ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 793/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul M.A.R., în contradictoriu cu SC. O. SRL Constanța, I.M.D. a solicitat obligarea pârâților la convocarea adunării generale a asociaților, în vederea aprobării situațiilor financiare anuale; obligarea acestora la întocmirea situațiilor financiare anuale, specifice societăților pe acțiuni și depunerea la registrul comerțului și la administrația financiară, precum și obligarea pârâților la plata de daune cominatorii de 1000 lei/ zi de întârziere în executarea fiecărei obligații, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 3012/ COM din 7 octombrie 2008, Tribunalul Constanța a admis excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtul I.M.D.

și a respins acțiunea ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 195 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 un asociat sau un număr de asociați ce reprezintă cel puțin o pătrime din capitalul social va putea cere convocarea adunării generale, iar cum reclamantul M.A.R. deține un număr de două părți sociale din cele 20 în care se divide capitalul social al SC. O. SRL, cota sa de participare la capital este inferioară celei impuse de lege. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul M.A.R., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 37/ COM din 8 aprilie 2009 a respins ca nefondat apelul reclamantului M.A.R., reținând ca și instanța de fond incidența dispozițiilor art. 195 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care stabilesc că dreptul de a solicita convocarea adunării generale nu aparține oricărui asociat, ci doar acelui asociat care deține cel puțin o pătrime din capitalul social, condiție pe care reclamantul nu o îndeplinește, iar interesul acestuia în solicitarea de convocare a adunării generale nu este suficient pentru a justifica legitimitatea sa procesuală în cauză. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul M.A.R., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimitere spre rejudecare în vederea soluționării fondului cauzei.

Critica adusă deciziei atacate se referă, în esență la faptul că s-a apreciat în mod greșit că un asociat, ce deține mai puțin de 1/1 din capitalul social în societatea cu răspundere limitată, nu poate cere obligarea pe cale judiciară a administratorului să convoace adunarea generală a asociaților în termenul prevăzut de lege și că instanțele au confundat limitele dreptului de a cere convocarea unei adunări generale cu caracter extraordinar cu dreptul fiecărui asociat de a cere administratorului să-și îndeplinească obligația de convocare anuală a adunării generale a asociaților.

Mai susține recurentul că, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, constituie o ingerință nejustificată în exercițiul dreptului de acces la justiție al asociatului minoritar, indiferent de câte părți sociale deține și că prezenta acțiune a avut ca obiect o acțiune îndreptată împotriva societății al cărui prepus este administratorul, vizând obligarea societății prin prepusul acesteia să-și îndeplinească o obligație legală sub sancțiunea plății unor daune cominatorii.

Trecând la analiza criticilor aduse deciziei atacate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Dispozițiile art. 195 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 stabilesc, fără posibilitate de interpretare, că dreptul de a solicita convocarea adunării generale nu aparține oricărui asociat, ci doar acelui asociat care deține cel puțin o pătrime din capitalul social, condiție pe care reclamantul nu o îndeplinește, iar interesul reclamantului în solicitarea de convocare a adunării generale nu este suficient pentru a justifica legitimitatea sa procesuală în cauză.

Susținerea recurentului, potrivit căruia, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, constituie o ingerință nejustificată în exercițiul dreptului de acces la justiție al asociatului minoritar, nu poate fi primită, având în vedere că cele două instanțe au reținut în mod corect că raporturile dintre societate și administrator sunt guvernate de regulile mandatului, iar răspunderea administratorului îmbracă forma unei acțiuni în despăgubiri pusă la dispoziția adunării generale sau a asociaților ce dețin cel puțin 5% din capitalul social, astfel că, reclamantul în calitate de asociat, nu se poate substitui societății în raporturile acesteia cu administratorul social.

Instanța de apel a apreciat în mod corect că, asociatul nu are posibilitatea legală de a solicita obligarea societății la îndeplinirea unor acte ce cad în sarcina administratorului acesteia, întrucât legea nu prevede dreptul asociatului minoritar de a obține prin intermediul instanței de judecată o anumită conduită din partea societății, conduită ce nu se poate subsuma principiului majorității, astfel că, într-o asemenea situație, reclamantul nu are deschisă calea acțiunii în justiție împotriva societății, iar afectarea intereselor și drepturilor individuale ale acestuia nu sunt suficiente pentru justificarea unui astfel de demers. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursului reclamantului M.A.R., ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.A.R. împotriva deciziei nr. 37/ COM din 8 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2010.