ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2759/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea introductivă, reclamanta F.I.E. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate că imobilul situat în Cluj, compus din 1245 mp și construcții, proprietatea tabulară a bunicii sale, a fost preluat fără titlu de Statul Român, să se dispună restituirea în natură a imobilului, să se anuleze toate contractele de închiriere încheiate asupra imobilului și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul. Prin Sentința civilă nr. 244 din 10 mai 2013 a Tribunalului Cluj a fost admisă excepția nelegalei timbrări și excepția inadmisibilității invocate din oficiu; a fost anulată, ca netimbrată, acțiunea precizată formulată de către reclamanta F.I.E.

în contra pârâtului Municipiul Cluj-Napoca reprezentat prin Primar, privind masa succesorală; a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea inițială formulată de aceeași reclamantă împotriva pârâților Municipiul Cluj-Napoca, reprezentat prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect revendicare; a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea precizată în final formulată împotriva pârâtului Municipiul Cluj-Napoca privind compararea de titluri. Prin Decizia nr. 87 A din 20 septembrie 201, Curtea de Apel Cluj a respins apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței primei instanțe. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând următoarele: - în mod eronat, s-a apreciat excepția de inadmisibilitate ca fiind o excepție care împiedică judecarea pe fond a cauzei, motiv pentru care nu s-a mai procedat la compararea titlurilor de proprietate prezentate; - în mod eronat, instanța a reținut, argumentat și dezvoltat doar prima teză enunțată în Decizia nr. 33/2008; - s-a analizat greșit noțiunea de bun și s-a nesocotit susținerea că reclamanta deține un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului; - a fost nesocotită statuarea din Decizia nr. 33/2008 - Înalta Curte de Casație și Justiție care impune ca dispozițiile Convenției să se aplice prioritar atunci când legislația internă și cea europeană nu sunt concordante; - în mod greșit a fost respinsă acțiunea în revendicare în condițiile în care statul nu a făcut dovada că deține un titlu valabil de preluare; - nu a fost analizat certificatul de moștenitor prezentat care dovedește calitatea recurentei de moștenitor și de actual proprietar al imobilului; - nu a fost analizată susținerea potrivit căreia autoarea sa, a fost în imposibilitate de a urma procedura legii speciale, din cauza stării de sănătate și - nu s-a analizat în ce măsură admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Înalta Curte civilă, prin Decizia nr. 909 din 19 martie 2014 a respins recursul, ca nefondat. Instanța de recurs a reținut că nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, cât timp reclamanta nu deține un bun în patrimoniul său, în sensul Convenției, în condițiile în care instanța națională nu i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și nu a dispus restituirea lui. Nu au fost reținute nici susținerile recurentei, conform cărora aceasta deținea un bun în sensul Convenției și un titlu valabil la momentul promovării acțiunii. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, ale cărei dispoziții sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

Instanța de recurs a statuat că o atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații". În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, a reținut instanța de recurs, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu. Pe cale de consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale.

S-a reținut că, în speță, reclamanta nu a formulat notificare pentru imobilul în discuție, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nu a înțeles să urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului. Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a stabilit că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudența Convenție Europene a Drepturilor Omului, prin instituirea celor două faze - administrativă și judiciară.

Pe de altă parte, hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României nu conține prevederi care, prin interpretare și aplicare la datele concrete ale speței, i-ar putea fi favorabile. Astfel, nici din perspectiva Convenției reclamanta nu avea vocația restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010. Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. În cauza Atanasiu și alții contra României se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, fostul proprietar se poate prevala doar de o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143). Înalta Curte a reținută că, în speță, nu se poate considera că reclamanta ar deține un "bun actual", câtă vreme în favoarea acesteia nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului. Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus, reclamanta nu avea un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Recurenta a susținut că, în speță, este aplicabilă teza a doua din Decizia nr. 33/2008 întrucât, în prezent, imobilul se află în proprietatea statului, astfel că nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, motiv pentru care acțiunea în revendicare este admisibilă.

Speței îi sunt aplicabile, însă, prevederile primei teze a deciziei motivat de faptul că în considerentele acesteia s-a reținut că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării. De asemenea, s-a precizat că numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut utiliza această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare. În cauză, recurenta nu a dovedit existența unui motiv independent de voința autoarei sale care să o împiedice să formuleze notificarea în termenul legal care a fost prelungit până la 14 februarie 2002, starea precară a sănătății sale neputând constitui o astfel de împrejurare, având în vedere că putea să mandateze o altă persoană pentru a depune notificarea.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă și în situația în care imobilul se află încă la stat sau la unitatea deținătoare. Întrucât noțiunea de inadmisibilitate vizează nu atât excepția, cât efectul spre care tinde aceasta, în mod corect instanța de apel nu a mai analizat fondul cauzei, respectiv nu a mai procedat la compararea titlurilor de proprietate prezentate. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare F.I.E., în temeiul dispozițiilor art. 318 teza a 2-a C. proc. civ. În motivare a susținut că instanța de recurs a analizat doar unele dintre elementele juridice invocate, omițând să analizeze și acele aspecte care în opinia sa, erau hotărâtoare în aprecierea sau respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare formulate.

Astfel, instanța de recurs nu a analizat: - actul juridic, certificatul de moștenitor, prin care dovedea atât calitatea de proprietară a imobilului revendicat, cât și cea de persoana îndreptățită; - noțiunea de "bun" prin prisma acestui act depus la dosar și invocat în motivele de recurs, în sensul statuat de hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului și nici "efectul și greutatea juridică a unei hotărâri cu privire la un bun imobil, raportat la un act autentic emis de un notar public apt de intabulare"; - efectul constitutiv de drepturi reale al operării în cartea funciară a acestui act juridic, cu putere de act autentic; - problema situației unor edificate (construcții) pe terenul unui proprietar, chiar și neevidențiate în cartea funciară, raportat la toate datele dosarului și la principiul raportului teren - construcții din dreptul civil, respectiv că "proprietatea terenului se întinde și asupra spațiului de deasupra terenului"; Întreaga motivarea a instanței a fost ca și cum nu s-ar fi dovedit îndreptățirea de promovare a acțiunii în dosar, respectiv a faptului că este proprietară tabulară asupra terenului din litigiu și a construcției, care figurează în cartea funciară, făcând abstracție de faptul că obiectul precizat al acțiunii cu care au fost în final învestite instanțele a vizat doar construcțiile neevidențiate în CF, nu întregul imobil.

Instanța de recurs nu a analizat și nu a argumentat în ce măsură admiterea acțiunii promovate ar aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturile juridice, condiție impusă a fi analizată prin Decizia invocată de subsemnata, nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța de recurs în motivarea deciziei atacate prin prezenta contestație în anulare, toate elementele juridice analizate au fost într-o asemenea manieră tratate ca și cum reclamanta nu ar fi fost beneficiara unui certificat de moștenitor emis de un notar public, ce a fost operat în cartea funciară. Recurenta a dezvoltat, apoi, argumente în susținerea tezei că certificatul de moștenitor din 3 septembrie 2012 eliberat de BNP M.M.

face dovada calității sale de moștenitor, respectiv de persoană îndreptățită. A susținut că, în condițiile în care unul dintre titlurile invocate în prezentul dosar, a fost operat în carte funciară în opoziție cu celălalt nesupus formelor de publicitate imobiliară, operează principiul priorității înscrierilor statornicit inițial de art. 31 din Decretul-lege nr. 115/1938 și ulterior de disp. art. 30 - 31 din Legea nr. 7/1996 și de art. 885, 900 din Noul C. civ., în vigoare la data promovării prezentei acțiuni, operațiune care reprezintă o aplicație a vechiului principiu de drept roman "prior tempore potior iure" (mai întâi în timp, mai tare în drept) valabil și în dreptul modern. Prin urmare, primul care solicită înscrierea este și primul în drept.

Cum în speța de față recurenta, în forma în care s-a încheiat în fața notarului public actul, este cea care și-a înscris cea dintâi titlul invocat în cartea funciară, beneficiază de principiul forței probante a înscrierii dobândirii unui drept real imobiliar în favoarea sa și a forței probante a naturii juridice a bunului dedus judecății. Instanța de recurs nu a analizat problema situației unor edificate (construcții) pe terenul unui proprietar, chiar și neevidențiate în cartea funciară, raportat la toate datele dosarului și la principiul raportului juridic teren - construcții instituit de normele dreptului civil (disp.

art. 559 și urm. din Noul C. civ.), respectiv că "proprietatea terenului se întinde și asupra spațiului de deasupra terenului." Instanța de recurs a analizat trunchiat Decizia nr. 33/2008 și nu a analizat faptul ca imobilul nu a fost înstrăinat, că este închiriat unor societăți comerciale particulare și unor cabinete medicale și, deci, prin acțiunea în revendicare, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, respectându-se îndrumările date de decizia anterior menționat, pronunțată în recurs în interesul legii. Deși, plenul Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat regula potrivit căreia imobilele care au făcut obiectul unei legi speciale de restituire, nu se mai pot solicita pe calea dreptului comun, în completare la această regulă a statuat că ele se pot solicita cu aplicarea prevalentă a normelor dreptului internațional în situația în care nu s-ar aduce atingere vreunui alt drept de proprietate.

A solicitat admiterea contestației în anulare și pe cale de consecință, a recursului promovat, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea instanței de a intra pe fondul cauzei, a administra probele necesare pentru justa și legala soluționare a cauzei. Prin întâmpinările formulate intimații Municipiul Cluj-Napoca și Ministerul Finanțelor Publice au solicitat respingerea contestației în anulare. Contestația în anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed: Este de reținut cu prioritate că modul în care instanța de recurs s-a raportat la o anumită situație de fapt nu poate fi analizat din perspectiva unor motive de retractare. Potrivit prevederilor art. 318 C. proc.

civ., "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare." Prin intermediul contestației în anulare nu pot fi remediate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale.

În acest context, nu se poate admite ca o cale extraordinară de atac de retractare să se transforme într-un "recurs la recurs", prin care partea nemulțumită să tindă a repune în discuție aspectele de drept deja dezbătute în cadrul recursului, doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei, în sens contrar putând fi afectat principiul securității raporturilor juridice, care protejează prezumția de validitate a hotărârilor judecătorești irevocabile (cauza Mitrea contra Românei, hotărârea din 29 iulie 2008). Prin contestația în anulare formulată, ale cărei motive au fost deja redate, contestatoarea invocă faptul că instanța de recurs nu a analizat toate criticile conținute în memoriul de recurs, în principal faptul că nu i s-a recunoscut calitatea de moștenitoare a autorului său și, decurgând din aceasta, calitatea de persoană îndreptățită.

Mai precis, contestatoare critică, prin prezenta cerere, modalitatea în care a fost soluționat recursul său, susținând că în mod greșit instanța de recurs a interpretat considerentele Decizie nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte în recursul în interesul legii și nu a reținut că ea deține un "bun" deși dreptul său de proprietate fusese înscris în CF anterior titlului statului asupra imobilului în litigiu. Așa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, răspunzând la criticile cu care a fost învestită, instanța de recurs a reținut că decizia dată în apel este legală întrucât, având în vedere argumentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, reclamanta nu mai aveau deschisă calea unei acțiuni în revendicare de drept comun, atât timp cât exista o lege națională specială de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, și, mai mult decât atât, reclamanta nu a utilizat procedura prevăzută de această lege.

Instanța de recurs, cenzurând legalitatea deciziei atacate a confirmat raționamentul instanței de apel, potrivit căruia reclamanta nu are un "bun" în sensul Convenției. Așa fiind, a statuat instanța de recurs, reclamanta nefiind într-o situație de excepție în care să existe neconcordanțe între legea internă și Convenție, nu poate iniția o acțiune în revendicare de drept comun, ulterioară Legii nr. 10/2001, decât cu încălcarea principiului electa una via. Cum litigiul a fost analizat și soluționat din perspectiva existenței legii speciale de reparație, s-a statuat că acțiunea în comparare de titluri privind un imobil care cade sub incidența Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă și că reclamanta nu se poate prevala de dispozițiile de drept comun, respectiv art. 480 C. civ.

din 1865. Instanța de recurs a analizat toate aceste critici ale recurentei, în limitele dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., întrucât reaprecierea probelor și stabilirea unei alte situații de fapt reprezintă critici de netemeinicie care nu se mai circumscriu dispozițiilor ce reglementează motivele de recurs. În concluzie, susținerea contestatoarei nu se subsumează cerințelor art. 318 teza I C. proc. civ., așa încât Înalta Curte va respinge contestația în anulare dedusă judecății, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea F.I.E., împotriva Deciziei civile nr. 909 din 19 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2014. Procesat de GGC - CL