ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2506/2014

Instanța a nesocotit dispozițiile art. 998-999 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală, invocate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, analizând cererea, cel puțin în parte, exclusiv prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001 - în acest sens fiind considerentele de la pct. A din decizia atacată - ceea ce a condus la pronunțarea unei decizii cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. a) În mod nelegal, instanța de apel a apreciat că existența prejudiciului a fost recunoscută doar de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar reparația se realizează în condițiile acestui act normativ, care nu reglementează un drept la despăgubiri. Argumentele instanței de apel echivalează cu încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ. Astfel, caracterul reparator al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privește, exclusiv, restituirea, în natură, a imobilului sau acordarea de despăgubiri în cazul imposibilității restituirii în natură, fără ca actul normativ menționat să conțină vreun remediu pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a imobilului preluat abuziv și restituit mult ulterior. Totodată, în ceea ce privește practica C.E.D.O., în cauzele Weissman contra României și Pressor Compania Naviera SA contra Belgiei, C.E.D.O. a apreciat că, atâta timp cât reclamantul nu a primit nicio despăgubire în schimbul exploatării bunului de către stat, nu s-a păstrat un just echilibru între protecția dreptului de proprietate al acestuia și exigențele interesului general; prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, instanța de apel a interpretat greșit hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României, prin care a fost obligat Statul Român ca, în termen de 18 luni, să ia măsuri pentru remedierea problemei retrocedărilor, tocmai în sensul respectării drepturilor fundamentale și instituirii unui mecanism funcțional de retrocedare și compensare, și nicidecum în sensul anihilării unor acțiuni care urmăresc obligarea la repararea prejudiciului cauzat prin deținerea nelegală a unui imobil. În concluzie, prejudiciul cauzat recurentului și defunctei S.C.A.E., prin lipsirea de posesia și folosința imobilului, nu se poate considera reparat prin restituirea acestuia în temeiul Legii nr. 10/2001, atât timp cât există dispoziții legale care prevăd posibilitatea obținerii unei reparații integrale pentru prejudiciul cauzat, în condițiile răspunderii civile delictuale, iar restituirea bunului naște dreptul de a pretinde și restituirea fructelor. b) Totodată, contrar argumentelor instanței de apel, prin decizia atacată s-au admis, în parte, apelurile formulate și s-a dispus obligarea pârâților intimați la plata unei sume de bani, astfel încât soluția recunoaște, parțial, dreptul recurentului la repararea prejudiciului (pentru perioada 07 decembrie 2010-07 februarie 2011), reparație care nu putea fi acordată decât în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ.; or, din acest punct de vedere, motivele reținute de instanța de apel sunt contradictorii.

Decizia a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ. și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (considerentele de la pct. B). a) Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 998-999 C. civ., care instituie condițiile răspunderii civile delictuale, sens în care, în mod nelegal, a „redus” fapta ilicită a pârâților intimați la nesoluționarea, în termenul legal, a notificării, apreciind că această faptă ilicită a încetat la data de 23 mai 2005 și că, în raport cu aceasta, cererea de despăgubiri este prescrisă. Fapta ilicită constă în deținerea nelegală a imobilului în perioada 1950-2011, imobil preluat abuziv, si exercitarea cu privire la acesta a tuturor atributelor dreptului de proprietate, deși pârâții intimați au avut cunoștință încă din anul 2001 despre solicitarea recurentului proprietar, de restituire, în natură, a imobilului. În acest context, deținerea nelegală a imobilului se coroborează cu nesoluționarea notificării în termenul legal, de 60 de zile, precum și cu soluționarea nefavorabilă a acesteia, prin dispoziția emisă în anul 2005, pe considerente strict formale, în absența oricăror impedimente la restituire. Raportat la împrejurarea că pârâții intimați cunoșteau modul de preluare a imobilului și conținutul dispozițiilor legale (art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001), aceștia si-au asumat riscul păstrării unui bun pentru care nu puteau justifica niciunul dintre atributele dreptului de proprietate, cu consecința lipsirii reclamantului de prerogativele acestui drept. În consecință, în mod nelegal, instanța de apel a considerat că fapta ilicită a pârâților ar fi reprezentată doar de nesoluționarea notificării în termenul legal, iar dreptul la acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin această faptă ilicită ar fi prescris. Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”. Atât timp cât faptele ilicite ale pârâților au avut caracter continuu, s-au produs succesiv, iar consecințele dăunătoare, mai exact prejudiciul, s-a întins până la data perfectării protocolului de predare-primire, prescripția dreptului la acțiune a început să curgă succesiv. În mod nelegal, Curtea de Apel Cluj a apreciat că, odată cu soluționarea nefavorabilă a notificării, nu mai există nicio faptă ilicită culpabilă a pârâților, cauzatoare de prejudicii. b) Deși, cu privire la nesoluționarea, în termenul legal, a notificării, instanța a reținut incidența prescripției, în temeiul dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cu încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., a apreciat că nu este îndeplinită nici condiția culpei, a vinovăției pârâților, și nici celelalte condiții pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Totodată, decizia instanței de apel permite, nelegal, pârâților intimați să își invoce propria culpă, pentru a se exonera de răspundere. Din cele redate mai sus, rezultă că reclamanții sunt singurii „vinovați”, pentru faptul că nu au promovat o acțiune de obligare a pârâților la soluționarea notificării, prin emiterea unei dispoziții, sau, după pronunțarea Deciziei nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu au uzat de posibilitatea de a solicita instanței soluționarea, pe fond, a notificării. Cele reținute de către instanța de apel sunt de natură să instituie o cauză exoneratoare de răspundere pentru pârâții intimați, care nu este prevăzută de lege. Faptul că recurentul nu a formulat nicio acțiune împotriva pârâților până la data de 5 septembrie 2005, când a solicitat, prin plângerea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, anularea Dispoziției nr. 1263/2005 și restituirea, în natură, a apartamentelor libere, inclusiv ap. nr. 1, nu este de natură a exonera de răspundere pe intimați, prin invocarea propriei culpe a acestora, constând în nerespectarea, în mod continuu, a dispozițiilor legale instituite în vederea restituirii imobilului în favoarea proprietarului. Recurentul susține, în continuare, că nepromovarea, anterior anului 2005, a unei cereri de obligare a pârâților la soluționarea notificării a avut ca efect pierderea dreptului de a pretinde despăgubiri și pentru acea perioadă, drept consecință a prescripției dreptului material la acțiune - aceasta fiind sancțiunea care îi este aplicabilă - însă, în niciun caz, lipsa demersului judiciar al părții menționate nu este exoneratoare de răspundere pentru pârâți, care au păstrat, nelegal, imobilul în toată perioada cuprinsă între 1950-2011, cunoscând dispozițiile legale. Invocă, în acest sens, art. 1 alin. (1), art. 25, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. c) Deși Curtea de Apel a analizat perioada cuprinsă între anul 2001 (anul formulării notificării) și anul 2005 (anul emiterii Dispoziției nr. 1263/2005, prin care a fost respinsă notificarea), cu încălcarea principiului neretroactivității legii, a reținut culpa recurentului și pentru considerentul că avea posibilitatea de a solicita instanței soluționarea, pe fond, a notificării, în temeiul Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of., Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, mult ulterior perioadei analizate. Totodată, instanța de apel a ignorat faptul că reclamantul a uzat de posibilitatea conferită prin decizia sus-menționată, în Dosarul nr. 2850/2007, în care a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună restituirea, în natură, a apartamentelor libere, ceea ce echivalează cu soluționarea, pe fond, a notificării.

Decizia a fost pronunțată cu încălcarea art. 485 și următoarele C. civ. În mod nelegal, instanța de apel a reținut că: „Totodată, entitatea învestită cu soluționarea notificării nu ar putea fi sancționată pentru rezolvarea pe care a dat-o notificării, prin obligarea acesteia la plata unei despăgubiri bănești, unica sancțiune legală fiind aceea aplicată de către instanțele judecătorești în procedura controlului jurisdicțional”. Recurentul invocă dispozițiile art. 485-487 C. civ. În raport de aceste texte legale, susține că buna credință trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei și în momentul fiecărei perceperi a fructelor, or pârâții au încetat a fi de bună credință cel mai târziu în anul 2001, când au cunoscut dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și solicitarea reclamantului, de restituire în natură, formulată prin notificarea din 03 august 2001, prin B.E.J., M.S. Soluționarea nefavorabilă a notificării, în absența oricăror impedimente în acest sens, așa cum au constatat instanțele de judecată în Dosarul nr. 2850/117/2007, precum și opoziția permanență a pârâților, cu consecința prelungirii etapei judecătorești, corelativ cu deținerea nelegală a unui imobil pentru care nu puteau pretinde un titlu, reprezintă fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii. Pârâții intimați nu pot fi exonerați de răspundere prin invocarea propriei culpe, constând în nesoluționarea favorabilă a notificării, în cadrul procedurii administrative, cu atât mai mult cu cât, în toată perioada litigiului ce a format obiectul Dosarului nr. 2850/2007, instanțele de judecată au constatat încălcarea de către aceștia a obligațiilor stabilite de lege în sarcina Primarului municipiului Cluj-Napoca și faptul că nu exista niciun impediment real la restituirea imobilului. C.E.D.O., în cauzele Weissman contra României, a reținut că: „În speță, Curtea observă că formularea art. 485, 486 și 487 C. civ. este foarte clară și nu lasă loc niciunei îndoieli asupra obligației posesorului unui imobil de a restitui proprietarului real fructele civile ale acestui imobil. Singura excepție o reprezintă cazul posesiei de bună-credință a imobilului, în virtutea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu sunt cunoscute de posesor. Or, Curtea reține că nu acesta a fost cazul în speță, de vreme ce, în cursul acțiunii în revendicare, M.F.P. și Primăria Generală a Municipiului București au recunoscut lipsa unui titlu translativ de proprietate și, prin Hotărârea din data de 14 aprilie 1999, Tribunalul București a apreciat, de asemenea, că statul nu avusese niciodată vreun titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu. Pe de altă parte, Curtea observă că, în ciuda a ceea ce afirmă Guvernul, jurisprudența Curții Supreme de Justiție recunoaște, de asemenea, un drept la restituirea chiriilor încasate de stat după introducerea unei acțiuni de revendicare. În speță, această perioadă se întinde între 3 septembrie 1998, data introducerii acțiunii de revendicare, și 12 octombrie 1999, data punerii efective în posesia imobilului. În consecință și fără a specula asupra posibilului rezultat al cererii de rambursare adresate de reclamanți, dacă aceasta ar fi fost examinată pe fond, Curtea estimează că reclamanții puteau pretinde să aibă o „speranță legitimă” de a vedea concretizat, măcar în parte, dreptul lor referitor la restituirea fructelor civile, conform dispozițiilor Codului civil și jurisprudenței Curții Supreme de Justiție (vezi, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera - SA și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332. p. 21, parag. 31, 32)”.

Decizia a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În primul rând, considerentele instanței de apel sunt contradictorii, deoarece, atâta timp cât se reține că emiterea dispoziției are ca efect repunerea foștilor proprietari în drepturi și reactivarea calității de proprietar în patrimoniul recurentului, este evident că nu se poate reține că dispoziția de restituire are caracterul constitutiv și că aceasta produce efecte doar pentru viitor. Totodată, hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că: „(2) Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”. Raportat la prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilului, în temeiul prevederilor Decretului nrr.92/1950, este o preluare abuzivă, fără titlu valabil, astfel încât recurentul nu a pierdut niciodată dreptul de proprietar al imobilului, iar sentința civilă nr. 514 din 9 octombrie 2008 a Tribunalului Cluj, de restituire, are caracter declarativ și recunoaște retroactiv dreptul de proprietate al părții. În consecință, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data notificării și a formulării contestației, recunoșteau, cu caracter retroactiv, dreptul de proprietate al foștilor proprietari, în ipoteza imobilelor preluate fără titlu, astfel încât reclamantul este îndreptățit să pretindă despăgubiri pentru întreaga perioadă în care a fost lipsit de atributele dreptului de proprietate, doar exercițiul acestui drept fiind restrâns de termenul de prescripție de trei ani, aplicabil drepturilor de creanță.

Decizia civilă a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și a Legii nr. 7/1996. Totodată, nelegalitatea deciziei atacate decurge din confuzia realizată între opozabilitatea fată de terți a unui act juridic și principiului forței obligatorii a acestuia, care decurge din principiul relativității. În mod nelegal, instanța de apel a apreciat că reclamantul este îndreptățit să pretindă despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului abia după data înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, contrar dispozițiilor Legii nr. 7/1996, care nu mai instituie caracterul constitutiv de drepturi al înscrierii de carte funciară. Astfel, art. 2 lit. c) din Legea nr. 7/1996 prevede că: „prin sistemul de cadastru general, se realizează identificarea și înregistrarea tuturor proprietarilor și a altor deținători legali de terenuri și de alte bunuri imobile, în vederea asigurării publicității și opozabilității drepturilor acestora fată de terți”. Totodată, art. 27 din aceeași lege prevede că: „înscrierile în cartea funciară devin opozabile fată de terți de la data înregistrării cererii”. Atât timp cât imobilul a fost preluat de către Statul Român, iar, în Dosarul nr. 2850/117/2007 al Tribunalului Cluj, recurentul a solicitat anularea dispoziției emise de primar și restituirea, în natură, a apartamentelor libere, în contradictoriu cu pârâții intimați din prezenta cauză, în mod nelegal, instanța de apel a apreciat că, în raport cu aceștia din urmă, se discută opozabilitatea, și nu efectul obligatoriu al unui act juridic între părți. Pârâții intimați au fost părți în Dosarul nr. 2850/117/2007 al I Tribunalului Cluj, sens în care au cunoscut, încă din data de 9 octombrie 2008, soluția instanței, de anulare a dispoziției primarului și restituire, în natură, a imobilului; hotărârea judecătorească, ca orice act juridic, produce, între părți, efecte obligatorii, întemeiate pe principiul relativității. Pârâții intimați nu au calitatea de terți față de hotărârea judecătorească de restituire în natură, iar, în raport cu aceștia, hotărârea nu trebuie făcută opozabilă, adică, cunoscută prin înscrierea în cartea funciară, ci este obligatorie pentru pârâți, care sunt ținuți la executare. Așadar, opozabilitatea privește, exclusiv, terțele persoane, străine de raportul juridic obligațional, iar nu părțile acestui raport juridic, respectiv pârâții. Totodată, dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu condiționează dreptul recurentului de a pretinde aceste despăgubiri de înscrierea în cartea funciară, cu atât mai mult cu cât restituirea imobilului s-a realizat prin hotărâre judecătorească, care are caracter declarativ. În Hotărârea din 24 mai 2006, în cauza Weissman și alții împotriva României, Curtea a reținut: „Pentru a determina reparația adecvată, Curtea trebuie să ia în calcul două elemente: pe de o parte, competența sa ratione temporis nu începe decât la 20 iunie 1994, data ratificării Convenției de către România, și, pe de altă parte, cât privește această perioadă, Curtea nu trebuie să piardă din vedere că jurisprudența internă exclude returnarea fructelor civile pentru perioada anterioară introducerii acțiunii în revendicare, pentru cazul în speță, 3 septembrie 1998”. Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâți, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe. În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. II. Recurentul pârât primarul Municipiului Cluj-Napoca a criticat decizia, pentru următoarele motive: 1. În mod greșit, s-a reținut îndeplinirea, în cauză, a tuturor celor patru condiții cumulative, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, referitor la perioada 07 decembrie 2010-07 februarie 2011. Cu privire la faptele ilicite, acestea pot fi și omisive, legiuitorul având în vedere acele situații constând intr-o stare de pasivitate în a acționa potrivit unor prevederi legale, imperative. Abținerea de la îndeplinirea acelei activități sau de la săvârșirea acțiunii prevăzute de normele imperative ale legii constituie o faptă ilicită, nefiind aceasta situația în cauză. În speță, se reține că fapta ilicită constă în punerea, cu întârziere, în posesie a imobilului ce face obiectul litigiului. Sub acest aspect, punerea în posesie a imobilelor ce fac obiectul Legii 10/2001 se face ulterior îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară. Astfel, la momentul la care dreptul de proprietate asupra imobilului a fost intabulat și actualii proprietari au solicitat punerea în posesie, recurentul a procedat în consecință, astfel că nu se poate constata existența unei fapte ilicite. De asemenea, trebuie să se țină seama și de faptul că perioada pentru care recurentul a fost obligat la plata lipsei de folosință include și perioada zilelor declarate libere, conform prevederilor legale, respectiv cele de la sfârșitul lunii decembrie și începutul lunii ianuarie, zile care nu pot fi incluse în perioada pentru care se acordă despăgubiri, întrucât instituția recurentă nu putea, în cuprinsul acestei perioade, să procedeze la puneri în posesie. În ceea ce privește cuantumul prejudiciului stabilit de către instanța de apel, acesta nu poate fi considerat la o valoare atât de mare, în primul rând, întrucât evaluarea lipsei de folosință a spațiului nu s-a făcut, strict, pentru perioada pentru care s-au acordat despăgubiri, respectiv decembrie 2010-februarie 2011, perioadă care se suprapune, în parte, cu cea a „vacanței” de iarnă, când nici tranzacțiile imobiliare nu au loc cu frecvența celor din timpul anului calendaristic. De asemenea, lipsa de folosință a imobilului ar fi trebuit să se raporteze la veniturile pe care reclamanții le-ar fi realizat dacă ar fi folosit ei înșiși apartamentul în speță, doar acesta reprezentând prejudiciul direct, ce se reflectă în patrimoniul persoanei păgubite. În concluzie, prejudiciul nu este cert, lichid și exigibil, în considerarea antrenării răspunderii civile delictuale. Prin obiecțiunile formulate cu privire la raportul de expertiză de evaluare întocmit în speță, precizate ulterior, pe care, în mod nelegal, instanțele de fond și apel nu le-au luat în considerare, recurentul a arătat că valoarea stabilită cu titlu de prejudiciu nu este cea reală, raportat la starea de degradare și utilitățile imobilului, care nu are îmbunătățiri și nu este modernizat, expertul ținând seama de spații care nu pot fi considerate comparabile cu cel în litigiu. De asemenea, expertul nu a avut în vedere diferențele valorice determinate de dimensiunile spațiului închiriat, iar metoda de evaluare, raportată la media aritmetică a spațiilor enumerate de acesta nu este accepatată de A.N.E.V.A.R., nefiind cuprinsă nici în standardele internaționale de evaluare - ediția 2011, și nici împrejurarea că un spațiu nu se închiriază la momentul publicării anunțului de închiriere. Așadar, valoarea despăgubirilor trebuia calculată pentru perioada de aproximativ două luni, aplicându-se toate corecțiile necesare obținerii unei valori reale. Neexistând faptă ilicită și nici culpă, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între acestea și prejudiciu. 2. În mod greșit, instituția recurentă a fost obligată la plata dobânzii legale, calculate de la data de 21 februarie 2011 și până la plata efectivă. În principal, această obligație trebuie înlăturată ca urmare a respingerii acțiunii, iar, în subsidiar, se impune modificarea perioadei pentru care aceasta a fost dispusă. Dreptul la reparație se naște în momentul întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, deci, la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, când despăgubirile astfel solicitate devin o creanță certă, lichidă și exigibilă. Doar de la momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care se stabilește prejudiciul, recurentul poate obligat la plata dobânzii legale aferente acestuia. 3. Referitor la obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, invocă prevederile art. 274 și următoarele C. proc. civ. și exonerarea de la plata acestora. Recurentul pârât primarul municipiului Cluj-Napoca solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate și, în principal, respingerea, în întregime, a acțiunii, ca nefondată, si, în subsidiar, modificarea cuantumului despăgubirilor și a celorlalte sume dispuse în cauză. III. Recurenții pârâți Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, prin primar, au criticat decizia pentru aceleași motive ca și cele formulate de recurentul pârât primarul municipiului Cluj-Napoca. Pârâții au formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată. Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate. I. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul S.A.N.: 1. a. În primul rând, din considerentele deciziei atacate, rezultă că instanța de apel a avut în vedere, în aprecierea prejudiciului, trei fapte ilicite, cu perioadele aferente producerii efectelor lor, și anume cea constând în preluarea abuzivă a imobilului în litigiu, cea constând în soluționarea cu întârziere a notificării formulate de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 și cea vizând punerea în posesie a părților, de asemenea, cu întârziere, în raport cu pronunțarea hotărârii irevocabile de restituire și cu îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Curtea a înlăturat aplicarea dispozițiilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale (art. 998-999 C. civ.) în concurs cu legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, doar cu referire la despăgubirile solicitate pentru prejudiciul creat prin actul/faptul de preluare abuzivă a bunului de la proprietarul astfel deposedat (argumentele prezentate la lit. a) din hotărârea judecătorească). Pentru despăgubirile solicitate ca urmare a întârzierii în soluționarea notificării, Curtea s-a referit, în principal, la împlinirea termenului de prescripție și, în subsidiar, la conduita reclamanților în scopul obținerii dispoziției de soluționare a notificării, precum și la efectele dispoziției de restituire din perspectiva art. 25 alin. (4) din Lege. Prin urmare, conform motivării subsidiare, instanța a înlăturat răspunderea civilă delictuală a pârâților pentru neîntrunirea condițiilor specifice acestei răspunderi, în raport și cu efectele pe care Legea nr. 10/2001 le atribuie actului prin care se aprobă restituirea în natură, iar nu motivat de împrejurarea că legea specială de reparație ar înlătura aplicarea dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală. Pentru pretențiile aferente punerii în posesie cu întârziere, în raport cu hotărârea judecătorească irevocabilă de restituire în natură a imobilului în litigiu, instanța de apel a reținut întrunirea cerințelor răspunderii delictuale pentru perioada cuprinsă între îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară de către reclamanți, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, și predarea bunului către aceste părți, prin protocolul de predare-primire încheiat la 7 februarie 2011. În consecință, nu pentru toate despăgubirile solicitate, Curtea a înlăturat dreptul comun în materie de răspundere civilă delictuală, în concurs cu legea specială de reparație, ci doar pentru cele pretinse ca efect al actului de preluare abuzivă privit în sine. Soluția instanței de apel, în ceea ce privește aceste despăgubiri, este corectă. Legea nr. 10/2001 reprezintă legea reparatorie în materia imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimului politic trecut, cu consecința împrejurării că reparația acordată foștilor proprietari sau moștenitorilor lor se realizează exclusiv în condițiile acestei legi, independent de dispozițiile dreptului comun, invocat de reclamanți. Aceasta nu înseamnă o încălcare a regulilor prevăzute de art. 998 și următoarele C. civ., ci o aplicare a principiului „specialia generalibus derogant” - „legile speciale derogă de la cele generale”, principiu ce guvernează dreptul civil. Într-adevăr, Legea nr. 10/2001 reglementează formele de reparație pentru imobilul trecut în proprietatea statului, ca urmare a actului preluării, respectiv restituirea în natură a bunului sau măsuri reparatorii în echivalent, în cazul imposibilității reparației în natură. Nu stabilește măsuri reparatorii și pentru drepturile accesorii dreptului de proprietate privind imobilul, cum este și dreptul la fructele civile produse de bun, având drept cauză preluarea abuzivă a bunului respectiv. Limitarea reparației, în materia imobilelor preluate abuziv, doar la restituirea în natură a bunului preluat sau la măsuri în echivalent reprezintă voința legiuitorului care a edictat legea specială și face parte din marja de apreciere a statului în stabilirea formelor de reparație pentru această categorie de bunuri, recunoscută și în jurisprudența C.E.D.O. Astfel, statul este cel mai bine plasat în aprecierea posibilităților economice și financiare în care poate asigura reparația celor deposedați abuziv în regimul politic anterior, în raport cu alte priorități economice și sociale, în a căror evaluare și satisfacere este suveran. În hotărârea pronunțată de C.E.D.O. în cauza Weissman contra României (24 mai 2006), în cadrul căreia se face trimitere și la hotărârile pronunțate în cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții contra Belgiei (hotărârea din 20 noiembrie 1995; hotărârea din 3 iulie 1997), ambele spețe invocate de recurent în susținerea temeiniciei cererii sale în despăgubiri, s-a constatat, printre altele, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului determinat de ruperea justului echilibru între protecția dreptului de proprietate al solicitanților și interesul general, ca urmare a neprimirii niciunei despăgubiri pentru exploatarea imobilului de către stat. În stabilirea reparației cuvenite reclamanților din cauza Weissman, ca o consecință a încălcărilor reținute, instanța de contencios european a avut în vedere competența sa ratione temporis, care nu poate începe decât odată cu ratificarea Convenției de Statul Român (20 iunie 1994), dar și jurisprudența internă în acordarea unor astfel de despăgubiri, în aprecierea „speranței legitime” a petenților, de-a vedea concretizată, cel puțin în parte, creanța lor privind restituirea fructelor civile. Sub acest din urmă aspect, C.E.D.O. a reținut că jurisprudența internă exclude rambursarea produselor civile pentru perioada anterioară introducerii acțiunii în revendicare (în cauza Weissman - paragr.79), stabilind, în final, cu titlu de despăgubiri materiale, o sumă mult inferioară (40.000 euro) pretențiilor formulate de reclamanți (40.020.428 dolari SUA). În primul rând, circumstanțele concrete ale speței din cauza Weissman sunt diferite de cele ale litigiului de față, întrucât, în respectiva speță, nu se punea problema unei legi speciale de reparație în