ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2198/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 4006/115/2009, reclamanta S.C. C. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 492 C. civ., în contradictoriu cu pârâții S.C. S. S.R.L. Băile Herculane, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Orașul Băile Herculane prin primar, Primarul orașului Băile Herculane și Consiliul Local Băile Herculane să se constate dreptul de superficie al acesteia asupra imobilului situat în Băile Herculane str. Abatorului, nr. 9 A, județul Caraș-Severin, compus din teren și bunurile imobile constând din: stație beton, stație sortare agregate, silozuri metal - 3 imobile, clădire din BCA cu destinația de magazie de materiale, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii se arată că reclamanta a fost înființată prin divizarea S.C. R. S.A. Cu această ocazie, a preluat o parte din patrimoniul societății, inclusiv active, imobile - construcții și mijloace fixe, evidențiate în contabilitatea societății reclamante, ce au fost declarate fiscal la Direcția de impozite și taxe locale din cadrul Primăriei Băile Herculane, reclamanta achitând anual impozitele aferente acestora. Odată cu dreptul de proprietate asupra imobilelor menționate, reclamanta S.C. C. a susținut că a dobândit și un drept de folosință asupra terenului aferent acestor imobile. Prin precizarea ia cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se constate transmis prin efectul legii, de la Statul Român la reclamanta S.C.

C. S.A. - succesoare în drepturi și obligații a S.C. R. S.A., dreptul de proprietate asupra imobilului - teren, în suprafață totală de cca. 8000 mp, situat în incintele societății reclamante din Băile Herculane, str. Castanilor nr. 9 (sediul administrativ), str. Abatorului nr. 9A (stație betoane și mortare, stație sortare) și str. Trandafirilor (poligon de prefabricate); cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii precizătoare, reclamanta a arătat că S.C. R. S.A., societate comercială cu capital de stat, a fost înființată prin Decizia Prefecturii Caraș-Severin nr. 45 din 18 februarie 1991, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 15/1990, potrivit căruia, unitățile economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia își desfășoară activitatea, se organizează și funcționează, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi, sub formă de regii autonome sau societăți comerciale.

Potrivit art. 20 alin. (2) din același act normativ, bunurile din patrimoniu societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Ca efect al divizării S.C. R. S.A., a operat un transfer al patrimoniului societății divizate către societatea nou constituită S.C. C. S.A., conform art. 238 alin. (2) și 21 din Legea nr. 31/1990. Ulterior, la data de 26 august 2002 a fost încheiat Contractul de vânzare-cumpărare acțiuni înregistrat sub nr. TM/26 din 26 august 2002, între vânătoarea APAPS și cumpărătoarea C.M. având ca obiect acțiunile S.C. C. S.A. Sunt relevante asupra existenței dreptului de proprietate în patrimoniul societății reclamante și dispozițiile art. 19 din Legea nr. 15/1990, condițiile de realizare a inventarierii bunurilor fiind stabilite prin H.G.

nr. 834/1991. Susține că izvorul dreptului său de proprietate este legea, în condițiile art. 645 din C. civ., potrivit căruia proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune. în cauză a operat o transmitere prin efectul legii, de la Statul Român la reclamanta S.C. C. S.A. - succesoare în drepturi și obligații a S.C. R. S.A., a dreptului de proprietate asupra imobilului descris în acțiune. În cauză au formulat întâmpinări pârâta S.C. S. Company S.R.L., care a invocat lipsa calității sale procesuale, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii; pârâții Orașul Băile Herculane, Consiliul Local al orașului Băile Herculane și Primarul orașului Băile Herculane, care au invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea litigiului dedus judecății și au solicitat respingerea, ca nefondată, a acțiunii; pârâta S.C.

R. S.A., care a solicitat respingerea acțiunii. La data de 21 august 2012 D.A., N.V. și N.A. au formulat cerere de intervenție în interes propriu în temeiul dispozițiilor art. 49 și următoarele C. proc. civ., arătând că au fost și sunt proprietarii terenului în suprafața de 1.439 mp, situat în orașul Băile Herculane, str. Castanilor nr. 7B, intabulat în C.F. nr. 30383 Băile Herculane, solicitând, în consecință, respingerea acțiunii prin care reclamanta a solicitat să se constate existența unui drept de proprietate și folosință în favoarea acesteia asupra terenului respectiv. În motivarea cererii de intervenție s-a arătat că, în baza dispoziției nr. 221 din 19 februarie 2008 emisa de Primăria orașului Băile Herculane, s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 1.439 mp, către persoanele îndreptățite D.A.

și B.G., în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. Menționează că terenul în suprafață de 1.439 mp făcea parte din terenul de 3.693 mp situat în Băile Herculane, Str. Castanilor nr. 9, înscris în CF nr. 30304, proprietate de stat, motiv pentru care s-a procedat la diminuarea acestei suprafețe cu 1.439 mp, ca urmare a dezlipirii și înființării cărții funciare nr. 30383 Băile Herculane, fiind notat ca proprietatea numiților D.A. și B.G., situație în care statul român a rămas cu terenul în suprafața de 2.254 mp. Intervenienții au precizat că dispoziția nr. 221 din 19 februarie 2008 a avut la bază Sentințele civile nr. 2963 din 23 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin și nr. 820/2010 din 17 martie 2010 pronunțată de Judecătoria Caransebeș, definitive și irevocabile.

Au mai arătat intervenienții că, în baza actelor sus-menționate, Primăria orașului Băile Herculane le-a predat terenul, prin Protocolul de predare-preluare nr. 5347 din 17 martie 2010, după ce, în prealabil, acest teren a primit nr. conscripțional, Str. Castanilor nr. 7B în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2777 din 28 decembrie 2010 au Înstrăinat suprafața de 1.439 mp, către cumpărătorii N.V. și N.A., dreptul de proprietate fiind notat în favoarea acestora în CF nr. 30383 Băile Herculane. Menționează că fosta întreprindere de stat H.C.M. Caraș-Severin, care a fost transformată în S.C. R. SA, nu a deținut în administrare terenuri în orașul Băile Herculane, motiv pentru care S.C.

C. Băile Herculane S.A., societate comercială cu capital integral privat nu poate pretinde un drept de folosința și proprietate asupra terenurilor. În acest sens, în baza Sentinței civile nr. 1152 din 21 mai 2008 pronunțată de Judecătoria Caransebeș în dosarul nr. 4747/2008/2005, rămasă definitivă și irevocabilă în baza Deciziei civile nr. 185 din 25 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a fost respinsă acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâta Primăria Băile Herculane, având ca obiect constatarea existenței unui drept de administrare asupra terenului în suprafața de 4.758 mp situat în Băile Herculane, Str. Castanilor nr. 9, jud. Caraș-Severin, conform dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1991. Menționează adresa AVAS nr. VP1/9943 din 04 noiembrie 2005 conform căreia S.C. R. S.A. nu deține terenuri în Băile Herculane și S.C. C. S.A., cu sediul în Str. Castanilor nr. 9, Băile Herculane, Jud. Caraș-Severin a rezultat în urma divizării S.C. R. SA și a fost privatizată integral în anul 2002. Prin Sentința nr. 54 din 15 ianuarie 2013 Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea reclamantei; a anulat, ca netimbrată, cererea de intervenție formulată de D.A.; a respins cererea de intervenție formulată de N.V. și N.A. Referitor la excepția necompetenței materiale, respinsă ca neîntemeiată, s-a reținut că natura juridică a acțiunii formulate este comercială având în vedere atât calitatea de comerciant a reclamantei, cât și faptul că raportul juridic dedus judecății privește imobile reprezentând fondul de comerț, al S.C.

C. S.A. Față de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., instanța a apreciat că tribunalului îi aparține competența materială de soluționare a cauzei. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, care, de asemenea, a fost respinsă, s-a constatat că obiectul cererii, astfel cum a fost precizat, este o revendicare imobiliară de drept comun, în care posesorul neproprietar se îndreaptă împotriva proprietarului neposesor. Pe fondul cauzei, s-a reținut că antecesoarea reclamantei, S.C. R. SA, societate comercială cu capital de stat, a fost înființată prin Decizia Prefecturii Caraș-Severin nr. 45 din 18 februarie 1991, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 15/1990.

Reclamanta S.C. C. S.A. a fost înființată prin divizarea S.C. R. S.A. Cu această ocazie, S.C. C. S.A. a preluat o parte din patrimoniul S.C. R. S.A., inclusiv active, imobile - construcții și mijloace fixe. Reclamanta a revendicat trei imobile - teren, în suprafață totală de cca. 8000 mp, situate în incintele societății reclamante din Băile Herculane, str. Castanilor nr. 9 (sediul administrativ), str. Abatorului nr. 9A (stație betoane și mortare, stație sortare) și str. Trandafirilor (poligon de prefabricate), apreciind că trebuie să se constate transmis prin efectul legii, de la Statul Român la aceasta, ca succesoare în drepturi și obligații a S.C. R. S.A., dreptul de proprietate asupra terenurilor menționate.

Din expertiza topografică de specialitate a rezultat, însă, că în ceea ce privește imobilul situat în Băile Herculane, str. Castanilor nr. 9 aceasta incintă este compusă din: clădire sediu administrativ cu o suprafață construită de 203 mp; șopron cu o suprafață construită de 29 mp; atelier cu o suprafață construită de 48 mp; magazie cu o suprafață construită de 215 mp; rampă cu o suprafață construită de 22 m; depozit cu o suprafață construită de 81 mp; magazie cu o suprafață construită de 201 mp; cabină poartă cu o suprafață construită de 4 mp. În afara acestor construcții, mai sunt amenajate platforme betonate cu o suprafață totală de 2071 mp, restul suprafeței de teren, respectiv 1011 mp, având destinația de zonă verde.

S-a constatat că reclamanta ocupă, în fapt, suprafața de 543 mp și suprafața de 488 mp. S-a arătat că parcela cu nr. top 615/1/1/2/A;615/2/2/2/2/A, înscrisă în CF 30714 Pecinișca a făcut obiectul contractului de concesiune nr. 500/2007 încheiat la data de 10 august 2007 între Primăria Orașului Băile Herculane și S.C. S.C. S.R.L., iar parcela cu nr. top 615/1/1/1;615/2/2/2/2/1, înscrisă în CF 30185 Pecinișca a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 1068/2005 încheiat la data de 16 martie 2005 între Primăria orașului Băile Herculane și S.C. S.C. S.R.L.

S-a menționat că în ceea ce privește imobilul situat în Băile Herculane, str. Trandafirilor nr. 2 reclamanta ocupă suprafața măsurată de 1317 mp, compusă din bloc locuințe de serviciu, în regim de înălțime P+4E, în suprafață construită de 589 mp; clădire birouri, în regim de înălțime P+1E, în suprafață construită de 123 mp; garaj în suprafața construită de 23 mp; spațiu acces birouri în suprafață de 204 mp, trotuar protecție și alee acces în suprafață de 374 mp; respectiv incinta 2, în suprafață măsurată de 1390 mp, compusă din următoarele; atelier producție, în suprafață construită de 98 mp; atelier mecanic, în suprafață construită de 85 mp: spațiu depozitare în suprafață de 261 mp; spațiu acces ateliere în suprafață de 65 mp; platformă tehnologică în suprafață de 881 mp.

S-a arătat că, în ceea ce privește imobilul situat în Băile Herculane str. Abatorului nr. 9A, (stație betoane și mortare, stație sortare), suprafața de 1285 mp delimitează terenul aferent parcelei cu nr. top 17/2/4, iar potrivit H.C.L. Băile Herculane nr. 48 din 31 mai 2010, această parcelă de teren a fost concesionată de către S.C. S.C. S.R.L., în vederea extinderii construcției. Din studiul evidențelor de carte funciară, expertul a concluzionat că imobilul înscris în CF 3403 Pecinișca este proprietatea comunei Pecinișca, fiind concesionat pe o perioada de 49 ani în favoarea S.C. S.C. S.R.L., în timp ce imobilul înscris în CF 30187 Pecinișca este proprietatea acestei pârâte. S-a constatat că aceasta este starea de fapt rezultată din expertiza de specialitate care a făcut identificarea exactă a imobilelor revendicate.

în ceea ce privește natura juridică a cererii reclamantei, tribunalul a reținut ca H.G. nr. 834/1991 permite societăților comerciale cu capital de stat, la data înființării acestora, să devină proprietare ale terenurilor "necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate", prin eliberarea, de către autoritățile competente, a unor certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, conform art. 5 din H.G. nr. 834/1991. Așa cum rezultă din interpretarea art. 1 din același act normativ, societatea comercială care solicită eliberarea certificatului respectiv trebuie să aibă în patrimoniu terenul care urmează a fi menționat în acel certificat. În acest sens, tribunalul a reținut că H.G.

nr. 834/1991 nu constituie un act normativ de dobândire a proprietății pentru societățile comerciale vizate, ci un act normativ care are menirea de a determina modalitatea de identificare și de stabilire a întinderii dreptului de proprietate al societăților comerciale în cauză asupra terenurilor aflate în patrimoniul acestora. Tribunalul a constatat că dreptul de proprietate al antecesoarei reclamantei nu a fost dovedit, câtă vreme, din proiectul de divizare, a rezultat că S.C. R. S.A. avea terenuri numai la bazele de producție Bocșa, Reșița, Gravita și Glimboca. Reclamanta nu a produs alte probe din care să rezulte modul de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra întregii suprafețe de 8000 mp, pentru care a formulat cererea de chemare în judecată.

S-a apreciat că nu poate fi admis argumentul reclamantei cum că dreptul de proprietate s-ar fi transmis, prin efectul legii, de la antecesoare în reclamantă, deoarece nu exista la dosar nicio dovadă că, pe aceste imobile, antecesoarea reclamantei ar 11 avut vreun drept de proprietate, în condițiile în care nimeni nu poale transmite mai mult decât are. Din extrasele de carte funciară aflate la dosar nu rezultă vreun drept de proprietate, altui decât cele consemnate în expertiza topografică. S-a considerat că. dacă reclamanta ar fi dovedit dreptul său de proprietate, H.G. nr. 834/1991 presupunea o procedură administrativă și nu una direct jurisdicțională. Toate celelalte argumente ale reclamantei se circumscriu, în fapt, ideii că ar fi dobândit dreptul de proprietate prin efectul legii, argumente nereale și nefondate.

S-a reținut ca reclamanta a mai încercat să obțină dreptul de proprietate asupra celor trei imobile prin cereri separate făcute în cadrul altor dosare și care priveau și/sau alte părți, și de fiecare dată cererile i-au fost respinse (Sentința nr. 1152 din 21 mai 2008, Sentința civilă nr. 631 din 27 martie 2008 și nr. 632 din 27 martie 2008). Referitor la cererile de intervenție, tribunalul, făcând aplicarea art. 20 din Legea nr. 146/1997 a anulat, ca netimbrată, cererea de intervenție formulată de D.A., care a arătat personal că nu va timbra cererea de intervenție, astfel cum a dispus instanța. Reținând că soluția din cererea principală este de respingere a acțiunii, pe cale de consecință, instanța a respins cererea de intervenție formulată de N.V.

și N.A. Instanța a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. împotriva acestei hotărâri au declarat apei reclamanta S.C. C. S.A. și intervenienții D.A., N.V. și N.A., Apelanta-reclamantă S.C. C. S.A. a arătat că instanța de fond a reținut în mod eronat că societatea nu a avut în patrimoniu imobilele pentru care a solicitat să se constate dreptul de proprietate, în acest sens, a precizat că, prin Protocolul de divizare a antecesoarei sale S.C. R. S.A., a operat un transfer patrimonial cu titlu universal în ceea ce privește imobilele construcții și teren. Mai mult decât atât, instanța a reținut în mod eronat că antecesoarea sa trebuia să aibă un titlu de proprietate (înscris) asupra imobilelor menționate, deoarece acest titlu își găsește izvorul în lege, nefiind necesar ca aceasta să dețină un alt înscris/titlu de proprietate.

Apelanta-reclamantă a mai arătat că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 1 și 5 din H.G. nr. 834/1991, a prevederilor art. 1 coroborate cu cele ale art. 19 - 30 din Legea nr. 15/1990 și cele ale art. 238 și urm. din Legea nr. 31/1990 și art. 645 C. civ. Dispozițiile H.G. nr. 834/1991 sunt subsecvente celor ale Legii nr. 15/1990, fiind emise în aplicarea acesteia din urmă, cu scopul de a se reglementa modalitatea de determinare a patrimoniului unei societăți comerciale cu capital de stat, fără ca prin aceasta să se constituie sau să se stingă drepturi patrimoniale. În speță, instanța de fond, în mod eronat, a considerat că societatea avea deschisă calea prevăzută de H.G.

nr. 834/1991, deoarece acest act normativ reglementează o procedură administrativă și nu una judiciară, izvorul dreptului său de proprietate constituindu-l legea. Apelantul-intervenient D.A. a solicitat admiterea cererii sale de intervenție și, totodată, scutirea de la plata taxei de timbru, menționând că nu dispune de resurse financiare pentru a o achita. Apelanții-intervenienți N.V. și N.A. au arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală în ceea ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu reprezentare, în condițiile în care, prin cererea de intervenție, au solicitat în mod expres obligarea reclamantei S.C. C. S.A.

la plata acestora, ca urmare a soluției de respingere a cererii principale. Prin Decizia nr. 200 din 12 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile reclamantei și intervenienților N. și a anulat, ca netimbrat, apelul intervenientului D.A. Referitor la apelul reclamantei, instanța a reținut că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis în anul 1999 pe numele și pe seama S.C. R. S.A. Reșița și adresele A. București rezultă că aceasta este o societate comercială cu capital integral privat, nici ea și nici antecesoarea sa, S.C. R. S.A., neavând în patrimoniu terenurile în litigiu.

Cum societățile menționate nu au avut vreun drept de folosință sau administrare, reclamanta nu poate să dobândească un drept de proprietate, potrivit reglementărilor legale în vigoare pe care le invocă. De asemenea, așa cum instanța de fond a reținut, dreptul de proprietate al antecesoarei reclamantei nu a fost dovedit, câtă vreme din proiectul de divizare a rezultat că antecesoarea reclamantei S.C. R. S.A. Reșița avea terenuri numai la bazele de producție Bocșa, Reșița, Oravița și Glimboca. Instanța de apel a mai reținut că reclamanta nu a produs alte probe din care să rezulte modul de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra întregii suprafețe de 8000 mp pentru care a introdus acțiunea.

A fost confirmată aprecierea tribunalului în sensul că H.G. nr. 834/1991 nu constituie un act normativ de dobândire a proprietății pentru societățile comerciale vizate, ci un act normativ care are menirea de a determina modalitatea de identificare, de stabilire a întinderii dreptului de proprietate al societăților comerciale în cauza asupra terenurilor aflate în patrimoniul acestora. În acest sens, art. 1 din nr. H.G. nr. 834/1991 face referire la "determinarea" terenurilor, precizând că "terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, se determină de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort". Așadar, o condiție esențială pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, este ca societatea să fi avut în patrimoniul său terenuri, întrucât existența terenului în patrimoniu!

reclamantei ar avea semnificația deținerii unui drept real asupra acestuia. Reclamanta apelanta S.C. C. S.A. nu a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991, care au caracter special față de dispozițiile dreptului comun. Așa cum în mod corect a apreciat și instanța de fond, procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991 presupunea o procedură administrativă și nu una direct jurisdicțională. Din probele administrate în cauză a rezultat că reclamanta apelantă nu a dobândit în procedura administrativă prevăzută de H.G. nr. 834/1991 atestarea dreptului de proprietate asupra terenurilor din Băile Herculane, dovadă că nu i s-a eliberat certificatul de atestare de către Consiliul Județean Caraș-Severin.

Argumentele reclamantei care s-au circumscris ideii că ar fi dobândit dreptul de proprietate prin efectul legii, au fost apreciate ca nereale. Referitor la apelul intervenienților N.V. și N.A., instanța a reținut că, în mod corect, tribunalul nu a acordat cheltuielile de judecată, întrucât cererea de intervenție a fost respinsă pe fond, iar cei doi intervenienți nu au atacat-o. Totodată, cheltuielile cererii de intervenție nu au fost provocate de reclamanta S.C. C. SA, intervenienții N.V. și N.A. intervenind de bună voie în proces printr-o cerere de intervenție în interes propriu formulată în baza art. 49 C. proc. civ. Referitor la apelul intervenientului D.A. instanța de apel a reținut că, pentru termenul de judecată din 19 iunie 2013, intervenientul a fost citat cu mențiunea timbrării apelului și, totodată, a depune dovada timbrării.

Prin Încheierea de ședință din 26 iunie 2013 s-a respins cererea de ajutor public judiciar formulată de acesta privind scutirea de la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 2450 RON, datorată în primă instanță și de la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 4 RON și 0,15 RON timbru judiciar datorată în apel. Totodată, la data de 17 iulie 2013, intervenientul apelant D.A. a depus prin registratura instanței o cerere, prin care a arătat că înțelege să-și retragă cererea de apel. Cum potrivit legii, apelul trebuia timbrat cu 4 RON taxă judiciară de timbru și 0,3 RON timbru judiciar, iar apelantul intervenient nu s-a conformat obligației legale ce-i revenea, apelul acestuia a fost anulat ca netimbrat, soluționarea excepției de netimbrare fiind prioritară soluționării cererii de retragere a apelului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile ari. 304 pct. 9 C. proc. civ.., reclamanta S.C. C. S.A., precum și intervenienții N.V. și N.A. În temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 din același cod. Recurenții-intervenienți N.V. și N.A. au arătat că hotărârea recurată este nelegală sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a reclamantei a fost respinsă. Contrar celor reținute de tribunal, prin cererea de intervenție în interes propriu au fost solicitate aceste cheltuieli, constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru, a timbrului judiciar, transport și onorariu de avocat, pentru care au fost depuse acte justificative.

Arată că instanța de fond a respins corect cererea de chemare în judecată însă a respins, în mod nelegal, cererea de intervenție în interes propriu deși inițial fusese admisă în principiu. Consideră că, față de această soluție, erau îndreptățiți la acordarea cheltuielilor de judecată însă instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta-reclamantă S.C. C. S.A. a formulat următoarele critici: 1. Instanța de apel nu a manifestat rol activ în sensul art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., respectiv nu a stăruit prin toate mijloacele legale în aflarea adevărului, în sensul că nu a clarificat situația de fapt cu privire la existența în patrimoniul antecesoarei reclamantei și a reclamantei a imobilului în litigiu, inclusiv prin efectuarea unei expertize contabile.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă arată că proba dreptului de proprietate nu se raportează doar la certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis pe numele S.C. R. S.A. (antecesoarea sa), unde terenurile în litigiu nu se regăsesc, impunându-se completarea probatoriului cu înscrisuri și expertiză contabilă care să determine existența în patrimoniul antecesoarei a imobilelor în litigiu. 2. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1 și 5 din H.G. nr. 834/1991 atunci când a apreciat că o procedură specială de atestare a dreptului de proprietate înlătură, prin ea însăși, posibilitatea constatării dreptului de proprietate pe calea dreptului comun. Recurenta-reclamantă a invocat ca izvor al dreptului de proprietate art. 20 din Legea nr. 15/1990, nu, cum greșit a reținut instanța de apel, H.G.

nr. 834/1991, ale cărei dispoziții sunt subsecvente Legii nr. 15/1990. Art. 1 și 5 din H.G. nr. 834/1991 instituie o procedură administrativă de determinare/identificare a terenurilor aparținând societăților cu capital de stat și o procedură administrativă de emitere a titlului constatator al dreptului de proprietate, cu efect declarativ, și nu constitutiv de drept. Demersurile administrative reglementate de H.G. nr. 834/1991 pot fi dublate de promovarea unei acțiuni injustiție al cărei obiect să fie constatarea, determinarea și întinderea dreptului de proprietate, fără ca procedura judiciară să fie condiționată de finalizarea celei administrative. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un înscris doveditor ai dreptului de proprietate, izvorul acestui drept fiind legea.

Reclamanta poate promova o acțiune în constatarea dreptului de proprietate, urmărind procurarea unui înscris doveditor al dreptului său de o valoare juridică superioară, cum este hotărârea judecătorească. Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a apreciat că, în lipsa demarării sau finalizării procedurii administrative de obținere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, reclamanta nu a dobândii acest drept și ar fi lipsită de orice altă posibilitate de a obține un înscris doveditor al dreptului său de proprietate.

3. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1 și 20 din Legea nr. 15/1990, respectiv sintagma "terenuri aflate în patrimoniul societății", atunci când a apreciat că o condiție esențială pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu este ca, în prealabil, societatea să fi avut în patrimoniul său terenuri, care în fapt nu ar fi existat în patrimoniul reclamantei. Acesta este sensul reorganizării unităților economice de stat din instituții care aveau în patrimoniu bunuri care, din punct de vedere juridic nu le aparțineau, ci făceau parte din proprietatea socialistă de stat, în societăți comerciale și regii autonome, proprietare ale bunurilor menționate în patrimoniul lor.

Recurenta-reclamantă susține că la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, cât și în prezent, terenul în litigiu a fost afectat desfășurării activității economice a S.C. R. S.A., respectiv, S.C. C. S.A., astfel încât se încadrează în dispozițiile Legii nr. 15/1990. Greșit s-a reținut că reclamanta nu a tăcut dovada deținerii în proprietate a terenurilor față de care solicită constatarea dreptului de proprietate, întrucât, indiferent de dreptul pe care societatea cu capital de stat, autoare a reclamantei, l-a avut asupra terenurilor (folosință, proprietate, etc.), în sensul dispozițiilor Legii nr. 15/1990 acesta este asimilat proprietății ca efect al legii. Susține recurenta că antecesoarea sa a avut un drept de proprietate asupra construcțiilor și un drept de folosință/administrare asupra terenurilor, drept care, prin efectul legii, s-a constituit într-un drept real de proprietate, transmis recurentei-reclamante la momentul divizării.

În speță, finalitatea cererii pendinte este constatarea acestui drept de proprietate. 4. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 645 C. civ. atunci când a apreciat că reclamanta nu a dobândit, prin efectul legii, dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu. Reiterează recurenta susținerea că, în cauză, a operat un transfer al patrimoniului societății divizate către societatea nou constituită, respectiv o transmitere a dreptului de proprietate, prin efectul legii, de la Statul Român la reclamanta S.C. C. S.A. (în calitate de succesoare în drepturi și obligații a S.C. R. S.A.), iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu reprezintă un mod originar de dobândire a proprietății, ci este doar un act ce determină modalitatea de identificare și stabilire a dreptului de proprietate asupra terenului ce apare ca făcând parte din patrimoniul unei societăți comerciale.

Intimații recurenți N.V. și N.A., precum și intimații-pârâți Orașul Băile Herculane, Primarul orașului Băile Herculane, Consiliul Local Băile Herculane, prin primar și intimatul-intervenient D.A. au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Criticile formulate în. recursul declarat de intervenienții N.V. și N.A. sunt nefondate. Astfel, se constată că instanța de fond a respins cererea de intervenție, raportat la soluția de respingere a cererii principale, totodată, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Instanța de apel a respins, la rândul său, apelul intervenienților cu motivarea că, față de soluția de respingere a cererii de intervenție, pe care nu au atacat-o, aceștia nu sunt îndreptățiți la acordarea cheltuielilor de judecată.

Recurenții intervenienți critică această hotărâre, susținând că în mod greșit s-ar fi apreciat că nu au solicitat cheltuielile de judecată și că art. 274 alin. (1) C. proc. civ. le este pe deplin aplicabil. Este corectă judecata instanței de apel, în condițiile în care constatarea tribunalului privind nesolicitarea cheltuielilor de judecată a vizat părțile care s-ar fi putut prevala de dispozițiile art. 274 C. proc civ., aceasta nefiind și situația intervenienți lor, cărora li s-a respins cererea dedusă judecății. Prin urmare nu poate fi reținută o contradicție în motivare, cum tind a susține recurenții, care au invocat ca motiv de recurs și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Nu pot fi reținute ca incidente nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât, în apel, instanța a dezlegat corect problema de drept, constatând, pe de o parte, că intervenienții nu au declarat apel împotriva soluției de respingere a cererii lor, iar pe de altă parte, verificând culpa procesuală a părților, a apreciat că aceștia au intervenit de bunăvoie în proces, cheltuielile cererii nefiind provocate de conduita procesuală a reclamantei. Instanța de apel a interpretat corect noțiunea de parte căzută în pretenții, precum și caracterul accesoriu al cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată, raportat la modul de soluționare a celei principale.

În condițiile respingerii cererii de intervenție, nefiind recunoscut dreptul pretins de intervenienți în contradictoriu cu vreunul dintre participanții la procesul în care s-a dorit intervenția, chiar dacă și acțiunea principală a fost respinsă, niciunul dintre subiecții procesuali ai raportului juridic dedus judecății nu poate fi obligat la plata cheltuielilor ocazionate de această cerere, întrucât nu a inițiat o procedură judiciară împotriva intervenienților. În ceea ce privește recursul reclamantei, acesta este, de asemenea, nefondat. Se reproșează instanței de apel faptul că nu a dat dovadă de rol activ în a clarifica, în condițiile în care nu a fost parcursă procedura administrativă reglementată de H.G.

nr. 834/1991, dacă terenul se alia în patrimoniul S.C. R. S.A., antecesoarea reclamantei, dispunând efectuarea unei expertize contabile. Înalta Curte nu va analiza această critică, constatând că a fost formulată, omisso medio, pentru prima dată în faza procesuală a recursului. Astfel, în fața instanței de fond, deși inițial prin nota de probatorii s-a solicitat și efectuarea unei expertize contabile, la termenul de încuviințare a probatoriului, din 25 august 2010, reclamanta a apreciat că expertiza nu este necesară, față de obiectul acțiunii. Ulterior, în apel, reclamanta nu a formulat critici referitoare la neadministrarea acestei probe și nici nu a solicitat suplimentarea probatoriului, aspecte asupra cărora instanța de apel să se fi pronunțat printr-o dispoziție ce putea fi supusă controlului jurisdicțional al instanței de recurs.

2. Recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1 și 5 din H.G. nr. 834/1991 atunci când ar fi apreciat că o procedura specială de atestare a dreptului de proprietate înlătură, prin ea însăși, posibilitatea constatării dreptului de proprietate pe calea dreptului comun și că în lipsa demarării sau finalizării procedurii administrative de obținere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, reclamanta ar fi lipsită de orice altă posibilitate de a obține un înscris doveditor al dreptului său de proprietate. Înalta Curte constată că recurenta a dat o interpretare greșită considerentelor deciziei atacate, având în vedere că instanța de apel a analizat condițiile de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, căruia i-a recunoscut un efect declarativ, iar nu constitutiv de drepturi, însă a reținut că aceste condiții nu sunt îndeplinite în cauză.

În același timp, instanța de apel a apreciat că reclamanta nu a produs alte probe din care să rezulte modul de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real, înlăturând, în consecință, ca nereale, aserțiunile referitoare la transmiterea dreptului de proprietate prin efectul legii. Prin urmare, instanța de apel nu a negat reclamantei calea jurisdicțională a dreptului comun pentru a obține o hotărâre de constatare a dreptului de proprietate, ci a reținut doar lipsa unor dovezi în ceea ce privește temeinicia cererii. 3. O altă critică a recurentei vizează greșita interpretare a dispozițiilor art. 1 și 20 din Legea nr. 15/1990.

Astfel, recurenta reclamantă a susținut, fără temei, că este succesoarea unei persoane juridice care a deținut în patrimoniu, prin efectul legii, un drept de proprietate asupra terenului pe care se află edificate construcțiile proprietatea acesteia și că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale incidente atunci când nu a recunoscut efectul constitutiv al dreptului de proprietate al Legii nr. 15/1990, cu privire la bunurile din patrimoniul unei regii autonome sau societăți comerciale care devin proprietatea acesteia. Este adevărat că legea reprezintă un izvor al dreptului de proprietate pentru bunurile care se aflau în patrimoniul societății la data apariției Legii nr. 15/1990.

H.G. nr. 834/1991 stabilește o procedură specială de recunoaștere a acestui drept, prin emiterea unui certificat de atestare, supus regimului de publicitate imobiliară, certificat ce, ad probationem, face dovada dreptului de proprietate. Antecesoarea reclamantei nu a putut utiliza acest mecanism administrativ, după cum nici reclamanta nu poate obține, în procedura jurisdicțională pendinte, recunoașterea unui drept de proprietate, prin efectul legii, întrucât condiția esențială pentru validarea acestei pretenții era ca, la momentul apariției Legii nr. 15/1990, terenul în litigiu să se fi aflat în patrimoniul S.C. R. S.A. Noțiunea de patrimoniu are o conotație economică, atunci când vizează capitalul unei societăți, respectiv bunurile materiale, corporale aflate la dispoziția acesteia, însă din punct de vedere juridic, se referă la drepturile și obligațiile patrimoniale pe care titularul patrimoniului le are în legătură cu aceste bunuri.

Accepțiunea juridică a acestei noțiuni este avută în vedere de dispozițiile art.20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, potrivit cărora, bunurile din patrimoniul societăților devin proprietatea acestora. Această soluție legislativă a fost adoptată în considerarea faptului că, anterior anului 1990, bunurile aflate în patrimoniul întreprinderilor socialiste, care au ființat până în 1990, nu erau proprietatea acestora, ci a Statului, care, prin decizie administrativă, încredința acestor organizații economice, în scopul exploatării, un drept real de folosință sau de administrare asupra bunului. Prin Legea nr. 15/1990, fostele întreprinderi și organizații economice socialiste s-au transformat în regii autonome și societăți comerciale, patrimoniul societăților astfel constituite a fost evidențiat în actul de înființare, fiind inventariat, în vederea evaluării capitalului social, la momentul emiterii de acțiuni la valoarea corespunzătoare patrimoniului.

Transferul patrimonial dintre fosta întreprindere și societatea comercială nou înființată a fost reglementat de art. 18 lit. c) din Legea nr. 15/1990, prin "preluarea activului și pasivului unității economice de stat care se constituie în societate comercială," Această dispoziție se coroborează cu art. 20 alin. (2) din aceeași lege, care statuează asupra titlului cu care bunul a fost preluat "bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acestuia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu." Din acest punct de vedere, în speță, în lipsa oricărei decizii administrative emisă în sistemul juridic anterior anului 1990, în mod corect instanțele de fond au apreciat că antecesoarea recurentei nu a avut în patrimoniu un astfel de drept real asupra terenului, transformat, prin efectul legii, într-un drept de proprietate pe care să îl poată transmite reclamantei odată cu patrimoniul societății la momentul privatizării, acest teren rămânând în proprietatea stalului.

Legea specială nu recunoaște unei simple posesii a bunului, efectul constitutiv al unui drept de proprietate. Prin urmare, numai în situația în care societatea deținea un drept de administrare asupra bunurilor, ar fi operat în favoarea ei dispoziția legală în baza căreia dobândește un drept de proprietate asupra bunurilor respective. Cum, în cauza dedusă judecății, în niciun moment nu s-a putut afirma existența unui drept de tipul celor menționate anterior, iar antecesoarea reclamantei nu s-a prevalat pe perioada existenței ei de o astfel de situație juridică și nu a înscris în evidențe, la constituire sau la momentul inventarierii patrimoniului, acest teren, reclamanta nu poate pretinde un drept asupra terenului.

Se mai susține în cadrul acestei critici că sintagma "bunuri aflate în patrimoniul societății, a fost interpretată restrictiv, numai în ceea ce privește existența unui drept de proprietate, însă, în realitate se referă la orice fel de titlu, inclusiv de folosință sau de administrare, singura condiție fiind ca bunul să fie afectat desfășurării activității economice a societății, acesta constituindu-se prin efectul legii într-un drept real de proprietate. 4. În aceste condiții s-a solicitat de către recurentă aplicarea dispozițiilor art. 645 C. civ. care indică legea ca izvor ai dreptului de proprietate, pentru a se constata că a operat un transfer al acestui drept de la Statul Român la reclamantă, prin antecesoarea sa.

Nu poate fi validat un astfel de raționament al recurentei, întrucât, astfel cum s-a menționat anterior, analiza instanței de apel a evidențiat lipsa oricărui drept asupra imobilului, în patrimoniul antecesoarei reclamantei, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990. Această concluzie se impune a fi reținută luând în considerare și faptul că prin Sentințele civile nr. 631 din 27 martie 2008, 632 din 27 martie 2008 și 1152 din 21 mai 2008 ale judecătoriei Caransebeș, au fost respinse cererile reclamantei de constatare a unui drept de folosință sau de administrare, astfel cum era reglementat în regimul juridic anterior ai proprietății socialiste, pentru suprafețele ce alcătuiesc terenul obiect al litigiului.

Prin urmare statul și-a conservat dreptul de proprietate asupra terenului, aflat în patrimoniul unității administrativ teritoriale, dispunând, prin autoritățile publice competente, reconstituirea dreptului de proprietare, respectiv concesionarea în favoarea unor terțe persoane. Față de aceste împrejurări, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. C. S.A. și de intervenienții N.V., N.A. împotriva Deciziei nr. 200 din 12 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2014. Procesat de GGC - AM