ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4668/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4668/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată următoarele:

I. Instanța de fond

Prin cererea de chemare

în judecată adresată Curții de Apel Constanța, reclamanta SC O.P. SRL a solicitat,

în contradictoriu cu A.N.A.F., D.G.S.C. și D.G.F.P. Tulcea, Activitatea de Inspecție

Fiscală, anularea deciziei din 8 octombrie 2009 emisă de A.N.A.F., D.G.S.C. și a

deciziei de impunere din 25 mai 2009 emisă de D.G.F.P.Tulcea, Activitatea de Inspecție

Fiscală, precum și suspendarea executării actelor administrative atacate, emise

în baza raportului de inspecție fiscală din 25 mai 2009.

În motivarea cererii s-a

arătat că decizia din 8 octombrie 2009 este legală în privința desființării deciziei

din 25 mai 2009 pentru suma de 1.217 RON reprezentând impozit pe profit și majorările

aferente cât și pentru suma de 180.093 RON reprezentând majorări de întârziere aferente

TVA.

Reclamanta a contestat

următoarele obligații fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 1.146.930

RON arătând următoarele:

-

Pentru anul 2004, controlul a considerat cheltuieli nedeductibile (salarii nedatorate),

în valoare de 4.608.111 ROL, deoarece contractul de muncă al singurului angajat

al societății s-a înregistrat în luna următoare, situație pentru care se putea aplica

o amendă.

-

În ce privește anul 2005, suma cea mai mare impozitată o reprezintă cheltuielile

pretins nedeductibile fiscal care, în majoritate sunt formate din

hrană animale

și

cheltuieli cu chirie

plătită unei persoane

fizice pe baza de ordin de plată, ambele cheltuieli fiind făcute în scopul realizării

de venituri impozabile, constatările organelor fiscale fiind considerate incorecte

de către reclamantă.

-

În privința chiriei plătită persoanei fizice, reclamanta a considerat că verificarea

trebuia să vizeze persoana fizică proprietară, deoarece cheltuiala este evidentă

pentru firmă, care plătește o sumă pe care nu o recuperează.

-

Pentru anul 2006, de asemenea, controlul a evidențiat la cheltuieli nedeductibile

fiscal „hrană uscată câini” etc., fără a lega aceste cheltuieli de veniturile încasate,

întrucât activitatea de pază, se putea asigura și cu câini.

-

Tot în anul 2006, controlul fiscal a făcut calculul gradului de îndatorare și a

constatat un grad de îndatorare peste trei, limită acceptată de C. fisc., însă a

omis că art. 23 alin. (4), prevede că „dobânzile și pierderile din diferențe de

curs valutar, în legătură cu împrumuturile obținute direct sau indirect de la bănci

și cele care sunt garantate de stat, cele aferente împrumuturilor obținute de la

societățile comerciale bancare române sau străine nu intră sub incidența prevederilor

prezentului articol”.

A

apreciat societatea reclamantă că suma considerată nedeductibilă fiscal în anul

2006 de inspecția fiscală, în valoare de 4.547 RON, este de fapt o cheltuială deductibilă

fiscal, iar controlul nu a făcut altceva decât să creeze degringoladă în activitatea

curentă a societății prin determinarea unor plăți mai mari decât cele corecte și

legale.

Pentru

anul 2007, s-a stabilit un impozit suplimentar de 16.358 RON, având la bază sume

eronat determinate de control ca și cheltuieli nedeductibile, deoarece nu s-a ținut

cont de specificul acestei activități și de gradul de îndatorare pe care l-a considerat

eronat, fără a se avea în vedere că societatea plătește dobânzi direct la bănci

autorizate legal.

În

privința anului 2008, reclamanta a contestat faptul că nu s-a ținut cont de prevederile

art. 23 alin. (4) C. fisc. și în mod eronat au fost impozitate dobânzile și diferențele

de curs valutar în sumă de 73.277 RON.

Referitor

la TVA, a susținut că este o necorelare între ce s-a scris în anexele nr. 30, nr.

31, nr. 32 și ce s-a menționat în actul de control în sensul că, TVA de plată este

în valoare de 163.676 RON, deși în anexa nr. 31 se evidențiază TVA achitat de 95.723

RON, care nu are nicio influență pe total.

Legat

de impozitul pe venitul din salarii, controlul a constatat cea mai mare diferență

în anul 2007 în valoare de 9.663 RON, însă nu s-a menționat nici un temei legal

încălcat, deoarece societatea a depus și declarații și fișe fiscale, însă inspecția

fiscală a constatat diferențe ca impozit pe salarii, învederându-se că actele atacate

sunt nelegale sub aspectele invocate.

Ulterior, prin precizările

formulate, contestatoarea a arătat că își restrânge acțiunea cu privire la suma

de 761.861 RON.

fond

Prin sentința civilă

nr. 356/CA din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Constanța a admis în parte contestația

reclamantei SC O.P. SRL, în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F., D.G.S.C. și D.G.F.P.

Tulcea, Activitatea de Inspecție Fiscală, a anulat în parte actele fiscale (decizia

din 8 octombrie 2009 emisă de A.N.A.F., D.G.S.C. și decizia de impunere din 25 mai

2009 emisă de D.G.F.P.Tulcea, Activitatea de Inspecție Fiscală) cu privire la:

- impozitul pe profit

(urmând ca organul fiscal să stabilească impozitul pe profit în funcție de deducerea

următoarelor cheltuieli: 2005, cheltuieli pentru chirie imobil, hrană câini; 2006,

cheltuieli pentru chirie, hrană câini; 2007, cheltuieli hrană câini), dar și majorările

de întârziere datorate conform debitului principal); TVA pentru suma de 40.906 RON;

impozit pe venituri din salarii 9.934 RON; majorări de întârziere aferente impozitului

pe venituri pentru suma 8.308 RON; șomaj datorat de angajator pentru 3.620 RON.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că potrivit art. 21 alin. (1) C. fisc., pentru determinarea

profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile

efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate

prin acte normative în vigoare.

Cheltuielile cu privire

la salariile pentru anul 2004, nu au putut fi luate în calcul pentru acordarea deducerilor,

întrucât nu a rezultat că pentru decembrie 2004 reclamanta a avut vreun angajat,

conform prevederilor legale.

De asemenea, s-a reținut

cu privire la celelalte sume, 135.111 RON și 777.000 RON, că și acestea au fost

excluse de la deducere, întrucât, pe de o parte, reclamanta nu a făcut dovada că

pentru anul 2004 a avut statut de microîntreprindere (existența cel puțin a unui

angajat) iar, pe de altă parte, cheltuielile cu materialele au contribuit la realizarea

veniturilor impozabile [art. 21 alin. (1)].

Pentru anul 2005, organul

fiscal a stabilit că nu se pot acorda deduceri pentru suma de 48.401 RON, instanța

de fond apreciind că organul fiscal nu a respectat prevederile art. 21 alin. (1)

și alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003, stabilind în mod greșit că cheltuielile

cu privire la hrana câinilor și cheltuielile cu chiria nu sunt deductibile.

Astfel, s-a reținut că

reclamanta are ca obiect de activitate pază și protecție, iar pentru realizarea

activității sale folosește câini de pază, care sunt înregistrați în fișele de inventar,

iar cheltuielile efectuate cu hrana lor sunt deductibile în conformitate cu

art. 21 alin. (1) C. fisc.

Referitor la cheltuielile

cu chiria, s-a reținut că societatea, pentru desfășurarea activității, a închiriat

imobilul situat în Tulcea, str. I., încheindu-se în acest sens contract de închiriere,

astfel că nu erau incidente dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc., întrucât

contestatoarea a înregistrat în contabilitate contractul de închiriere, iar obligația

înregistrării contractului la organul fiscal revenea locatorului, care datora impozit

pe chirie.

A constatat prima instanță

că celelalte cheltuieli reținute ca nedeductibile au fost clasificate corect de

către organul fiscal, în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. a), lit.

b), lit. f), lit. e) și alin. (3) C. fisc.

Pentru anul 2006 s-a reținut

ca nedeductibilă suma de 46.888 RON, pentru care s-a stabilit un impozit pe profit

de virat la 31 decembrie 2006 în sumă de 17.325 RON.

Și în această situație

instanța de fond a reținut că suma datorată cu titlu de chirie, dar și cu titlu

de hrană pentru câini, a fost considerată în mod greșit de organul fiscal ca fiind

nedeductibilă, pentru argumentele prezentate anterior, celelalte sume (cheltuieli

de protocol, amenzi, penalități, cheltuieli privind materiale nestocate, bijuterii,

etc.), cele referitoare la dobânzi și pierderea netă, fiind corect calculate, în

raport cu prevederile legale menționate de organul fiscal în decizia din 2009.

Pentru anul 2007, s-a

reținut ca nedeductibilă suma de 57.975 RON, pentru care s-a calculat impozit pe

profit la 31 decembrie 2007, în sumă de 33.683 RON, prima instanță apreciind că

și în această situație, cheltuielile cu privire la hrana câinilor trebuiau considerate

cheltuieli deductibile.

Pentru anul 2008, s-a

reținut ca nedeductibilă suma de 131.159 RON, pentru care s-a stabilit un impozit

de 57.600 RON.

A apreciat instanța de

fond că această sumă a fost stabilită corect în raport cu dispozițiile legale, fiind

excluse de la deducere cheltuielile conform documentelor distruse și nereconstituite

(deși Legea nr. 82/1991 impunea această măsură), cheltuielile cu dobânzi și pierderea

netă din diferențele de curs valutar, conform art. 23 alin. (1) și alin. (2) din

Legea nr. 571/2003.

S-a concluzionat că impozitul

pe profit a fost calculat greșit ca urmare a nededucerii unor cheltuieli, așa cum

s-a arătat și că se impune anularea deciziei cu privire la acest capitol și refacerea

bazei impozabile și recalcularea majorărilor aferente.

TVA, instanța de fond a reținut că decizia de impunere din 25 mai 2009 a stabilit

TVA datorată de către reclamantă, în cuantum de 371.510 RON, însă potrivit raportului

de expertiză efectuat în cauză, rezultă că reclamanta datora la 31 martie 2009,

suma de 330.604 RON, mai puțin cu suma de 40.906 RON cu titlu de TVA.

pe venitul din salarii, s-a constatat că prin decizia de impunere din 25 mai 2009

și decizia 8 octombrie 2009, s-a reținut un impozit pe venit din salarii în sumă

de 18.765 RON și majorări de întârziere aferente în sumă de 11.607 RON, dar potrivit

raportului de expertiză, s-a reținut că, pentru perioada 2004-2009, reclamanta datorează

impozit pe veniturile din salarii în sumă de 8.831 RON, ținând cont de ceea ce s-a

achitat, concluzionându-se că organul fiscal a stabilit în plus nejustificat suma

de 9.934 RON, impunându-se și anularea majorărilor de întârziere aferente.

datorat de angajator, s-a reținut că prin actele fiscale contestate s-a stabilit

suma de 3.620 RON, însă prin expertiza efectuată în cauză s-a reținut că reclamanta,

pentru perioada 2005-2008, a datorat cu titlu de contribuții angajator șomaj suma

de 20.288 RON, și că a achitat 21.594 RON, deci în plus cu 1.300 RON, astfel că

suma de 3.620 RON stabilită de către organul fiscal nu este datorată și trebuie

înlăturată din actele fiscale.

formulate ca urmare a raportului de expertiză rezultă că reclamanta a înțeles să

conteste doar sumele reținute în plus de către organul fiscal față de expertiză,

printre acestea regăsindu-se vărsămintele de la persoanele juridice pentru personal

cu handicap neîncadrate în muncă precum și majorările de întârziere.

În legătură cu aceste

sume, instanța a reținut că expertul greșit le-a înlăturat, fără a avea în vedere

prevederile art. 78 din Legea nr. 448/2006, potrivit cărora sunt exceptate de la

plata contribuției de 50% din salariul minim brut pe țară înmulțit cu numărul de

locuri de muncă în care nu au angajat persoane cu handicap, doar instituțiile publice

de apărare națională, ordine publică și siguranță publică, reclamanta nefiind exceptată

de la plata contribuției ca urmare a neangajării personalului cu handicap.

a înțeles să-și reducă contestația, în raport cu sumele reținute de către expert,

instanța de fond a concluzionat că celelalte sume (C.A.S. angajator, asigurat, șomaj

asigurat, C.A.S. angajat și angajator, contract accidente de muncă, concedii și

indemnizații, persoane juridice, fond de garantare), precum și majorările de întârziere

aferente acestor sume (evidențiate la raportul de expertiză), sunt calculate corect.

II. Instanța de recurs

de părțile din proces

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs toate părțile din proces.

A. Recurenta-reclamantă

SC O.P. SRL Tulcea a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie pentru

următoarele motive:

- în mod greșit s-a considerat

nedeductibilă cheltuiala cu salariul plătit în lina decembrie 2004, inclusiv șomajul,

C.A.S., C.A.S.S. virate la buget în numele salariatului, C. muncii de la acea dată

permițând încheierea contractului de muncă în termen de 30 de zile de la angajare;

- eronat s-a apreciat

că societatea nu avea în 2004 și 2005 statut de „microîntreprindere”, (impozitul

datorat în acest caz fiind de 2% în loc de 16% cât au stabilit organele fiscale)

ignorându-se prevederile Legii nr. 346/2004 art. 4 alin. (1) lit. a) în vigoare

la momentul respectiv, coroborate cu art. 16 și art. 31 din Legea nr. 53/2003 privind

C. muncii și art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care nu impuneau

existența unui salariat.

- greșit s-a considerat

că dobânzile și pierderile nete din diferențele de curs valutar nu erau cheltuieli

deductibile pentru anul 2006 și 2008, dobânzile fiind plătite unor instituții financiar

bancare și nu unor persoane fizice;

- în opinia recurentei

trebuiau considerate deductibile și cheltuielile rezultate din înscrisurile distruse

și nereconstituite, obligându-se să depună documente care să le suplinească, cheltuielile

de protocol în valoare de 4.830 RON apreciază de asemenea că erau deductibile, ca

și majorările de 5.046 RON;

- s-a arătat că instanța

nu a ținut cont de constatările expertului contabil privind eroarea de calcul a

profitului impozabil pentru anul 2006, care trebuia să cuprindă și pierderea de

la data de 31 decembrie 2005, în valoare de 30.544 RON;

- s-a mai arătat că există

o necorelare între suma de 73.279 RON trecută în raportul de inspecție fiscală ca

cheltuială nedeductibilă.

Restul motivelor de recurs

transmise prin fax, reprezintă o xerocopie a considerațiilor expertului contabil

N.T. lucrare întocmită pe parcursul judecării la fond, înaintea pronunțării sentinței

nr. 356 din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, care au fost avute în

vedere de instanță la soluționarea cauzei și nu pot reprezenta critici cu privire

la această hotărâre.

Recurenta-reclamantă nu

a indicat temeiul legal al motivelor de recurs.

B. Recurentele-pârâte

A.N.A.F. și D.G.F.P. Tulcea au prezentat critici similare, întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că recursurile acestora vor fi prezentate

împreună.

Recurentele-pârâte au

formulat următoarele critici:

- în mod greșit prima

instanță a considerat deductibile cheltuielile pentru hrana uscată câinilor, efectuate

de reclamantă în perioada 2005-2006, deși nu s-au prezentat documente justificative

privind folosirea animalelor pentru paza bunurilor și obiectivelor, sediul societății

fiind situat într-un bloc;

- în privința chiriei

considerată deductibilă de către instanță pentru perioada 2005-2006, recurentele

au susținut organul de soluționare a contestației a desființat deja decizia de impunere

din 25 mai 2009 pentru suma de 1.217 RON și accesorii aferente, dispunându-se reverificarea

cu privire la acest aspect;

Cu privire la TVA în valoare

de 40.906 RON stabilit în plus de organele fiscale, conform raportului de expertiză

întocmit în cauză ale cărei concluzii au fost omologate de instanța de fond, recurentele

au arătat că reclamanta nu și-a motivat nici contestația administrativă, nici acțiunea

cu care a investit instanța de judecată, în privința TVA considerat nedatorat, contrar

art. 206 alin. (1) lit. c) și lit. d) din O.G. nr. 92/2003.

S-a mai susținut că diferența

nedatorată a fost stabilită de expert prin raportare la sumele achitate de intimata-reclamantă

într-o perioadă sau alta, mai mari decât cele avute în vedere de organele de inspecție

fiscală, fără a analiza cauzele concrete constatate prin raportul de inspecție fiscală

care au condus la stabilirea de TVA fără drept de deducere, sau TVA de colectat

suplimentar.

Recurentele au învederat

că în mod corect organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina reclamantei

impozit suplimentar pe venitul din salarii și venituri asimilate salariilor în valoare

de 18.765 RON și majorări aferente, provenind din nedeclararea în întregime a creanței

fiscale datorate, în temeiul art. 82 alin. (3) și art. 49 alin. (1) din O.G.

nr. 92/2003, acesta fiind greșit redus de instanță la suma de 9.934 RON, pe baza

concluziilor eronate ale expertizei contabile, reclamanta nedepunând declarații

și fișe fiscale în susținerea contestației administrative.

S-a arătat că și suma

de 3.620 RON reprezentând șomaj datorat de angajator s-a apreciat ca fiind nedatorată

de societate, deși aceasta nu și-a motivat contestația administrativă sub acest

aspect, încălcându-se art. 206 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.

Ultima critică vizează

cheltuielile de judecată, pe care recurentele au susținut că nu le datorează, nefiind

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ., întrucât organele fiscale

nu au culpă procesuală, au întocmit corect raportul de control și decizia de impunere,

au soluționat contestația reclamantei potrivit dispozițiilor legale, iar acțiunea

acesteia s-a admis numai în parte.

Recurenta-pârâtă D.G.F.P.

Tulcea a prezentat și alte susțineri, care reiau identic pe cele din întâmpinarea

depusă la instanța de fond, ce au fost avute în vedere la pronunțarea soluției de

către Curtea de Apel Galați, astfel că nu pot reprezenta „motive de recurs” în sensul

art. 302 lit. c) C. proc. civ., din moment ce vizează aspecte dinaintea judecării

cauzei, majoritatea lipsite de interes, întrucât sumele stabilite prin decizia de

impunere în sarcina reclamantei au fost foarte puțin modificate.

Curți asupra recursurilor:

A. Cu privire la recursul

reclamantei:

Prima critică ce vizează

deductibilitatea sumei de 4.608.111 ROL reprezentând salariu și contribuții aferente

pentru luna decembrie 2004 este nefondată, deoarece nu s-a făcut dovada de către

societate că a avut vreun angajat în acea perioadă, primul contract de muncă fiind

încheiat la 2 ianuarie 2005 și înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă

Tulcea din 7 februarie 2005.

Susținerile recurentei

cum că la data respectivă C. muncii permitea înregistrarea contractului de muncă

în termen de 30 de zile de la angajare nu are relevanță cu privire la nedeductibilitatea

salariilor și contribuțiilor aferente, corect constatată de organele fiscale pentru

luna decembrie 2004, contractul de muncă fiind perfectat după o lună, în ianuarie

2005 și înregistrat în februarie 2005.

Nici susținerea privind

statutul de „microîntreprindere” al recurentei pentru perioada 2004 și 2005 nu este

fondată, deoarece recurenta-reclamantă nu îndeplinea una din condițiile prevăzute

de art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., întrucât nu a avut salariați

angajați în decembrie 2004.

Formularea din Legea

nr. 346/2004, art. 4 alin. (1) lit. a) de la acea dată a acestei cerințe, de a avea

„până la 9 salariați” nu este de natură să conducă la o altă concluzie, atâta timp

cât legea specială în materie fiscală, Legea nr. 57172003 privind C. fisc. prevedea

fără echivoc la art. 103 că societatea cu statut de microîntreprindere trebuie să

aibă între 1 și 9 salariați, deci cel puțin unul.

Cheltuielile cu dobânzile

și pierderile nete rezultate din diferența de curs valutar au fost corect apreciate

ca nedeductibile de către organele fiscale, conform art. 23 alin. (2) din Legea

nr. 571/2003 privind C. fisc., care condiționează deductibilitatea de a nu fi peste

3 gradul de îndatorare a capitalului.

În speță, recurenta a

înregistrat un grad de îndatorare a capitalului de 12,85 pentru 2006, 14,90 pentru

2007 și 18,18 pentru 2008 stabilit conform art. 63 alin. (2) Titlul II din H.G.

nr. 44/2004, astfel că în mod judicios s-a constatat că recurenta-reclamantă nu

îndeplinea condițiile de deductibilitate a dobânzilor și pierderilor nete.

Celelalte sume menționate

de recurenta-reclamantă, privind cheltuieli rezultate din documente distruse, pe

care recurenta nu le-a reconstituit, așa cum s-a obligat, o eroare aritmetică de

înregistrare a profitului impozabil în anul 2006 sau cheltuieli de protocol, nu

au format obiectul contestației administrative și nici a acțiunii de contencios

administrativ cu care recurenta-reclamantă a învestit instanța de judecată, astfel

că aceasta nu poate extinde cadrul procesual și limitele controlului judiciar în

calea de atac , contrar art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și art. 292 coroborat cu

art. 316 C. proc. civ.

Împrejurarea că instanța

de fond a permis în mod nejustificat verificarea prin expertiză a tuturor sumelor

constatate ca datorate de către reclamantă, fără a se limita la cele nominalizate

și motivate în acțiune nu poate obliga instanța de recurs să se pronunțe peste ceea

ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, această greșeală procedurală

fiind sancționabilă chiar și într-o cale extraordinară de atac art. 322

2

C. proc. civ.

Recurenta a susținut că

nu s-a calculat corect impozitul pe profit în 2006 întrucât nu s-a ținut cont de

pierderea fiscală de la sfârșitul anului 2005, ori potrivit art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. pierderea anuală stabilită prin declarația pe

impozit pe venit se recuperează din profiturile impozabile obținute în următorii

5 ani consecutivi.

Așa cum deja s-a arătat,

restul recursului reprezintă redarea unei părți din raportul de expertiză N.T.,

fără a se schimba măcar persoana verbelor, ori constatările expertului care au fost

cenzurate de prima instanță la soluționarea cauzei, nu pot reprezenta critici la

adresa unei sentințe pronunțate ulterior și cu analiza acestora.

Pentru toate aceste considerente,

recursul reclamantei se privește ca nefondat, urmând a fi respins ca atare în temeiul

art. 312 alin. (1) și art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

B. În ceea ce privește

recursurile pârâtelor

Prima critică ce vizează

pretinsa nedeductibilitate a cheltuielilor cu hrana câinilor din perioada 2005-2006

este nefondată, prima instanță aplicând corect dispozițiile art. 21 alin. (1) C.

fisc., deoarece principalul obiect de activitate al societății intimate este „activitate

de protecție și gardă”, câinii fiind folosiți pentru îndeplinirea obiectului de

activitate, în scopul realizării de venituri impozabile, potrivit textului menționat

anterior.

Nu are relevanță că societatea

reclamantă are sediul într-un bloc, câinii fiind utilizați pentru activitățile de

pază din teritoriu, existența acestora fiind dovedită cu documente necontestate:

fișe de inventar, certificate veterinare de sănătate, carnete internaționale de

sănătate.

În mod corect s-a apreciat

de către prima instanță că cheltuielile cu chiria achitată de societatea reclamantă

pentru imobilul situat în Tulcea, str. I., în baza contractului de închiriere încheiat

la 1 iunie 2005, care este înregistrat în evidențele contabile ale recurentei-reclamante,

nefiind incidente dispozițiile art. 21, alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003.

De altfel, chiar în cuprinsul

deciziei din 8 octombrie 2009 prin care s-a soluționat contestația administrativă

a recurentei s-a constatat că organele fiscale de control au interpretat și aplicat

eronat dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003, considerând

că nu sunt deductibile cheltuielile cu chiria, întrucât contractul de închiriere

prezentat de societate nu fusese înregistrat la Administrația Finanțelor Publice,

deoarece această obligație revenea proprietarului spațiului închiriat.

În temeiul art. 213

alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 s-a procedat la desființarea deciziei de impunere

din 25 mai 2009 pentru suma de 1.217 RON profit suplimentar stabilit eronat de organele

de control ca urmare a considerării drept nedeductibile a cheltuielilor cu chiria

.

În privința TVA în valoare

de 40.906 RON stabilit în plus de organele fiscale, principala susținere a recurentelor

este că reclamanta nu a motivat nici contestația, nici acțiunea introdusă la instanță,

așa cum avea obligația potrivit art. 206, alin. (1) lit. c) și lit. d) din O.G.

nr. 92/2003, astfel că această sumă nu mai putea forma obiectul expertizei și nici

al cercetării judecătorești.

Deși susținerile recurentelor-pârâte

sunt în principiu corecte, neputându-se aduce critici unor acte administrativ fiscale

„omisso medio” peste o cale de atac, chiar cu caracter administrativ, în speță se

constată că recurenta-reclamantă și-a motivat, chiar dacă foarte concis atât contestația,

cât și acțiunea, sesizând neconcordanțe între anexele și cuprinsul raportului de

inspecție fiscală, arătând că nu s-au verificat corect sumele achitate de ea.

Ori, în urma verificărilor

făcute pentru soluționarea contestației reclamantei, D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F.,

prin decizia din 8 octombrie 2009 a dispus desființarea deciziei de impunere din

25 iulie 2009 a D.G.F.P. Tulcea și pentru suma de 180.093 RON reprezentând majorări

de întârziere aferente TVA în valoare de 371.510 RON, pentru că „nu s-a ținut cont

de TVA achitat de societate pe perioada verificată”.

Expertul contabil N.T.

a verificat TVA datorată de reclamantă în raport cu data de la care aceasta era

datorată, cu plățile făcute de recurenta-reclamantă cu acest titlu, concluzionând

că la 31 martie 2009 reclamanta datora 330.604 RON față de 371.510 RON, cât stabiliseră

organele fiscale, adică mai puțin cu 40.906 RON.

Recurentele-pârâte recunosc

că expertiza ale cărei concluzii au fost preluate de instanța fondului în privința

TVA de plată „s-a raportat la sumele achitate de societate într-o perioadă sau alta,

fără a analiza cauzele constatate prin raportul de inspecție fiscală care au condus

la stabilirea TVA fără drept de deducere sau TVA colectat suplimentar”, ori această

susținere de maximă generalitate, care nu evidențiază cu ce anume a greșit expertul

și instanța la stabilirea TVA de plată, nu poate conduce la înlăturarea calculelor

și concluziilor argumentate ale expertizei și sentinței atacate, sub acest aspect.

Aceste considerații sunt

valabile și în privința impozitului pe venituri din salarii stabilit de instanță

la 9.934 RON și a majorărilor aferente, conform constatărilor raportului de expertiză,

precum și în privința șomajului datorat de reclamantă, calculat la valoarea de 3.620

RON și a majorărilor aferente, prin omologarea concluziilor expertizei, care a avut

în vedere toate plățile efectuate societate cu acest titlu.

În privința cheltuielilor

de judecată reținute în sarcina pârâtelor, în valoare de 7.500 RON, se constată

că instanța a aplicat deja dispozițiile art. 276 C. proc. civ. și a procedat la

reducerea acestora, proporțional cu valoarea pretențiilor admise, numai onorariul

avocatului la fond fiind de 10.200 RON, potrivit chitanțelor de la dosar fond, la

care se adaugă cheltuielile privind onorariul expertului de 3.000 RON, ambele recursuri

formulate de pârâte fiind, în concluzie, nefondate.

recurs

Constatând că sentința

atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzut

de art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat

cu art. 20 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile

reclamantei și pârâtelor ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de SC O.P. SRL Tulcea, A.N.A.F., D.G.S.C. și D.G.F.P. Tulcea, Activitatea de Inspecție

Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 356/CA din 20 octombrie 2010 a Curții de

Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2011.