ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3220/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3220/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

penal de față:

Prin Sentința penală nr. 57 din 14 ianuarie

2013, Tribunalul Prahova, secția penală l-a condamnat pe inculpatul S.F.I. la

pedeapsa de 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de

dispozițiile art. 64 lit. a) și b C. pen., cu excepția dreptului de a alege, ca

pedeapsă complementară, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 C.

pen. raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. și disp. art. 174

alin. (2), art. 175 alin. (2) C. pen., art. 21 alin. (2) teza I C. pen. și art.

320

1

alin. (1) - (4) și (7) C. proc. pen., respingându-se conform art.

334 C. proc. pen. cererea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de

vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (1) C. pen.

De asemenea,

inculpatul a fost condamnat prin aceeași sentință la pedeapsa de 2 (doi) ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și

tulburarea ordinii și liniștii publice, faptă din data de 8 - 9 ianuarie 2010

prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. art. 320

1

C.

proc. pen.

În

baza art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 lit. b). C. pen. au fost contopite

pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai

grea, aceea de 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de

dispozițiile art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege ca

pedeapsă complementară.

S-au aplicat disp.

art. 71 C. pen. raportat la disp. art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu excepția

dreptului de a alege.

Potrivit art. 14 rap.

la art. 346 C. proc. pen., art. 1357 și urm. C. civ., a fost admisă acțiunea civilă

formulată de partea civilă B.I. și a fost obligat inculpatul la plata către

aceasta a sumei totale de 50.000 lei.

În baza art. 15 alin.

(1) și (2) C. proc. pen., coroborat cu art. 313 din Legea nr. 95/2006, a fost

admisă acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic de Urgență București,

fiind obligat inculpatul la plata sumei de 4.925,81 lei către această unitate,

precum și de Spitalul Județean de Urgență Ploiești, fiind obligat inculpatul la

plata sumei de 905,57 lei către această unitate.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, pe baza probelor administrate în cursul

urmăririi penale, respectiv: procesul-verbal de consemnare a plângerii,

declarația persoanei vătămate/părții civile, raportul medico-legal, declarația

inculpatului, declarațiile martorilor, fișă cazier judiciar a inculpatului,

însușite de inculpat în condițiile art. 320 C. proc. pen., vinovăția

inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor deduse judecății și următoarea

situație de fapt.

În noaptea de 8 - 9

ianuarie 2010 inculpatul S.F.I. împreună cu un văr al său s-au deplasat la o

discotecă pe raza localității Teișani, unde inculpatul asigura ordinea și

liniștea publică, fiind angajat al SC B.S.A.A. SRL.

Dimineața, cei doi

s-au dus la locuința inculpatului și s-au hotărât să se deplaseze în

localitatea Aricești Rahtivani, motiv pentru care l-au chemat și pe martorul

B.B.A. pentru a-i transporta cu autoturismul marca B., în localitatea Aricești

Rahtivani, sat Buda. La aceeași adresă i-a adus și pe E.R. și D.N.

Inculpatul S.F.I.,

împreună cu vărul său, au consumat băuturi alcoolice până în jurul orelor

12,30, când s-au hotărât să plece spre Ploiești, cu autoturismul condus de

martorul B.B.A..

În drum spre

Ploiești, aceștia s-au oprit la barul din localitatea Buda, aparținând SC B.B.

SRL, local în care se aflau vânzătoarea, martora P.D., și patru consumatori,

respectiv partea vătămată B.I. și martorii N.I.C., G.T. și P.E..

În interiorul

barului, inculpatul S.F.I. a întrebat de unul din patronii localului, după care

a provocat o altercație verbală cu B.I. pe care l-a lovit de mai multe ori, cu

un baston telescopic, peste cap și corp. Urmare loviturilor primite, partea

vătămată a căzut la pământ, și-a pierdut cunoștința, fiind internat, în aceeași

zi la Spitalul Clinic de Urgență București, unde a fost spitalizat până la data

de 26 ianuarie 2010 și apoi la Spitalul Județean de Urgențe Ploiești.

Urmare a loviturilor

primite, persoanei vătămate i-au fost cauzate leziuni grave descrise în

raportul medico-legal din 9 noiembrie 2010 al Serviciului Județean de Medicină

Legală Prahova (dosar urmărire penală), respectiv: traumatism cranio-cerebral

mediu, contuzie membre bilateral, hematom epicranian fronto-parietal stâng,

fractură frontală cu fragment osos intruziv stâng, contuzie hemoragică frontală

stângă, hematom subcortical fronto-parietal stâng care i-au pus în pericol

viața victimei, fiindu-i necesare 45 - 55 zile îngrijiri medicale.

Instanța a mai

reținut că acțiunea inculpatului S.F.I. a provocat indignarea consumatorilor,

producând scandal public.

În cursul cercetării

judecătorești, în fața instanței de fond, apărătorul inculpatului a depus la

dosar declarația notarială prin care acesta a solicitat ca judecata să se

desfășoare în procedură simplificată, recunoscând faptele comise.

Cu ocazia

dezbaterilor, același apărător a susținut că încadrarea juridică dată faptei,

de tentativă la săvârșirea infracțiunii de omor calificat, este greșită,

deoarece inculpatul a intenționat doar să lovească victima, adică să-i provoace

suferințe fizice sau leziuni corporale. A mai arătat că leziunile produse nu au

avut o gravitate deosebită încât să provoace decesul victimei sau infirmitate

fizică permanentă, solicitând schimbarea încadrării juridice în art. 182 alin.

(1) C. pen.

Tribunalul a admis

cererea de judecare a cauzei în procedură simplificată și, pe baza probelor

administrate în cursul urmăririi penale, a reținut că inculpatul a lovit

victima cu putere de mai multe ori, cu un baston telescopic metalic format din

segmente culisante (care odată deschis rămâne perfect rigidizat), într-o zonă

anatomică vitală, lovituri care au avut consecințe grave, numai intervenția

promptă a medicilor împiedicând producerea decesului victimei.

În acest sens s-a

reținut că practica judiciară a statuat că există tentativă la infracțiunea de

omor, comisă cu intenție indirectă, atunci când victima este lovită cu un

obiect apt de a provoca moartea, într-o zonă vitală, cu intensitate mare, de

mai multe ori, acțiune ce are ca rezultat producerea unor leziuni grave, ce

necesită intervenție chirurgicală de urgență pentru salvarea victimei a cărei

viață este pusă în pericol, argumente pentru care cererea inculpatului de

schimbare a încadrării juridice a fost respinsă, reținându-se că acesta a

acționat cu intenția indirectă de a ucide și nu de a vătăma integritatea

corporală sau sănătatea părții vătămate.

Totodată, reținând

că, în aceleași împrejurări, prin fapta comisă în barul din localitatea Buda,

inculpatul a produs indignarea consumatorilor, instanța de fond a constatat

vinovăția inculpatului pentru săvârșirea ambelor fapte, stabilind că acestea

întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de tentativă de omor

calificat prevăzută și pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin.

(1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. și ultraj contra bunurilor moravuri și

tulburarea liniștii publice prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., fapte

săvârșite în concurs real.

La individualizarea

pedepselor aplicate instanța fondului a avut în vedere criteriile prevăzute de

art. 72 C. pen., respectiv gravitatea faptelor și consecințele produse,

limitele minime și maxime ale textelor incriminatorii, dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. și circumstanțele personale ale inculpatului care, deși nu este

recidivist, nu este la prima încălcare a legii. De asemenea, s-a reținut faptul

că după comiterea faptei inculpatul a ajutat financiar partea vătămată.

În

considerarea tuturor acestor elemente, instanța a apreciat că scopul preventiv

și sancționator al pedepsei poate fi atins doar prin privare de libertate.

În ceea ce privește

pedeapsa accesorie, s-a reținut că, așa cum a stabilit Curtea Europeană a

Drepturilor Omului (cauza Sabou și Pîrcălab c. României și Hirst c. Marii

Britanii), a cărei jurisprudență este obligatorie, aplicându-se cu preeminență

față de dreptul intern, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, exercițiul

unui drept nu poate fi interzis decât în măsura în care există o nedemnitate și

față de natura faptei care reflectă o atitudine de sfidare gravă de către

inculpat a unor valori sociale ocrotite de lege, ceea ce relevă existența unei

nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art.

64 lit. a) teza a II-a și b), s-au interzis inculpatului dreptul de a fi ales

în autoritățile publice sau în funcții elective publice sau de a ocupa o

funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

În ceea ce privește

dreptul de a alege, având în vedere cauza Hirst c. Marii Britanii, prin care

Curtea Europeană a statuat că interzicerea automată a dreptului de a participa

la alegeri, aplicabilă tuturor deținuților condamnați la executarea unei

pedepse cu închisoarea, deși urmărește un scop legitim, nu respectă principiul

proporționalității, reprezentând, astfel, o încălcare a art. 3 Protocolul 1 din

Convenție, instanța a apreciat ca inculpatul are dreptul de a alege, astfel că

nu s-a interzis exercițiul acestuia.

În latură civilă, s-a

reținut disponibilitatea inculpatului de a achita părții vătămate pretențiile

civile formulate, astfel că acesta a fost obligat la plata sumei de 50.000 lei

către partea civilă B.I..

Totodată, în baza

art. 15 alin. (1) și (2) C. proc. pen., coroborat cu art. 313 din Legea nr.

95/2006, s-a admis acțiunea civilă exercitată de cele două unități

spitalicești, inculpatul fiind obligat la plata către Spitalul Clinic de

Urgență București a sumei de 4.925,81 lei, și respectiv la plata sumei 905,57

lei către Spitalul Județean de Urgență Ploiești.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul S.F.I., criticând atât

soluția dată laturii penale a cauzei, cât și modul de soluționare a laturii

civile.

În latură penală,

inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de

art. 20 rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., în cea prev. de art. 182 alin.

(1) C. pen., susținând că nu a urmărit decât să provoace vătămări corporale

părții vătămate, iar nu să suprime viața acesteia, precum și faptul că

menționarea în raportul medico-legal a aspectului că leziunile produse au pus

în primejdie viața victimei, nu este suficient pentru stabilirea intenției sale

de a ucide, la stabilirea încadrării juridice instanța de fond fiind obligată

să țină seama de împrejurările anterioare, concomitente și subsecvente acțiunii

sale.

În subsidiar,

apărarea a susținut că pedepsele aplicate inculpatului sunt prea aspre față de

conduita sa sinceră, de recunoaștere și regret a faptelor comise, dar și de

atitudinea acestuia de acordare de sprijin material părții vătămate în timpul

spitalizării.

În latură civilă, s-a

susținut că despăgubirile civile acordate sunt prea mari în raport cu

prejudiciul suferit de partea vătămată.

În concluzie, s-a

solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței, schimbarea încadrării

juridice și aplicarea unei pedepse corespunzătoare infracțiunii de vătămare

corporală gravă sau reindividualizarea pedepselor aplicate în sensul reducerii

acestora și diminuarea cuantumului despăgubirilor civile.

Deși legal citat,

inculpatul nu s-a prezentat în instanță pentru a fi audiat conform disp. art.

378 alin. (1) C. proc. pen., apărătorul său precizând că a luat legătura numai

cu familia acestuia și că nu cunoaște locul unde inculpatul se află.

Prin Decizia penală

nr. 103 din 21 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat, apelul

declarat de inculpatul S.F.I..

Pentru a pronunța

această hotărâre, în urma analizei probatoriului administrat în cauză, în acord

cu instanța de fond, instanța de apel a considerat că acțiunea inculpatului de

a lovi în mod repetat victima într-o zonă vitală, în regiunea capului, cu

putere, de mai multe ori, lovituri în urma cărora aceasta a rămas în stare de

inconștiență, inculpatul părăsind în grabă localul împreună cu martorul S.F.N.,

evidențiază sub aspectul laturii subiective intenția acestuia de a ucide

întrucât, chiar dacă nu a dorit în mod direct producerea rezultatului letal,

l-a acceptat, rezultatul letal neproducându-se numai datorită intervenției

prompte a medicilor.

Ca atare, s-a

apreciat că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de tentativă la omor calificat (fiind comisă într-un bar, în

prezența mai multor persoane) și nu infracțiunea de vătămare corporală gravă,

așa încât critica inculpatului a fost respinsă ca neîntemeiată.

Susținerea apărării

în sensul că instanța de fond a stabilit această încadrare juridică

raportându-se doar la noțiunea "punere în primejdie a vieții

persoanei" consemnată în cele două acte medicale, fără să aibă în vedere

împrejurările anterioare, concomitente sau subsecvente acțiunii inculpatului,

nu a fost primită de instanța de apel, reținându-se în acest sens că la

stabilirea încadrării juridice a faptei prima instanță, în mod justificat, a

avut în vedere zona lezată, numărul loviturilor, instrumentul utilizat,

intensitatea acestora și consecințele produse, stabilind răspunderea

inculpatului pentru tentativă la săvârșirea infracțiunii de omor calificat

prevăzut de art. 20 raportat art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C

pen.

În același sens s-a

reținut că expresia "punerea în primejdie a vieții persoanei"

prezintă două accepțiuni: una juridică și una medico legală. În accepțiunea

juridică, ea constă în crearea unui pericol iminent pentru viața persoanei,

prin punerea în executare a unei acțiuni apte de a produce suprimarea vieții

acesteia și caracterizată de intenția specifică de omor; din punct de vedere

medico-legal, aceeași noțiune se referă la un pericol iminent pentru viața

persoanei, generat de gravitatea vătămărilor produse. Or, raportat la ansamblul

probelor administrate în cauză, instanța de apel a reținut că loviturile

aplicate părții vătămate au creat un pericol iminent pentru viața persoanei,

constatând că modul de exercitare a agresiunilor, obiectul folosit care era apt

de a produce moartea, zona vizată - capul și leziunile traumatice grave

suferite de partea vătămată demonstrează intenția inculpatului de a ucide, așa

cum corect a reținut instanța de fond.

În plus, Curtea a

constat că inculpatul a recunoscut fapta comisă prin înscrisul autentic depus

la dosar, ceea ce presupune implicit recunoașterea vinovăției și că, ținând

cont că legiuitorul a definit formele de vinovăție prin raportare la prevederea

rezultatului faptei, cauza fiind soluționată în procedură simplificată, schimbarea

încadrării juridice dintr-o infracțiune comisă cu intenție într-o infracțiune

praeterintenționată - cum este vătămarea corporală gravă - este exclusă,

întrucât aceasta ar fi însemnat ca instanța să schimbe actul de conduită

recunoscut.

Referitor la critica

vizând individualizarea pedepselor, instanța de apel a constat că, în raport de

gradul ridicat de pericol al faptelor comise, de limitele de pedeapsă stabilite

de legiuitor, de persoana inculpatului care s-a sustras urmăririi penale, fiind

dat în urmărire internațională și care a fost cercetat și în dosarul nr.

7/D/P/2004 al DIICOT - Serviciul Teritorial Ploiești pentru săvârșirea

infracțiunilor de trafic de persoane și trafic de minori comise în cadrul unui

grup infracțional organizat, demonstrează periculozitatea acestuia și

predispoziția sa la încălcarea legii penale.

Totodată, reținând că

potrivit fișei de cazier judiciar (dosar fond), inculpatul a început

activitatea infracțională încă din minorat, a continuat-o și după ce a devenit

major, fiind condamnat la 3 ani și 6 luni închisoare cu executare efectivă

(furt calificat), culminând cu săvârșirea unor fapte de violență, instanța de

apel a apreciat că pedepsele aplicate acestuia sunt proporționale cu gravitatea

faptelor comise, nejustificându-se reducerea acestora lor întrucât sancțiunea

penală ar fi lipsită de eficiență.

Ca atare, critica

inculpatului privind greșita individualizare judiciară a pedepselor nu a fost

primită de instanța de apel, care a reținut că recunoașterea faptelor de către

inculpat a fost valorificată de instanța de fond prin reducerea cu o treime a

limitelor de pedeapsă, conform, art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.,

apreciind că, în raport de împrejurarea că imediat după săvârșirea faptei

inculpatul s-a sustras urmăririi penale, împotriva sa fiind emis mandat de

arestare preventivă în lipsă și de faptul că acesta este inculpat într-un alt

dosar, pedeapsa de executat de 7 ani închisoare se înscrie în limitele

prevăzute de textul incriminator pentru cea mai gravă faptă dedusă judecății,

fiind justă și necesară pentru asigurarea funcțiilor de prevenire și

constrângere prev. de art. 52 C. pen.

Și sub aspectul

soluționării laturii civile a cauzei instanța de apel a constat că s-au aplicat

și interpretat corect dispozițiile art. 998 și urm. C. civ. în vigoare la data

săvârșirii faptei.

Astfel, s-a reținut

că raportat la numărul mare al zilelor de îngrijiri medicale necesare victimei

pentru refacerea sănătății, suferințele fizice și psihice produse acesteia care

și-a pierdut capacitatea de muncă, iar în perioada convalescenței a fost supusă

programului terapeutic de recuperare neuromotorie, și având în vedere și faptul

că inculpatul a fost de acord cu pretențiile formulate, despăgubirile acordate

de prima instanță, în sumă de 50.000 lei, sunt corespunzătoare prejudiciului

material și moral suferit de partea vătămată, astfel că nu se justifică

reducerea acestora.

De asemenea, ținând

cont de faptul că inculpatul s-a sustras urmăririi penale, ulterior fiind emis

și mandat european de arestare pe numele acestuia (dosar urmărire penală), dar

și de gravitatea faptelor comise, instanța de apel a apreciat că se impune

menținerea mandatului de arestare preventivă nr. 7/U/2012 emis în baza

Încheierii nr. 2 din 18 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.F.I., reiterând

criticile formulate în fața instanței de apel.

Astfel, în cuprinsul

motivelor de recurs depuse la data de 16 octombrie 2013, pe fax, inculpatul

S.F.I. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1)

pct. 14 și 17

2

C. proc. pen., criticând decizia instanței de apel,

în principal, sub aspectul greșitei încadrări juridice dată faptei, iar în

subsidiar, sub aspectul nelegalității cuantumului pedepsei aplicate.

În argumentarea

criticii privind încadrarea juridică dată faptei, inculpatul, prin apărător, a

învederat că în mod greșit instanțele de fond și de apel au reținut ca fapta

săvârșită este tentativa la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art

174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., iar nu vătămare corporală gravă, susținând

că, deși a recunoscut săvârșirea faptei, vinovăția pe care și-a asumat-o a fost

în sensul de imputabilitate a faptei și nu în sensul de recunoaștere a

săvârșirii faptei în forma de vinovăție reținută prin actele de urmărire

penală, respectiv intenția indirectă. Astfel, făcând uz de posibilitatea legală

de care dispune prin aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., de a

contesta încadrarea juridică dată faptei, apărarea a susținut că inculpatul a

săvârșit fapta acceptând urmările faptelor de lovire, dar nu și rezultatul

produs.

De asemenea,

inculpatul, prin apărător a învederat instanței că la stabilirea diferenței

între vătămarea corporală gravă și tentativa de omor nu este suficientă

reținerea faptului că a fost pusă în pericol viața victimei, astfel cum reiese

din concluziile raportului medico-legal, trebuind să existe un cumul de factori

care să conducă la aceeași concluzie, precum modalitatea de săvârșire a faptei

sau urmările produse. Mai mult, instanțele nu au ținut cont de completarea

raportului de expertiză în care se explică diagnosticul persoanei vătămate,

precum și faptul că pericolul pentru viața victimei nu înseamnă că moartea ar

fi survenit în lipsa atenției medicale, ci că putea în egală măsură să se

producă sau nu.

O altă critică adusă

deciziei atacate a vizat faptul că, la aprecierea gravității leziunilor,

instanțele nu au ținut cont și de cel de-al doilea mecanism de producere a

acestora, respectiv dezechilibrarea victimei, având ca urmare căderea sa și

lovirea de pardoseala barului, ceea ce a determinat leziuni pe care inculpatul

nici nu le-a urmărit, nici nu le-a acceptat.

S-a mai susținut că

nici în raport de obiectul vulnerant nu este realizată condiția asumării de

către inculpat a morții victimei, din moment ce acesta este apt să producă

moartea doar dacă este folosit în mod repetat în zona capului, ipoteză

neincidentă în cauză.

În subsidiar, în

sfera aceluiași caz de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 raportat

la art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., apărarea a precizat

că pedeapsa aplicată inculpatului este nelegală, întrucât minimul special

calculat ca urmare a aplicării art. 320

1

C. proc. pen. era de 5 ani,

astfel încât pedeapsa aplicată inculpatului, de 7 ani este nelegală, în raport

de lipsa antecedentelor penale, poziția sinceră a inculpatului, atitudinea

adoptată de acesta față de partea vătămată după săvârșirea faptei,

disponibilitatea de a achita pretențiile solicitate, impunându-se reținerea de

circumstanțe atenuante în favoarea acestuia.

În concluzie, în

raport de argumentele prezentate, apărătorul a solicitat a solicitat admiterea

recursului, casarea hotărârilor atacate, iar în rejudecare, în principal,

schimbarea încadrării juridice dată faptei, din infracțiunea prev. de art. 20

C. pen. rap. la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracțiunea prev.

de art. 182 alin. (1) C. pen. și aplicarea unei pedepse sub limita minimă

specială prevăzută de lege pentru această din urmă infracțiune, în limitele

reduse conform art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. și în condițiile

reținerii art. 74 lit. a) și c) C. pen., iar în subsidiar, reducerea pedepsei

sub limita de 5 ani, ca urmare a reținerii circumstanțelor atenuante prev. de

art. 74 lit. a) și c) C. pen. în favoarea inculpatului.

Argumentele detaliate

în cuprinsul motivelor scrise de recurs au fost susținute și oral, în fața

instanței de recurs, la data de 22 octombrie 2013, de către apărătorul ales al

recurentului inculpat, fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Deși legal citat,

recurentul inculpat nu s-a prezentat în fața instanței de recurs.

Examinând recursul

declarat de inculpatul S.F.I. prin raportare la dispozițiile art 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta

Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Prioritar, se

constată că în raport de data pronunțării deciziei atacate, 21 mai 2013, în

cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin

Legea nr. 2/2013.

Totodată, se constată

că inculpatul a motivat recursul în termenul prev. de art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen., respectiv prin memoriul depus la data de 16 octombrie

2013, astfel încât Înalta Curte va lua în analiză ambele cazuri de casare

invocate.

prev. de art. 385 pct. 17 C. proc. pen.;

În cadrul acestui caz

de casare, inculpatul a criticat încadrarea juridică dată faptei, solicitând

admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar în rejudecare,

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 20 C. pen. rap.

la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracțiunea prev. de art. 182

alin. (1) C. pen. și aplicarea unei pedepse sub limita minimă specială

prevăzută de lege pentru această din urmă infracțiune, în limitele reduse

conform art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. și în condițiile reținerii

art. 74 lit. a) și c) C. pen.

Urmare modificărilor

devoluției recursului operate prin Legea nr. 2/2013, în temeiul art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. procedură penală, instanța de recurs verifică

corecta încadrare juridică a faptei din perspectiva corespondenței elementelor

faptice reținute în hotărârile recurate cu elementele constitutive ale

infracțiunilor, fără să procedeze la analiza sau la reaprecierea situației de

fapt, o atare verificare nefiind posibilă în calea de atac a recursului.

Ca urmare, analizând

în aceste limite critica privind greșita încadrare juridica a faptei în

infracțiunea prevăzuta de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.,

Înalta Curte apreciază că, în primul rând, aceasta ridică problema

legitimității unei astfel de solicitări în procedura prevăzută de art. 320

1

C. proc. pen., dat fiind faptul că, deși art. 320

1

alin. (6) C.

proc. pen. permite aplicarea dispozițiilor art. 334 C. proc. pen., cererea de

schimbare a încadrării juridice nu poate fi fundamentată pe contestarea formei

de vinovăție reținută prin rechizitoriu, întrucât aceasta ar însemna o

recunoaștere parțială a faptelor, împrejurare ce face inaplicabila procedura

prevăzută de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

În al doilea rând, se

constată că aceasta este nefondată, argumentele expuse de curtea de apel în

acest sens fiind pe deplin valabile.

Astfel, fapta

reținută în sarcina inculpatului S.F.I., astfel cum a fost stabilită prin

sentința de condamnare și, de altfel, recunoscută în totalitate de către

inculpat, care a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C.

proc. pen., corespunde normei de incriminare a tentativei la omor calificat,

art. 20 rap. la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., modul în care

inculpatul a acționat, obiectul vulnerant pe care l-a folosit, zona pe care a

vizat-o prin aplicarea loviturilor repetate, ca și urmarea produsă,

corespunzând, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv, tentativei

la infracțiunea de omor calificat, iar nu infracțiunii de vătămare corporală

gravă, fiind dovedită împrejurarea că inculpatul a acționat cel puțin cu

intenția indirectă de a produce moartea victimei, și nu cu intenția de a lovi.

Sub acest aspect se

reține că dacă în cazul infracțiunii de vătămare corporală gravă făptuitorul

acționează cu intenția generală de vătămare, în cazul tentativei la omor,

acesta acționează cu intenția de ucidere.

În cazul infracțiunii

de omor (rămasă în forma tentativei), actele de punere în executare a omorului,

săvârșite până în momentul intervenției evenimentului întrerupător, trebuie, să

releve - prin natura lor și împrejurările în care au fost săvârșite - că

infractorul a avut intenția specifică de omor, iar nu intenția generală de a

vătăma.

Astfel, există

tentativă de omor, și nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul

acționează în așa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale

organismului victimei ori folosește instrumente sau procedee specifice

uciderii. Nu are relevanță timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece

acesta este caracteristic infracțiunilor de vătămare corporală și nu exprimă

dinamismul interior al actului infracțional. Anumite stări ale infractorului

ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au

relevanță în sine, întrucât intenția de omor se deduce din modul în care a

acționat, iar nu din elemente exterioare.

Atât în literatura de

specialitate, cât și în practica judiciară, s-a arătat că poziția psihică a

făptuitorului trebuie stabilită, în fiecare caz, în raport cu împrejurările

concrete și îndeosebi, instrumentul folosit de făptuitor (apt sau nu de a

produce moartea), cu regiunea corpului lovită (o zonă vitală sau nu), cu numărul

și intensitatea loviturilor (o singură lovitură sau mai multe, aplicate cu mare

intensitate), cu raporturile dintre infractor și victimă anterioare săvârșirii

faptei (de dușmănie sau de prietenie), atitudinea infractorului după săvârșirea

faptei (a încercat să dea un prim ajutor victimei sau a lăsat-o în starea în

care a adus-o).

Or, raportând

criteriile mai sus enunțate la situația de fapt din prezentul dosar, se relevă

că loviturile aplicate de inculpat părții vătămate, în mod repetat, în zona

capului, obiectul folosit - baston telescopic, apt de a produce moartea, zona

vizată - capul și leziunile traumatice grave suferite de partea vătămată urmare

acțiunii violente a inculpatului, demonstrează intenția inculpatului de a ucide

(iar nu de a aplica o simplă corecție), independent de concluziile medicilor

legiști.

Critica inculpatului

conform căreia instanțele nu au analizat și cel de-al doilea mecanism de

producere a leziunilor nu poate fi reținută de instanță, având în vedere

concluziile raportului de medicină legală conform cărora cel de-al doilea

mecanism de producere a leziunilor este dat de dezechilibrarea victimei, urmată

de căderea acesteia și lovirea de un plan dur, posibil în contextul unei

heteroagresiuni. Heteroagresiunea despre care se face vorbire, astfel cum

reiese din situația de fapt reținută, este lovirea victimei în zona capului cu

un baston telescopic, agresiune reținută în sarcina inculpatului. Așadar, și

acest al doilea mecanism de producere a leziunilor este imputabil tot

inculpatului.

Ca urmare, în raport

de considerentele expuse se constată ca neîntemeiate criticile inculpatului

privind greșita încadrare juridică dată faptei.

prev. de art. 385

9

pct 14 C. proc. pen.;

În sfera acestui caz

de casare, dar cu trimitere și la art. 385

9

pct. 17

2

C.

proc. pen., inculpatul a susținut că pedeapsa aplicată este nelegală, întrucât

minimul special calculat ca urmare a aplicării art. 320

1

C. proc.

pen. este de 5 ani, astfel încât pedeapsa de 7 ani închisoare este nelegală, în

raport de lipsa antecedentelor penale, poziția sa sinceră, atitudinea adoptată

față de partea vătămată după săvârșirea faptei și disponibilitatea de a achita

pretențiile solicitate, impunându-se reducerea pedepsei sub limita de 5 ani, ca

urmare a reținerii în favoarea sa a circumstanțelor atenuante prev. de art. 74

lit. a) și c) C. pen.

Raportat la cazul de

casare invocat, se constată că Legea nr. 2/2013 a impus restricții severe în

ceea ce privește posibilitatea atacării pe calea recursului a hotărârilor pronunțate

de instanța de fond și instanța de apel, limitând totodată posibilitatea

instanței de recurs de a examina cauza sub aspectul situației de fapt și a

chestiunilor de apreciere, așa încât caracterul devolutiv al recursului vizează

doar chestiunile de drept.

Or, reținerea

circumstanțelor atenuante judiciare, individualizarea pedepsei și a modului de

executare sunt chestiuni de apreciere, fiind atributul exclusiv al instanței de

fond și al instanței de apel. Acestea nu se încadrează în categoria aspectelor

de drept, ci implică aprecierea asupra mai multor circumstanțe, operațiune

care, chiar dacă se efectuează pe baza unor criterii legale, nu se încadrează

în niciunul dintre cazurile de casare prev. de art. 385

9

C. proc.

pen. și nu poate fi supusă examenului instanței de recurs.

Astfel, urmare

intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, incidență în cauză, textul art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. a fost modificat în sensul că acest caz de casare

a devenit incident doar situației când "s-au aplicat pedepse în alte

limite decât cele prevăzute de lege", din conținutul textului fiind

înlăturată sintagma referitoare la greșita individualizare a pedepsei aplicate

de către instanță.

Ca urmare, în raport

de natura criticilor invocate de inculpat, care deși invocă nelegalitatea

pedepsei aplicate, argumentează acest aspect pe faptul omisiunii reținerii de

circumstanțe atenuante în favoarea sa, se constată că acestea nu se circumscriu

cazului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct.

14 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.

Din oficiu, analizând

critica în mod strict prin raportare la cazul de casare invocat, dar și la

cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., se constată că pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită cu

respectarea dispozițiilor legale, în limitele 5 - 16 ani și 8 luni, rezultate

în urma aplicării dispozițiilor art. 320 C. proc. pen. referitoare la reducerea

limitelor de pedeapsă în cazul recunoașterii vinovăției, dar și a aplicării

art. 21 C. pen. privind pedepsirea tentativei.

Față de cele reținute

și neidentificând niciuna din situațiile încadrate în celelalte cazuri de

casare ce pot fi avute în vedere din oficiu, potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 250

lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei,

reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F.I.

Împotriva Deciziei

penale nr. 103 din 21 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 22 octombrie 2013.

Procesat de GGC - CL