ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2814/2014

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 232/CM din 10 iunie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Z.I.V. împotriva Sentinței civile nr. 4271 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. 1252/88/2013, în contradictoriu cu intimatul pârât Liceul Tehnologic "V.B." Mahmudia, având ca obiect contestație decizie de concediere.

Instanța de apel a reținut cu privire la prima critică a reclamantei referitoare la neanalizarea de către instanța de fond a tuturor probelor administrate, că în motivarea apelului se face referire la concluziile scrise pe care reclamanta le-a depus odată cu închiderea dezbaterilor pe fondul cauzei, iar instanța a rămas în pronunțare în baza materialului probator administrat, cu respectarea principiului contradictorialității, astfel că nu se poate critica sentința pentru faptul că nu a analizat alte probe pe care reclamanta nu le-a propus în termenul prevăzut de lege. Cu privire la concluziile scrise la care se face referire, curtea de apel a constatat că, prin acestea reclamanta nu face altceva decât să nege faptele reținute în sarcina sa prin decizia de concediere fără a susține cu probe cele afirmate în scris.

Cea de a două critică se referă la greșita apreciere a probelor, deoarece martorii propuși de reclamantă ar fi lămurit toate aspectele speței. Probele se propun prin cererea de chemare în judecată, iar dacă în timpul desfășurării procesului rezultă din dezbateri necesitatea completării materialului probator, acesta se completează din dispoziția instanței și numai dacă se impune pentru dezlegarea unor aspecte care au apărut ulterior și care nu au fost cunoscute de la început. Or, reclamanta este aceea care a inițiat procesul aceasta având obligația să propună toate acele probe care i-ar fi susținut cererea, ceea ce nu a făcut în termenul prevăzut de lege.

De altfel, și cu ocazia soluționării apelului s-a solicitat de către apelantă suplimentarea numărului de martori audiați la fond însă, verificându-se dosarul de fond s-a constatat că pe aspectele învederate de părți au fost audiați 8 martori, iar suplimentarea acestora nu a reieșit din dezbateri, astfel că nu impune audierea altor martori. A treia critică privește dubla sancționare pentru aceleași fapte, având în vedere că anterior emiterii prezentei decizii a mai fost sancționată cu diminuarea salariului cu 15% pentru 3 luni pentru aceleași fapte. Analizând Decizia nr. 119 din 11 iulie 2012, la care se face referire, curtea de apel a constatat că decizia de sancționare a reclamantei cu reducerea salariului a avut la bază evenimentele legate de organizarea excursiei organizată cu elevii în data de 6 aprilie 2012 în legătură cu numărul de participanți, sumele încasate, transportul și relațiile cu părinții elevilor, dar tot în legătură cu acest eveniment.

Aceste aspecte nu au făcut obiectul cercetării disciplinare și nici nu au constituit temei al deciziei din cauză de față. Cea de a patra critică formulată de apelantă se referă la faptul că aceasta nu a fost convocată la cercetarea disciplinară și că a aflat de Raportul Comisiei de cercetare disciplinară doar din decizia de desfacere a contractului de muncă, fiind astfel încălcate dispozițiile prevăzute în legea învățământului. Curtea de apel a pus în discuția părților dovezile legate de această critică din apel, ocazie cu care intimata-pârâtă a depus la dosar copia convocării reclamantei la cercetarea disciplinară din 7 martie 2013 și înregistrată sub nr. 372 din 28 februarie 2013, convocare care a fost trimisă reclamantei prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, astfel cum atestă confirmarea de primire de la dosar.

În speță, dispozițiile art. 251 C. muncii au fost respectate și, totodată, nu au fost dovedite nici celelalte critici referitoare la încălcarea Legii nr. 1/2011, sub aspectul constituirii Comisiei de cercetare disciplinară. Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs reclamanta Z.I.V., arătând că va depune motivele de recurs după ce îi va fi comunicată hotărârea atacată. Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, dosarul a fost înregistrat la data de 29 iulie 2014. Instanța a dispus, în temeiul art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. În temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul a fost comunicat părților, cu mențiunea că pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă Z.I.V. a formulat în scris un punct de vedere, solicitând examinarea celor două hotărâri judecătorești nelegale, prin care nu a fost cercetată legalitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă, făcându-i-se o mare nedreptate. Hotărârile pronunțate sunt în contradicție cu probele administrate și încalcă Legea educației și învățământului nr. 1/2011, ceea ce impune rejudecarea, desființarea deciziei contestate și reintegrarea reclamantei pe postul pe care l-a avut. Intimatul-pârât Liceul Tehnologic "V.B." Mahmudia a formulat în scris un punct de vedere, solicitând respingerea recursului declarat împotriva hotărârii date în apel, fără drept de recurs, definitivă. Analizând, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc.

civ., recursul formulat, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil și urmează, în consecință, să îl respingă, pentru următoarele considerente: Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Z.I.V. împotriva Sentinței civile nr. 4271 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Tulcea. Decizia este definitivă. Dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. prevăd că sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii. Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile pronunțate în cererile privitoare la conflictele de muncă și de asigurări sociale nu sunt supuse recursului. Obiectul prezentului dosar îl reprezintă un litigiu de muncă, respectiv contestație împotriva deciziei de concediere, întemeiată pe dispozițiile C. muncii. Totodată, potrivit art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

"nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului." Textul reglementează posibilitatea ca anumite categorii de hotărâri să fie atacate numai cu apel, ceea ce configurează într-un mod mai pronunțat față de vechea reglementare caracterul recursului de cale extraordinară de atac. În acest sens, este de reținut că din analiza și interpretarea dispozițiilor art. 483 (obiectul și scopul recursului; instanța competentă) C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 se observă o restrângere a ariei hotărârilor judecătorești care pot fi atacate cu recurs, tocmai în considerarea caracterului extraordinar al acestei căi de atac.

Față de dispozițiile legale anterior menționate, Decizia nr. 232/CM din 10 iunie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă nu este supusă căii de atac a recursului. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta Z.I.V. împotriva Deciziei nr. 232/CM din 10 iunie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Fără nicio cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2014. Procesat de GGC - CL