ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2759/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2759/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă, reclamanta F.I.E.

a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, să se constate că imobilul situat în Cluj,

compus din 1245 mp și construcții, proprietatea tabulară a bunicii sale, a fost

preluat fără titlu de Statul Român, să se dispună restituirea în natură a

imobilului, să se anuleze toate contractele de închiriere încheiate asupra

imobilului și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și

posesie imobilul.

Prin Sentința civilă

nr. 244 din 10 mai 2013 a Tribunalului Cluj a fost admisă excepția nelegalei

timbrări și excepția inadmisibilității invocate din oficiu; a fost anulată, ca

netimbrată, acțiunea precizată formulată de către reclamanta F.I.E. în contra

pârâtului Municipiul Cluj-Napoca reprezentat prin Primar, privind masa

succesorală; a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea inițială formulată de

aceeași reclamantă împotriva pârâților Municipiul Cluj-Napoca, reprezentat prin

Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect

revendicare; a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea precizată în final

formulată împotriva pârâtului Municipiul Cluj-Napoca privind compararea de

titluri.

Prin Decizia nr. 87 A

din 20 septembrie 201, Curtea de Apel Cluj a respins apelul declarat de către

reclamantă împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., susținând următoarele:

- în mod eronat, s-a

apreciat excepția de inadmisibilitate ca fiind o excepție care împiedică

judecarea pe fond a cauzei, motiv pentru care nu s-a mai procedat la compararea

titlurilor de proprietate prezentate;

- în mod eronat,

instanța a reținut, argumentat și dezvoltat doar prima teză enunțată în Decizia

nr. 33/2008;

- s-a analizat greșit

noțiunea de bun și s-a nesocotit susținerea că reclamanta deține un bun în

sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului;

- a fost nesocotită

statuarea din Decizia nr. 33/2008 - Înalta Curte de Casație și Justiție care

impune ca dispozițiile Convenției să se aplice prioritar atunci când legislația

internă și cea europeană nu sunt concordante;

- în mod greșit a

fost respinsă acțiunea în revendicare în condițiile în care statul nu a făcut

dovada că deține un titlu valabil de preluare;

- nu a fost analizat

certificatul de moștenitor prezentat care dovedește calitatea recurentei de

moștenitor și de actual proprietar al imobilului;

- nu a fost analizată

susținerea potrivit căreia autoarea sa, a fost în imposibilitate de a urma

procedura legii speciale, din cauza stării de sănătate și

- nu s-a analizat în

ce măsură admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere altui drept de

proprietate sau securității raporturilor juridice.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția Înalta Curte civilă, prin Decizia nr. 909 din 19

martie 2014 a respins recursul, ca nefondat.

Instanța de recurs a

reținut că nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea dreptului de

proprietate, cât timp reclamanta nu deține un bun în patrimoniul său, în sensul

Convenției, în condițiile în care instanța națională nu i-a recunoscut dreptul

de proprietate asupra imobilului în litigiu și nu a dispus restituirea lui.

Nu au fost reținute

nici susținerile recurentei, conform cărora aceasta deținea un bun în sensul

Convenției și un titlu valabil la momentul promovării acțiunii.

Anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității

actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de

dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art.

480 - 481 C. civ.

În prezent, dreptul

comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la

dreptul comun, ale cărei dispoziții sunt obligatorii de la data intrării ei în

vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre

legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care,

pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Legiuitorul permite

revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în

condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică

cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul

comun în materia revendicării.

Instanța de recurs a

statuat că o atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia, potrivit căruia "bunurile preluate de stat fără un

titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unei legi speciale de reparații".

În acord cu soluțiile

adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a

Legii nr. 10/2001, această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării,

în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu

valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001

suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la

un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator

și controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei

grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și

ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, a reținut

instanța de recurs, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt

asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de

capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de

legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Accesul la justiție

presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative,

partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe

judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la

instanță ar fi atins în substanța sa.

În măsura în care

aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Prin Legea nr.

10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire,

dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei

proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a

supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul

procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său

de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de

consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă

cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin

echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul

nr. 92/1950, ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece

interesează ordinea publică, prevalează legii generale.

S-a reținut că, în

speță, reclamanta nu a formulat notificare pentru imobilul în discuție, conform

prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nu a înțeles să

urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea

bunului.

Decizia în interesul

legii nr. 33/2008 a stabilit că atunci când există neconcordanțe între Legea

nr. 10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă

plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea

limitărilor, implicit admise și de contenciosul european, se constată că nu

există vreo neconcordanță între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001

concretizând această posibilitate conferită de jurisprudența Convenție Europene

a Drepturilor Omului, prin instituirea celor două faze - administrativă și

judiciară.

Pe de altă parte,

hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României nu

conține prevederi care, prin interpretare și aplicare la datele concrete ale

speței, i-ar putea fi favorabile.

Astfel, nici din

perspectiva Convenției reclamanta nu avea vocația restituirii în natură cu

privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența

recentă a Curții Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010.

Aprecierea existenței

unui "bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în

conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui

"bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de

valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Atanasiu și

alții contra României se arată că un "bun actual" există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar,

fostul proprietar se poate prevala doar de o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141,

142 și 143).

Înalta Curte a

reținută că, în speță, nu se poate considera că reclamanta ar deține un

"bun actual", câtă vreme în favoarea acesteia nu s-a pronunțat o

hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii

imobilului.

Așadar, proprietarul

care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât

despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță,

chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus,

reclamanta nu avea un drept la restituire care să o îndreptățească la

redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de

garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Recurenta a susținut

că, în speță, este aplicabilă teza a doua din Decizia nr. 33/2008 întrucât, în

prezent, imobilul se află în proprietatea statului, astfel că nu se aduce

atingere unui alt drept de proprietate, motiv pentru care acțiunea în

revendicare este admisibilă.

Speței îi sunt

aplicabile, însă, prevederile primei teze a deciziei motivat de faptul că în

considerentele acesteia s-a reținut că persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării. De asemenea, s-a precizat că numai persoanele exceptate de la

procedura legii speciale și cele care, din motive independente de voința lor,

nu au putut utiliza această procedură în termenele legale, au deschisă calea

acțiunii în revendicare.

În cauză, recurenta

nu a dovedit existența unui motiv independent de voința autoarei sale care să o

împiedice să formuleze notificarea în termenul legal care a fost prelungit până

la 14 februarie 2002, starea precară a sănătății sale neputând constitui o

astfel de împrejurare, având în vedere că putea să mandateze o altă persoană

pentru a depune notificarea.

Acțiunea în

revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă și în

situația în care imobilul se află încă la stat sau la unitatea deținătoare.

Întrucât noțiunea de

inadmisibilitate vizează nu atât excepția, cât efectul spre care tinde aceasta,

în mod corect instanța de apel nu a mai analizat fondul cauzei, respectiv nu a

mai procedat la compararea titlurilor de proprietate prezentate.

Împotriva acestei decizii

a formulat contestație în anulare F.I.E., în temeiul dispozițiilor art. 318

teza a 2-a C. proc. civ.

În motivare a

susținut că instanța de recurs a analizat doar unele dintre elementele juridice

invocate, omițând să analizeze și acele aspecte care în opinia sa, erau

hotărâtoare în aprecierea sau respingerea excepției de inadmisibilitate a

acțiunii în revendicare formulate.

Astfel, instanța de

recurs nu a analizat:

- actul juridic,

certificatul de moștenitor, prin care dovedea atât calitatea de proprietară a

imobilului revendicat, cât și cea de persoana îndreptățită;

- noțiunea de

"bun" prin prisma acestui act depus la dosar și invocat în motivele

de recurs, în sensul statuat de hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului

și nici "efectul și greutatea juridică a unei hotărâri cu privire la un

bun imobil, raportat la un act autentic emis de un notar public apt de

intabulare";

- efectul constitutiv

de drepturi reale al operării în cartea funciară a acestui act juridic, cu

putere de act autentic;

- problema situației

unor edificate (construcții) pe terenul unui proprietar, chiar și neevidențiate

în cartea funciară, raportat la toate datele dosarului și la principiul

raportului teren - construcții din dreptul civil, respectiv că

"proprietatea terenului se întinde și asupra spațiului de deasupra

terenului";

Întreaga motivarea a

instanței a fost ca și cum nu s-ar fi dovedit îndreptățirea de promovare a

acțiunii în dosar, respectiv a faptului că este proprietară tabulară asupra

terenului din litigiu și a construcției, care figurează în cartea funciară,

făcând abstracție de faptul că obiectul precizat al acțiunii cu care au fost în

final învestite instanțele a vizat doar construcțiile neevidențiate în CF, nu

întregul imobil.

Instanța de recurs nu

a analizat și nu a argumentat în ce măsură admiterea acțiunii promovate ar

aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturile juridice,

condiție impusă a fi analizată prin Decizia invocată de subsemnata, nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de recurs în

motivarea deciziei atacate prin prezenta contestație în anulare, toate

elementele juridice analizate au fost într-o asemenea manieră tratate ca și cum

reclamanta nu ar fi fost beneficiara unui certificat de moștenitor emis de un notar

public, ce a fost operat în cartea funciară.

Recurenta a

dezvoltat, apoi, argumente în susținerea tezei că certificatul de moștenitor

din 3 septembrie 2012 eliberat de BNP M.M. face dovada calității sale de

moștenitor, respectiv de persoană îndreptățită.

A susținut că, în

condițiile în care unul dintre titlurile invocate în prezentul dosar, a fost

operat în carte funciară în opoziție cu celălalt nesupus formelor de

publicitate imobiliară, operează principiul priorității înscrierilor

statornicit inițial de art. 31 din Decretul-lege nr. 115/1938 și ulterior de

disp. art. 30 - 31 din Legea nr. 7/1996 și de art. 885, 900 din Noul C. civ.,

în vigoare la data promovării prezentei acțiuni, operațiune care reprezintă o

aplicație a vechiului principiu de drept roman "prior tempore potior

iure" (mai întâi în timp, mai tare în drept) valabil și în dreptul modern.

Prin urmare, primul

care solicită înscrierea este și primul în drept.

Cum în speța de față

recurenta, în forma în care s-a încheiat în fața notarului public actul, este

cea care și-a înscris cea dintâi titlul invocat în cartea funciară, beneficiază

de principiul forței probante a înscrierii dobândirii unui drept real imobiliar

în favoarea sa și a forței probante a naturii juridice a bunului dedus judecății.

Instanța de recurs nu

a analizat problema situației unor edificate (construcții) pe terenul unui

proprietar, chiar și neevidențiate în cartea funciară, raportat la toate datele

dosarului și la principiul raportului juridic teren - construcții instituit de

normele dreptului civil (disp. art. 559 și urm. din Noul C. civ.), respectiv că

"proprietatea terenului se întinde și asupra spațiului de deasupra

terenului."

Instanța de recurs a

analizat trunchiat Decizia nr. 33/2008 și nu a analizat faptul ca imobilul nu a

fost înstrăinat, că este închiriat unor societăți comerciale particulare și

unor cabinete medicale și, deci, prin acțiunea în revendicare, nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice,

respectându-se îndrumările date de decizia anterior menționat, pronunțată în

recurs în interesul legii.

Deși, plenul Înaltei

Curți de Casație și Justiție a statuat regula potrivit căreia imobilele care au

făcut obiectul unei legi speciale de restituire, nu se mai pot solicita pe

calea dreptului comun, în completare la această regulă a statuat că ele se pot

solicita cu aplicarea prevalentă a normelor dreptului internațional în situația

în care nu s-ar aduce atingere vreunui alt drept de proprietate.

A solicitat admiterea

contestației în anulare și pe cale de consecință, a recursului promovat,

casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea

instanței de a intra pe fondul cauzei, a administra probele necesare pentru

justa și legala soluționare a cauzei.

Prin întâmpinările

formulate intimații Municipiul Cluj-Napoca și Ministerul Finanțelor Publice au

solicitat respingerea contestației în anulare.

Contestația în

anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed:

Este de reținut cu

prioritate că modul în care instanța de recurs s-a raportat la o anumită

situație de fapt nu poate fi analizat din perspectiva unor motive de

retractare.

Potrivit prevederilor

art. 318 C. proc. civ., "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi

atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare."

Prin intermediul

contestației în anulare nu pot fi remediate greșeli de judecată, respectiv de

apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale.

În acest context, nu

se poate admite ca o cale extraordinară de atac de retractare să se transforme

într-un "recurs la recurs", prin care partea nemulțumită să tindă a

repune în discuție aspectele de drept deja dezbătute în cadrul recursului, doar

pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei, în sens contrar putând fi afectat

principiul securității raporturilor juridice, care protejează prezumția de

validitate a hotărârilor judecătorești irevocabile (cauza Mitrea contra

Românei, hotărârea din 29 iulie 2008).

Prin contestația în

anulare formulată, ale cărei motive au fost deja redate, contestatoarea invocă

faptul că instanța de recurs nu a analizat toate criticile conținute în

memoriul de recurs, în principal faptul că nu i s-a recunoscut calitatea de

moștenitoare a autorului său și, decurgând din aceasta, calitatea de persoană

îndreptățită.

Mai precis,

contestatoare critică, prin prezenta cerere, modalitatea în care a fost

soluționat recursul său, susținând că în mod greșit instanța de recurs a

interpretat considerentele Decizie nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte în

recursul în interesul legii și nu a reținut că ea deține un "bun"

deși dreptul său de proprietate fusese înscris în CF anterior titlului statului

asupra imobilului în litigiu.

Așa cum rezultă din

expunerea rezumată a cauzei, răspunzând la criticile cu care a fost învestită,

instanța de recurs a reținut că decizia dată în apel este legală întrucât,

având în vedere argumentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, reclamanta

nu mai aveau deschisă calea unei acțiuni în revendicare de drept comun, atât

timp cât exista o lege națională specială de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001,

și, mai mult decât atât, reclamanta nu a utilizat procedura prevăzută de

această lege.

Instanța de recurs,

cenzurând legalitatea deciziei atacate a confirmat raționamentul instanței de

apel, potrivit căruia reclamanta nu are un "bun" în sensul Convenției.

Așa fiind, a statuat instanța de recurs, reclamanta nefiind într-o situație de

excepție în care să existe neconcordanțe între legea internă și Convenție, nu

poate iniția o acțiune în revendicare de drept comun, ulterioară Legii nr.

10/2001, decât cu încălcarea principiului electa una via.

Cum litigiul a fost

analizat și soluționat din perspectiva existenței legii speciale de reparație,

s-a statuat că acțiunea în comparare de titluri privind un imobil care cade sub

incidența Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă și că reclamanta nu se poate

prevala de dispozițiile de drept comun, respectiv art. 480 C. civ. din 1865.

Instanța de recurs a

analizat toate aceste critici ale recurentei, în limitele dispozițiilor art.

304 C. proc. civ., întrucât reaprecierea probelor și stabilirea unei alte

situații de fapt reprezintă critici de netemeinicie care nu se mai circumscriu

dispozițiilor ce reglementează motivele de recurs.

În concluzie,

susținerea contestatoarei nu se subsumează cerințelor art. 318 teza I C. proc.

civ., așa încât Înalta Curte va respinge contestația în anulare dedusă

judecății, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea F.I.E., împotriva

Deciziei civile nr. 909 din 19 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 octombrie 2014.

Procesat de GGC - CL