost investite și au analizat o acțiune în răspundere pentru acte și fapte de concurență neloială instanțele nu au analizat caracterul neloial al actelor și faptelor intimatei, cu referire specială la adresa transmisă autorităților statului în care intimata învederează faptul că s-a dat nulă.

Recursul este nefondat. În mod eronat recurenta susține faptul că instanța de apel ar fi calificat greșit litigiul ca fiind de natură comercială, în contextul în care părțile sunt societăți comerciale, fiind în strânsă legătură cu activitatea de comerț cum absolut corect a reținut instanța de apel. Trimiterea făcută de recurentă la acțiunea penală și răspunderea patrimonială ca urmare a unor fapte de concurență neloială nu motivează în niciun fel și nu are legătură cu natura comercială a litigiului în cauză. Având în vedere calitatea de comercianți a părților conform art. 7 C. com., cu referire la societățile comerciale, cât și jurisprudența în materie, din interpretarea art. 4 C. com., rezultă că legiuitorul a socotit obligații de natură comercială și acele angajamente ce rezultă pentru persoana ce exercită un comerț, din săvârșirea unor delicte sau cvasidelicte în cadrul exercitării comerțului lor.

Prevederile art. 9 din Legea nr. 11/1991 stabilesc că numai dacă vreuna din faptele prevăzute la art. 4 și 5 cauzează daune materiale sau patrimoniale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanței competente cu acțiune în răspundere civilă corespunzătoare. Or, în cazul din speță recurenta reclamantă nu a dovedit existența vreunui prejudiciu material sau moral, din simplul motiv că nu a suferit și nu există prejudiciu, intimata nu a comis fapte de concurență neloială fiind vorba numai de acțiuni perfect legale și îndreptățite. Art. 9 din Legea nr. 11/1991 astfel cum a fost modificată stipulează expres că în cazul în care vreuna din faptele prevăzute la art. 4 și 5 cauzează daune materiale sau morale, cel prejudiciat fiind în drept să se adreseze instanței.

Or, în speță recurenta nu a fost în măsură să demonstreze că una din faptele reținute în sarcina intimatei ar constitui fapte de comerț concurențiale incorecte. Față de cele arătate văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC S.R. SRL Glina împotriva Deciziei nr. 85 din 20 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 20 mai 2010.