ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2814/2014

Deliberând asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin

Decizia nr. 232/CM din 10 iunie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă

a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Z.I.V. împotriva

Sentinței civile nr. 4271 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Tulcea

în Dosarul nr. 1252/88/2013, în contradictoriu cu intimatul pârât Liceul

Tehnologic "V.B." Mahmudia, având ca obiect contestație decizie de

concediere.

Instanța de apel a reținut cu privire la

prima critică a reclamantei referitoare la neanalizarea de către instanța de

fond a tuturor probelor administrate, că în motivarea apelului se face referire

la concluziile scrise pe care reclamanta le-a depus odată cu închiderea

dezbaterilor pe fondul cauzei, iar instanța a rămas în pronunțare în baza

materialului probator administrat, cu respectarea principiului

contradictorialității, astfel că nu se poate critica sentința pentru faptul că

nu a analizat alte probe pe care reclamanta nu le-a propus în termenul prevăzut

de lege.

Cu privire la concluziile scrise la care se

face referire, curtea de apel a constatat că, prin acestea reclamanta nu face

altceva decât să nege faptele reținute în sarcina sa prin decizia de concediere

fără a susține cu probe cele afirmate în scris.

Cea de a două critică se referă la greșita

apreciere a probelor, deoarece martorii propuși de reclamantă ar fi lămurit

toate aspectele speței.

Probele se propun prin cererea de chemare în

judecată, iar dacă în timpul desfășurării procesului rezultă din dezbateri

necesitatea completării materialului probator, acesta se completează din

dispoziția instanței și numai dacă se impune pentru dezlegarea unor aspecte

care au apărut ulterior și care nu au fost cunoscute de la început.

Or, reclamanta este aceea care a inițiat

procesul aceasta având obligația să propună toate acele probe care i-ar fi

susținut cererea, ceea ce nu a făcut în termenul prevăzut de lege.

De altfel, și cu ocazia soluționării apelului

s-a solicitat de către apelantă suplimentarea numărului de martori audiați la

fond însă, verificându-se dosarul de fond s-a constatat că pe aspectele

învederate de părți au fost audiați 8 martori, iar suplimentarea acestora nu a

reieșit din dezbateri, astfel că nu impune audierea altor martori.

A treia critică privește dubla sancționare

pentru aceleași fapte, având în vedere că anterior emiterii prezentei decizii a

mai fost sancționată cu diminuarea salariului cu 15% pentru 3 luni pentru

aceleași fapte.

Analizând Decizia nr. 119 din 11 iulie 2012,

la care se face referire, curtea de apel a constatat că decizia de sancționare

a reclamantei cu reducerea salariului a avut la bază evenimentele legate de

organizarea excursiei organizată cu elevii în data de 6 aprilie 2012 în

legătură cu numărul de participanți, sumele încasate, transportul și relațiile

cu părinții elevilor, dar tot în legătură cu acest eveniment.

Aceste aspecte nu au făcut obiectul

cercetării disciplinare și nici nu au constituit temei al deciziei din cauză de

față.

Cea de a patra critică formulată de apelantă

se referă la faptul că aceasta nu a fost convocată la cercetarea disciplinară

și că a aflat de Raportul Comisiei de cercetare disciplinară doar din decizia

de desfacere a contractului de muncă, fiind astfel încălcate dispozițiile

prevăzute în legea învățământului.

Curtea de apel a pus în discuția părților

dovezile legate de această critică din apel, ocazie cu care intimata-pârâtă a

depus la dosar copia convocării reclamantei la cercetarea disciplinară din 7

martie 2013 și înregistrată sub nr. 372 din 28 februarie 2013, convocare care a

fost trimisă reclamantei prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire,

astfel cum atestă confirmarea de primire de la dosar.

În speță, dispozițiile art. 251 C. muncii au

fost respectate și, totodată, nu au fost dovedite nici celelalte critici

referitoare la încălcarea Legii nr. 1/2011, sub aspectul constituirii Comisiei

de cercetare disciplinară.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere

de recurs reclamanta Z.I.V., arătând că va depune motivele de recurs după ce îi

va fi comunicată hotărârea atacată.

Pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, dosarul a fost înregistrat la data de 29 iulie 2014.

Instanța a dispus, în temeiul art. 493 alin.

(2) și (3) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilității în

principiu a recursului.

În temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ.,

raportul a fost comunicat părților, cu mențiunea că pot formula în scris un

punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă Z.I.V. a formulat în

scris un punct de vedere, solicitând examinarea celor două hotărâri

judecătorești nelegale, prin care nu a fost cercetată legalitatea deciziei de

desfacere a contractului de muncă, făcându-i-se o mare nedreptate. Hotărârile

pronunțate sunt în contradicție cu probele administrate și încalcă Legea

educației și învățământului nr. 1/2011, ceea ce impune rejudecarea,

desființarea deciziei contestate și reintegrarea reclamantei pe postul pe care

l-a avut.

Intimatul-pârât Liceul Tehnologic

"V.B." Mahmudia a formulat în scris un punct de vedere, solicitând

respingerea recursului declarat împotriva hotărârii date în apel, fără drept de

recurs, definitivă.

Analizând, în condițiile art. 493 alin. (5)

C. proc. civ., recursul formulat, Înalta Curte constată că acesta este

inadmisibil și urmează, în consecință, să îl respingă, pentru următoarele

considerente:

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Z.I.V. împotriva Sentinței

civile nr. 4271 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Tulcea. Decizia

este definitivă.

Dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C.

proc. civ. prevăd că sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără

drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată

pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de

atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de principiu

constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele

procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar

exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ.,

hotărârile pronunțate în cererile privitoare la conflictele de muncă și de

asigurări sociale nu sunt supuse recursului.

Obiectul prezentului dosar îl reprezintă un

litigiu de muncă, respectiv contestație împotriva deciziei de concediere,

întemeiată pe dispozițiile C. muncii.

Totodată, potrivit art. 483 alin. (2) teza

finală C. proc. civ. "nu sunt supuse recursului hotărârile date de

instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă

instanță sunt supuse numai apelului."

Textul reglementează posibilitatea ca anumite

categorii de hotărâri să fie atacate numai cu apel, ceea ce configurează

într-un mod mai pronunțat față de vechea reglementare caracterul recursului de

cale extraordinară de atac.

În acest sens, este de reținut că din analiza

și interpretarea dispozițiilor art. 483 (obiectul și scopul recursului;

instanța competentă) C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 se observă o

restrângere a ariei hotărârilor judecătorești care pot fi atacate cu recurs,

tocmai în considerarea caracterului extraordinar al acestei căi de atac.

Față de dispozițiile legale anterior

menționate, Decizia nr. 232/CM din 10 iunie 2014 a Curții de Apel Constanța,

secția I civilă nu este supusă căii de atac a recursului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va

respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta Z.I.V. împotriva Deciziei nr.

232/CM din 10 iunie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21

octombrie 2014.

Procesat

de GGC - CL