Decizia nr. 4668/2011 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Acțiunea reclamantei Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel Constanța, reclamanta SC O.P. SRL a solicitat, în contradictoriu cu A.N.A.F., D.G.S.C. și D.G.F.P. Tulcea, Activitatea de Inspecție Fiscală, anularea deciziei din 8 octombrie 2009 emisă de A.N.A.F., D.G.S.C. și a deciziei de impunere din 25 mai 2009 emisă de D.G.F.P.Tulcea, Activitatea de Inspecție Fiscală, precum și suspendarea executării actelor administrative atacate, emise în baza raportului de inspecție fiscală din 25 mai 2009. În motivarea cererii s-a arătat că decizia din 8 octombrie 2009 este legală în privința desființării deciziei din 25 mai 2009 pentru suma de 1.217 RON reprezentând impozit pe profit și majorările aferente cât și pentru suma de 180.093 RON reprezentând majorări de întârziere aferente TVA. Reclamanta a contestat următoarele obligații fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 1.146.930 RON arătând următoarele: - Pentru anul 2004, controlul a considerat cheltuieli nedeductibile (salarii nedatorate), în valoare de 4.608.111 ROL, deoarece contractul de muncă al singurului angajat al societății s-a înregistrat în luna următoare, situație pentru care se putea aplica o amendă. - În ce privește anul 2005, suma cea mai mare impozitată o reprezintă cheltuielile pretins nedeductibile fiscal care, în majoritate sunt formate din hrană animale și cheltuieli cu chirie plătită unei persoane fizice pe baza de ordin de plată, ambele cheltuieli fiind făcute în scopul realizării de venituri impozabile, constatările organelor fiscale fiind considerate incorecte de către reclamantă. - În privința chiriei plătită persoanei fizice, reclamanta a considerat că verificarea trebuia să vizeze persoana fizică proprietară, deoarece cheltuiala este evidentă pentru firmă, care plătește o sumă pe care nu o recuperează. - Pentru anul 2006, de asemenea, controlul a evidențiat la cheltuieli nedeductibile fiscal „hrană uscată câini” etc., fără a lega aceste cheltuieli de veniturile încasate, întrucât activitatea de pază, se putea asigura și cu câini. - Tot în anul 2006, controlul fiscal a făcut calculul gradului de îndatorare și a constatat un grad de îndatorare peste trei, limită acceptată de C. fisc., însă a omis că art. 23 alin. (4), prevede că „dobânzile și pierderile din diferențe de curs valutar, în legătură cu împrumuturile obținute direct sau indirect de la bănci și cele care sunt garantate de stat, cele aferente împrumuturilor obținute de la societățile comerciale bancare române sau străine nu intră sub incidența prevederilor prezentului articol”. A apreciat societatea reclamantă că suma considerată nedeductibilă fiscal în anul 2006 de inspecția fiscală, în valoare de 4.547 RON, este de fapt o cheltuială deductibilă fiscal, iar controlul nu a făcut altceva decât să creeze degringoladă în activitatea curentă a societății prin determinarea unor plăți mai mari decât cele corecte și legale. Pentru anul 2007, s-a stabilit un impozit suplimentar de 16.358 RON, având la bază sume eronat determinate de control ca și cheltuieli nedeductibile, deoarece nu s-a ținut cont de specificul acestei activități și de gradul de îndatorare pe care l-a considerat eronat, fără a se avea în vedere că societatea plătește dobânzi direct la bănci autorizate legal. În privința anului 2008, reclamanta a contestat faptul că nu s-a ținut cont de prevederile art. 23 alin. (4) C. fisc. și în mod eronat au fost impozitate dobânzile și diferențele de curs valutar în sumă de 73.277 RON. Referitor la TVA, a susținut că este o necorelare între ce s-a scris în anexele nr. 30, nr. 31, nr. 32 și ce s-a menționat în actul de control în sensul că, TVA de plată este în valoare de 163.676 RON, deși în anexa nr. 31 se evidențiază TVA achitat de 95.723 RON, care nu are nicio influență pe total. Legat de impozitul pe venitul din salarii, controlul a constatat cea mai mare diferență în anul 2007 în valoare de 9.663 RON, însă nu s-a menționat nici un temei legal încălcat, deoarece societatea a depus și declarații și fișe fiscale, însă inspecția fiscală a constatat diferențe ca impozit pe salarii, învederându-se că actele atacate sunt nelegale sub aspectele invocate. Ulterior, prin precizările formulate, contestatoarea a arătat că își restrânge acțiunea cu privire la suma de 761.861 RON.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 356/CA din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Constanța a admis în parte contestația reclamantei SC O.P. SRL, în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F., D.G.S.C. și D.G.F.P. Tulcea, Activitatea de Inspecție Fiscală, a anulat în parte actele fiscale (decizia din 8 octombrie 2009 emisă de A.N.A.F., D.G.S.C. și decizia de impunere din 25 mai 2009 emisă de D.G.F.P.Tulcea, Activitatea de Inspecție Fiscală) cu privire la: - impozitul pe profit (urmând ca organul fiscal să stabilească impozitul pe profit în funcție de deducerea următoarelor cheltuieli: 2005, cheltuieli pentru chirie imobil, hrană câini; 2006, cheltuieli pentru chirie, hrană câini; 2007, cheltuieli hrană câini), dar și majorările de întârziere datorate conform debitului principal); TVA pentru suma de 40.906 RON; impozit pe venituri din salarii 9.934 RON; majorări de întârziere aferente impozitului pe venituri pentru suma 8.308 RON; șomaj datorat de angajator pentru 3.620 RON. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit art. 21 alin. (1) C. fisc., pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare. Cheltuielile cu privire la salariile pentru anul 2004, nu au putut fi luate în calcul pentru acordarea deducerilor, întrucât nu a rezultat că pentru decembrie 2004 reclamanta a avut vreun angajat, conform prevederilor legale. De asemenea, s-a reținut cu privire la celelalte sume, 135.111 RON și 777.000 RON, că și acestea au fost excluse de la deducere, întrucât, pe de o parte, reclamanta nu a făcut dovada că pentru anul 2004 a avut statut de microîntreprindere (existența cel puțin a unui angajat) iar, pe de altă parte, cheltuielile cu materialele au contribuit la realizarea veniturilor impozabile [art. 21 alin. (1)]. Pentru anul 2005, organul fiscal a stabilit că nu se pot acorda deduceri pentru suma de 48.401 RON, instanța de fond apreciind că organul fiscal nu a respectat prevederile art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003, stabilind în mod greșit că cheltuielile cu privire la hrana câinilor și cheltuielile cu chiria nu sunt deductibile. Astfel, s-a reținut că reclamanta are ca obiect de activitate pază și protecție, iar pentru realizarea activității sale folosește câini de pază, care sunt înregistrați în fișele de inventar, iar cheltuielile efectuate cu hrana lor sunt deductibile în conformitate cu art. 21 alin. (1) C. fisc. Referitor la cheltuielile cu chiria, s-a reținut că societatea, pentru desfășurarea activității, a închiriat imobilul situat în Tulcea, str. I., încheindu-se în acest sens contract de închiriere, astfel că nu erau incidente dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc., întrucât contestatoarea a înregistrat în contabilitate contractul de închiriere, iar obligația înregistrării contractului la organul fiscal revenea locatorului, care datora impozit pe chirie. A constatat prima instanță că celelalte cheltuieli reținute ca nedeductibile au fost clasificate corect de către organul fiscal, în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. a), lit. b), lit. f), lit. e) și alin. (3) C. fisc. Pentru anul 2006 s-a reținut ca nedeductibilă suma de 46.888 RON, pentru care s-a stabilit un impozit pe profit de virat la 31 decembrie 2006 în sumă de 17.325 RON. Și în această situație instanța de fond a reținut că suma datorată cu titlu de chirie, dar și cu titlu de hrană pentru câini, a fost considerată în mod greșit de organul fiscal ca fiind nedeductibilă, pentru argumentele prezentate anterior, celelalte sume (cheltuieli de protocol, amenzi, penalități, cheltuieli privind materiale nestocate, bijuterii, etc.), cele referitoare la dobânzi și pierderea netă, fiind corect calculate, în raport cu prevederile legale menționate de organul fiscal în decizia din 2009. Pentru anul 2007, s-a reținut ca nedeductibilă suma de 57.975 RON, pentru care s-a calculat impozit pe profit la 31 decembrie 2007, în sumă de 33.683 RON, prima instanță apreciind că și în această situație, cheltuielile cu privire la hrana câinilor trebuiau considerate cheltuieli deductibile. Pentru anul 2008, s-a reținut ca nedeductibilă suma de 131.159 RON, pentru care s-a stabilit un impozit de 57.600 RON. A apreciat instanța de fond că această sumă a fost stabilită corect în raport cu dispozițiile legale, fiind excluse de la deducere cheltuielile conform documentelor distruse și nereconstituite (deși Legea nr. 82/1991 impunea această măsură), cheltuielile cu dobânzi și pierderea netă din diferențele de curs valutar, conform art. 23 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 571/2003. S-a concluzionat că impozitul pe profit a fost calculat greșit ca urmare a nededucerii unor cheltuieli, așa cum s-a arătat și că se impune anularea deciziei cu privire la acest capitol și refacerea bazei impozabile și recalcularea majorărilor aferente. 2. În ceea ce privește TVA, instanța de fond a reținut că decizia de impunere din 25 mai 2009 a stabilit TVA datorată de către reclamantă, în cuantum de 371.510 RON, însă potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, rezultă că reclamanta datora la 31 martie 2009, suma de 330.604 RON, mai puțin cu suma de 40.906 RON cu titlu de TVA.

Referitor la impozitul pe venitul din salarii, s-a constatat că prin decizia de impunere din 25 mai 2009 și decizia 8 octombrie 2009, s-a reținut un impozit pe venit din salarii în sumă de 18.765 RON și majorări de întârziere aferente în sumă de 11.607 RON, dar potrivit raportului de expertiză, s-a reținut că, pentru perioada 2004-2009, reclamanta datorează impozit pe veniturile din salarii în sumă de 8.831 RON, ținând cont de ceea ce s-a achitat, concluzionându-se că organul fiscal a stabilit în plus nejustificat suma de 9.934 RON, impunându-se și anularea majorărilor de întârziere aferente.

În legătură cu șomajul datorat de angajator, s-a reținut că prin actele fiscale contestate s-a stabilit suma de 3.620 RON, însă prin expertiza efectuată în cauză s-a reținut că reclamanta, pentru perioada 2005-2008, a datorat cu titlu de contribuții angajator șomaj suma de 20.288 RON, și că a achitat 21.594 RON, deci în plus cu 1.300 RON, astfel că suma de 3.620 RON stabilită de către organul fiscal nu este datorată și trebuie înlăturată din actele fiscale.

În urma precizărilor formulate ca urmare a raportului de expertiză rezultă că reclamanta a înțeles să conteste doar sumele reținute în plus de către organul fiscal față de expertiză, printre acestea regăsindu-se vărsămintele de la persoanele juridice pentru personal cu handicap neîncadrate în muncă precum și majorările de întârziere. În legătură cu aceste sume, instanța a reținut că expertul greșit le-a înlăturat, fără a avea în vedere prevederile art. 78 din Legea nr. 448/2006, potrivit cărora sunt exceptate de la plata contribuției de 50% din salariul minim brut pe țară înmulțit cu numărul de locuri de muncă în care nu au angajat persoane cu handicap, doar instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță publică, reclamanta nefiind exceptată de la plata contribuției ca urmare a neangajării personalului cu handicap.

Întrucât contestatoarea a înțeles să-și reducă contestația, în raport cu sumele reținute de către expert, instanța de fond a concluzionat că celelalte sume (C.A.S. angajator, asigurat, șomaj asigurat, C.A.S. angajat și angajator, contract accidente de muncă, concedii și indemnizații, persoane juridice, fond de garantare), precum și majorările de întârziere aferente acestor sume (evidențiate la raportul de expertiză), sunt calculate corect. II. Instanța de recurs 1. Criticile formulate de părțile din proces Împotriva acestei sentințe au declarat recurs toate părțile din proces. A. Recurenta-reclamantă SC O.P. SRL Tulcea a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele motive: - în mod greșit s-a considerat nedeductibilă cheltuiala cu salariul plătit în lina decembrie 2004, inclusiv șomajul, C.A.S., C.A.S.S. virate la buget în numele salariatului, C. muncii de la acea dată permițând încheierea contractului de muncă în termen de 30 de zile de la angajare; - eronat s-a apreciat că societatea nu avea în 2004 și 2005 statut de „microîntreprindere”, (impozitul datorat în acest caz fiind de 2% în loc de 16% cât au stabilit organele fiscale) ignorându-se prevederile Legii nr. 346/2004 art. 4 alin. (1) lit. a) în vigoare la momentul respectiv, coroborate cu art. 16 și art. 31 din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii și art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care nu impuneau existența unui salariat. - greșit s-a considerat că dobânzile și pierderile nete din diferențele de curs valutar nu erau cheltuieli deductibile pentru anul 2006 și 2008, dobânzile fiind plătite unor instituții financiar bancare și nu unor persoane fizice; - în opinia recurentei trebuiau considerate deductibile și cheltuielile rezultate din înscrisurile distruse și nereconstituite, obligându-se să depună documente care să le suplinească, cheltuielile de protocol în valoare de 4.830 RON apreciază de asemenea că erau deductibile, ca și majorările de 5.046 RON; - s-a arătat că instanța nu a ținut cont de constatările expertului contabil privind eroarea de calcul a profitului impozabil pentru anul 2006, care trebuia să cuprindă și pierderea de la data de 31 decembrie 2005, în valoare de 30.544 RON; - s-a mai arătat că există o necorelare între suma de 73.279 RON trecută în raportul de inspecție fiscală ca cheltuială nedeductibilă. Restul motivelor de recurs transmise prin fax, reprezintă o xerocopie a considerațiilor expertului contabil N.T. lucrare întocmită pe parcursul judecării la fond, înaintea pronunțării sentinței nr. 356 din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, care au fost avute în vedere de instanță la soluționarea cauzei și nu pot reprezenta critici cu privire la această hotărâre. Recurenta-reclamantă nu a indicat temeiul legal al motivelor de recurs. B. Recurentele-pârâte A.N.A.F. și D.G.F.P. Tulcea au prezentat critici similare, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că recursurile acestora vor fi prezentate împreună. Recurentele-pârâte au formulat următoarele critici: - în mod greșit prima instanță a considerat deductibile cheltuielile pentru hrana uscată câinilor, efectuate de reclamantă în perioada 2005-2006, deși nu s-au prezentat documente justificative privind folosirea animalelor pentru paza bunurilor și obiectivelor, sediul societății fiind situat într-un bloc; - în privința chiriei considerată deductibilă de către instanță pentru perioada 2005-2006, recurentele au susținut organul de soluționare a contestației a desființat deja decizia de impunere din 25 mai 2009 pentru suma de 1.217 RON și accesorii aferente, dispunându-se reverificarea cu privire la acest aspect; Cu privire la TVA în valoare de 40.906 RON stabilit în plus de organele fiscale, conform raportului de expertiză întocmit în cauză ale cărei concluzii au fost omologate de instanța de fond, recurentele au arătat că reclamanta nu și-a motivat nici contestația administrativă, nici acțiunea cu care a investit instanța de judecată, în privința TVA considerat nedatorat, contrar art. 206 alin. (1) lit. c) și lit. d) din O.G. nr. 92/2003. S-a mai susținut că diferența nedatorată a fost stabilită de expert prin raportare la sumele achitate de intimata-reclamantă într-o perioadă sau alta, mai mari decât cele avute în vedere de organele de inspecție fiscală, fără a analiza cauzele concrete constatate prin raportul de inspecție fiscală care au condus la stabilirea de TVA fără drept de deducere, sau TVA de colectat suplimentar. Recurentele au învederat că în mod corect organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina reclamantei impozit suplimentar pe venitul din salarii și venituri asimilate salariilor în valoare de 18.765 RON și majorări aferente, provenind din nedeclararea în întregime a creanței fiscale datorate, în temeiul art. 82 alin. (3) și art. 49 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, acesta fiind greșit redus de instanță la suma de 9.934 RON, pe baza concluziilor eronate ale expertizei contabile, reclamanta nedepunând declarații și fișe fiscale în susținerea contestației administrative. S-a arătat că și suma de 3.620 RON reprezentând șomaj datorat de angajator s-a apreciat ca fiind nedatorată de societate, deși aceasta nu și-a motivat contestația administrativă sub acest aspect, încălcându-se art. 206 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003. Ultima critică vizează cheltuielile de judecată, pe care recurentele au susținut că nu le datorează, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ., întrucât organele fiscale nu au culpă procesuală, au întocmit corect raportul de control și decizia de impunere, au soluționat contestația reclamantei potrivit dispozițiilor legale, iar acțiunea acesteia s-a admis numai în parte. Recurenta-pârâtă D.G.F.P. Tulcea a prezentat și alte susțineri, care reiau identic pe cele din întâmpinarea depusă la instanța de fond, ce au fost avute în vedere la pronunțarea soluției de către Curtea de Apel Galați, astfel că nu pot reprezenta „motive de recurs” în sensul art. 302 lit. c) C. proc. civ., din moment ce vizează aspecte dinaintea judecării cauzei, majoritatea lipsite de interes, întrucât sumele stabilite prin decizia de impunere în sarcina reclamantei au fost foarte puțin modificate. 2. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor: A. Cu privire la recursul reclamantei: Prima critică ce vizează deductibilitatea sumei de 4.608.111 ROL reprezentând salariu și contribuții aferente pentru luna decembrie 2004 este nefondată, deoarece nu s-a făcut dovada de către societate că a avut vreun angajat în acea perioadă, primul contract de muncă fiind încheiat la 2 ianuarie 2005 și înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Tulcea din 7 februarie 2005. Susținerile recurentei cum că la data respectivă C. muncii permitea înregistrarea contractului de muncă în termen de 30 de zile de la angajare nu are relevanță cu privire la nedeductibilitatea salariilor și contribuțiilor aferente, corect constatată de organele fiscale pentru luna decembrie 2004, contractul de muncă fiind perfectat după o lună, în ianuarie 2005 și înregistrat în februarie 2005. Nici susținerea privind statutul de „microîntreprindere” al recurentei pentru perioada 2004 și 2005 nu este fondată, deoarece recurenta-reclamantă nu îndeplinea una din condițiile prevăzute de art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., întrucât nu a avut salariați angajați în decembrie 2004. Formularea din Legea nr. 346/2004, art. 4 alin. (1) lit. a) de la acea dată a acestei cerințe, de a avea „până la 9 salariați” nu este de natură să conducă la o altă concluzie, atâta timp cât legea specială în materie fiscală, Legea nr. 57172003 privind C. fisc. prevedea fără echivoc la art. 103 că societatea cu statut de microîntreprindere trebuie să aibă între 1 și 9 salariați, deci cel puțin unul. Cheltuielile cu dobânzile și pierderile nete rezultate din diferența de curs valutar au fost corect apreciate ca nedeductibile de către organele fiscale, conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care condiționează deductibilitatea de a nu fi peste 3 gradul de îndatorare a capitalului. În speță, recurenta a înregistrat un grad de îndatorare a capitalului de 12,85 pentru 2006, 14,90 pentru 2007 și 18,18 pentru 2008 stabilit conform art. 63 alin. (2) Titlul II din H.G. nr. 44/2004, astfel că în mod judicios s-a constatat că recurenta-reclamantă nu îndeplinea condițiile de deductibilitate a dobânzilor și pierderilor nete. Celelalte sume menționate de recurenta-reclamantă, privind cheltuieli rezultate din documente distruse, pe care recurenta nu le-a reconstituit, așa cum s-a obligat, o eroare aritmetică de înregistrare a profitului impozabil în anul 2006 sau cheltuieli de protocol, nu au format obiectul contestației administrative și nici a acțiunii de contencios administrativ cu care recurenta-reclamantă a învestit instanța de judecată, astfel că aceasta nu poate extinde cadrul procesual și limitele controlului judiciar în calea de atac , contrar art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și art. 292 coroborat cu art. 316 C. proc. civ. Împrejurarea că instanța de fond a permis în mod nejustificat verificarea prin expertiză a tuturor sumelor constatate ca datorate de către reclamantă, fără a se limita la cele nominalizate și motivate în acțiune nu poate obliga instanța de recurs să se pronunțe peste ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, această greșeală procedurală fiind sancționabilă chiar și într-o cale extraordinară de atac art. 322 2 C. proc. civ. Recurenta a susținut că nu s-a calculat corect impozitul pe profit în 2006 întrucât nu s-a ținut cont de pierderea fiscală de la sfârșitul anului 2005, ori potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. pierderea anuală stabilită prin declarația pe impozit pe venit se recuperează din profiturile impozabile obținute în următorii 5 ani consecutivi. Așa cum deja s-a arătat, restul recursului reprezintă redarea unei părți din raportul de expertiză N.T., fără a se schimba măcar persoana verbelor, ori constatările expertului care au fost cenzurate de prima instanță la soluționarea cauzei, nu pot reprezenta critici la adresa unei sentințe pronunțate ulterior și cu analiza acestora. Pentru toate aceste considerente, recursul reclamantei se privește ca nefondat, urmând a fi respins ca atare în temeiul art. 312 alin. (1) și art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004. B. În ceea ce privește recursurile pârâtelor Prima critică ce vizează pretinsa nedeductibilitate a cheltuielilor cu hrana câinilor din perioada 2005-2006 este nefondată, prima instanță aplicând corect dispozițiile art. 21 alin. (1) C. fisc., deoarece principalul obiect de activitate al societății intimate este „activitate de protecție și gardă”, câinii fiind folosiți pentru îndeplinirea obiectului de activitate, în scopul realizării de venituri impozabile, potrivit textului menționat anterior. Nu are relevanță că societatea reclamantă are sediul într-un bloc, câinii fiind utilizați pentru activitățile de pază din teritoriu, existența acestora fiind dovedită cu documente necontestate: fișe de inventar, certificate veterinare de sănătate, carnete internaționale de sănătate. În mod corect s-a apreciat de către prima instanță că cheltuielile cu chiria achitată de societatea reclamantă pentru imobilul situat în Tulcea, str. I., în baza contractului de închiriere încheiat la 1 iunie 2005, care este înregistrat în evidențele contabile ale recurentei-reclamante, nefiind incidente dispozițiile art. 21, alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003. De altfel, chiar în cuprinsul deciziei din 8 octombrie 2009 prin care s-a soluționat contestația administrativă a recurentei s-a constatat că organele fiscale de control au interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003, considerând că nu sunt deductibile cheltuielile cu chiria, întrucât contractul de închiriere prezentat de societate nu fusese înregistrat la Administrația Finanțelor Publice, deoarece această obligație revenea proprietarului spațiului închiriat. În temeiul art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 s-a procedat la desființarea deciziei de impunere din 25 mai 2009 pentru suma de 1.217 RON profit suplimentar stabilit eronat de organele de control ca urmare a considerării drept nedeductibile a cheltuielilor cu chiria . În privința TVA în valoare de 40.906 RON stabilit în plus de organele fiscale, principala susținere a recurentelor este că reclamanta nu a motivat nici contestația, nici acțiunea introdusă la instanță, așa cum avea obligația potrivit art. 206, alin. (1) lit. c) și lit. d) din O.G. nr. 92/2003, astfel că această sumă nu mai putea forma obiectul expertizei și nici al cercetării judecătorești. Deși susținerile recurentelor-pârâte sunt în principiu corecte, neputându-se aduce critici unor acte administrativ fiscale „omisso medio” peste o cale de atac, chiar cu caracter administrativ, în speță se constată că recurenta-reclamantă și-a motivat, chiar dacă foarte concis atât contestația, cât și acțiunea, sesizând neconcordanțe între anexele și cuprinsul raportului de inspecție fiscală, arătând că nu s-au verificat corect sumele achitate de ea. Ori, în urma verificărilor făcute pentru soluționarea contestației reclamantei, D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F., prin decizia din 8 octombrie 2009 a dispus desființarea deciziei de impunere din 25 iulie 2009 a D.G.F.P. Tulcea și pentru suma de 180.093 RON reprezentând majorări de întârziere aferente TVA în valoare de 371.510 RON, pentru că „nu s-a ținut cont de TVA achitat de societate pe perioada verificată”. Expertul contabil N.T. a verificat TVA datorată de reclamantă în raport cu data de la care aceasta era datorată, cu plățile făcute de recurenta-reclamantă cu acest titlu, concluzionând că la 31 martie 2009 reclamanta datora 330.604 RON față de 371.510 RON, cât stabiliseră organele fiscale, adică mai puțin cu 40.906 RON. Recurentele-pârâte recunosc că expertiza ale cărei concluzii au fost preluate de instanța fondului în privința TVA de plată „s-a raportat la sumele achitate de societate într-o perioadă sau alta, fără a analiza cauzele constatate prin raportul de inspecție fiscală care au condus la stabilirea TVA fără drept de deducere sau TVA colectat suplimentar”, ori această susținere de maximă generalitate, care nu evidențiază cu ce anume a greșit expertul și instanța la stabilirea TVA de plată, nu poate conduce la înlăturarea calculelor și concluziilor argumentate ale expertizei și sentinței atacate, sub acest aspect. Aceste considerații sunt valabile și în privința impozitului pe venituri din salarii stabilit de instanță la 9.934 RON și a majorărilor aferente, conform constatărilor raportului de expertiză, precum și în privința șomajului datorat de reclamantă, calculat la valoarea de 3.620 RON și a majorărilor aferente, prin omologarea concluziilor expertizei, care a avut în vedere toate plățile efectuate societate cu acest titlu. În privința cheltuielilor de judecată reținute în sarcina pârâtelor, în valoare de 7.500 RON, se constată că instanța a aplicat deja dispozițiile art. 276 C. proc. civ. și a procedat la reducerea acestora, proporțional cu valoarea pretențiilor admise, numai onorariul avocatului la fond fiind de 10.200 RON, potrivit chitanțelor de la dosar fond, la care se adaugă cheltuielile privind onorariul expertului de 3.000 RON, ambele recursuri formulate de pârâte fiind, în concluzie, nefondate. 3. Soluția instanței de recurs Constatând că sentința atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzut de art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile reclamantei și pârâtelor ca nefondate.