ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2991/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 07 aprilie 2010, reclamantul Sindicatul P., în numele membrilor de sindicat, personal contractual, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor, Consiliul Județean Bihor și Președintele Consiliului Județean Bihor, obligarea pârâților la alocarea, calcularea și plata sporului lunar pentru: condiții deosebit de periculoase, în procent de 50% din salariul de bază; condiții periculoase sau vătămătoare în procent de 15% din salariul de bază; activități care solicită o încordare psihică foarte ridicată sau care se desfășoară în condiții de muncă deosebite în procent de 15% din salariul de bază, retroactiv pe perioada 01 aprilie 2007 - 31 decembrie 2009, către toți salariații membri ai sindicatului P. care lucrează cu beneficiari de servicii sociale neuropsihiatrici; anularea dispozițiilor Directorului General al Direcției Generale de Asistentă Socială și Protecția Copilului Bihor de reîncadrare începând cu data de 01 ianuarie 2010; obligarea pârâților la recalcularea salariilor pentru luna ianuarie 2010 la nivelul salariului din luna decembrie 2009, potrivit prevederilor art. 7(2) și art. 30(5) lit. a) și b) din Legea nr. 330/2009,

inclusiv a sporurilor de care aceștia ar fi beneficiat numeric și procentual; obligarea pârâților la plata orelor lucrate în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, cu un spor de 100% din salariul de bază al funcției îndeplinite; indexarea sumelor rezultante sus-precizate cu coeficienții ratei inflației stabiliți de către Institutul Național de Statistică, de la data scadenței fiecărei plăti și până la data efectuării fiecărei plăți, cu obligarea angajatorului de a efectua calculele necesare; obligarea pârâtei de rang 1 să dispună serviciului competent din subordine, consemnarea în carnetele de muncă ale salariaților a sporurilor menționate retroactiv începând cu data de 01 aprilie 2007 și până în data de 31 decembrie 2009, pentru beneficiarii acestor drepturi salariate, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 521 din 18 iunie 2014, Tribunalul Bihor a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. În motivarea sentinței, instanța a reținut că potrivit prevederilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor în vigoare la data introducerii acțiunii (abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), astfel cum au fost interpretate prin Decizia în interesul legii nr. 1/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat. Potrivit dispozițiilor aceleiași decizii în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2)) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de munca în cazul acestor acțiuni, este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Cum în cauză sediul social al sindicatului reclamant este în Timișoara, instanța a reținut că revine Tribunalului Timiș competența de soluționare a litigiului dedus judecății. Tribunalul Timiș, secția civilă, prin Decizia nr. 2000 din 11 septembrie 2014, a decimat, la rândul său, competența în favoarea Tribunalului Bihor și, constatând ivit conflict negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia. Tribunalul Timiș a reținut că, potrivit Legii nr. 54/2003, aplicabilă la data înregistrării acțiunii, organizațiile sindicale nu aveau calitate procesuală activă ei doar de reprezentare legală, membrii de sindicat având legitimare procesuală activă astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 28 alin. (2) din legea menționată.

Totodată, instanța a reținut că și în condițiile în care normele C. muncii referitoare la competență în materia conflictelor de munca sunt imperative iar competența teritorială este una exclusivă, încălcarea acestor norme poate fi invocată atât de părți cât și de instanță cel mai târziu la prima zi de înfățișare, iar dacă excepția nu a fost invocată instanța este considerată a fi legal învestită de la data care reprezintă prima zi de înfățișare, această dată în cauză fiind 24 septembrie 2010. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1/2013, invocată de Sindicatul P. nu poate constitui temeiul desesizării unei instanțe întrucât recursul în interesul legii devine obligatoriu pentru instanțe din momentul publicării deciziei în M. Of.

și numai dacă din acest moment se ridică, în condițiile legii, o problemă de drept rezolvată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța a concluzionat că, în speță, față de prevederile art. 159 1 alin. (2) și (5) C. proc. civ. nu se mai putea admite excepția de necompetență întrucât aceasta nu este o problemă de drept material de care depinde soluționarea cauzei pentru a se face trimitere la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1/2013. Legal învestită, față de dispozițiile art. 22 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Prealabil pronunțării regulatorului de competență, Înalta Curte reține că prin art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (lege publicată în M. Of.

nr. 714 din 26 octombrie 2010) s-a stipulat că dispozițiile art 159 și art. 159 1 din C. proc. civ. republicat cu modificările și completările ulterioare, precum și cele aduse prin această lege se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii. Din interpretarea per a contrario, a acestui text rezultă că proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 li se aplică dispozițiile art. 159 C. proc. civ., astfel cum erau reglementate înainte de apariția acestui act normativ. În cauză, acțiunea este promovată la data de 7 aprilie 2010, deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 și, ca atare, nu sunt incidente prevederile art. 159 1 C. proc.

civ., ci dispozițiile art. 159 în forma pe care acest text o avea înainte de apariția Legii nr. 202/2010, pe temeiul cărora instanța de judecată putea invoca, din oficiu, necompetența sa de soluționare a cauzei în primă instanță, în ipoteza încălcării normelor privind competența teritorială exclusivă. Analizând conflictul negativ de competență, Înalta Curte constată că Tribunalului Timiș îi aparține competența soluționării litigiului de față pentru următoarele considerente: Acțiunea cu care a fost învestită instanța de judecată a fost formulată de către Sindicatul P., în numele și pentru membrii de sindicat, în valorificarea unor drepturi salariale aparținând acestora.

Declinarea reciprocă de competență a fost determinată de aprecierea diferită făcută de tribunale în legătură cu legitimarea ca reclamant în cauză, respectiv dacă aceasta trebuie recunoscută sindicatului sau membrilor de sindicat, pentru ca, raportat la sediul sau domiciliul acestora, să se stabilească și competența teritorială, conform art. 284 alin. (2) C. muncii. Această dispută jurisdicțională a fost generată de modalitatea, imprecisă, în care, prin dispozițiile art. 28 din Legea nr. 54/2003 se recunoștea organizațiilor sindicale posibilitatea de a formula acțiuni în justiție în numele și interesul membrilor lor (în valorificarea, așadar, a drepturilor acestora), dar fără a avea nevoie de mandat expres din partea lor.

Norma legală conducea la o confuzie între calitatea de reprezentant și aceea de reclamant, care a fost tranșată însă, prin Decizia nr. 1/2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie prin care s-au admis recursurile în interesul legii declarate de prim adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, statuându-se că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabilește că organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat.

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art, 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) C. muncii, republicat, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant." În concluzie, instanța supremă a arătat că ''raportat la acțiunile reglementate expres de lege, organizațiile sindicale au legitimare procesuală activă, iar în determinarea competenței teritoriale potrivit dispozițiilor art 269 alin, (2) C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare (fost art. 284 alin. (2)), se va ține seama de sediul sindicatului - reclamant". Dezlegarea dată problemelor de drept judecate și dispuse prin deciziile pronunțate în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării lor în M. Of., în temeiul art. 330 7 alin. (3) C. proc.

civ., așadar și proceselor pendinte la acea dată. Întrucât Decizia nr. 1/2013 a fost publicată în M. Of. nr. 118 din 1 martie 2013, produce efecte în cauza de față. Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, astfel cum aceste dispoziții legale au fost interpretate prin decizia în interesul Legii nr. 1/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, competența de soluționare a litigiului dedus judecății aparține instanței în a cărei circumscripție își are sediul sindicatul, respectiv Tribunalul Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2014. Procesat de GGC - AM