ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 793/2010

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul M.A.R., în contradictoriu cu SC.

O. SRL Constanța, I.M.D. a solicitat obligarea pârâților la convocarea adunării

generale a asociaților, în vederea aprobării situațiilor financiare anuale; obligarea

acestora la întocmirea situațiilor financiare anuale, specifice societăților pe

acțiuni și depunerea la registrul comerțului și la administrația financiară,

precum și obligarea pârâților la plata de daune cominatorii de 1000 lei/ zi de

întârziere în executarea fiecărei obligații, cu cheltuieli de judecată.

Prin

sentința nr. 3012/ COM din 7 octombrie 2008, Tribunalul Constanța a admis

excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtul I.M.D. și a respins acțiunea

ca inadmisibilă.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 195 alin.

(2) din Legea nr. 31/1990 un asociat sau un număr de asociați ce reprezintă cel

puțin o pătrime din capitalul social va putea cere convocarea adunării

generale, iar cum reclamantul M.A.R. deține un număr de două părți sociale din

cele 20 în care se divide capitalul social al SC. O. SRL, cota sa de

participare la capital este inferioară celei impuse de lege.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul M.A.R., criticând soluția pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Curtea

de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal, prin decizia nr. 37/ COM din 8 aprilie 2009 a respins

ca nefondat apelul reclamantului M.A.R., reținând ca și instanța de fond

incidența dispozițiilor art. 195 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care

stabilesc că dreptul de a solicita convocarea adunării generale nu aparține

oricărui asociat, ci doar acelui asociat care deține cel puțin o pătrime din

capitalul social, condiție pe care reclamantul nu o îndeplinește, iar interesul

acestuia în solicitarea de convocare a adunării generale nu este suficient

pentru a justifica legitimitatea sa procesuală în cauză.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul M.A.R., solicitând

admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimitere spre rejudecare în

vederea soluționării fondului cauzei.

Critica adusă

deciziei atacate se referă, în esență la faptul că s-a apreciat în mod greșit

că un asociat, ce deține mai puțin de 1/1 din capitalul social în societatea cu

răspundere limitată, nu poate cere obligarea pe cale judiciară a

administratorului să convoace adunarea generală a asociaților în termenul

prevăzut de lege și că instanțele au confundat limitele dreptului de a cere

convocarea unei adunări generale cu caracter extraordinar cu dreptul fiecărui

asociat de a cere administratorului să-și îndeplinească obligația de convocare

anuală a adunării generale a asociaților.

Mai susține

recurentul că, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, constituie o ingerință

nejustificată în exercițiul dreptului de acces la justiție al asociatului

minoritar, indiferent de câte părți sociale deține și că prezenta acțiune a

avut ca obiect o acțiune îndreptată împotriva societății al cărui prepus este

administratorul, vizând obligarea societății prin prepusul acesteia să-și

îndeplinească o obligație legală sub sancțiunea plății unor daune cominatorii.

Trecând la

analiza criticilor aduse deciziei atacate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Dispozițiile

art. 195 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 stabilesc, fără posibilitate de

interpretare, că dreptul de a solicita convocarea adunării generale nu aparține

oricărui asociat, ci doar acelui asociat care deține cel puțin o pătrime din

capitalul social, condiție pe care reclamantul nu o îndeplinește, iar interesul

reclamantului în solicitarea de convocare a adunării generale nu este suficient

pentru a justifica legitimitatea sa procesuală în cauză.

Susținerea

recurentului, potrivit căruia, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, constituie

o ingerință nejustificată în exercițiul dreptului de acces la justiție al

asociatului minoritar, nu poate fi primită, având în vedere că cele două

instanțe au reținut în mod corect că raporturile dintre societate și

administrator sunt guvernate de regulile mandatului, iar răspunderea

administratorului îmbracă forma unei acțiuni în despăgubiri pusă la dispoziția

adunării generale sau a asociaților ce dețin cel puțin 5% din capitalul social,

astfel că, reclamantul în calitate de asociat, nu se poate substitui societății

în raporturile acesteia cu administratorul social.

Instanța de

apel a apreciat în mod corect că, asociatul nu are posibilitatea legală de a

solicita obligarea societății la îndeplinirea unor acte ce cad în sarcina

administratorului acesteia, întrucât legea nu prevede dreptul asociatului

minoritar de a obține prin intermediul instanței de judecată o anumită conduită

din partea societății, conduită ce nu se poate subsuma principiului

majorității, astfel că, într-o asemenea situație, reclamantul nu are deschisă

calea acțiunii în justiție împotriva societății, iar afectarea intereselor și

drepturilor individuale ale acestuia nu sunt suficiente pentru justificarea

unui astfel de demers.

Așa fiind, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursului

reclamantului M.A.R., ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul M.A.R. împotriva deciziei nr. 37/ COM din 8

aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 2 martie 2010.