ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3220/2013

Asupra recursului penal de față: Prin Sentința penală nr. 57 din 14 ianuarie 2013, Tribunalul Prahova, secția penală l-a condamnat pe inculpatul S.F.I. la pedeapsa de 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de dispozițiile art. 64 lit. a) și b C. pen., cu excepția dreptului de a alege, ca pedeapsă complementară, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. și disp. art. 174 alin. (2), art. 175 alin. (2) C. pen., art. 21 alin. (2) teza I C. pen. și art. 320 1 alin. (1) - (4) și (7) C. proc. pen., respingându-se conform art. 334 C. proc. pen. cererea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (1) C. pen.

De asemenea, inculpatul a fost condamnat prin aceeași sentință la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, faptă din data de 8 - 9 ianuarie 2010 prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. art. 320 1 C. proc. pen. În baza art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 lit. b). C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de dispozițiile art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege ca pedeapsă complementară. S-au aplicat disp. art. 71 C. pen. raportat la disp.

art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege. Potrivit art. 14 rap. la art. 346 C. proc. pen., art. 1357 și urm. C. civ., a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă B.I. și a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei totale de 50.000 lei. În baza art. 15 alin. (1) și (2) C. proc. pen., coroborat cu art. 313 din Legea nr. 95/2006, a fost admisă acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic de Urgență București, fiind obligat inculpatul la plata sumei de 4.925,81 lei către această unitate, precum și de Spitalul Județean de Urgență Ploiești, fiind obligat inculpatul la plata sumei de 905,57 lei către această unitate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: procesul-verbal de consemnare a plângerii, declarația persoanei vătămate/părții civile, raportul medico-legal, declarația inculpatului, declarațiile martorilor, fișă cazier judiciar a inculpatului, însușite de inculpat în condițiile art. 320 C. proc. pen., vinovăția inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor deduse judecății și următoarea situație de fapt. În noaptea de 8 - 9 ianuarie 2010 inculpatul S.F.I. împreună cu un văr al său s-au deplasat la o discotecă pe raza localității Teișani, unde inculpatul asigura ordinea și liniștea publică, fiind angajat al SC B.S.A.A. SRL.

Dimineața, cei doi s-au dus la locuința inculpatului și s-au hotărât să se deplaseze în localitatea Aricești Rahtivani, motiv pentru care l-au chemat și pe martorul B.B.A. pentru a-i transporta cu autoturismul marca B., în localitatea Aricești Rahtivani, sat Buda. La aceeași adresă i-a adus și pe E.R. și D.N. Inculpatul S.F.I., împreună cu vărul său, au consumat băuturi alcoolice până în jurul orelor 12,30, când s-au hotărât să plece spre Ploiești, cu autoturismul condus de martorul B.B.A.. În drum spre Ploiești, aceștia s-au oprit la barul din localitatea Buda, aparținând SC B.B. SRL, local în care se aflau vânzătoarea, martora P.D., și patru consumatori, respectiv partea vătămată B.I. și martorii N.I.C., G.T.

și P.E.. În interiorul barului, inculpatul S.F.I. a întrebat de unul din patronii localului, după care a provocat o altercație verbală cu B.I. pe care l-a lovit de mai multe ori, cu un baston telescopic, peste cap și corp. Urmare loviturilor primite, partea vătămată a căzut la pământ, și-a pierdut cunoștința, fiind internat, în aceeași zi la Spitalul Clinic de Urgență București, unde a fost spitalizat până la data de 26 ianuarie 2010 și apoi la Spitalul Județean de Urgențe Ploiești.

Urmare a loviturilor primite, persoanei vătămate i-au fost cauzate leziuni grave descrise în raportul medico-legal din 9 noiembrie 2010 al Serviciului Județean de Medicină Legală Prahova (dosar urmărire penală), respectiv: traumatism cranio-cerebral mediu, contuzie membre bilateral, hematom epicranian fronto-parietal stâng, fractură frontală cu fragment osos intruziv stâng, contuzie hemoragică frontală stângă, hematom subcortical fronto-parietal stâng care i-au pus în pericol viața victimei, fiindu-i necesare 45 - 55 zile îngrijiri medicale. Instanța a mai reținut că acțiunea inculpatului S.F.I. a provocat indignarea consumatorilor, producând scandal public. În cursul cercetării judecătorești, în fața instanței de fond, apărătorul inculpatului a depus la dosar declarația notarială prin care acesta a solicitat ca judecata să se desfășoare în procedură simplificată, recunoscând faptele comise.

Cu ocazia dezbaterilor, același apărător a susținut că încadrarea juridică dată faptei, de tentativă la săvârșirea infracțiunii de omor calificat, este greșită, deoarece inculpatul a intenționat doar să lovească victima, adică să-i provoace suferințe fizice sau leziuni corporale. A mai arătat că leziunile produse nu au avut o gravitate deosebită încât să provoace decesul victimei sau infirmitate fizică permanentă, solicitând schimbarea încadrării juridice în art. 182 alin. (1) C. pen. Tribunalul a admis cererea de judecare a cauzei în procedură simplificată și, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, a reținut că inculpatul a lovit victima cu putere de mai multe ori, cu un baston telescopic metalic format din segmente culisante (care odată deschis rămâne perfect rigidizat), într-o zonă anatomică vitală, lovituri care au avut consecințe grave, numai intervenția promptă a medicilor împiedicând producerea decesului victimei.

În acest sens s-a reținut că practica judiciară a statuat că există tentativă la infracțiunea de omor, comisă cu intenție indirectă, atunci când victima este lovită cu un obiect apt de a provoca moartea, într-o zonă vitală, cu intensitate mare, de mai multe ori, acțiune ce are ca rezultat producerea unor leziuni grave, ce necesită intervenție chirurgicală de urgență pentru salvarea victimei a cărei viață este pusă în pericol, argumente pentru care cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a fost respinsă, reținându-se că acesta a acționat cu intenția indirectă de a ucide și nu de a vătăma integritatea corporală sau sănătatea părții vătămate.

Totodată, reținând că, în aceleași împrejurări, prin fapta comisă în barul din localitatea Buda, inculpatul a produs indignarea consumatorilor, instanța de fond a constatat vinovăția inculpatului pentru săvârșirea ambelor fapte, stabilind că acestea întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de tentativă de omor calificat prevăzută și pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. și ultraj contra bunurilor moravuri și tulburarea liniștii publice prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., fapte săvârșite în concurs real. La individualizarea pedepselor aplicate instanța fondului a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gravitatea faptelor și consecințele produse, limitele minime și maxime ale textelor incriminatorii, dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen. și circumstanțele personale ale inculpatului care, deși nu este recidivist, nu este la prima încălcare a legii. De asemenea, s-a reținut faptul că după comiterea faptei inculpatul a ajutat financiar partea vătămată. În considerarea tuturor acestor elemente, instanța a apreciat că scopul preventiv și sancționator al pedepsei poate fi atins doar prin privare de libertate.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie, s-a reținut că, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Sabou și Pîrcălab c. României și Hirst c. Marii Britanii), a cărei jurisprudență este obligatorie, aplicându-se cu preeminență față de dreptul intern, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, exercițiul unui drept nu poate fi interzis decât în măsura în care există o nedemnitate și față de natura faptei care reflectă o atitudine de sfidare gravă de către inculpat a unor valori sociale ocrotite de lege, ceea ce relevă existența unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b), s-au interzis inculpatului dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice sau de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

În ceea ce privește dreptul de a alege, având în vedere cauza Hirst c. Marii Britanii, prin care Curtea Europeană a statuat că interzicerea automată a dreptului de a participa la alegeri, aplicabilă tuturor deținuților condamnați la executarea unei pedepse cu închisoarea, deși urmărește un scop legitim, nu respectă principiul proporționalității, reprezentând, astfel, o încălcare a art. 3 Protocolul 1 din Convenție, instanța a apreciat ca inculpatul are dreptul de a alege, astfel că nu s-a interzis exercițiul acestuia. În latură civilă, s-a reținut disponibilitatea inculpatului de a achita părții vătămate pretențiile civile formulate, astfel că acesta a fost obligat la plata sumei de 50.000 lei către partea civilă B.I..

Totodată, în baza art. 15 alin. (1) și (2) C. proc. pen., coroborat cu art. 313 din Legea nr. 95/2006, s-a admis acțiunea civilă exercitată de cele două unități spitalicești, inculpatul fiind obligat la plata către Spitalul Clinic de Urgență București a sumei de 4.925,81 lei, și respectiv la plata sumei 905,57 lei către Spitalul Județean de Urgență Ploiești. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul S.F.I., criticând atât soluția dată laturii penale a cauzei, cât și modul de soluționare a laturii civile. În latură penală, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 20 rap.

la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., în cea prev. de art. 182 alin. (1) C. pen., susținând că nu a urmărit decât să provoace vătămări corporale părții vătămate, iar nu să suprime viața acesteia, precum și faptul că menționarea în raportul medico-legal a aspectului că leziunile produse au pus în primejdie viața victimei, nu este suficient pentru stabilirea intenției sale de a ucide, la stabilirea încadrării juridice instanța de fond fiind obligată să țină seama de împrejurările anterioare, concomitente și subsecvente acțiunii sale. În subsidiar, apărarea a susținut că pedepsele aplicate inculpatului sunt prea aspre față de conduita sa sinceră, de recunoaștere și regret a faptelor comise, dar și de atitudinea acestuia de acordare de sprijin material părții vătămate în timpul spitalizării.

În latură civilă, s-a susținut că despăgubirile civile acordate sunt prea mari în raport cu prejudiciul suferit de partea vătămată. În concluzie, s-a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței, schimbarea încadrării juridice și aplicarea unei pedepse corespunzătoare infracțiunii de vătămare corporală gravă sau reindividualizarea pedepselor aplicate în sensul reducerii acestora și diminuarea cuantumului despăgubirilor civile. Deși legal citat, inculpatul nu s-a prezentat în instanță pentru a fi audiat conform disp. art. 378 alin. (1) C. proc. pen., apărătorul său precizând că a luat legătura numai cu familia acestuia și că nu cunoaște locul unde inculpatul se află. Prin Decizia penală nr. 103 din 21 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul S.F.I..

Pentru a pronunța această hotărâre, în urma analizei probatoriului administrat în cauză, în acord cu instanța de fond, instanța de apel a considerat că acțiunea inculpatului de a lovi în mod repetat victima într-o zonă vitală, în regiunea capului, cu putere, de mai multe ori, lovituri în urma cărora aceasta a rămas în stare de inconștiență, inculpatul părăsind în grabă localul împreună cu martorul S.F.N., evidențiază sub aspectul laturii subiective intenția acestuia de a ucide întrucât, chiar dacă nu a dorit în mod direct producerea rezultatului letal, l-a acceptat, rezultatul letal neproducându-se numai datorită intervenției prompte a medicilor. Ca atare, s-a apreciat că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor calificat (fiind comisă într-un bar, în prezența mai multor persoane) și nu infracțiunea de vătămare corporală gravă, așa încât critica inculpatului a fost respinsă ca neîntemeiată.

Susținerea apărării în sensul că instanța de fond a stabilit această încadrare juridică raportându-se doar la noțiunea "punere în primejdie a vieții persoanei" consemnată în cele două acte medicale, fără să aibă în vedere împrejurările anterioare, concomitente sau subsecvente acțiunii inculpatului, nu a fost primită de instanța de apel, reținându-se în acest sens că la stabilirea încadrării juridice a faptei prima instanță, în mod justificat, a avut în vedere zona lezată, numărul loviturilor, instrumentul utilizat, intensitatea acestora și consecințele produse, stabilind răspunderea inculpatului pentru tentativă la săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzut de art. 20 raportat art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C pen.

În același sens s-a reținut că expresia "punerea în primejdie a vieții persoanei" prezintă două accepțiuni: una juridică și una medico legală. În accepțiunea juridică, ea constă în crearea unui pericol iminent pentru viața persoanei, prin punerea în executare a unei acțiuni apte de a produce suprimarea vieții acesteia și caracterizată de intenția specifică de omor; din punct de vedere medico-legal, aceeași noțiune se referă la un pericol iminent pentru viața persoanei, generat de gravitatea vătămărilor produse. Or, raportat la ansamblul probelor administrate în cauză, instanța de apel a reținut că loviturile aplicate părții vătămate au creat un pericol iminent pentru viața persoanei, constatând că modul de exercitare a agresiunilor, obiectul folosit care era apt de a produce moartea, zona vizată - capul și leziunile traumatice grave suferite de partea vătămată demonstrează intenția inculpatului de a ucide, așa cum corect a reținut instanța de fond.

În plus, Curtea a constat că inculpatul a recunoscut fapta comisă prin înscrisul autentic depus la dosar, ceea ce presupune implicit recunoașterea vinovăției și că, ținând cont că legiuitorul a definit formele de vinovăție prin raportare la prevederea rezultatului faptei, cauza fiind soluționată în procedură simplificată, schimbarea încadrării juridice dintr-o infracțiune comisă cu intenție într-o infracțiune praeterintenționată - cum este vătămarea corporală gravă - este exclusă, întrucât aceasta ar fi însemnat ca instanța să schimbe actul de conduită recunoscut.

Referitor la critica vizând individualizarea pedepselor, instanța de apel a constat că, în raport de gradul ridicat de pericol al faptelor comise, de limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, de persoana inculpatului care s-a sustras urmăririi penale, fiind dat în urmărire internațională și care a fost cercetat și în dosarul nr. 7/D/P/2004 al DIICOT - Serviciul Teritorial Ploiești pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de persoane și trafic de minori comise în cadrul unui grup infracțional organizat, demonstrează periculozitatea acestuia și predispoziția sa la încălcarea legii penale.

Totodată, reținând că potrivit fișei de cazier judiciar (dosar fond), inculpatul a început activitatea infracțională încă din minorat, a continuat-o și după ce a devenit major, fiind condamnat la 3 ani și 6 luni închisoare cu executare efectivă (furt calificat), culminând cu săvârșirea unor fapte de violență, instanța de apel a apreciat că pedepsele aplicate acestuia sunt proporționale cu gravitatea faptelor comise, nejustificându-se reducerea acestora lor întrucât sancțiunea penală ar fi lipsită de eficiență. Ca atare, critica inculpatului privind greșita individualizare judiciară a pedepselor nu a fost primită de instanța de apel, care a reținut că recunoașterea faptelor de către inculpat a fost valorificată de instanța de fond prin reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, conform, art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen., apreciind că, în raport de împrejurarea că imediat după săvârșirea faptei inculpatul s-a sustras urmăririi penale, împotriva sa fiind emis mandat de arestare preventivă în lipsă și de faptul că acesta este inculpat într-un alt dosar, pedeapsa de executat de 7 ani închisoare se înscrie în limitele prevăzute de textul incriminator pentru cea mai gravă faptă dedusă judecății, fiind justă și necesară pentru asigurarea funcțiilor de prevenire și constrângere prev. de art. 52 C. pen. Și sub aspectul soluționării laturii civile a cauzei instanța de apel a constat că s-au aplicat și interpretat corect dispozițiile art. 998 și urm. C. civ. în vigoare la data săvârșirii faptei.

Astfel, s-a reținut că raportat la numărul mare al zilelor de îngrijiri medicale necesare victimei pentru refacerea sănătății, suferințele fizice și psihice produse acesteia care și-a pierdut capacitatea de muncă, iar în perioada convalescenței a fost supusă programului terapeutic de recuperare neuromotorie, și având în vedere și faptul că inculpatul a fost de acord cu pretențiile formulate, despăgubirile acordate de prima instanță, în sumă de 50.000 lei, sunt corespunzătoare prejudiciului material și moral suferit de partea vătămată, astfel că nu se justifică reducerea acestora.

De asemenea, ținând cont de faptul că inculpatul s-a sustras urmăririi penale, ulterior fiind emis și mandat european de arestare pe numele acestuia (dosar urmărire penală), dar și de gravitatea faptelor comise, instanța de apel a apreciat că se impune menținerea mandatului de arestare preventivă nr. 7/U/2012 emis în baza Încheierii nr. 2 din 18 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.F.I., reiterând criticile formulate în fața instanței de apel. Astfel, în cuprinsul motivelor de recurs depuse la data de 16 octombrie 2013, pe fax, inculpatul S.F.I. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 și 17 2 C. proc.

pen., criticând decizia instanței de apel, în principal, sub aspectul greșitei încadrări juridice dată faptei, iar în subsidiar, sub aspectul nelegalității cuantumului pedepsei aplicate. În argumentarea criticii privind încadrarea juridică dată faptei, inculpatul, prin apărător, a învederat că în mod greșit instanțele de fond și de apel au reținut ca fapta săvârșită este tentativa la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., iar nu vătămare corporală gravă, susținând că, deși a recunoscut săvârșirea faptei, vinovăția pe care și-a asumat-o a fost în sensul de imputabilitate a faptei și nu în sensul de recunoaștere a săvârșirii faptei în forma de vinovăție reținută prin actele de urmărire penală, respectiv intenția indirectă.

Astfel, făcând uz de posibilitatea legală de care dispune prin aplicarea art. 320 1 C. proc. pen., de a contesta încadrarea juridică dată faptei, apărarea a susținut că inculpatul a săvârșit fapta acceptând urmările faptelor de lovire, dar nu și rezultatul produs. De asemenea, inculpatul, prin apărător a învederat instanței că la stabilirea diferenței între vătămarea corporală gravă și tentativa de omor nu este suficientă reținerea faptului că a fost pusă în pericol viața victimei, astfel cum reiese din concluziile raportului medico-legal, trebuind să existe un cumul de factori care să conducă la aceeași concluzie, precum modalitatea de săvârșire a faptei sau urmările produse.

Mai mult, instanțele nu au ținut cont de completarea raportului de expertiză în care se explică diagnosticul persoanei vătămate, precum și faptul că pericolul pentru viața victimei nu înseamnă că moartea ar fi survenit în lipsa atenției medicale, ci că putea în egală măsură să se producă sau nu. O altă critică adusă deciziei atacate a vizat faptul că, la aprecierea gravității leziunilor, instanțele nu au ținut cont și de cel de-al doilea mecanism de producere a acestora, respectiv dezechilibrarea victimei, având ca urmare căderea sa și lovirea de pardoseala barului, ceea ce a determinat leziuni pe care inculpatul nici nu le-a urmărit, nici nu le-a acceptat. S-a mai susținut că nici în raport de obiectul vulnerant nu este realizată condiția asumării de către inculpat a morții victimei, din moment ce acesta este apt să producă moartea doar dacă este folosit în mod repetat în zona capului, ipoteză neincidentă în cauză.

În subsidiar, în sfera aceluiași caz de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 raportat la art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., apărarea a precizat că pedeapsa aplicată inculpatului este nelegală, întrucât minimul special calculat ca urmare a aplicării art. 320 1 C. proc. pen. era de 5 ani, astfel încât pedeapsa aplicată inculpatului, de 7 ani este nelegală, în raport de lipsa antecedentelor penale, poziția sinceră a inculpatului, atitudinea adoptată de acesta față de partea vătămată după săvârșirea faptei, disponibilitatea de a achita pretențiile solicitate, impunându-se reținerea de circumstanțe atenuante în favoarea acestuia. În concluzie, în raport de argumentele prezentate, apărătorul a solicitat a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar în rejudecare, în principal, schimbarea încadrării juridice dată faptei, din infracțiunea prev. de art. 20 C. pen.

rap. la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracțiunea prev. de art. 182 alin. (1) C. pen. și aplicarea unei pedepse sub limita minimă specială prevăzută de lege pentru această din urmă infracțiune, în limitele reduse conform art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. și în condițiile reținerii art. 74 lit. a) și c) C. pen., iar în subsidiar, reducerea pedepsei sub limita de 5 ani, ca urmare a reținerii circumstanțelor atenuante prev. de art. 74 lit. a) și c) C. pen. în favoarea inculpatului. Argumentele detaliate în cuprinsul motivelor scrise de recurs au fost susținute și oral, în fața instanței de recurs, la data de 22 octombrie 2013, de către apărătorul ales al recurentului inculpat, fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Deși legal citat, recurentul inculpat nu s-a prezentat în fața instanței de recurs. Examinând recursul declarat de inculpatul S.F.I. prin raportare la dispozițiile art 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Prioritar, se constată că în raport de data pronunțării deciziei atacate, 21 mai 2013, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013. Totodată, se constată că inculpatul a motivat recursul în termenul prev. de art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen., respectiv prin memoriul depus la data de 16 octombrie 2013, astfel încât Înalta Curte va lua în analiză ambele cazuri de casare invocate.

1. Cazul de casare prev. de art. 385 pct. 17 C. proc. pen.; În cadrul acestui caz de casare, inculpatul a criticat încadrarea juridică dată faptei, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar în rejudecare, schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracțiunea prev. de art. 182 alin. (1) C. pen. și aplicarea unei pedepse sub limita minimă specială prevăzută de lege pentru această din urmă infracțiune, în limitele reduse conform art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. și în condițiile reținerii art. 74 lit. a) și c) C. pen.

Urmare modificărilor devoluției recursului operate prin Legea nr. 2/2013, în temeiul art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. procedură penală, instanța de recurs verifică corecta încadrare juridică a faptei din perspectiva corespondenței elementelor faptice reținute în hotărârile recurate cu elementele constitutive ale infracțiunilor, fără să procedeze la analiza sau la reaprecierea situației de fapt, o atare verificare nefiind posibilă în calea de atac a recursului. Ca urmare, analizând în aceste limite critica privind greșita încadrare juridica a faptei în infracțiunea prevăzuta de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., Înalta Curte apreciază că, în primul rând, aceasta ridică problema legitimității unei astfel de solicitări în procedura prevăzută de art. 320 1 C. proc.

pen., dat fiind faptul că, deși art. 320 1 alin. (6) C. proc. pen. permite aplicarea dispozițiilor art. 334 C. proc. pen., cererea de schimbare a încadrării juridice nu poate fi fundamentată pe contestarea formei de vinovăție reținută prin rechizitoriu, întrucât aceasta ar însemna o recunoaștere parțială a faptelor, împrejurare ce face inaplicabila procedura prevăzută de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. În al doilea rând, se constată că aceasta este nefondată, argumentele expuse de curtea de apel în acest sens fiind pe deplin valabile. Astfel, fapta reținută în sarcina inculpatului S.F.I., astfel cum a fost stabilită prin sentința de condamnare și, de altfel, recunoscută în totalitate de către inculpat, care a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., corespunde normei de incriminare a tentativei la omor calificat, art. 20 rap. la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., modul în care inculpatul a acționat, obiectul vulnerant pe care l-a folosit, zona pe care a vizat-o prin aplicarea loviturilor repetate, ca și urmarea produsă, corespunzând, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv, tentativei la infracțiunea de omor calificat, iar nu infracțiunii de vătămare corporală gravă, fiind dovedită împrejurarea că inculpatul a acționat cel puțin cu intenția indirectă de a produce moartea victimei, și nu cu intenția de a lovi. Sub acest aspect se reține că dacă în cazul infracțiunii de vătămare corporală gravă făptuitorul acționează cu intenția generală de vătămare, în cazul tentativei la omor, acesta acționează cu intenția de ucidere.

În cazul infracțiunii de omor (rămasă în forma tentativei), actele de punere în executare a omorului, săvârșite până în momentul intervenției evenimentului întrerupător, trebuie, să releve - prin natura lor și împrejurările în care au fost săvârșite - că infractorul a avut intenția specifică de omor, iar nu intenția generală de a vătăma. Astfel, există tentativă de omor, și nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acționează în așa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori folosește instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanță timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracțiunilor de vătămare corporală și nu exprimă dinamismul interior al actului infracțional.

Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanță în sine, întrucât intenția de omor se deduce din modul în care a acționat, iar nu din elemente exterioare. Atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară, s-a arătat că poziția psihică a făptuitorului trebuie stabilită, în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete și îndeosebi, instrumentul folosit de făptuitor (apt sau nu de a produce moartea), cu regiunea corpului lovită (o zonă vitală sau nu), cu numărul și intensitatea loviturilor (o singură lovitură sau mai multe, aplicate cu mare intensitate), cu raporturile dintre infractor și victimă anterioare săvârșirii faptei (de dușmănie sau de prietenie), atitudinea infractorului după săvârșirea faptei (a încercat să dea un prim ajutor victimei sau a lăsat-o în starea în care a adus-o).

Or, raportând criteriile mai sus enunțate la situația de fapt din prezentul dosar, se relevă că loviturile aplicate de inculpat părții vătămate, în mod repetat, în zona capului, obiectul folosit - baston telescopic, apt de a produce moartea, zona vizată - capul și leziunile traumatice grave suferite de partea vătămată urmare acțiunii violente a inculpatului, demonstrează intenția inculpatului de a ucide (iar nu de a aplica o simplă corecție), independent de concluziile medicilor legiști. Critica inculpatului conform căreia instanțele nu au analizat și cel de-al doilea mecanism de producere a leziunilor nu poate fi reținută de instanță, având în vedere concluziile raportului de medicină legală conform cărora cel de-al doilea mecanism de producere a leziunilor este dat de dezechilibrarea victimei, urmată de căderea acesteia și lovirea de un plan dur, posibil în contextul unei heteroagresiuni.

Heteroagresiunea despre care se face vorbire, astfel cum reiese din situația de fapt reținută, este lovirea victimei în zona capului cu un baston telescopic, agresiune reținută în sarcina inculpatului. Așadar, și acest al doilea mecanism de producere a leziunilor este imputabil tot inculpatului. Ca urmare, în raport de considerentele expuse se constată ca neîntemeiate criticile inculpatului privind greșita încadrare juridică dată faptei. 2. Cazul de casare prev. de art. 385 9 pct 14 C. proc. pen.; În sfera acestui caz de casare, dar cu trimitere și la art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., inculpatul a susținut că pedeapsa aplicată este nelegală, întrucât minimul special calculat ca urmare a aplicării art. 320 1 C. proc.

pen. este de 5 ani, astfel încât pedeapsa de 7 ani închisoare este nelegală, în raport de lipsa antecedentelor penale, poziția sa sinceră, atitudinea adoptată față de partea vătămată după săvârșirea faptei și disponibilitatea de a achita pretențiile solicitate, impunându-se reducerea pedepsei sub limita de 5 ani, ca urmare a reținerii în favoarea sa a circumstanțelor atenuante prev. de art. 74 lit. a) și c) C. pen. Raportat la cazul de casare invocat, se constată că Legea nr. 2/2013 a impus restricții severe în ceea ce privește posibilitatea atacării pe calea recursului a hotărârilor pronunțate de instanța de fond și instanța de apel, limitând totodată posibilitatea instanței de recurs de a examina cauza sub aspectul situației de fapt și a chestiunilor de apreciere, așa încât caracterul devolutiv al recursului vizează doar chestiunile de drept.

Or, reținerea circumstanțelor atenuante judiciare, individualizarea pedepsei și a modului de executare sunt chestiuni de apreciere, fiind atributul exclusiv al instanței de fond și al instanței de apel. Acestea nu se încadrează în categoria aspectelor de drept, ci implică aprecierea asupra mai multor circumstanțe, operațiune care, chiar dacă se efectuează pe baza unor criterii legale, nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prev. de art. 385 9 C. proc. pen. și nu poate fi supusă examenului instanței de recurs. Astfel, urmare intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, incidență în cauză, textul art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen. a fost modificat în sensul că acest caz de casare a devenit incident doar situației când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", din conținutul textului fiind înlăturată sintagma referitoare la greșita individualizare a pedepsei aplicate de către instanță. Ca urmare, în raport de natura criticilor invocate de inculpat, care deși invocă nelegalitatea pedepsei aplicate, argumentează acest aspect pe faptul omisiunii reținerii de circumstanțe atenuante în favoarea sa, se constată că acestea nu se circumscriu cazului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013. Din oficiu, analizând critica în mod strict prin raportare la cazul de casare invocat, dar și la cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., se constată că pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită cu respectarea dispozițiilor legale, în limitele 5 - 16 ani și 8 luni, rezultate în urma aplicării dispozițiilor art. 320 C. proc. pen. referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă în cazul recunoașterii vinovăției, dar și a aplicării art. 21 C. pen. privind pedepsirea tentativei. Față de cele reținute și neidentificând niciuna din situațiile încadrate în celelalte cazuri de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu, potrivit art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F.I. Împotriva Deciziei penale nr. 103 din 21 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 22 octombrie 2013. Procesat de GGC - CL