ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2198/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2198/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 14 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin

sub nr. 4006/115/2009, reclamanta S.C. C. a solicitat, în temeiul dispozițiilor

art. 492 C. civ., în contradictoriu cu pârâții S.C. S. S.R.L. Băile Herculane,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Orașul Băile Herculane prin

primar, Primarul orașului Băile Herculane și Consiliul Local Băile Herculane să

se constate dreptul de superficie al acesteia asupra imobilului situat în Băile

Herculane str. Abatorului, nr. 9 A, județul Caraș-Severin, compus din teren și

bunurile imobile constând din: stație beton, stație sortare agregate, silozuri

metal - 3 imobile, clădire din BCA cu destinația de magazie de materiale, cu

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea acțiunii se arată că reclamanta a fost înființată prin divizarea S.C.

R. S.A. Cu această ocazie, a preluat o parte din patrimoniul societății,

inclusiv active, imobile - construcții și mijloace fixe, evidențiate în

contabilitatea societății reclamante, ce au fost declarate fiscal la Direcția

de impozite și taxe locale din cadrul Primăriei Băile Herculane, reclamanta

achitând anual impozitele aferente acestora.

Odată cu

dreptul de proprietate asupra imobilelor menționate, reclamanta S.C. C. a

susținut că a dobândit și un drept de folosință asupra terenului aferent

acestor imobile.

Prin

precizarea ia cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se

constate transmis prin efectul legii, de la Statul Român la reclamanta S.C. C.

S.A. - succesoare în drepturi și obligații a S.C. R. S.A., dreptul de

proprietate asupra imobilului - teren, în suprafață totală de cca. 8000 mp,

situat în incintele societății reclamante din Băile Herculane, str. Castanilor

nr. 9 (sediul administrativ), str. Abatorului nr. 9A (stație betoane și

mortare, stație sortare) și str. Trandafirilor (poligon de prefabricate); cu

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea cererii precizătoare, reclamanta a arătat că S.C. R. S.A., societate

comercială cu capital de stat, a fost înființată prin Decizia Prefecturii

Caraș-Severin nr. 45 din 18 februarie 1991, în conformitate cu dispozițiile

art. 1 din Legea nr. 15/1990, potrivit căruia, unitățile economice de stat,

indiferent de organul în subordinea căruia își desfășoară activitatea, se

organizează și funcționează, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi,

sub formă de regii autonome sau societăți comerciale.

Potrivit

art. 20 alin. (2) din același act normativ, bunurile din patrimoniu societății

comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt

titlu.

Ca efect

al divizării S.C. R. S.A., a operat un transfer al patrimoniului societății

divizate către societatea nou constituită S.C. C. S.A., conform art. 238 alin.

(2) și 21 din Legea nr. 31/1990.

Ulterior,

la data de 26 august 2002 a fost încheiat Contractul de vânzare-cumpărare

acțiuni înregistrat sub nr. TM/26 din 26 august 2002, între vânătoarea APAPS și

cumpărătoarea C.M. având ca obiect acțiunile S.C. C. S.A.

Sunt

relevante asupra existenței dreptului de proprietate în patrimoniul societății

reclamante și dispozițiile art. 19 din Legea nr. 15/1990, condițiile de

realizare a inventarierii bunurilor fiind stabilite prin H.G. nr. 834/1991.

Susține

că izvorul dreptului său de proprietate este legea, în condițiile art. 645 din

C. civ., potrivit căruia proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau

incorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune. în cauză a

operat o transmitere prin efectul legii, de la Statul Român la reclamanta S.C.

C. S.A. - succesoare în drepturi și obligații a S.C. R. S.A., a dreptului de

proprietate asupra imobilului descris în acțiune.

În cauză

au formulat întâmpinări pârâta S.C. S. Company S.R.L., care a invocat lipsa

calității sale procesuale, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii;

pârâții Orașul Băile Herculane, Consiliul Local al orașului Băile Herculane și

Primarul orașului Băile Herculane, care au invocat excepția necompetenței

materiale a tribunalului în soluționarea litigiului dedus judecății și au

solicitat respingerea, ca nefondată, a acțiunii; pârâta S.C. R. S.A., care a

solicitat respingerea acțiunii.

La data

de 21 august 2012 D.A., N.V. și N.A. au formulat cerere de intervenție în

interes propriu în temeiul dispozițiilor art. 49 și următoarele C. proc. civ.,

arătând că au fost și sunt proprietarii terenului în suprafața de 1.439 mp,

situat în orașul Băile Herculane, str. Castanilor nr. 7B, intabulat în C.F. nr.

30383 Băile Herculane, solicitând, în consecință, respingerea acțiunii prin

care reclamanta a solicitat să se constate existența unui drept de proprietate

și folosință în favoarea acesteia asupra terenului respectiv.

În

motivarea cererii de intervenție s-a arătat că, în baza dispoziției nr. 221 din

19 februarie 2008 emisa de Primăria orașului Băile Herculane, s-a dispus

restituirea în natură a terenului în suprafață de 1.439 mp, către persoanele

îndreptățite D.A. și B.G., în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Menționează că terenul în suprafață de 1.439 mp făcea parte din terenul de

3.693 mp situat în Băile Herculane, Str. Castanilor nr. 9, înscris în CF nr.

30304, proprietate de stat, motiv pentru care s-a procedat la diminuarea

acestei suprafețe cu 1.439 mp, ca urmare a dezlipirii și înființării cărții

funciare nr. 30383 Băile Herculane, fiind notat ca proprietatea numiților D.A.

și B.G., situație în care statul român a rămas cu terenul în suprafața de 2.254

mp. Intervenienții au precizat că dispoziția nr. 221 din 19 februarie 2008 a

avut la bază Sentințele civile nr. 2963 din 23 noiembrie 2006 pronunțată de

Tribunalul Caraș-Severin și nr. 820/2010 din 17 martie 2010 pronunțată de

Judecătoria Caransebeș, definitive și irevocabile.

Au mai

arătat intervenienții că, în baza actelor sus-menționate, Primăria orașului

Băile Herculane le-a predat terenul, prin Protocolul de predare-preluare nr.

5347 din 17 martie 2010, după ce, în prealabil, acest teren a primit nr.

conscripțional, Str. Castanilor nr. 7B în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2777 din 28 decembrie 2010 au Înstrăinat

suprafața de 1.439 mp, către cumpărătorii N.V. și N.A., dreptul de proprietate

fiind notat în favoarea acestora în CF nr. 30383 Băile Herculane.

Menționează

că fosta întreprindere de stat H.C.M. Caraș-Severin, care a fost transformată

în S.C. R. SA, nu a deținut în administrare terenuri în orașul Băile Herculane,

motiv pentru care S.C. C. Băile Herculane S.A., societate comercială cu capital

integral privat nu poate pretinde un drept de folosința și proprietate asupra

terenurilor.

În acest

sens, în baza Sentinței civile nr. 1152 din 21 mai 2008 pronunțată de

Judecătoria Caransebeș în dosarul nr. 4747/2008/2005, rămasă definitivă și

irevocabilă în baza Deciziei civile nr. 185 din 25 noiembrie 2008 pronunțată de

Tribunalul Caraș-Severin, a fost respinsă acțiunea reclamantei în

contradictoriu cu pârâta Primăria Băile Herculane, având ca obiect constatarea

existenței unui drept de administrare asupra terenului în suprafața de 4.758 mp

situat în Băile Herculane, Str. Castanilor nr. 9, jud. Caraș-Severin, conform dispozițiilor

Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991.

Menționează

adresa AVAS nr. VP1/9943 din 04 noiembrie 2005 conform căreia S.C. R. S.A. nu

deține terenuri în Băile Herculane și S.C. C. S.A., cu sediul în Str.

Castanilor nr. 9, Băile Herculane, Jud. Caraș-Severin a rezultat în urma

divizării S.C. R. SA și a fost privatizată integral în anul 2002.

Prin

Sentința nr. 54 din 15 ianuarie 2013 Tribunalul Caraș-Severin a respins

acțiunea reclamantei; a anulat, ca netimbrată, cererea de intervenție formulată

de D.A.; a respins cererea de intervenție formulată de N.V. și N.A.

Referitor

la excepția necompetenței materiale, respinsă ca neîntemeiată, s-a reținut că

natura juridică a acțiunii formulate este comercială având în vedere atât

calitatea de comerciant a reclamantei, cât și faptul că raportul juridic dedus

judecății privește imobile reprezentând fondul de comerț, al S.C. C. S.A. Față

de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, potrivit art. 2 pct. 1

lit. a) C. proc. civ., instanța a apreciat că tribunalului îi aparține

competența materială de soluționare a cauzei.

Referitor

la excepția inadmisibilității acțiunii, care, de asemenea, a fost respinsă, s-a

constatat că obiectul cererii, astfel cum a fost precizat, este o revendicare

imobiliară de drept comun, în care posesorul neproprietar se îndreaptă

împotriva proprietarului neposesor.

Pe fondul

cauzei, s-a reținut că antecesoarea reclamantei, S.C. R. SA, societate

comercială cu capital de stat, a fost înființată prin Decizia Prefecturii

Caraș-Severin nr. 45 din 18 februarie 1991, în conformitate cu dispozițiile

art. 1 din Legea nr. 15/1990. Reclamanta S.C. C. S.A. a fost înființată prin

divizarea S.C. R. S.A. Cu această ocazie, S.C. C. S.A. a preluat o parte din

patrimoniul S.C. R. S.A., inclusiv active, imobile - construcții și mijloace

fixe.

Reclamanta

a revendicat trei imobile - teren, în suprafață totală de cca. 8000 mp, situate

în incintele societății reclamante din Băile Herculane, str. Castanilor nr. 9

(sediul administrativ), str. Abatorului nr. 9A (stație betoane și mortare,

stație sortare) și str. Trandafirilor (poligon de prefabricate), apreciind că

trebuie să se constate transmis prin efectul legii, de la Statul Român la

aceasta, ca succesoare în drepturi și obligații a S.C. R. S.A., dreptul de

proprietate asupra terenurilor menționate.

Din

expertiza topografică de specialitate a rezultat, însă, că în ceea ce privește

imobilul situat în Băile Herculane, str. Castanilor nr. 9 aceasta incintă este

compusă din: clădire sediu administrativ cu o suprafață construită de 203 mp;

șopron cu o suprafață construită de 29 mp; atelier cu o suprafață construită de

48 mp; magazie cu o suprafață construită de 215 mp; rampă cu o suprafață

construită de 22 m; depozit cu o suprafață construită de 81 mp; magazie cu o

suprafață construită de 201 mp; cabină poartă cu o suprafață construită de 4

mp. În afara acestor construcții, mai sunt amenajate platforme betonate cu o

suprafață totală de 2071 mp, restul suprafeței de teren, respectiv 1011 mp,

având destinația de zonă verde.

S-a

constatat că reclamanta ocupă, în fapt, suprafața de 543 mp și suprafața de 488

mp.

S-a

arătat că parcela cu nr. top 615/1/1/2/A;615/2/2/2/2/A, înscrisă în CF 30714

Pecinișca a făcut obiectul contractului de concesiune nr. 500/2007 încheiat la data

de 10 august 2007 între Primăria Orașului Băile Herculane și S.C. S.C. S.R.L.,

iar parcela cu nr. top 615/1/1/1;615/2/2/2/2/1, înscrisă în CF 30185 Pecinișca

a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 1068/2005 încheiat la

data de 16 martie 2005 între Primăria orașului Băile Herculane și S.C. S.C.

S.R.L.

S-a

menționat că în ceea ce privește imobilul situat în Băile Herculane, str.

Trandafirilor nr. 2 reclamanta ocupă suprafața măsurată de 1317 mp, compusă din

bloc locuințe de serviciu, în regim de înălțime P+4E, în suprafață construită

de 589 mp; clădire birouri, în regim de înălțime P+1E, în suprafață construită

de 123 mp; garaj în suprafața construită de 23 mp; spațiu acces birouri în

suprafață de 204 mp, trotuar protecție și alee acces în suprafață de 374 mp;

respectiv incinta 2, în suprafață măsurată de 1390 mp, compusă din următoarele;

atelier producție, în suprafață construită de 98 mp; atelier mecanic, în

suprafață construită de 85 mp: spațiu depozitare în suprafață de 261 mp; spațiu

acces ateliere în suprafață de 65 mp; platformă tehnologică în suprafață de 881

mp.

S-a

arătat că, în ceea ce privește imobilul situat în Băile Herculane str.

Abatorului nr. 9A, (stație betoane și mortare, stație sortare), suprafața de

1285 mp delimitează terenul aferent parcelei cu nr. top 17/2/4, iar potrivit

H.C.L. Băile Herculane nr. 48 din 31 mai 2010, această parcelă de teren a fost

concesionată de către S.C. S.C. S.R.L., în vederea extinderii construcției. Din

studiul evidențelor de carte funciară, expertul a concluzionat că imobilul

înscris în CF 3403 Pecinișca este proprietatea comunei Pecinișca, fiind

concesionat pe o perioada de 49 ani în favoarea S.C. S.C. S.R.L., în timp ce

imobilul înscris în CF 30187 Pecinișca este proprietatea acestei pârâte.

S-a

constatat că aceasta este starea de fapt rezultată din expertiza de

specialitate care a făcut identificarea exactă a imobilelor revendicate. în

ceea ce privește natura juridică a cererii reclamantei, tribunalul a reținut ca

H.G. nr. 834/1991 permite societăților comerciale cu capital de stat, la data

înființării acestora, să devină proprietare ale terenurilor "necesare

desfășurării activității conform obiectului lor de activitate", prin

eliberarea, de către autoritățile competente, a unor certificate de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor, conform art. 5 din H.G. nr.

834/1991.

Așa cum

rezultă din interpretarea art. 1 din același act normativ, societatea

comercială care solicită eliberarea certificatului respectiv trebuie să aibă în

patrimoniu terenul care urmează a fi menționat în acel certificat.

În acest

sens, tribunalul a reținut că H.G. nr. 834/1991 nu constituie un act normativ

de dobândire a proprietății pentru societățile comerciale vizate, ci un act

normativ care are menirea de a determina modalitatea de identificare și de

stabilire a întinderii dreptului de proprietate al societăților comerciale în

cauză asupra terenurilor aflate în patrimoniul acestora.

Tribunalul

a constatat că dreptul de proprietate al antecesoarei reclamantei nu a fost

dovedit, câtă vreme, din proiectul de divizare, a rezultat că S.C. R. S.A. avea

terenuri numai la bazele de producție Bocșa, Reșița, Gravita și Glimboca.

Reclamanta nu a produs alte probe din care să rezulte modul de dobândire a

dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra întregii suprafețe de

8000 mp, pentru care a formulat cererea de chemare în judecată.

S-a

apreciat că nu poate fi admis argumentul reclamantei cum că dreptul de

proprietate s-ar fi transmis, prin efectul legii, de la antecesoare în

reclamantă, deoarece nu exista la dosar nicio dovadă că, pe aceste imobile,

antecesoarea reclamantei ar 11 avut vreun drept de proprietate, în condițiile

în care nimeni nu poale transmite mai mult decât are. Din extrasele de carte

funciară aflate la dosar nu rezultă vreun drept de proprietate, altui decât

cele consemnate în expertiza topografică.

S-a

considerat că. dacă reclamanta ar fi dovedit dreptul său de proprietate, H.G.

nr. 834/1991 presupunea o procedură administrativă și nu una direct

jurisdicțională. Toate celelalte argumente ale reclamantei se circumscriu, în

fapt, ideii că ar fi dobândit dreptul de proprietate prin efectul legii,

argumente nereale și nefondate. S-a reținut ca reclamanta a mai încercat să

obțină dreptul de proprietate asupra celor trei imobile prin cereri separate

făcute în cadrul altor dosare și care priveau și/sau alte părți, și de fiecare

dată cererile i-au fost respinse (Sentința nr. 1152 din 21 mai 2008, Sentința

civilă nr. 631 din 27 martie 2008 și nr. 632 din 27 martie 2008).

Referitor

la cererile de intervenție, tribunalul, făcând aplicarea art. 20 din Legea nr.

146/1997 a anulat, ca netimbrată, cererea de intervenție formulată de D.A.,

care a arătat personal că nu va timbra cererea de intervenție, astfel cum a

dispus instanța.

Reținând

că soluția din cererea principală este de respingere a acțiunii, pe cale de

consecință, instanța a respins cererea de intervenție formulată de N.V. și N.A.

Instanța

a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. împotriva acestei

hotărâri au declarat apei reclamanta S.C. C. S.A. și intervenienții D.A., N.V.

și N.A.,

Apelanta-reclamantă

S.C. C. S.A. a arătat că instanța de fond a reținut în mod eronat că societatea

nu a avut în patrimoniu imobilele pentru care a solicitat să se constate

dreptul de proprietate, în acest sens, a precizat că, prin Protocolul de

divizare a antecesoarei sale S.C. R. S.A., a operat un transfer patrimonial cu

titlu universal în ceea ce privește imobilele construcții și teren.

Mai mult

decât atât, instanța a reținut în mod eronat că antecesoarea sa trebuia să aibă

un titlu de proprietate (înscris) asupra imobilelor menționate, deoarece acest

titlu își găsește izvorul în lege, nefiind necesar ca aceasta să dețină un alt

înscris/titlu de proprietate.

Apelanta-reclamantă

a mai arătat că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea și

interpretarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 1 și 5 din H.G.

nr. 834/1991, a prevederilor art. 1 coroborate cu cele ale art. 19 - 30 din

Legea nr. 15/1990 și cele ale art. 238 și urm. din Legea nr. 31/1990 și art.

645 C. civ.

Dispozițiile

H.G. nr. 834/1991 sunt subsecvente celor ale Legii nr. 15/1990, fiind emise în

aplicarea acesteia din urmă, cu scopul de a se reglementa modalitatea de

determinare a patrimoniului unei societăți comerciale cu capital de stat, fără

ca prin aceasta să se constituie sau să se stingă drepturi patrimoniale.

În speță,

instanța de fond, în mod eronat, a considerat că societatea avea deschisă calea

prevăzută de H.G. nr. 834/1991, deoarece acest act normativ reglementează o

procedură administrativă și nu una judiciară, izvorul dreptului său de

proprietate constituindu-l legea.

Apelantul-intervenient

D.A. a solicitat admiterea cererii sale de intervenție și, totodată, scutirea de

la plata taxei de timbru, menționând că nu dispune de resurse financiare pentru

a o achita.

Apelanții-intervenienți

N.V. și N.A. au arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală în ceea ce

privește neacordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa judiciară de

timbru, timbru judiciar și onorariu reprezentare, în condițiile în care, prin

cererea de intervenție, au solicitat în mod expres obligarea reclamantei S.C.

C. S.A. la plata acestora, ca urmare a soluției de respingere a cererii principale.

Prin

Decizia nr. 200 din 12 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a

civilă, a respins, ca nefondate, apelurile reclamantei și intervenienților N.

și a anulat, ca netimbrat, apelul intervenientului D.A.

Referitor

la apelul reclamantei, instanța a reținut că, din înscrisurile depuse la

dosarul cauzei, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor emis în anul 1999 pe numele și pe seama S.C. R. S.A. Reșița

și adresele A. București rezultă că aceasta este o societate comercială cu

capital integral privat, nici ea și nici antecesoarea sa, S.C. R. S.A., neavând

în patrimoniu terenurile în litigiu. Cum societățile menționate nu au avut

vreun drept de folosință sau administrare, reclamanta nu poate să dobândească

un drept de proprietate, potrivit reglementărilor legale în vigoare pe care le

invocă.

De

asemenea, așa cum instanța de fond a reținut, dreptul de proprietate al

antecesoarei reclamantei nu a fost dovedit, câtă vreme din proiectul de

divizare a rezultat că antecesoarea reclamantei S.C. R. S.A. Reșița avea

terenuri numai la bazele de producție Bocșa, Reșița, Oravița și Glimboca.

Instanța

de apel a mai reținut că reclamanta nu a produs alte probe din care să rezulte

modul de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra

întregii suprafețe de 8000 mp pentru care a introdus acțiunea.

A fost

confirmată aprecierea tribunalului în sensul că H.G. nr. 834/1991 nu constituie

un act normativ de dobândire a proprietății pentru societățile comerciale

vizate, ci un act normativ care are menirea de a determina modalitatea de

identificare, de stabilire a întinderii dreptului de proprietate al

societăților comerciale în cauza asupra terenurilor aflate în patrimoniul

acestora. În acest sens, art. 1 din nr. H.G. nr. 834/1991 face referire la

"determinarea" terenurilor, precizând că "terenurile aflate în

patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării

acestora, se determină de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc

atribuțiile ministerului de resort".

Așadar, o

condiție esențială pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor în litigiu, este ca societatea să fi avut în

patrimoniul său terenuri, întrucât existența terenului în patrimoniu!

reclamantei ar avea semnificația deținerii unui drept real asupra acestuia.

Reclamanta

apelanta S.C. C. S.A. nu a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 15/1990 și ale

H.G. nr. 834/1991, care au caracter special față de dispozițiile dreptului

comun.

Așa cum

în mod corect a apreciat și instanța de fond, procedura prevăzută de H.G. nr.

834/1991 presupunea o procedură administrativă și nu una direct

jurisdicțională.

Din

probele administrate în cauză a rezultat că reclamanta apelantă nu a dobândit

în procedura administrativă prevăzută de H.G. nr. 834/1991 atestarea dreptului

de proprietate asupra terenurilor din Băile Herculane, dovadă că nu i s-a

eliberat certificatul de atestare de către Consiliul Județean Caraș-Severin.

Argumentele reclamantei care s-au circumscris ideii că ar fi dobândit dreptul

de proprietate prin efectul legii, au fost apreciate ca nereale.

Referitor

la apelul intervenienților N.V. și N.A., instanța a reținut că, în mod corect,

tribunalul nu a acordat cheltuielile de judecată, întrucât cererea de

intervenție a fost respinsă pe fond, iar cei doi intervenienți nu au atacat-o.

Totodată,

cheltuielile cererii de intervenție nu au fost provocate de reclamanta S.C. C.

SA, intervenienții N.V. și N.A. intervenind de bună voie în proces printr-o

cerere de intervenție în interes propriu formulată în baza art. 49 C. proc.

civ.

Referitor

la apelul intervenientului D.A. instanța de apel a reținut că, pentru termenul

de judecată din 19 iunie 2013, intervenientul a fost citat cu mențiunea

timbrării apelului și, totodată, a depune dovada timbrării.

Prin

Încheierea de ședință din 26 iunie 2013 s-a respins cererea de ajutor public

judiciar formulată de acesta privind scutirea de la plata taxei judiciare de

timbru în sumă de 2450 RON, datorată în primă instanță și de la plata taxei

judiciare de timbru în sumă de 4 RON și 0,15 RON timbru judiciar datorată în

apel.

Totodată,

la data de 17 iulie 2013, intervenientul apelant D.A. a depus prin registratura

instanței o cerere, prin care a arătat că înțelege să-și retragă cererea de

apel.

Cum

potrivit legii, apelul trebuia timbrat cu 4 RON taxă judiciară de timbru și 0,3

RON timbru judiciar, iar apelantul intervenient nu s-a conformat obligației

legale ce-i revenea, apelul acestuia a fost anulat ca netimbrat, soluționarea

excepției de netimbrare fiind prioritară soluționării cererii de retragere a

apelului.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile ari. 304 pct. 9

C. proc. civ.., reclamanta S.C. C. S.A., precum și intervenienții N.V. și N.A.

În temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 din același cod.

Recurenții-intervenienți

N.V. și N.A. au arătat că hotărârea recurată este nelegală sub aspectul

neacordării cheltuielilor de judecată, în condițiile în care cererea de chemare

în judecată a reclamantei a fost respinsă. Contrar celor reținute de tribunal,

prin cererea de intervenție în interes propriu au fost solicitate aceste

cheltuieli, constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru, a timbrului

judiciar, transport și onorariu de avocat, pentru care au fost depuse acte

justificative.

Arată că

instanța de fond a respins corect cererea de chemare în judecată însă a

respins, în mod nelegal, cererea de intervenție în interes propriu deși inițial

fusese admisă în principiu. Consideră că, față de această soluție, erau

îndreptățiți la acordarea cheltuielilor de judecată însă instanța de apel a

aplicat greșit dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă

S.C. C. S.A. a formulat următoarele critici:

1.

Instanța de apel nu a manifestat rol activ în sensul art. 129 alin. (4) și (5)

C. proc. civ., respectiv nu a stăruit prin toate mijloacele legale în aflarea

adevărului, în sensul că nu a clarificat situația de fapt cu privire la

existența în patrimoniul antecesoarei reclamantei și a reclamantei a imobilului

în litigiu, inclusiv prin efectuarea unei expertize contabile.

Sub acest

aspect, recurenta-reclamantă arată că proba dreptului de proprietate nu se

raportează doar la certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis pe

numele S.C. R. S.A. (antecesoarea sa), unde terenurile în litigiu nu se

regăsesc, impunându-se completarea probatoriului cu înscrisuri și expertiză

contabilă care să determine existența în patrimoniul antecesoarei a imobilelor

în litigiu.

2.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1 și 5 din

H.G. nr. 834/1991 atunci când a apreciat că o procedură specială de atestare a

dreptului de proprietate înlătură, prin ea însăși, posibilitatea constatării

dreptului de proprietate pe calea dreptului comun.

Recurenta-reclamantă

a invocat ca izvor al dreptului de proprietate art. 20 din Legea nr. 15/1990,

nu, cum greșit a reținut instanța de apel, H.G. nr. 834/1991, ale cărei

dispoziții sunt subsecvente Legii nr. 15/1990.

Art. 1 și

5 din H.G. nr. 834/1991 instituie o procedură administrativă de

determinare/identificare a terenurilor aparținând societăților cu capital de

stat și o procedură administrativă de emitere a titlului constatator al

dreptului de proprietate, cu efect declarativ, și nu constitutiv de drept.

Demersurile

administrative reglementate de H.G. nr. 834/1991 pot fi dublate de promovarea

unei acțiuni injustiție al cărei obiect să fie constatarea, determinarea și

întinderea dreptului de proprietate, fără ca procedura judiciară să fie

condiționată de finalizarea celei administrative. Certificatul de atestare a

dreptului de proprietate este un înscris doveditor ai dreptului de proprietate,

izvorul acestui drept fiind legea. Reclamanta poate promova o acțiune în

constatarea dreptului de proprietate, urmărind procurarea unui înscris

doveditor al dreptului său de o valoare juridică superioară, cum este hotărârea

judecătorească. Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a apreciat că, în

lipsa demarării sau finalizării procedurii administrative de obținere a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate, reclamanta nu a dobândii

acest drept și ar fi lipsită de orice altă posibilitate de a obține un înscris

doveditor al dreptului său de proprietate.

3.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1 și 20 din

Legea nr. 15/1990, respectiv sintagma "terenuri aflate în patrimoniul

societății", atunci când a apreciat că o condiție esențială pentru

emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor în litigiu este ca, în prealabil, societatea să fi avut în

patrimoniul său terenuri, care în fapt nu ar fi existat în patrimoniul

reclamantei. Acesta este sensul reorganizării unităților economice de stat din

instituții care aveau în patrimoniu bunuri care, din punct de vedere juridic nu

le aparțineau, ci făceau parte din proprietatea socialistă de stat, în

societăți comerciale și regii autonome, proprietare ale bunurilor menționate în

patrimoniul lor. Recurenta-reclamantă susține că la data intrării în vigoare a

Legii nr. 15/1990, cât și în prezent, terenul în litigiu a fost afectat

desfășurării activității economice a S.C. R. S.A., respectiv, S.C. C. S.A.,

astfel încât se încadrează în dispozițiile Legii nr. 15/1990.

Greșit

s-a reținut că reclamanta nu a tăcut dovada deținerii în proprietate a

terenurilor față de care solicită constatarea dreptului de proprietate,

întrucât, indiferent de dreptul pe care societatea cu capital de stat, autoare

a reclamantei, l-a avut asupra terenurilor (folosință, proprietate, etc.), în

sensul dispozițiilor Legii nr. 15/1990 acesta este asimilat proprietății ca

efect al legii.

Susține

recurenta că antecesoarea sa a avut un drept de proprietate asupra

construcțiilor și un drept de folosință/administrare asupra terenurilor, drept

care, prin efectul legii, s-a constituit într-un drept real de proprietate,

transmis recurentei-reclamante la momentul divizării.

În speță,

finalitatea cererii pendinte este constatarea acestui drept de proprietate.

4.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 645 C. civ.

atunci când a apreciat că reclamanta nu a dobândit, prin efectul legii, dreptul

de proprietate asupra terenurilor în litigiu.

Reiterează

recurenta susținerea că, în cauză, a operat un transfer al patrimoniului

societății divizate către societatea nou constituită, respectiv o transmitere a

dreptului de proprietate, prin efectul legii, de la Statul Român la reclamanta

S.C. C. S.A. (în calitate de succesoare în drepturi și obligații a S.C. R.

S.A.), iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu reprezintă un

mod originar de dobândire a proprietății, ci este doar un act ce determină

modalitatea de identificare și stabilire a dreptului de proprietate asupra

terenului ce apare ca făcând parte din patrimoniul unei societăți comerciale.

Intimații

recurenți N.V. și N.A., precum și intimații-pârâți Orașul Băile Herculane,

Primarul orașului Băile Herculane, Consiliul Local Băile Herculane, prin primar

și intimatul-intervenient D.A. au formulat întâmpinări prin care au solicitat

respingerea recursului reclamantei ca nefondat.

Analizând

decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

Criticile

formulate în. recursul declarat de intervenienții N.V. și N.A. sunt nefondate.

Astfel,

se constată că instanța de fond a respins cererea de intervenție, raportat la

soluția de respingere a cererii principale, totodată, luând act că nu s-au

solicitat cheltuieli de judecată.

Instanța

de apel a respins, la rândul său, apelul intervenienților cu motivarea că, față

de soluția de respingere a cererii de intervenție, pe care nu au atacat-o,

aceștia nu sunt îndreptățiți la acordarea cheltuielilor de judecată.

Recurenții

intervenienți critică această hotărâre, susținând că în mod greșit s-ar fi

apreciat că nu au solicitat cheltuielile de judecată și că art. 274 alin. (1)

C. proc. civ. le este pe deplin aplicabil.

Este

corectă judecata instanței de apel, în condițiile în care constatarea

tribunalului privind nesolicitarea cheltuielilor de judecată a vizat părțile

care s-ar fi putut prevala de dispozițiile art. 274 C. proc civ., aceasta

nefiind și situația intervenienți lor, cărora li s-a respins cererea dedusă

judecății. Prin urmare nu poate fi reținută o contradicție în motivare, cum tind

a susține recurenții, care au invocat ca motiv de recurs și dispozițiile art.

304 pct. 7 C. proc. civ.

Nu pot fi

reținute ca incidente nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

întrucât, în apel, instanța a dezlegat corect problema de drept, constatând, pe

de o parte, că intervenienții nu au declarat apel împotriva soluției de

respingere a cererii lor, iar pe de altă parte, verificând culpa procesuală a

părților, a apreciat că aceștia au intervenit de bunăvoie în proces,

cheltuielile cererii nefiind provocate de conduita procesuală a reclamantei.

Instanța

de apel a interpretat corect noțiunea de parte căzută în pretenții, precum și

caracterul accesoriu al cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată,

raportat la modul de soluționare a celei principale. În condițiile respingerii

cererii de intervenție, nefiind recunoscut dreptul pretins de intervenienți în

contradictoriu cu vreunul dintre participanții la procesul în care s-a dorit

intervenția, chiar dacă și acțiunea principală a fost respinsă, niciunul dintre

subiecții procesuali ai raportului juridic dedus judecății nu poate fi obligat

la plata cheltuielilor ocazionate de această cerere, întrucât nu a inițiat o

procedură judiciară împotriva intervenienților.

În ceea

ce privește recursul reclamantei, acesta este, de asemenea, nefondat.

Se

reproșează instanței de apel faptul că nu a dat dovadă de rol activ în a

clarifica, în condițiile în care nu a fost parcursă procedura administrativă

reglementată de H.G. nr. 834/1991, dacă terenul se alia în patrimoniul S.C. R.

S.A., antecesoarea reclamantei, dispunând efectuarea unei expertize contabile.

Înalta

Curte nu va analiza această critică, constatând că a fost formulată, omisso

medio, pentru prima dată în faza procesuală a recursului.

Astfel,

în fața instanței de fond, deși inițial prin nota de probatorii s-a solicitat

și efectuarea unei expertize contabile, la termenul de încuviințare a

probatoriului, din 25 august 2010, reclamanta a apreciat că expertiza nu este

necesară, față de obiectul acțiunii.

Ulterior,

în apel, reclamanta nu a formulat critici referitoare la neadministrarea

acestei probe și nici nu a solicitat suplimentarea probatoriului, aspecte

asupra cărora instanța de apel să se fi pronunțat printr-o dispoziție ce putea

fi supusă controlului jurisdicțional al instanței de recurs.

2.

Recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit

prevederile art. 1 și 5 din H.G. nr. 834/1991 atunci când ar fi apreciat că o

procedura specială de atestare a dreptului de proprietate înlătură, prin ea

însăși, posibilitatea constatării dreptului de proprietate pe calea dreptului

comun și că în lipsa demarării sau finalizării procedurii administrative de

obținere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, reclamanta ar

fi lipsită de orice altă posibilitate de a obține un înscris doveditor al

dreptului său de proprietate.

Înalta

Curte constată că recurenta a dat o interpretare greșită considerentelor

deciziei atacate, având în vedere că instanța de apel a analizat condițiile de

eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, căruia i-a

recunoscut un efect declarativ, iar nu constitutiv de drepturi, însă a reținut

că aceste condiții nu sunt îndeplinite în cauză. În același timp, instanța de

apel a apreciat că reclamanta nu a produs alte probe din care să rezulte modul

de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real, înlăturând, în

consecință, ca nereale, aserțiunile referitoare la transmiterea dreptului de

proprietate prin efectul legii.

Prin

urmare, instanța de apel nu a negat reclamantei calea jurisdicțională a

dreptului comun pentru a obține o hotărâre de constatare a dreptului de

proprietate, ci a reținut doar lipsa unor dovezi în ceea ce privește temeinicia

cererii.

critică a recurentei vizează greșita interpretare a dispozițiilor art. 1 și 20

din Legea nr. 15/1990.

Astfel,

recurenta reclamantă a susținut, fără temei, că este succesoarea unei persoane

juridice care a deținut în patrimoniu, prin efectul legii, un drept de

proprietate asupra terenului pe care se află edificate construcțiile

proprietatea acesteia și că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile

legale incidente atunci când nu a recunoscut efectul constitutiv al dreptului

de proprietate al Legii nr. 15/1990, cu privire la bunurile din patrimoniul

unei regii autonome sau societăți comerciale care devin proprietatea acesteia.

Este

adevărat că legea reprezintă un izvor al dreptului de proprietate pentru

bunurile care se aflau în patrimoniul societății la data apariției Legii nr.

15/1990. H.G. nr. 834/1991 stabilește o procedură specială de recunoaștere a

acestui drept, prin emiterea unui certificat de atestare, supus regimului de

publicitate imobiliară, certificat ce, ad probationem, face dovada dreptului de

proprietate.

Antecesoarea

reclamantei nu a putut utiliza acest mecanism administrativ, după cum nici

reclamanta nu poate obține, în procedura jurisdicțională pendinte,

recunoașterea unui drept de proprietate, prin efectul legii, întrucât condiția

esențială pentru validarea acestei pretenții era ca, la momentul apariției

Legii nr. 15/1990, terenul în litigiu să se fi aflat în patrimoniul S.C. R.

S.A.

Noțiunea

de patrimoniu are o conotație economică, atunci când vizează capitalul unei

societăți, respectiv bunurile materiale, corporale aflate la dispoziția

acesteia, însă din punct de vedere juridic, se referă la drepturile și

obligațiile patrimoniale pe care titularul patrimoniului le are în legătură cu

aceste bunuri.

Accepțiunea

juridică a acestei noțiuni este avută în vedere de dispozițiile art.20 alin.

(2) din Legea nr. 15/1990, potrivit cărora, bunurile din patrimoniul

societăților devin proprietatea acestora.

Această

soluție legislativă a fost adoptată în considerarea faptului că, anterior

anului 1990, bunurile aflate în patrimoniul întreprinderilor socialiste, care

au ființat până în 1990, nu erau proprietatea acestora, ci a Statului, care,

prin decizie administrativă, încredința acestor organizații economice, în

scopul exploatării, un drept real de folosință sau de administrare asupra

bunului.

Prin

Legea nr. 15/1990, fostele întreprinderi și organizații economice socialiste

s-au transformat în regii autonome și societăți comerciale, patrimoniul

societăților astfel constituite a fost evidențiat în actul de înființare, fiind

inventariat, în vederea evaluării capitalului social, la momentul emiterii de

acțiuni la valoarea corespunzătoare patrimoniului.

Transferul

patrimonial dintre fosta întreprindere și societatea comercială nou înființată

a fost reglementat de art. 18 lit. c) din Legea nr. 15/1990, prin

"preluarea activului și pasivului unității economice de stat care se

constituie în societate comercială," Această dispoziție se coroborează cu

art. 20 alin. (2) din aceeași lege, care statuează asupra titlului cu care

bunul a fost preluat "bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt

proprietatea acestuia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu."

Din acest

punct de vedere, în speță, în lipsa oricărei decizii administrative emisă în

sistemul juridic anterior anului 1990, în mod corect instanțele de fond au

apreciat că antecesoarea recurentei nu a avut în patrimoniu un astfel de drept

real asupra terenului, transformat, prin efectul legii, într-un drept de

proprietate pe care să îl poată transmite reclamantei odată cu patrimoniul

societății la momentul privatizării, acest teren rămânând în proprietatea

stalului.

Legea

specială nu recunoaște unei simple posesii a bunului, efectul constitutiv al

unui drept de proprietate.

Prin

urmare, numai în situația în care societatea deținea un drept de administrare

asupra bunurilor, ar fi operat în favoarea ei dispoziția legală în baza căreia

dobândește un drept de proprietate asupra bunurilor respective.

Cum, în

cauza dedusă judecății, în niciun moment nu s-a putut afirma existența unui

drept de tipul celor menționate anterior, iar antecesoarea reclamantei nu s-a

prevalat pe perioada existenței ei de o astfel de situație juridică și nu a

înscris în evidențe, la constituire sau la momentul inventarierii

patrimoniului, acest teren, reclamanta nu poate pretinde un drept asupra

terenului.

Se mai

susține în cadrul acestei critici că sintagma "bunuri aflate în

patrimoniul societății, a fost interpretată restrictiv, numai în ceea ce

privește existența unui drept de proprietate, însă, în realitate se referă la

orice fel de titlu, inclusiv de folosință sau de administrare, singura condiție

fiind ca bunul să fie afectat desfășurării activității economice a societății,

acesta constituindu-se prin efectul legii într-un drept real de proprietate.

aceste condiții s-a solicitat de către recurentă aplicarea dispozițiilor art.

645 C. civ. care indică legea ca izvor ai dreptului de proprietate, pentru a se

constata că a operat un transfer al acestui drept de la Statul Român la

reclamantă, prin antecesoarea sa.

Nu poate

fi validat un astfel de raționament al recurentei, întrucât, astfel cum s-a

menționat anterior, analiza instanței de apel a evidențiat lipsa oricărui drept

asupra imobilului, în patrimoniul antecesoarei reclamantei, la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990.

Această

concluzie se impune a fi reținută luând în considerare și faptul că prin

Sentințele civile nr. 631 din 27 martie 2008, 632 din 27 martie 2008 și 1152

din 21 mai 2008 ale judecătoriei Caransebeș, au fost respinse cererile

reclamantei de constatare a unui drept de folosință sau de administrare, astfel

cum era reglementat în regimul juridic anterior ai proprietății socialiste,

pentru suprafețele ce alcătuiesc terenul obiect al litigiului.

Prin

urmare statul și-a conservat dreptul de proprietate asupra terenului, aflat în

patrimoniul unității administrativ teritoriale, dispunând, prin autoritățile

publice competente, reconstituirea dreptului de proprietare, respectiv

concesionarea în favoarea unor terțe persoane.

Față de aceste

împrejurări, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. C. S.A. și de

intervenienții N.V., N.A. împotriva Deciziei nr. 200 din 12 noiembrie 2013 a

Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2014.

Procesat

de GGC - AM