ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2506/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2506/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 21 februarie 2011, sub

nr. 4926/211/2011, reclamanții S.C.E.A. și S.A.N. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâții primarul municipiului Cluj-Napoca, Municipiul

Cluj-Napoca și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, obligarea acestora

la plata contravalorii lipsei de folosință a apartamentului nr. 1, reprezentând

„Cofetăria T.”, situat în imobilul din Cluj-Napoca, județul Cluj, înscris în C.F.

Cluj-Napoca, cu suprafața utilă de 165,26 mp și suprafața reală de 268,36 mp,

pentru ultimii trei ani, cu dobânda legală de la data introducerii cererii și până

la data plății efective a sumei solicitate.

Pe parcursul

procesului, reclamanții au estimat valoarea lipsei de folosință a imobilului la

suma de 260.000 euro, echivalentul a 1.118.000 lei, în raport de care prima

instanță a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Cluj, conform art. 2 pct. 1 lit. b) cu referire la art. 158 alin. (1) și (3) C.

proc. civ., prin sentința civilă nr. 1960 din 30 ianuarie 2012.

Prin precizarea

cererii de chemare în judecată depusă la fila 110, dosar Tribunal, reclamanții

au menționat valoarea lipsei de folosință la suma de 332.000 euro, respectiv

1.438.888 lei, conform expertizei întocmită în cauză.

Prin sentința civilă nr.

189/29 martie 2013 a Tribunalului Cluj, secția civilă, s-a admis, în parte,

cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanți; au fost

obligați pârâții, în solidar, să le plătească acestora echivalentul în lei, la

cursul B.N.R. din ziua plății, a sumei de 328.042 euro, cu dobânda legală

începând de la data introducerii cererii, 21 februarie 2011, și până la plata

efectivă, precum și suma de 24.319 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut următoarele:

Imobilul apartament nr.

1, reprezentând Cofetăria Tineretului, situat în imobilul din Cluj-Napoca,

înscris în C.F. Cluj-Napoca, a fost preluat în patrimoniul statului, în temeiul

Decretului nr. 92/1950. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

reclamanții au depus notificarea înregistrată la data de 03 august 2001,

solicitând restituirea acestui imobil.

Deși, potrivit art. 26

din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare are obligația de a soluționa

notificarea în termenul legal de 60 de zile, notificarea reclamanților a fost

soluționată abia la data de 23 mai 2005, în sensul respingerii acesteia.

Dispoziția nr. 1263

din 23 mai 2005, prin care pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, în

calitatea sa de reprezentant al unității deținătoare, Municipiul Cluj-Napoca, a

soluționat notificarea reclamanților, a fost atacată în justiție,

pronunțându-se, în cauză, sentința civilă nr. 514 din 09 octombrie 2008 a

Tribunalului Cluj, Decizia civilă nr. 64/A din 12 martie 2010 a Curții de Apel

Cluj și Decizia civilă nr. 6112/R din 15 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție. Prin toate aceste hotărâri, a fost recunoscut dreptul

reclamanților, de a beneficia, în natură, de restituirea imobilului.

Prin urmare, dreptul

de proprietate al reclamanților, în baza Legii nr. 10/2001, a fost recunoscut,

în mod definitiv și executoriu, la data de 12 martie 2010, prin Decizia civilă nr.

64/A/2010 a Curții de Apel Cluj, procesul-verbal de predare-primire fiind

întocmit, însă, doar la data de 27 februarie 2011.

Soluționarea cu

întârziere a notificării, cu depășirea termenului legal și prelungirea

întocmirii procesului-verbal de predare-primire, conform hotărârilor

judecătorești pronunțate, reprezintă fapte ilicite.

Faptele ilicite au fost

săvârșite cu vinovăție, deoarece erau în vigoare și se cunoșteau dispozițiile art.

26 din Legea nr. 10/2001, cu referire la termenul legal de soluționare a

notificării și, de asemenea, se cunoștea soluția pronunțată în justiție, care

dispunea restituirea imobilului către reclamanți.

Din cauza faptelor

ilicite, de nesoluționare, în termen, a notificării, de provocare a unor

proceduri judiciare nejustificate și de neîntocmire a procesului verbal de

predare-primire, a fost cauzat reclamanților un prejudiciu constând în

echivalentul lipsei de folosință a imobilului, folosința fiind un atribut al

dreptului de proprietate, conform art. 480 C. civ., drept de care reclamanții

se puteau bucura dacă nu ar fi intervenit săvârșirea acestor fapte.

Echivalentul lipsei de

folosință poate fi solicitat, însă, doar cu luarea în considerare a termenului

legal de prescripție, respectiv, ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii

de chemare în judecată, ținând seama și de data efectivă a predării imobilului

către reclamanți.

Apărările pârâților,

în sensul că nu se fac vinovați de întârzierea în soluționarea notificării,

întrucât reclamanții nu ar fi depus actele necesare, nu pot fi reținute, cât

timp, din motivarea hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, rezultă că,

prin dispoziția atacată a fost respinsă notificarea cu motivația că

împuternicirea dată avocatului care a formulat notificarea nu echivala cu o

procură specială de reprezentare, astfel că notificarea nu emana de la

persoanele îndreptățite. Dar, în hotărârile judecătorești pronunțate, s-a

arătat că, prin dispoziția emisă de primar au fost încălcate dispozițiile art. 3,

4, 21 și 25 din Legea nr. 10/2001 și că prevederile actului normativ nu

interzic formularea notificării prin avocat.

De asemenea, pârâții

au invocat că nu li se poate imputa prelungirea duratei procesului. Nici aceste

susțineri nu pot fi primite, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior,

procesul a fost determinat de emiterea dispoziției cu încălcarea prevederilor

legale sus-menționate, iar, pe de altă parte, chiar și după pronunțarea

hotărârii judecătorești definitive, pârâții au formulat recurs, respins ca

nefondat de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește

cuantumul prejudiciului produs prin lipsirea de folosința bunului, acesta a

fost stabilit printr-un raport de expertiză judiciară întocmit de expert A.G.,

depus la filele 73-102 din dosar, expertul răspunzând și obiecțiunilor

formulate de pârâți (filele 130-136).

Luând în considerare

valoarea lipsei de folosință a imobilului, stabilită prin raportul de expertiză

pentru fiecare perioadă în parte și prin raportare la data predării imobilului,

7 februarie 2011, instanța a obligat pe pârâți la plata către reclamanți a

următoarelor sume, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății:

114.724 euro, pentru perioada 21 februarie 2008 - 31 decembrie 2008; 111.826

euro, pentru anul 2009; 92.033 euro, pentru anul 2010 și 9.459 euro, pentru

luna ianuarie și 7 zile din luna februarie a anului 2011. În total: 328.042

euro.

În consecință,

reținând că, în speță, sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale,

prevăzute de art. 998-999 C. civ. în vigoare la data producerii faptelor

analizate și la data introducerii acțiunii, instanța a admis, în parte,

acțiunea reclamanților, astfel cum a fost precizată, și a obligat pe pârâții

Primarul municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca la plata, în

solidar, a sumei menționate mai sus, cu dobânda legală, începând de la data

introducerii cererii, 21 februarie 2011, și până la plata efectivă, conform art.

1088 C. civ.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., i-a obligat pe pârâți la plata, în favoarea reclamanților, a

cheltuielilor de judecată în sumă de 24.319 lei, reprezentând taxa judiciară de

timbru - 18.499 lei, onorariu de expertiză - 1.520 lei și onorariu avocațial -

4.300 lei.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții primarul municipiului Cluj-Napoca, respectiv Municipiul

Cluj-Napoca și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca.

Prin Decizia civilă nr.

113/A din 8 octombrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis, în

parte, apelul declarat de pârâtul primarul Municipiului Cluj-Napoca, precum și

apelul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul local al municipiului

Cluj-Napoca, a modificat, în parte, sentința atacată, sub aspectul cuantumului

obligației de plată stabilite în sarcina pârâților, în sensul că i-a obligat pe

pârâți să plătească reclamanților echivalentul în lei al sumei de 17.138 euro,

la cursul B.N.R. din ziua plății, cu dobânda legală, calculată de la data de 21

februarie 2011 și până la plata efectivă.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței atacate, exceptând cheltuielile de judecată.

Au fost obligați

pârâții să plătească reclamanților suma de 2.400 lei, cheltuieli de judecată

parțiale, în primă instanță și în apel.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a constatat următoarele:

Prin notificarea

formulată în condițiile Legii nr. 10/2001 și înregistrată cu nr. 1199/03 august

2001 - B.E.J., S.M., reclamanții S.C.E.A. și S.A.N., împreună cu S.T. și S.G.A.,

au solicitat Primăriei municipiului Cluj-Napoca restituirea imobilului situat

în Cluj-Napoca, în cotă de 20/60 parte.

Prin Dispoziția nr.

1263 din 23 mai 2005 emisă de primarul municipiului Cluj-Napoca, s-a respins această

notificare, reținându-se că a fost redactată prin avocat, astfel că nu

îndeplinește condițiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu

emană de la persoanele îndreptățite și nu exisă o delegație sau o procedură

specială de reprezentare.

Prin sentința civilă nr.

514 din 09 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 2850/117/2007,

a fost admisă, în parte, plângerea formulată împotriva dispoziției de

respingere a notificării și, consecutiv anulării acestei dispoziții, s-a dispus

restituirea, în natură, a imobilului situat în Cluj-Napoca, în cotă de 26/60

parte, în privința apartamentelor libere.

Prin sentința civilă nr.

171 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în același dosar, a fost

admisă, în parte, cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 514/2008,

dispunându-se restituirea, în natură, către reclamanți a apartamentelor 6, 48,

49 și 50 din imobilul situat la aceeași adresă, în aceleași condiții stabilite

prin dispozitivul sentinței completate.

Prin Decizia civilă nr.

64/A din 12 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, consecutiv admiterii apelurilor

declarate de părțile în proces, a fost schimbată sentința civilă nr. 514/2008 a

Tribunalului Cluj, astfel cum a fost aceasta completată ulterior, fiind anulată,

în parte, Dispoziția nr. 1263/2005, exclusiv în ceea ce îi privește pe reclamanții

S.C.A. și S.A.N., în raport cu ceilalți reclamanți acțiunea fiind respinsă ca

tardiv formulată. În consecință, într-o nouă judecată, pe fond, a cauzei,

instanța de apel a dispus restituirea, în natură, a apartamentelor libere,

către reclamanții S.C.A., în cotă de 41/80 parte, și S.A.N., în cotă de 39/80

parte. S-a dispus, astfel, restituirea apartamentului nr. 1, înscris în C.F.

Cluj-Napoca, în suprafață utilă de 162,52 mp, cu părțile comune indivize,

dispunându-se, totodată, intabularea dreptului de proprietate, cu titlu de

moștenire și restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

Această hotărâre

judecătorească a rămas irevocabilă, prin respingerea recursurilor ca nefondate,

conform Deciziei civile nr. 6112 din 15 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Prin Încheierea civilă

nr. 260 din 22 martie 2010, hotărârile judecătorești mai sus evocate, cele ale

instanțelor de fond, au fost învestite cu formulă executorie, iar, la data de

07 decembrie 2010, s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al

reclamanților în cartea funciară.

Urmare a cererii

formulate de proprietari la data de 22 decembrie 2010, a fost încheiat

protocolul de predare-primire a apartamentului nr. 1, identificat mai sus, la

data de 07 februarie 2011.

Reclamanții solicită,

prin prezenta acțiune, obligarea pârâților la despăgubiri, în temeiul

răspunderii civile delictuale, în scopul acoperirii prejudiciului material

cauzat prin lipsirea proprietarilor de folosința imobilului apartament nr. 1,

reprezentând „Cofetăria Tineretului”, situat în Cluj-Napoca. Fapta ilicită a

entității deținătoare ar consta în deținerea abuzivă a acestui imobil în

intervalul de timp cuprins între 1950 și 2011, asociată cu lipsa răspunsului la

notificare, în termenul legal de 60 de zile, prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001

și cu întârzierea constatată în perfectarea protocolului de predare-primire a

imobilului în litigiu.

A. Cu referire la

prejudiciul cauzat foștilor proprietari prin actele sau faptele abuzive de

preluare a imobilului, s-a reținut că existența acestuia a fost recunoscută de

legiuitor, iar reparația se realizează în condițiile și în temeiul unei legi

speciale, Legea nr. 10/2001, care nu reglementează un drept la despăgubiri

bănești pentru lipsa de folosință a imobilului în tot timpul preluării abuzive,

decât în ipoteza prevăzută de art. 25 alin. (5) din actul normativ menționat,

ipoteză care nu se aplică în cauză.

Din perspectiva

jurisprudenței C.E.D.O. a Drepturilor Omului, se poate reține că nu există o

obligație generală a statului, de a restitui proprietăți care au fost

expropriate înainte de ratificarea Convenției, și nici nu există posibilitatea

impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și

condițiile oricăror restituiri către foștii proprietari (cauza Ernewein ș.a.

împotriva Germaniei, Van der Musselle împotriva Belgiei).

B. Referitor la

prejudiciul cauzat proprietarilor prin lipsa de folosință a imobilului până la

data emiterii dispoziției de soluționare a notificării formulate în temeiul

Legii nr. 10/2001, s-a reținut că, în ipoteza în care fapta ilicită ar consta

în nesoluționarea, în termen legal, a notificării, evident aceasta a încetat în

data de 23 mai 2005, când a fost emisă dispoziția de respingere a notificării,

ulterior acestei date reclamanții nemaiputând invoca această faptă ilicită ca

fiind cauzatoare de prejudiciu. În ceea ce privește neîndeplinirea obligației

de soluționare, în termen legal, a notificării, raportat la data cererii de

chemare în judecată, 21 februarie 2011, dreptul la acțiune este evident

prescris, prin incidența dispozițiilor art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958.

De altfel,

reclamanții aveau la îndemână mijloace juridice prin care, în tot acest timp,

să oblige entitatea învestită cu soluționarea notificării să procedeze la emiterea

unei decizii sau dispoziții; or o astfel de acțiune civilă în justiție nu a

fost formulată. Aceștia aveau posibilitatea de a solicita unei instanțe de

judecată soluționarea notificării, iar instanța învestită astfel putea să se

pronunțe chiar pe fondul notificării, în considerarea deciziei în interesul Legii

nr. 20/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În ipoteza în

care se solicita exclusiv obligarea unității deținătoare la soluționare, fiind

vorba despre executarea silită a unei obligații de a face, aceasta era posibilă

în condițiile art. 580

3

C. proc. civ., care, în raport cu

dispozițiile alin. (2), permitea și acoperirea prejudiciului cauzat prin

neîndeplinirea obligației de a face în sarcina debitorului.

În acest context, se

poate reține că, până la data emiterii unei decizii/dispoziții de restituire

sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în același sens, persoana

îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 nu are niciun

drept, abia de la acea dată născându-se dreptul său de proprietate, susceptibil

de a fi exercitat în plenitudinea atributelor sale. Cum dreptul de a culege

fructele aparține, în principiu, proprietarului, iar foștii proprietari sunt

repuși în drepturi de la data sus menționată, evident nu există temei juridic

pentru a se solicita despăgubiri aferente, în speță, lipsei de folosință a

imobilului.

Din perspectiva jurisprudenței

C.E.D.O., în cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României, s-a statuat că

statul trebuie să aibă la dispoziție timpul necesar punerii în aplicare a

legii, chiar dacă este constatată o lentoare a procedurilor; or, a afirma că

timpul pentru care nu s-a beneficiat de folosința imobilului ori de despăgubiri

trebuie compensat prin bani reprezintă practic o negare a marjei de timp

acordată statului național pentru repunerea în drepturi a foștilor proprietari.

Raportat la

prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, decizia/dispoziția de

aprobare a restituirii în natură face dovada proprietății persoanei

îndreptățite, având forța probantă a unui înscris autentic și constituind titlu

executoriu de punere în posesie după îndeplinirea formalităților de publicitate

imobiliară. Dispoziția de restituire nu operează retroactiv. Ea produce efecte

pentru viitor, de la data emiterii acesteia reactivându-se, în patrimoniul

reclamantului, calitatea de proprietar. Pentru perioada anterioară emiterii

dispoziției de restituire în natură și a punerii ei în executare, reclamanții

nu se pot prevala de prerogativa dreptului de proprietate și nu li se cuvin

despăgubiri pentru lipsa de folosință.

Raționamentul este

aplicabil în speță, chiar dacă, prin dispoziția emisă de primar, notificarea a

fost respinsă, aceștia devenind proprietari prin hotărârile judecătorești

pronunțate în procedura controlului jurisdicțional, odată cu înscrierea

dreptului în cartea funciară, în sensul prevederilor art. 25 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, mai sus evocat.

Totodată, entitatea

învestită cu soluționarea notificării nu ar putea fi sancționată pentru

rezolvarea pe care a dat-o notificării, prin obligarea acesteia la plata unor

despăgubiri bănești, unica sancțiune legală fiind aceea aplicată de către

instanțele judecătorești, în procedura controlului jurisdicțional.

C. Referitor la

prejudiciul cauzat proprietarilor prin punerea în posesie cu întârziere,

ulterior pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile de restituire:

Sub acest aspect,

poate fi reținută culpa evidentă a unității deținătoare, existența unui

prejudiciu și raportul de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciu, în

absența oricărui motiv obiectiv, de natura forței majore, care să fi împiedicat

unitatea deținătoare să procedeze la predarea posesiei imobilului de îndată ce

hotărârea judecătorească de restituire a devenit irevocabilă și dreptul

proprietarilor a fost înscris în cartea funciară.

În conformitate cu

dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, decizia/dispoziția de

aprobare a restituirii în natură face dovada proprietății persoanei

îndreptățite, având forța probantă a unui înscris autentic și constituind titlu

executoriu de punere în posesie după îndeplinirea formalităților de publicitate

imobiliară.

Se va putea reține,

așadar, intervalul de timp cuprins între 07 decembrie 2010, data înscrierii

dreptului în cartea funciară, moment de la care el devine opozabil terților,

iar titularul poate dispune de acest drept, și 07 februarie 2011, data la care

imobilul a fost predat reclamanților. În raport cu despăgubirile stabilite prin

raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză (pag. 73-102 din

dosar, expertul răspunzând și obiecțiunilor formulate de pârâți, pag. 130-136)

se poate reține un cuantum total al despăgubirilor de 17.138 euro, din care 7.679

euro pentru intervalul 07 decembrie 2010 - 31 decembrie 2010 și 9.459 euro pentru

intervalul 01 ianuarie 2011 - 07 februarie 2011.

Pentru aceste motive,

Curtea a admis, în parte, apelurile declarate de pârâți și a modificat, în

parte, sentința atacată, sub aspectul cuantumului obligației de plată stabilite

în sarcina pârâților, în sensul că i-a obligat pe pârâți să plătească

reclamanților despăgubiri în cuantum de 17.138 euro, în echivalent în lei la

cursul B.N.R. din ziua plății, cu dobânda legală calculată de la data cererii

de chemare în judecată și până la plata efectivă, potrivit art. 1088 C. civ.

Cu referire la

cheltuielile de judecată în proces, instanța de apel a reținut că, în privința reclamanților,

acestea au fost justificate în sumă de 24.319 lei, în primă instanță (taxa

judiciară de timbru - 18.499 lei, onorariu de expertiză - 1.520 lei și onorariu

avocațial - 4.300 lei) și 2.200 lei în apel (onorariu avocațial).

Urmărind limitele în

care acțiunea reclamanților a fost admisă, din totalul despăgubirilor pretinse,

de 332.000 euro, Curtea, acordând 17.138 euro, în baza dispozițiilor art. 298

raportat la art. 274 și art. 276 C. proc. civ., au fost obligați pârâții să

plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 2.400 lei, cheltuieli

parțiale, reduse proporțional cu pretențiile admise.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul S.A.N. și pârâții primarul Municipiului

Cluj-Napoca, respectiv Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul local al

municipiului Cluj-Napoca, prin Primar.

I. Reclamantul S.A.N.

a criticat hotărârea Curții de Apel, pentru următoarele motive:

nesocotit dispozițiile art. 998-999 C. civ., referitoare la răspunderea civilă

delictuală, invocate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, analizând

cererea, cel puțin în parte, exclusiv prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001

- în acest sens fiind considerentele de la pct. A din decizia atacată - ceea ce

a condus la pronunțarea unei decizii cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

a) În mod nelegal,

instanța de apel a apreciat că existența prejudiciului a fost recunoscută doar

de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar reparația se realizează în condițiile acestui

act normativ, care nu reglementează un drept la despăgubiri. Argumentele instanței

de apel echivalează cu încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

Astfel, caracterul

reparator al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privește, exclusiv, restituirea,

în natură, a imobilului sau acordarea de despăgubiri în cazul imposibilității

restituirii în natură, fără ca actul normativ menționat să conțină vreun

remediu pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a imobilului preluat

abuziv și restituit mult ulterior.

Totodată, în ceea ce

privește practica C.E.D.O., în cauzele Weissman contra României și Pressor

Compania Naviera SA contra Belgiei, C.E.D.O. a apreciat că, atâta timp cât

reclamantul nu a primit nicio despăgubire în schimbul exploatării bunului de

către stat, nu s-a păstrat un just echilibru între protecția dreptului de

proprietate al acestuia și exigențele interesului general; prin urmare, a avut

loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Totodată, instanța de

apel a interpretat greșit hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu ș.a.

împotriva României, prin care a fost obligat Statul Român ca, în termen de 18

luni, să ia măsuri pentru remedierea problemei retrocedărilor, tocmai în sensul

respectării drepturilor fundamentale și instituirii unui mecanism funcțional de

retrocedare și compensare, și nicidecum în sensul anihilării unor acțiuni care

urmăresc obligarea la repararea prejudiciului cauzat prin deținerea nelegală a

unui imobil.

În concluzie,

prejudiciul cauzat recurentului și defunctei S.C.A.E., prin lipsirea de posesia

și folosința imobilului, nu se poate considera reparat prin restituirea

acestuia în temeiul Legii nr. 10/2001, atât timp cât există dispoziții legale

care prevăd posibilitatea obținerii unei reparații integrale pentru prejudiciul

cauzat, în condițiile răspunderii civile delictuale, iar restituirea bunului

naște dreptul de a pretinde și restituirea fructelor.

b) Totodată, contrar

argumentelor instanței de apel, prin decizia atacată s-au admis, în parte,

apelurile formulate și s-a dispus obligarea pârâților intimați la plata unei

sume de bani, astfel încât soluția recunoaște, parțial, dreptul recurentului la

repararea prejudiciului (pentru perioada 07 decembrie 2010-07 februarie 2011),

reparație care nu putea fi acordată decât în temeiul dispozițiilor art. 998-999

C. civ.; or, din acest punct de vedere, motivele reținute de instanța de apel

sunt contradictorii.

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ. și art. 8 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958 (considerentele de la pct. B).

a) Instanța de apel a

nesocotit dispozițiile art. 998-999 C. civ., care instituie condițiile

răspunderii civile delictuale, sens în care, în mod nelegal, a „redus” fapta ilicită

a pârâților intimați la nesoluționarea, în termenul legal, a notificării,

apreciind că această faptă ilicită a încetat la data de 23 mai 2005 și că, în

raport cu aceasta, cererea de despăgubiri este prescrisă.

Fapta ilicită constă

în deținerea nelegală a imobilului în perioada 1950-2011, imobil preluat abuziv,

si exercitarea cu privire la acesta a tuturor atributelor dreptului de

proprietate, deși pârâții intimați au avut cunoștință încă din anul 2001 despre

solicitarea recurentului proprietar, de restituire, în natură, a imobilului.

În acest context,

deținerea nelegală a imobilului se coroborează cu nesoluționarea

notificării în termenul legal, de 60 de zile, precum și cu soluționarea

nefavorabilă a acesteia, prin dispoziția emisă în anul 2005, pe considerente

strict formale, în absența oricăror impedimente la restituire.

Raportat la împrejurarea

că pârâții intimați cunoșteau modul de preluare a imobilului și conținutul

dispozițiilor legale (art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001), aceștia si-au

asumat riscul păstrării unui bun pentru care nu puteau justifica niciunul dintre

atributele dreptului de proprietate, cu consecința lipsirii reclamantului de

prerogativele acestui drept.

În consecință, în mod

nelegal, instanța de apel a considerat că fapta ilicită a pârâților ar fi

reprezentată doar de nesoluționarea notificării în termenul legal, iar

dreptul la acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin această faptă

ilicită ar fi prescris.

Potrivit art. 8 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul

a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de

ea”.

Atât timp cât faptele

ilicite ale pârâților au avut caracter continuu, s-au produs succesiv, iar

consecințele dăunătoare, mai exact prejudiciul, s-a întins până la data

perfectării protocolului de predare-primire, prescripția dreptului la acțiune a

început să curgă succesiv.

În mod nelegal,

Curtea de Apel Cluj a apreciat că, odată cu soluționarea nefavorabilă a

notificării, nu mai există nicio faptă ilicită culpabilă a pârâților,

cauzatoare de prejudicii.

b) Deși, cu privire

la nesoluționarea, în termenul legal, a notificării, instanța a reținut

incidența prescripției, în temeiul dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958,

cu încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., a apreciat că nu este îndeplinită

nici condiția culpei, a vinovăției pârâților, și nici celelalte condiții pentru

antrenarea răspunderii civile delictuale.

Totodată, decizia

instanței de apel permite, nelegal, pârâților intimați să își invoce

propria culpă, pentru a se exonera de răspundere.

Din cele redate mai

sus, rezultă că reclamanții sunt singurii „vinovați”, pentru faptul că nu au

promovat o acțiune de obligare a pârâților la soluționarea notificării, prin

emiterea unei dispoziții, sau, după pronunțarea Deciziei nr. 20/2007 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu au uzat de posibilitatea de a

solicita instanței soluționarea, pe fond, a notificării.

Cele reținute de

către instanța de apel sunt de natură să instituie o cauză exoneratoare de

răspundere pentru pârâții intimați, care nu este prevăzută de lege.

Faptul că recurentul nu

a formulat nicio acțiune împotriva pârâților până la data de 5 septembrie 2005,

când a solicitat, prin plângerea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001,

anularea Dispoziției nr. 1263/2005 și restituirea, în natură, a apartamentelor

libere, inclusiv ap. nr. 1, nu este de natură a exonera de răspundere pe intimați,

prin invocarea propriei culpe a acestora, constând în nerespectarea, în mod

continuu, a dispozițiilor legale instituite în vederea restituirii imobilului

în favoarea proprietarului.

Recurentul susține,

în continuare, că nepromovarea, anterior anului 2005, a unei cereri de obligare

a pârâților la soluționarea notificării a avut ca efect pierderea dreptului de

a pretinde despăgubiri și pentru acea perioadă, drept consecință a prescripției

dreptului material la acțiune - aceasta fiind sancțiunea care îi este aplicabilă

- însă, în niciun caz, lipsa demersului judiciar al părții menționate nu este

exoneratoare de răspundere pentru pârâți, care au păstrat, nelegal, imobilul în

toată perioada cuprinsă între 1950-2011, cunoscând dispozițiile legale.

Invocă, în acest

sens, art. 1 alin. (1), art. 25, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

c) Deși Curtea de

Apel a analizat perioada cuprinsă între anul 2001 (anul formulării notificării)

și anul 2005 (anul emiterii Dispoziției nr. 1263/2005, prin care a fost

respinsă notificarea), cu încălcarea principiului neretroactivității

legii, a reținut culpa recurentului și pentru considerentul că avea

posibilitatea de a solicita instanței soluționarea, pe fond, a notificării, în

temeiul Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată

în M. Of., Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, mult ulterior perioadei

analizate.

Totodată, instanța de

apel a ignorat faptul că reclamantul a uzat de posibilitatea conferită prin decizia

sus-menționată, în Dosarul nr. 2850/2007, în care a solicitat instanței ca,

prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună restituirea, în natură, a

apartamentelor libere, ceea ce echivalează cu soluționarea, pe fond, a

notificării.

pronunțată cu încălcarea art. 485 și următoarele C. civ.

În mod nelegal,

instanța de apel a reținut că: „Totodată, entitatea învestită cu soluționarea

notificării nu ar putea fi sancționată pentru rezolvarea pe care a dat-o

notificării, prin obligarea acesteia la plata unei despăgubiri bănești, unica

sancțiune legală fiind aceea aplicată de către instanțele judecătorești în

procedura controlului jurisdicțional”.

Recurentul invocă

dispozițiile art. 485-487 C. civ.

În raport de aceste

texte legale, susține că buna credință trebuie să existe în momentul dobândirii

posesiei și în momentul fiecărei perceperi a fructelor, or pârâții au încetat a

fi de bună credință cel mai târziu în anul 2001, când au cunoscut dispozițiile

Legii nr. 10/2001, precum și solicitarea reclamantului, de restituire în

natură, formulată prin notificarea din 03 august 2001, prin B.E.J., M.S.

Soluționarea nefavorabilă

a notificării, în absența oricăror impedimente în acest sens, așa cum au constatat

instanțele de judecată în Dosarul nr. 2850/117/2007, precum și opoziția

permanență a pârâților, cu consecința prelungirii etapei judecătorești,

corelativ cu deținerea nelegală a unui imobil pentru care nu puteau pretinde un

titlu, reprezintă fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii.

Pârâții intimați nu

pot fi exonerați de răspundere prin invocarea propriei culpe, constând în nesoluționarea

favorabilă a notificării, în cadrul procedurii administrative, cu atât mai mult

cu cât, în toată perioada litigiului ce a format obiectul Dosarului nr. 2850/2007,

instanțele de judecată au constatat încălcarea de către aceștia a obligațiilor

stabilite de lege în sarcina Primarului municipiului Cluj-Napoca și faptul că

nu exista niciun impediment real la restituirea imobilului.

C.E.D.O., în cauzele

Weissman contra României, a reținut că: „În speță, Curtea observă că formularea

art. 485, 486 și 487 C. civ. este foarte clară și nu lasă loc niciunei îndoieli

asupra obligației posesorului unui imobil de a restitui proprietarului real

fructele civile ale acestui imobil. Singura excepție o reprezintă cazul posesiei

de bună-credință a imobilului, în virtutea unui titlu translativ de proprietate

ale cărui vicii nu sunt cunoscute de posesor.

Or, Curtea reține că

nu acesta a fost cazul în speță, de vreme ce, în cursul acțiunii în revendicare,

M.F.P. și Primăria Generală a Municipiului București au recunoscut lipsa unui

titlu translativ de proprietate și, prin Hotărârea din data de 14 aprilie 1999,

Tribunalul București a apreciat, de asemenea, că statul nu avusese niciodată

vreun titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe de altă parte,

Curtea observă că, în ciuda a ceea ce afirmă Guvernul, jurisprudența

Curții Supreme de Justiție recunoaște, de asemenea, un drept la restituirea

chiriilor încasate de stat după introducerea unei acțiuni de revendicare. În speță,

această perioadă se întinde între 3 septembrie 1998, data introducerii acțiunii

de revendicare, și 12 octombrie 1999, data punerii efective în posesia

imobilului.

În consecință și fără

a specula asupra posibilului rezultat al cererii de rambursare adresate de

reclamanți, dacă aceasta ar fi fost examinată pe fond, Curtea estimează că

reclamanții puteau pretinde să aibă o „speranță legitimă” de a vedea

concretizat, măcar în parte, dreptul lor referitor la restituirea fructelor

civile, conform dispozițiilor Codului civil și jurisprudenței Curții

Supreme de Justiție (vezi, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera - SA și alții

împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332. p. 21, parag.

31, 32)”.

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În primul rând,

considerentele instanței de apel sunt contradictorii, deoarece, atâta timp cât

se reține că emiterea dispoziției are ca efect repunerea foștilor proprietari

în drepturi și reactivarea calității de proprietar în patrimoniul recurentului,

este evident că nu se poate reține că dispoziția de restituire are caracterul

constitutiv și că aceasta produce efecte doar pentru viitor.

Totodată, hotărârea

instanței de apel încalcă dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

care prevăd că: „(2) Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu

valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe

care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire,

conform prevederilor prezentei legi”.

Raportat la

prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, preluarea

imobilului, în temeiul prevederilor Decretului nrr.92/1950, este o preluare

abuzivă, fără titlu valabil, astfel încât recurentul nu a pierdut niciodată

dreptul de proprietar al imobilului, iar sentința civilă nr. 514 din 9

octombrie 2008 a Tribunalului Cluj, de restituire, are caracter declarativ și recunoaște

retroactiv dreptul de proprietate al părții.

În consecință,

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data

notificării și a formulării contestației, recunoșteau, cu caracter retroactiv,

dreptul de proprietate al foștilor proprietari, în ipoteza imobilelor preluate

fără titlu, astfel încât reclamantul este îndreptățit să pretindă despăgubiri pentru

întreaga perioadă în care a fost lipsit de atributele dreptului de proprietate,

doar exercițiul acestui drept fiind restrâns de termenul de prescripție de trei

ani, aplicabil drepturilor de creanță.

fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 25 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 și a Legii nr. 7/1996.

Totodată,

nelegalitatea deciziei atacate decurge din confuzia realizată între

opozabilitatea fată de terți a unui act juridic și principiului forței

obligatorii a acestuia, care decurge din principiul relativității.

În mod nelegal,

instanța de apel a apreciat că reclamantul este îndreptățit să pretindă

despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului abia după data înscrierii dreptului

de proprietate în cartea funciară, contrar dispozițiilor Legii nr. 7/1996, care

nu mai instituie caracterul constitutiv de drepturi al înscrierii de carte funciară.

Astfel, art. 2 lit.

c) din Legea nr. 7/1996 prevede că: „prin sistemul de cadastru general, se

realizează identificarea și înregistrarea tuturor proprietarilor și a altor

deținători legali de terenuri și de alte bunuri imobile, în vederea asigurării

publicității și opozabilității drepturilor acestora fată de terți”.

Totodată, art. 27 din

aceeași lege prevede că: „înscrierile în cartea funciară devin opozabile fată

de terți de la data înregistrării cererii”.

Atât timp cât

imobilul a fost preluat de către Statul Român, iar, în Dosarul nr. 2850/117/2007

al Tribunalului Cluj, recurentul a solicitat anularea dispoziției emise de

primar și restituirea, în natură, a apartamentelor libere, în contradictoriu cu

pârâții intimați din prezenta cauză, în mod nelegal, instanța de apel a

apreciat că, în raport cu aceștia din urmă, se discută opozabilitatea, și nu efectul

obligatoriu al unui act juridic între părți.

Pârâții intimați au

fost părți în Dosarul nr. 2850/117/2007 al I Tribunalului Cluj, sens în care au

cunoscut, încă din data de 9 octombrie 2008, soluția instanței, de anulare a

dispoziției primarului și restituire, în natură, a imobilului; hotărârea

judecătorească, ca orice act juridic, produce, între părți, efecte obligatorii,

întemeiate pe principiul relativității.

Pârâții intimați nu

au calitatea de terți față de hotărârea judecătorească de restituire în natură,

iar, în raport cu aceștia, hotărârea nu trebuie făcută opozabilă, adică,

cunoscută prin înscrierea în cartea funciară, ci este obligatorie pentru pârâți,

care sunt ținuți la executare.

Așadar,

opozabilitatea privește, exclusiv, terțele persoane, străine de raportul

juridic obligațional, iar nu părțile acestui raport juridic, respectiv pârâții.

Totodată,

dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu condiționează dreptul recurentului

de a pretinde aceste despăgubiri de înscrierea în cartea funciară, cu atât mai

mult cu cât restituirea imobilului s-a realizat prin hotărâre judecătorească,

care are caracter declarativ.

În Hotărârea din 24

mai 2006, în cauza Weissman și alții împotriva României, Curtea a reținut: „Pentru

a determina reparația adecvată, Curtea trebuie să ia în calcul două elemente:

pe de o parte, competența sa ratione temporis nu începe decât la 20 iunie 1994,

data ratificării Convenției de către România, și, pe de altă parte, cât

privește această perioadă, Curtea nu trebuie să piardă din vedere că

jurisprudența internă exclude returnarea fructelor civile pentru perioada

anterioară introducerii acțiunii în revendicare, pentru cazul în speță, 3

septembrie 1998”.

Recurentul reclamant

a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în

sensul respingerii apelului declarat de pârâți, cu consecința menținerii

hotărârii primei instanțe.

În drept, a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

II. Recurentul pârât primarul

Municipiului Cluj-Napoca a criticat decizia, pentru următoarele motive:

reținut îndeplinirea, în cauză, a tuturor celor patru condiții cumulative, pentru

antrenarea răspunderii civile delictuale, referitor la perioada 07 decembrie 2010-07

februarie 2011.

Cu privire la faptele

ilicite, acestea pot fi și omisive, legiuitorul având în vedere acele situații

constând intr-o stare de pasivitate în a acționa potrivit unor prevederi

legale, imperative. Abținerea de la îndeplinirea acelei activități sau de la săvârșirea

acțiunii prevăzute de normele imperative ale legii constituie o faptă ilicită,

nefiind aceasta situația în cauză.

În speță, se reține că

fapta ilicită constă în punerea, cu întârziere, în posesie a imobilului ce face

obiectul litigiului.

Sub acest aspect,

punerea în posesie a imobilelor ce fac obiectul Legii 10/2001 se face ulterior îndeplinirii

formalităților de publicitate imobiliară. Astfel, la momentul la care dreptul

de proprietate asupra imobilului a fost intabulat și actualii proprietari au

solicitat punerea în posesie, recurentul a procedat în consecință, astfel că nu

se poate constata existența unei fapte ilicite. De asemenea, trebuie să se țină

seama și de faptul că perioada pentru care recurentul a fost obligat la plata

lipsei de folosință include și perioada zilelor declarate libere, conform

prevederilor legale, respectiv cele de la sfârșitul lunii decembrie și începutul

lunii ianuarie, zile care nu pot fi incluse în perioada pentru care se acordă

despăgubiri, întrucât instituția recurentă nu putea, în cuprinsul acestei

perioade, să procedeze la puneri în posesie.

În ceea ce privește

cuantumul prejudiciului stabilit de către instanța de apel, acesta nu poate fi

considerat la o valoare atât de mare, în primul rând, întrucât evaluarea lipsei

de folosință a spațiului nu s-a făcut, strict, pentru perioada pentru care s-au

acordat despăgubiri, respectiv decembrie 2010-februarie 2011, perioadă care se

suprapune, în parte, cu cea a „vacanței” de iarnă, când nici tranzacțiile imobiliare

nu au loc cu frecvența celor din timpul anului calendaristic.

De asemenea, lipsa de

folosință a imobilului ar fi trebuit să se raporteze la veniturile pe care reclamanții

le-ar fi realizat dacă ar fi folosit ei înșiși apartamentul în speță,

doar acesta reprezentând prejudiciul direct, ce se reflectă în patrimoniul

persoanei păgubite.

În concluzie, prejudiciul

nu este cert, lichid și exigibil, în considerarea antrenării răspunderii civile

delictuale.

Prin obiecțiunile

formulate cu privire la raportul de expertiză de evaluare întocmit în speță,

precizate ulterior, pe care, în mod nelegal, instanțele de fond și apel nu

le-au luat în considerare, recurentul a arătat că valoarea stabilită cu titlu

de prejudiciu nu este cea reală, raportat la starea de degradare și utilitățile

imobilului, care nu are îmbunătățiri și nu este modernizat, expertul ținând

seama de spații care nu pot fi considerate comparabile cu cel în litigiu.

De asemenea, expertul

nu a avut în vedere diferențele valorice determinate de dimensiunile spațiului

închiriat, iar metoda de evaluare, raportată la media aritmetică a spațiilor

enumerate de acesta nu este accepatată de A.N.E.V.A.R., nefiind cuprinsă nici

în standardele internaționale de evaluare - ediția 2011, și nici împrejurarea

că un spațiu nu se închiriază la momentul publicării anunțului de închiriere.

Așadar, valoarea

despăgubirilor trebuia calculată pentru perioada de aproximativ două luni, aplicându-se

toate corecțiile necesare obținerii unei valori reale.

Neexistând faptă

ilicită și nici culpă, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între

acestea și prejudiciu.

recurentă a fost obligată la plata dobânzii legale, calculate de la data de 21

februarie 2011 și până la plata efectivă.

În principal, această

obligație trebuie înlăturată ca urmare a respingerii acțiunii, iar, în subsidiar,

se impune modificarea perioadei pentru care aceasta a fost dispusă.

Dreptul la reparație

se naște în momentul întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, deci,

la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, când despăgubirile

astfel solicitate devin o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Doar de la momentul

rămânerii definitive a hotărârii prin care se stabilește prejudiciul, recurentul

poate obligat la plata dobânzii legale aferente acestuia.

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, invocă prevederile art.

274 și următoarele C. proc. civ. și exonerarea de la plata acestora.

Recurentul pârât primarul

municipiului Cluj-Napoca solicită admiterea recursului, modificarea deciziei

civile atacate și, în principal, respingerea, în întregime, a acțiunii, ca nefondată,

si, în subsidiar, modificarea cuantumului despăgubirilor și a celorlalte sume

dispuse în cauză.

III. Recurenții

pârâți Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca,

prin primar, au criticat decizia pentru aceleași motive ca și cele formulate de

recurentul pârât primarul municipiului Cluj-Napoca.

Pârâții au formulat

întâmpinare la recursul declarat de reclamant, solicitând respingerea căii de

atac, ca nefondată.

Analizând decizia

civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

I. În ceea ce privește

recursul declarat de reclamantul S.A.N.:

din considerentele deciziei atacate, rezultă că instanța de apel a avut în

vedere, în aprecierea prejudiciului, trei fapte ilicite, cu perioadele aferente

producerii efectelor lor, și anume cea constând în preluarea abuzivă a

imobilului în litigiu, cea constând în soluționarea cu întârziere a notificării

formulate de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 și cea vizând punerea în

posesie a părților, de asemenea, cu întârziere, în raport cu pronunțarea hotărârii

irevocabile de restituire și cu îndeplinirea formalităților de publicitate

imobiliară.

Curtea a înlăturat

aplicarea dispozițiilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale

(art. 998-999 C. civ.) în concurs cu legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001,

doar cu referire la despăgubirile solicitate pentru prejudiciul creat prin actul/faptul

de preluare abuzivă a bunului de la proprietarul astfel deposedat (argumentele

prezentate la lit. a) din hotărârea judecătorească).

Pentru despăgubirile

solicitate ca urmare a întârzierii în soluționarea notificării, Curtea s-a

referit, în principal, la împlinirea termenului de prescripție și, în

subsidiar, la conduita reclamanților în scopul obținerii dispoziției de

soluționare a notificării, precum și la efectele dispoziției de restituire din

perspectiva art. 25 alin. (4) din Lege. Prin urmare, conform motivării

subsidiare, instanța a înlăturat răspunderea civilă delictuală a pârâților pentru

neîntrunirea condițiilor specifice acestei răspunderi, în raport și cu efectele

pe care Legea nr. 10/2001 le atribuie actului prin care se aprobă restituirea

în natură, iar nu motivat de împrejurarea că legea specială de reparație ar

înlătura aplicarea dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală.

Pentru pretențiile

aferente punerii în posesie cu întârziere, în raport cu hotărârea

judecătorească irevocabilă de restituire în natură a imobilului în litigiu,

instanța de apel a reținut întrunirea cerințelor răspunderii delictuale pentru

perioada cuprinsă între îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară

de către reclamanți, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, și

predarea bunului către aceste părți, prin protocolul de predare-primire

încheiat la 7 februarie 2011.

În consecință, nu

pentru toate despăgubirile solicitate, Curtea a înlăturat dreptul comun în

materie de răspundere civilă delictuală, în concurs cu legea specială de

reparație, ci doar pentru cele pretinse ca efect al actului de preluare abuzivă

privit în sine.

Soluția instanței de

apel, în ceea ce privește aceste despăgubiri, este corectă.

Legea nr. 10/2001 reprezintă

legea reparatorie în materia imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în

perioada regimului politic trecut, cu consecința împrejurării că reparația

acordată foștilor proprietari sau moștenitorilor lor se realizează exclusiv în

condițiile acestei legi, independent de dispozițiile dreptului comun, invocat

de reclamanți. Aceasta nu înseamnă o încălcare a regulilor prevăzute de art. 998

și următoarele C. civ., ci o aplicare a principiului „specialia generalibus

derogant” - „legile speciale derogă de la cele generale”, principiu ce

guvernează dreptul civil.

Într-adevăr, Legea nr.

10/2001 reglementează formele de reparație pentru imobilul trecut în

proprietatea statului, ca urmare a actului preluării, respectiv restituirea în

natură a bunului sau măsuri reparatorii în echivalent, în cazul imposibilității

reparației în natură. Nu stabilește măsuri reparatorii și pentru drepturile

accesorii dreptului de proprietate privind imobilul, cum este și dreptul la

fructele civile produse de bun, având drept cauză preluarea abuzivă a bunului

respectiv.

Limitarea reparației,

în materia imobilelor preluate abuziv, doar la restituirea în natură a bunului

preluat sau la măsuri în echivalent reprezintă voința legiuitorului care a

edictat legea specială și face parte din marja de apreciere a statului în

stabilirea formelor de reparație pentru această categorie de bunuri, recunoscută

și în jurisprudența C.E.D.O. Astfel, statul este cel mai bine plasat în

aprecierea posibilităților economice și financiare în care poate asigura

reparația celor deposedați abuziv în regimul politic anterior, în raport cu

alte priorități economice și sociale, în a căror evaluare și satisfacere este

suveran.

În hotărârea

pronunțată de C.E.D.O. în cauza Weissman contra României (24 mai 2006), în

cadrul căreia se face trimitere și la hotărârile pronunțate în cauza Pressos

Compania Naviera S.A. și alții contra Belgiei (hotărârea din 20 noiembrie 1995;

hotărârea din 3 iulie 1997), ambele spețe invocate de recurent în susținerea

temeiniciei cererii sale în despăgubiri, s-a constatat, printre altele,

încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului determinat de ruperea justului echilibru între protecția

dreptului de proprietate al solicitanților și interesul general, ca urmare a

neprimirii niciunei despăgubiri pentru exploatarea imobilului de către stat. În

stabilirea reparației cuvenite reclamanților din cauza Weissman, ca o

consecință a încălcărilor reținute, instanța de contencios european a avut în

vedere competența sa ratione temporis, care nu poate începe decât odată cu

ratificarea Convenției de Statul Român (20 iunie 1994), dar și jurisprudența

internă în acordarea unor astfel de despăgubiri, în aprecierea „speranței

legitime” a petenților, de-a vedea concretizată, cel puțin în parte, creanța

lor privind restituirea fructelor civile. Sub acest din urmă aspect, C.E.D.O. a

reținut că jurisprudența internă exclude rambursarea produselor civile pentru perioada

anterioară introducerii acțiunii în revendicare (în cauza Weissman - paragr.79),

stabilind, în final, cu titlu de despăgubiri materiale, o sumă mult inferioară

(40.000 euro) pretențiilor formulate de reclamanți (40.020.428 dolari SUA).

În primul rând,

circumstanțele concrete ale speței din cauza Weissman sunt diferite de cele ale

litigiului de față, întrucât, în respectiva speță, nu se punea problema unei

legi speciale de reparație în