ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2343/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți la 20 martie 2014, întemeiată pe dispozițiile art. 317 - 318 C. proc. civ., contestatoarea SC C. SA a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 700 din 7 februarie 2012 a aceleiași instanțe, pronunțate în Dosarul nr. 29896/3/2007. În motivare, după expunerea, pe larg, a istoricului litigiului, contestatoarea a arătat că, în mod greșit, instanțele anterioare au soluționat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei U.A., pe care a invocat-o în raport de dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, prin certificatul de moștenitor din 14 aprilie 1994, emis de Notarialul de Stat sector 1 București în baza testamentului autentificat în 26 iunie 1991 de Notariatul de Stat al municipiului București, reclamanta a dobândit, în urma efectuării partajului succesoral și a tranzacției încheiate cu legatarul T.M., autentificate în 25 martie 1994 de aceeași instituție, dreptul de proprietate asupra terenurilor în suprafață de: 700 mp, 1,32 ha și, respectiv 4.500 mp, situate în comuna Otopeni. În opinia contestatoarei, reclamanta are calitatea de legatar cu titlu particular al autoarei A.I.S., dobândind, astfel, numai dreptul de proprietate asupra celor trei imobile mai sus menționate, nu și vocația de a solicita măsuri reparatorii cu privire la acestea.

Prin urmare, în mod greșit, s-a constatat ca reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii, în temeiul dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, conform considerentelor reținute în Sentința nr. 1041 din 11 noiembrie 2003 a Tribunalului București, care nu a fost pronunțată în contradictoriu și cu contestatoarea și care a fost, de altfel, schimbată, în tot, prin Decizia nr. 63A din 24 martie 2004 a Curții de Apel București, secția pentru conflicte și litigii de muncă. Cât privește modul de soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, contestatoarea a afirmat că nu este unitatea deținătoare, în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a imobilului în suprafață de 3.386 mp, situat în intravilanul orașului Otopeni, solicitat de către reclamantă prin notificarea din 17 decembrie 2001. Astfel, contestatoarea a susținut că nu este continuatoarea fostei întreprinderi U.C.T.

Otopeni, ci a întreprinderii de U.D.P. Otopeni, fiind înființată în temeiul prevederilor Legii nr. 15/1990. Mai mult decât atât, reclamanta nu a înțeles să cheme în judecată pe autoarea contestatoarei, aspect ce denotă lipsa de identitate între terenul pretins preluat abuziv de la defuncta A.I.S. și imobilul în suprafață de 6.386 a cărui restituire a solicitat-o U.A. prin notificarea adresată petentei. Referitor la admisibilitatea acțiunii formulate de către reclamantă, întemeiată pe dispozițiile art. 29, 45(1), 21(2) și (3) din Legea nr. 10/2001, contestatoarea a arătat că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în echivalent, conform prevederilor acestui act normativ.

În contextul arătat, petenta a menționat că imobilul solicitat de către reclamantă, prin notificare, nu este același cu cel pe care SC C. SA îl deține, cu titlu valabil, potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenului din 12 ianuarie 1994 emis de Ministerul Transporturilor, transcris în registrul de carte funciară, și a cărui validitate nu a fost contestată până în prezent. De altfel, s-a arătat că, întrucât contestatoarea este o societate comercială integral privatizată, patrimoniul său nu poate fi micșorat cu valoarea bunului restituit diminuându-se, astfel, cota de participație a statului.

În expunerea motivelor contestației în anulare, petenta a criticat și modul în care instanțele anterioare au analizat și apreciat probatoriul administrat în cauză, constând în depozițiile martorilor și concluziile raportului de expertiză, care nu a stabilit cu fermitate că terenul revendicat de către reclamantă este același cu imobilul pe care îl deține contestatoarea. Prin Decizia nr. 700 din 7 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta U.A.

împotriva Deciziei nr. 672 din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a modificat-o, în parte, în sensul că s-a admis apelul declarat de aceasta împotriva Sentinței nr. 67 din 19 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă; a fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că s-a înlăturat din dispozitivul acesteia dispoziția privind respingerea cererii de anulare a Deciziei nr. 1/2007, sub aspectul pct. 1.1 și cererea de obligare a pârâtei la emiterea deciziei de restituire în natură pentru suprafața de 3.000 mp; a fost trimisă cauza spre rejudecarea în fond a acestei cereri la Tribunalul București; a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei și ale sentinței.

În motivare, s-a reținut, în esență, că, în mod corect, Tribunalul a constatat ca fiind dovedită calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, prin documentele depuse de aceasta cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului revendicat. Referitor la mențiunea făcută în apel de către pârâta SC C. SA, corelativă aspectului potrivit căruia reclamanta nu are calitatea de continuatoare a personalității juridice a autoarei sale, s-a specificat, că, în mod corect, instanța a constatat că aceasta este legatară cu titlu universal, având, în sensul arătat și dreptul de a pretinde restituirea bunului, în temeiul dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva obiectului notificării, instanța de recurs a reținut că, atât instanța de apel, cât și cea de fond au validat o soluție nelegală, pronunțată de pârâtă, care, prin Decizia nr. 1 din 30 iulie 2007 a încălcat dispozițiile imperative ale Deciziei irevocabile nr. 345 din 17 mai 2007 a Curții de Apel București, prin care s-a stabilit că terenul solicitat de petentă prin notificarea din 17 decembrie 2001, completată și precizată prin notificarea din 17 mai 2007, este în suprafață de 6.386 mp. Cât privește excepțiile privind lipsa calității procesuale active, lipsa calității procesuale active și a inadmisibilității acțiunii formulate în cauză, s-a arătat că acestea au fost deja soluționate prin Sentința nr. 1626 din 6 decembrie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 345 din 17 mai 2007 a Curții de Apel București.

Criticile cu privire la nevalabilitatea partajului succesoral intervenit între reclamantă și comoștenitorul său, T.M. au fost apreciate ca nefiind fondate, iar cea legată de împrejurarea că tranzacția încheiată de aceștia, autentificată în 25 martie 1994 nu a fost consimțită printr-o hotărâre judecătorească, este irelevantă în cauză, din perspectiva prevederilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 și a Normelor Metodologice de aplicare unitară, care vorbesc despre calitatea de succesor conferită prin moștenire legală, dovedită cu certificatul de moștenitor. De asemenea, s-a arătat că, în mod corect, s-a constatat calitatea procesuală pasivă a contestatoarei în cauză, care deține imobilul supus restituirii, iar impedimentele privind restituirea în natură, susținute de aceasta, au fost infirmate de situația de fapt reținută în speță.

Întrucât Tribunalul nu s-a pronunțat pe fondul capătului de cerere privind emiterea dispoziției de restituire în natură a suprafeței de 3.000 mp, s-a dispus schimbarea, în parte, a sentinței, și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București. Examinând contestația în anulare sub aspectul excepției tardivității a cărei analiză este prioritară, în raport de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Conform prevederilor art. 319 alin. (2) C. proc. civ., contestația în anulare se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului defipt de art. 401 alin. (1) lit. b) sau c) din același act normativ.

Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când aceasta a rămas irevocabilă. În speță, obiectul contestației în anulare deduse judecății îl constituie Decizia nr. 700 din 7 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a admis recursul declarat de reclamanta U.A.

împotriva Deciziei nr. 672 A din 10 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a modificat-o în parte, în sensul că s-a admis apelul declarat de aceasta împotriva Sentinței nr. 67 din 10 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă; a fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că s-a înlăturat din dispozitivul acesteia dispoziția privind respingerea cererii de anulare a Deciziei nr. 1/2007, sub aspectul pct. 1.1 și cererea de obligare a pârâtei la emiterea deciziei de restituire în natură pentru suprafața de 3.000 mp; a fost trimisă cauza, spre rejudecarea în fond a acestei cereri, la Tribunalul București; a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei și ale sentinței.

Din perspectiva celor statuate prin decizia supusă contestației în anulare, Înalta Curte constată ca aceasta nu este susceptibilă de executare silită. În contextul arătat, în cauză își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., care stipulează că, în această ipoteză, termenul în care trebuie formulată contestația în anulare este de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărârea pe care o atacă, dar nu mai târziu de un an de la data la care a rămas irevocabilă. Textul legal citat instituie două termene în interiorul cărora poate fi promovată contestația în anulare, și anume 15 zile, calculate de la data la care contestatorul a luat cunoștință de hotărâre și, respectiv 1 an, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a acesteia.

În raport de aspectele mai sus menționate, decizia supusă contestației în anulare a fost pronunțată și a dobândit caracter irevocabil la 7 februarie 2012, iar calea extraordinară de atac a fost promovată de contestatoare la 20 martie 2014. Prin prisma dispozițiilor reglementate de art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., termenul în care putea fi introdusă cel mai târziu contestația în anulare s-a împlinit la 7 februarie 2013. Înalta Curte ar avea în vedere și dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., care sancționează cu decăderea neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal și, în raport de aceste constatări, reținând că termenul defipt de lege pentru promovarea contestației în anulare a fost depășit, fără a se face dovada că partea a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voința sa de a împlini actul procedural, va admite excepția tardivității și va respinge contestația în anulare ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardivă, contestația în anulare formulată de contestatoarea SC C. SA împotriva Deciziei nr. 700 din 7 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 29896/3/2007. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2014. Procesat de GGC - CL