ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2343/2014

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei

Curți la 20 martie 2014, întemeiată pe dispozițiile art. 317 - 318 C. proc.

civ., contestatoarea SC C. SA a formulat contestație în anulare împotriva

Deciziei nr. 700 din 7 februarie 2012 a aceleiași instanțe, pronunțate în

Dosarul nr. 29896/3/2007.

În motivare, după expunerea,

pe larg, a istoricului litigiului, contestatoarea a arătat că, în mod greșit,

instanțele anterioare au soluționat excepția lipsei calității procesuale active

a reclamantei U.A., pe care a invocat-o în raport de dispozițiile art. 3 și 4

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, prin

certificatul de moștenitor din 14 aprilie 1994, emis de Notarialul de Stat

sector 1 București în baza testamentului autentificat în 26 iunie 1991 de

Notariatul de Stat al municipiului București, reclamanta a dobândit, în urma

efectuării partajului succesoral și a tranzacției încheiate cu legatarul T.M.,

autentificate în 25 martie 1994 de aceeași instituție, dreptul de proprietate

asupra terenurilor în suprafață de: 700 mp, 1,32 ha și, respectiv 4.500 mp,

situate în comuna Otopeni.

În opinia

contestatoarei, reclamanta are calitatea de legatar cu titlu particular al

autoarei A.I.S., dobândind, astfel, numai dreptul de proprietate asupra celor

trei imobile mai sus menționate, nu și vocația de a solicita măsuri reparatorii

cu privire la acestea.

Prin urmare, în mod

greșit, s-a constatat ca reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii, în

temeiul dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, conform

considerentelor reținute în Sentința nr. 1041 din 11 noiembrie 2003 a

Tribunalului București, care nu a fost pronunțată în contradictoriu și cu

contestatoarea și care a fost, de altfel, schimbată, în tot, prin Decizia nr.

63A din 24 martie 2004 a Curții de Apel București, secția pentru conflicte și

litigii de muncă.

Cât privește modul de

soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, contestatoarea

a afirmat că nu este unitatea deținătoare, în sensul dispozițiilor Legii nr.

10/2001, a imobilului în suprafață de 3.386 mp, situat în intravilanul orașului

Otopeni, solicitat de către reclamantă prin notificarea din 17 decembrie 2001.

Astfel,

contestatoarea a susținut că nu este continuatoarea fostei întreprinderi U.C.T.

Otopeni, ci a întreprinderii de U.D.P. Otopeni, fiind înființată în temeiul

prevederilor Legii nr. 15/1990. Mai mult decât atât, reclamanta nu a înțeles să

cheme în judecată pe autoarea contestatoarei, aspect ce denotă lipsa de

identitate între terenul pretins preluat abuziv de la defuncta A.I.S. și

imobilul în suprafață de 6.386 a cărui restituire a solicitat-o U.A. prin

notificarea adresată petentei.

Referitor la

admisibilitatea acțiunii formulate de către reclamantă, întemeiată pe

dispozițiile art. 29, 45(1), 21(2) și (3) din Legea nr. 10/2001, contestatoarea

a arătat că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii, în echivalent, conform prevederilor acestui act normativ.

În contextul arătat,

petenta a menționat că imobilul solicitat de către reclamantă, prin notificare,

nu este același cu cel pe care SC C. SA îl deține, cu titlu valabil, potrivit

certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenului

din 12 ianuarie 1994 emis de Ministerul Transporturilor, transcris în registrul

de carte funciară, și a cărui validitate nu a fost contestată până în prezent.

De altfel, s-a arătat

că, întrucât contestatoarea este o societate comercială integral privatizată,

patrimoniul său nu poate fi micșorat cu valoarea bunului restituit

diminuându-se, astfel, cota de participație a statului.

În expunerea

motivelor contestației în anulare, petenta a criticat și modul în care

instanțele anterioare au analizat și apreciat probatoriul administrat în cauză,

constând în depozițiile martorilor și concluziile raportului de expertiză, care

nu a stabilit cu fermitate că terenul revendicat de către reclamantă este

același cu imobilul pe care îl deține contestatoarea.

Prin Decizia nr. 700

din 7 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte, secția I civilă, a fost admis

apelul declarat de reclamanta U.A. împotriva Deciziei nr. 672 din 10 noiembrie

2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a modificat-o,

în parte, în sensul că s-a admis apelul declarat de aceasta împotriva Sentinței

nr. 67 din 19 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă; a

fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că s-a înlăturat din dispozitivul

acesteia dispoziția privind respingerea cererii de anulare a Deciziei nr.

1/2007, sub aspectul pct. 1.1 și cererea de obligare a pârâtei la emiterea

deciziei de restituire în natură pentru suprafața de 3.000 mp; a fost trimisă

cauza spre rejudecarea în fond a acestei cereri la Tribunalul București; a fost

respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA, menținându-se

celelalte dispoziții ale deciziei și ale sentinței.

În motivare, s-a

reținut, în esență, că, în mod corect, Tribunalul a constatat ca fiind dovedită

calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, prin documentele depuse de

aceasta cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului revendicat.

Referitor la mențiunea

făcută în apel de către pârâta SC C. SA, corelativă aspectului potrivit căruia

reclamanta nu are calitatea de continuatoare a personalității juridice a

autoarei sale, s-a specificat, că, în mod corect, instanța a constatat că

aceasta este legatară cu titlu universal, având, în sensul arătat și dreptul de

a pretinde restituirea bunului, în temeiul dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea

nr. 10/2001.

Din perspectiva

obiectului notificării, instanța de recurs a reținut că, atât instanța de apel,

cât și cea de fond au validat o soluție nelegală, pronunțată de pârâtă, care,

prin Decizia nr. 1 din 30 iulie 2007 a încălcat dispozițiile imperative ale

Deciziei irevocabile nr. 345 din 17 mai 2007 a Curții de Apel București, prin

care s-a stabilit că terenul solicitat de petentă prin notificarea din 17

decembrie 2001, completată și precizată prin notificarea din 17 mai 2007, este

în suprafață de 6.386 mp.

Cât privește

excepțiile privind lipsa calității procesuale active, lipsa calității

procesuale active și a inadmisibilității acțiunii formulate în cauză, s-a

arătat că acestea au fost deja soluționate prin Sentința nr. 1626 din 6

decembrie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, definitivă și

irevocabilă prin Decizia nr. 345 din 17 mai 2007 a Curții de Apel București.

Criticile cu privire

la nevalabilitatea partajului succesoral intervenit între reclamantă și

comoștenitorul său, T.M. au fost apreciate ca nefiind fondate, iar cea legată

de împrejurarea că tranzacția încheiată de aceștia, autentificată în 25 martie

1994 nu a fost consimțită printr-o hotărâre judecătorească, este irelevantă în

cauză, din perspectiva prevederilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 și a Normelor

Metodologice de aplicare unitară, care vorbesc despre calitatea de succesor

conferită prin moștenire legală, dovedită cu certificatul de moștenitor.

De asemenea, s-a

arătat că, în mod corect, s-a constatat calitatea procesuală pasivă a

contestatoarei în cauză, care deține imobilul supus restituirii, iar

impedimentele privind restituirea în natură, susținute de aceasta, au fost

infirmate de situația de fapt reținută în speță.

Întrucât Tribunalul

nu s-a pronunțat pe fondul capătului de cerere privind emiterea dispoziției de

restituire în natură a suprafeței de 3.000 mp, s-a dispus schimbarea, în parte,

a sentinței, și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București.

Examinând contestația

în anulare sub aspectul excepției tardivității a cărei analiză este prioritară,

în raport de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

constată următoarele:

Conform prevederilor

art. 319 alin. (2) C. proc. civ., contestația în anulare se poate face oricând

înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea

termenului defipt de art. 401 alin. (1) lit. b) sau c) din același act

normativ. Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe

cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile

de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu

de un an de la data când aceasta a rămas irevocabilă.

În speță, obiectul

contestației în anulare deduse judecății îl constituie Decizia nr. 700 din 7

februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin

care s-a admis recursul declarat de reclamanta U.A. împotriva Deciziei nr. 672

A din 10 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, pe care a modificat-o în parte, în sensul că s-a admis apelul declarat

de aceasta împotriva Sentinței nr. 67 din 10 ianuarie 2009 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă; a fost schimbată, în parte, sentința, în

sensul că s-a înlăturat din dispozitivul acesteia dispoziția privind

respingerea cererii de anulare a Deciziei nr. 1/2007, sub aspectul pct. 1.1 și

cererea de obligare a pârâtei la emiterea deciziei de restituire în natură

pentru suprafața de 3.000 mp; a fost trimisă cauza, spre rejudecarea în fond a

acestei cereri, la Tribunalul București; a fost respins, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC C. SA, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei și

ale sentinței.

Din perspectiva celor

statuate prin decizia supusă contestației în anulare, Înalta Curte constată ca

aceasta nu este susceptibilă de executare silită.

În contextul arătat,

în cauză își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 319 alin. (2) teza a II-a

C. proc. civ., care stipulează că, în această ipoteză, termenul în care trebuie

formulată contestația în anulare este de 15 zile de la data când contestatorul

a luat cunoștință de hotărârea pe care o atacă, dar nu mai târziu de un an de

la data la care a rămas irevocabilă.

Textul legal citat

instituie două termene în interiorul cărora poate fi promovată contestația în

anulare, și anume 15 zile, calculate de la data la care contestatorul a luat

cunoștință de hotărâre și, respectiv 1 an, care începe să curgă de la data

rămânerii definitive a acesteia.

În raport de

aspectele mai sus menționate, decizia supusă contestației în anulare a fost

pronunțată și a dobândit caracter irevocabil la 7 februarie 2012, iar calea

extraordinară de atac a fost promovată de contestatoare la 20 martie 2014.

Prin prisma

dispozițiilor reglementate de art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.,

termenul în care putea fi introdusă cel mai târziu contestația în anulare s-a

împlinit la 7 februarie 2013.

Înalta Curte ar avea în vedere și dispozițiile art.

103 alin. (1) C. proc. civ., care sancționează cu decăderea neexercitarea

oricărei căi de atac în termenul legal și, în raport de aceste constatări,

reținând că termenul defipt de lege pentru promovarea contestației în anulare a

fost depășit, fără a se face dovada că partea a fost împiedicată de o

împrejurare mai presus de voința sa de a împlini actul procedural, va admite

excepția tardivității și va respinge contestația în anulare ca tardiv

formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardivă,

contestația în anulare formulată de contestatoarea SC C. SA împotriva Deciziei

nr. 700 din 7 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, pronunțată în Dosarul nr. 29896/3/2007.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 septembrie 2014.

Procesat de GGC - CL