ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1534/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1534/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 26 noiembrie 2007,

reclamanta Academia Română București a chemat în judecată, în calitate de

pârâți, Primăria Băile Herculane și Prefectura județului Caraș-Severin,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună admiterea

acțiunii și, în consecință, obligarea pârâtei Primăria orașului Băile

Herculane, să continue procedura de restituire în natură a terenului în

suprafață de 600 m.p., situat în Pecinișca, orașul Băile Herculane.

În motivarea acțiunii,

s-a arătat, în esență, că dispoziția nr. 2526 din 22 octombrie 2007 emisă de către

Primarul orașului Băile Herculane, privind respingerea notificării din 11

februarie 2002, cu privire la restituirea terenului în suprafață de 600 m.p., situat

în Pecinișca, orașul Băile Herculane, este nelegală întrucât dreptul de proprietate

și suprafața de teren solicitată sunt complet individualizate, reclamanta transmițând

cu adresa din 24 octombrie 2007 către O.C.P.I./B.C.P.I. Caraș-Severin actele doveditoare

necesare reconstituirii colii de CF nr. xx Pecinișca, nr. top. T1 și că există dovada

preluării abuzive a terenului în cauză, în speță Decizia Consiliului de Miniștri

nr. 1483/1948, prin care se stabilește că terenul în litigiu a trecut la Ministerul

Afacerilor Interne.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și C. proc. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă

nr. 144 din 7 aprilie 2008, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea reținând

că, la data de 14 februarie 2002, reclamanta a procedat la notificarea pârâtei Primăria

Băile Herculane, în dosarul executorului judecătoresc P.C., cu nr. 32E/2002, solicitând

retrocedarea terenului în suprafață de 600 m.p., situat în Pecinișca, județul Caraș-Severin.

Dând curs acestei notificări,

pârâta a emis, la data de 22 octombrie 2007, dispoziția nr. 2526, prin care a respins

notificarea reclamantei cu motivarea că aceasta nu a făcut dovada preluării abuzive

a imobilului solicitat, deși, prin adresa din 13 martie 2003, s-a solicitat să se

procedeze la identificarea terenului, cerință neîndeplinită.

Această dispoziție este

contestată de către reclamantă în prezenta cauză.

Analizând dispoziția contestată,

instanța a respins acțiunea, cu următoarea motivare:

Prin testamentul olograf

din 15 martie 1936, defuncta E.B. a lăsat reclamantei nuda proprietate a întregii

sale averi, între care și imobilul în cauză, reclamanta fiind autorizată prin Decretul

regal nr. 4392/1939 (astfel cum rezultă din cuprinsul M. Of. nr. 290/14.12.1939)

să accepte legatul lăsat de defuncta E.B. prin testamentul său olograf din data

de 15 martie 1936, în condițiile prevăzute în testament.

Din înscrisul aflat la

dosar, rezultă că reclamanta a acceptat sub beneficiu de inventar legatul mai sus

arătat.

Imobilul situat în Pecinișca,

orașul Băile Herculane, este și a fost situat într-un regim de CF, în care dovada

proprietății se face prin extras de CF.

Reclamanta, se arată,

nu a făcut dovada că imobilul în cauză situat în localitatea Băile Herculane și

înscris în CF nr. xx Pecinișca, sub nr. top. T1 ar fi fost proprietatea defunctei

E.B., nedepunând niciun extras de CF în acest sens, și, cu atât mai mult, că ar

fi fost vreodată proprietatea sa, știut fiind că anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 7/1996 înscrierea în CF a dreptului de proprietate avea nu doar „caracter

publicitar”, ci și constitutiv de drepturi.

Mai mult, așa cum s-a

reținut și prin dispoziția contestată, reclamanta nu a probat nici preluarea abuzivă

a imobilului din proprietatea sa de către vreuna dintre pârâte, după cum nu a probat

nici faptul că imobilul în cauză se află în proprietatea pârâtelor, din cuprinsul

M. Of. nr. 260/08.11.1948, depus de către reclamantă, rezultând doar faptul că printr-o

dispoziție ce nu a avut caracter normativ, respectiv printr-o decizie a Consiliului

de Miniștri, unele bunuri mobile și imobile, între care și imobilul în cauză, ar

fi trecut de la reclamantă în folosința unor ministere.

Ori, în atare condiții,

conchide prima instanță, trecerea în folosință a unui bun imobil nu echivalează

cu trecerea sa în proprietatea altcuiva, și implicit nu poate fi echivalată cu o

preluare abuzivă, reclamanta, în condițiile în care și-a intabulat dreptul său de

proprietate asupra imobilului în cauză și nu a existat niciun alt act de trecere

a respectivului imobil în proprietatea pârâtelor, are la îndemână o altă acțiune

judecătorească prin intermediul căreia să poată realiza în întregime prerogativele

dreptului său de proprietate, pe care l-a invocat asupra imobilului mai sus arătat.

Soluția a fost menținută

de Curtea de Apel Timișoaram secția civilă, care prin decizia nr. 606A din 17 martie

2011 a respins apelul declarat împotriva sentinței, de către reclamanta Academia

Română.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 3921 din 31 mai 2012, a admis recursul

reclamantei și în consecință a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut în esență

că instanța de apel, în considerentele deciziei recurate, printr-o motivare sumară,

a arătat că apelul declarat de reclamantă este nefondat, întrucât din actele dosarului

rezultă cu certitudine că „autoarea invocată de către reclamantă, cât și reclamanta

însăși nu au putut face dovada realității dreptului de proprietate revendicat asupra

imobilului în litigiu”, fără să arate care sunt motivele de fapt și de drept pe

baza cărora și-a întemeiat această concluzie, și care sunt considerentele pentru

care a înlăturat susținerile reclamantei cu privire la dreptul pretins, așa cum

au fost expuse prin cererea de apel.

Or, motivarea hotărârii

înseamnă arătarea, în scris, a considerentelor care au format convingerea judecătorului

că trebuia să admită sau să respingă cererile părților.

În acest sens, se arată,

sunt aplicabile și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

potrivit cărora o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță națională trebuie

să fie motivată în fapt și în drept sub toate aspectele existente în cererea de

chemare în judecată, în caz contrar, fiind încălcat accesul liber la instanță.

Prin urmare, se conchide,

câtă vreme instanța de control judiciar a apreciat că se impune respingerea apelului

reclamantei, mulțumindu-se a concluziona că nu s-a făcut dovada realității dreptului

de proprietate revendicat, fără a face o analiză în fapt și în drept a criticilor

formulate prin cererea de apel formulată de către reclamantă, aceasta echivalează

cu o necercetare a fondului iar instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar

asupra deciziei pronunțate în apel.

În rejudecare, Curtea

de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 44 din 19 martie 2015 a respins,

ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 144 din 07

aprilie 2008, dată în primă instanță de Tribunalul Caraș-Severin.

Pentru a decide astfel,

instanța de control judiciar, a reținut că reclamanta nu a probat nici preluarea

abuzivă a imobilului din proprietatea sa, de către vreuna din pârâte și nici faptul

că nemișcătorul în cauză se află în proprietatea pârâtelor, din cuprinsul M. Of.

nr. 26/8.05.1948, depus la dosar, rezultând doar faptul că printr-o dispoziție ce

nu a avut caracter normativ - respectiv o decizie a Consiliului de Miniștri - anumite

bunuri mobile și imobile, între care și imobilul în cauză, ar fi trecut de la reclamantă,

în folosința unor ministere.

Or, se reține, trecerea

în folosință a unui bun imobil, nu echivalează cu trecerea sa în proprietatea altcuiva,

respectiv cu o preluare abuzivă.

S-a mai constatat, urmare

expertizelor efectuate în cauză, că există o suprapunere reală și/sau virtuală între

terenul revendicat de reclamantă și cel al numitei O.A. care, nu a fost chemată

în calitate de pârâtă deși revendică aceeași suprafață de teren.

Mai mult, se arată, potrivit

expertizelor efectuate în cauză, O.A. este înscrisă în CF nr. zz Băile Herculane

nr. top. T2 și totodată, posedă și folosește nr. top.T3 și nr. top. T4 Lunca de

Sus, din CF nr. xx Pecinișca, terenurile respective în suprafață cumulată de 784

mp nefiind în proprietatea Statului, care însă este singurul pârât în această cauză.

De asemenea, nu există

nicio dovadă cu privire la o eventuală preluare abuzivă de către Stat, în înțelesul

art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, din această

perspectivă, raportat la „starea de drept”, s-a concluzionat că reclamanta nu se

poate prevala de disp. art. 4 alin. (2) rap. la art. 2 din Legea nr. 10/2001, în

sensul că nu a demonstrat, în condițiile regimului de carte funciară, respectiv

ale Decretul-Lege nr. 115/1938 și nici ale Legii nr. 7/1996 că este persoană îndreptățită,

în accepțiunea Legii nr. 10/2001.

S-a apreciat totodată,

că în cauză operează puterea de lucru judecat determinată de „concluziile” cuprinse

în decizia civilă nr. 954 din 10 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara

în Dosar nr. 3491.1/208/2007, unde s-a constatat în mod irevocabil că, potrivit

art. 20 din Legea nr. 7/1996 orice înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate

și a celorlalte drepturi reale se face pe baza actului prin care acestea s-au constituit

ori s-au transmis în mod valabil, iar conform art. 30 din același act normativ,

dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă

că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință,

cât timp nu se dovedește contrariul.

În speță, se arată, este

de necontestat că în CF nr. xx Pecinișca, în foaia de proprietate, la B3, sub

nr. 399, a fost înscris în anul 1949, un contract de donație, însăși reclamanta

susținând că ar fi fost înscris dreptul de proprietate al statului, cu atât mai

mult cu cât imobilul se află în posesia comunei Pecinișca.

Prin urmare, până la desființarea

titlului dobânditorului dreptului de donație, înscris în CF nr. xx Pecinișca de

sub B3 și rectificarea acestei cărți funciare, în sensul radierii dreptului, conform

art. 34 din Legea nr. 7/1996, nu poate fi admisă cererea reclamantei de reconstituire

a acestei cărți funciare, în sensul înscrierii dreptului de proprietate al Academiei

Române, atâta timp cât aceasta nu a formulat cele două petite mai sus menționate,

în contradictoriu cu prezumtivul proprietar, Statul Român.

Din această perspectivă,

s-a constatat că nu pot fi incidente nici dispozițiile art. 34 din Decretul-Lege

nr. 115/1938, reproduse și în cuprinsul Legii nr. 7/1996, în sensul că în prezentul

litigiu pendinte, reclamanta, în raport cu toate probele administrate nu poate pretinde

rectificarea CF nr. xx Pecinișca nici sub aspectul lipsei de valabilitate a înscrierii

sau titlului în temeiul căruia s-a săvârșit, nici dacă prin înscriere, dreptul a

fost greșit calificat, nici ipoteza că nu mai sunt întrunite condițiunile de existență

ale dreptului înscris, sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia

s-a făcut înscrierea, inclusiv din perspectiva faptului că reclamanta nu a reușit

să demonstreze pre-existența propriului ei drept tabular, pe de o parte și nici

cine anume este posesorul neproprietar actual, cu excepția A.O. (cu a cărei proprietate

se suprapune terenul revendicat de reclamantă), pe de altă parte.

În cauză, împotriva deciziei

dată în rejudecarea apelului a declarat recurs în termen legal reclamanta Academia

Română care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. de la 1865 aplicabil prezentului litigiu, în vigoare la data inițierii demersului

judiciar, critică hotărârea după cum urmează:

- au fost încălcate prevederile

Legii nr. 10/2001 ce a constituit temeiul de drept al cererii de chemare în judecată,

act normativ care instituie proceduri speciale cu privire la dovedirea calității

de persoană îndreptățită la restituire.

Astfel, se arată, legea

nu instituie obligația ca persoana deposedată abuziv să facă dovada dreptului de

proprietate al autorului său. Cu toate acestea, la dosar au fost depuse înscrisuri

care atestă că autoarea reclamantei era titulara dreptului de proprietate asupra

nemișcătorului, deși instanța a reținut contrariul.

Ca atare, hotărârea a

fost pronunțată fără a se examina mijloacele de probă existente la dosar, ignorându-se

- în acest sens - dispozițiile date de instanța supremă prin decizia de casare.

- s-a făcut o greșită

aplicare a prevederilor art. 3 alin. (1), art. 24 alin. (1) și art. 24 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 fiind greșit interpretate sintagmele „persoană îndreptățită”

și „acte doveditoare”, ultima având un conținut mai larg decât cel al noțiunii similare

corespunzătoare dreptului comun.

De altfel, cu ignorarea

actelor aflate la dosarul cauzei, instanța a reținut greșit că nu s-a făcut dovada

faptului că imobilul s-ar fi aflat în proprietatea reclamantei.

- sub aspectul înscrierii

dreptului de proprietate în cartea funciară, instanța de trimitere s-a pronunțat

cu nesocotirea prevederilor art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 „privind unificarea

dispozițiilor referitoare la cărțile funciare”, în condițiile în care imobilul a

fost dobândit, prin succesiune testamentară, de la autoarea E.B., ipoteză în care

înscrierea în CF nu reprezintă o condiție cerută de lege ad validatem pentru transmiterea

dreptului de proprietate, prevederile Decretului-lege nr. 115/1938, nefiind aplicabile.

- greșit s-a reținut și

faptul că nu s-ar fi probat preluarea abuzivă a imobilului și nici faptul că nemișcătorul

se află în posesia pârâtelor.

Astfel, se arată, Decizia

Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, invocată, a fost dată în baza dispozițiilor

art. 68 alin. (2) din Decretul nr. 198/1948, act cu caracter normativ care prevedea

în mod expres trecerea bunurilor mobile și imobile ale Academiei Române, în patrimoniul

unor ministere de resort.

Cu referire la aceste

bunuri, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 752/2001 „privind organizarea și funcționarea

Academiei Române”, a dispus - statuând neechivoc asupra caracterului abuziv al preluării

- retrocedarea lor în totalitate în proprietatea Academiei Române, cu aplicarea

prevederilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit Cap. I pct. e)

din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, constituie o prezumție

relativă de preluare abuzivă, faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului,

decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, reprezentând această dovadă.

De altfel, se conchide,

în interpretarea dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, sunt considerate

a fi fost preluate abuziv și imobilele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără

temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației

de stat.

- greșit s-a reținut,

față de prevederile art. 28 din Legea nr. 10/2001, că nu s-ar fi dovedit faptul

că imobilul se află în proprietatea pârâtelor în condițiile în care urmare primirii

notificării, Primăria Băile Herculane nu a precizat faptul că nu ar fi unitate deținătoare,

mai mult, fiind emitenta dispoziției contestate în cauză.

- hotărârea cuprinde motive

contradictorii, pe aspectul stării de fapt fiind reținută „o situație incompletă

și imprecisă”, considerentele hotărârii fiind contrazise de alte probe aflate la

dosar, pe care instanța nu le-a luat în considerare.

Astfel, se arată, statuarea

vizând existența unei suprapuneri „reale și/sau virtuale” între terenul revendicat

de reclamantă și cel al numitei O.A., este contrazisă de alte probe aflate la dosarul

cauzei.

- expertiza din apel,

pe lângă faptul că este contrazisă de alte probe, nu este avizată de către O.C.P.I.;

cu toate acestea, lucrarea este omologată de instanță, cu încălcarea dispozițiilor

art. 1 alin. (2) din Ordinul M.J. nr. 1882/2011.

- hotărârea cuprinde motive

străine de natura pricinii, instanța făcând referire la un alt dosar (nr. 2834/208/2011)

al cărui obiect este străin de prezentul litigiu, fiind preluate greșit concluziile

expertizei N., contrazisă ulterior de probele administrate în cauză.

Împrejurarea că reclamanta

nu a chemat-o în judecată în calitate de pârâtă pe numita O.A., își are justificarea

în faptul că aceasta din urmă nu figurează în niciuna din evidențele oficiale în

calitate de proprietar al imobilului, aspect recunoscut de pârâta Primăria Orașului

Herculane care, în calitate de deținător în sensul legii, a și emis dispoziția contestată.

- este greșită reținerea

vizând existența puterii lucrului judecat în raport de dispozițiile deciziei civile

nr. 954 din 10 noiembrie 2010 dată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 3491.1/208/2007

care, a avut un cu totul alt obiect, respectiv plângere împotriva încheierii CF

din 30 octombrie 2007, privind terenul din CF nr. xx Pecinișca.

Or, obiectul prezentului

dosar îl constituie o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 care,

reprezintă temeiul de drept al demersului judiciar.

Recursul se privește ca

fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.

Cum, cadrul procesual

este circumscris în speță, dispozițiilor Legii nr. 10/2001, temei juridic pe care

reclamanta și-a fundamentat demersul judiciar - al cărui obiect îl constituie contestația

formulată împotriva dispoziției nr. 2526 din 22 octombrie 2007, emisă de Primăria

orașului Băile Herculane - instanța trebuia să soluționeze cauza din perspectiva

în care aceste reglementări speciale definesc sintagmele: „preluare abuzivă”, „persoane

îndreptățite” la măsuri reparatorii și respectiv „acte doveditoare” și să interpreteze

corect prevederile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) și art. 24 din lege.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din actul normativ mai sus citat, imobilele preluate în mod abuziv de către

stat, organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada

de referință a legii (...) se restituie în natură sau prin echivalent, în alin.

(1) al art. 2 procedându-se la o enumerare exhaustivă, ce acoperă practic sfera

tuturor modalităților de preluare, concluzia rezultând din dispozițiile de la

lit. g) și h).

Potrivit acestor din urmă

texte, prin „imobile preluate în mod abuziv” se înțelege și imobilele preluate de

stat în baza Legii nr. 139/1940 „asupra rechizițiilor” cât și orice alte imobile

preluate cu titlu valabil, astfel cum acesta este definit prin art. 6 alin. (1)

din Legea nr. 213/1998.

În speță, din probele

administrate rezultă fără echivoc că, imobilul a fost trecut în patrimoniul Statului

prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, dată în baza Decretului nr.

198 din 13 august 1948 prin care s-a dispus asupra preluării, în patrimoniul ministerelor

de resort ale bunurilor mobile și imobile ce au aparținut Academiei Române, preluarea

fiind una abuzivă.

Acest caracter al preluării

a fost de altfel consacrat și de Legea nr. 752/2001 care, prin art. 4 alin. (4)

dispune asupra restituirii tuturor categoriilor de bunuri - mobile și imobile -

care au aparținut Academiei Române și au fost trecute în mod abuziv în folosința

sau administrarea unor ministere ori alte instituții publice, prin decizia Consiliului

de Miniștri nr. 1486/1948.

În acest context, trebuiau

văzute și corect interpretate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 potrivit

cărora imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent,

se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și

libere de orice sarcini, dacă nu există alte impedimente care fac restituirea imposibilă

și care ar aduce în discuție acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Greșită este și reținerea

instanței de trimitere care, a arătat că reclamanta nu și-a putut demonstra calitatea

de persoană îndreptățită, în accepțiunea Legii nr. 10/2001.

Or, ansamblul probator

al cauzei atestă fără echivoc îndeplinirea exigențelor art. 3 alin. (1) lit. c)

și respectiv art. 4 alin. (2) din lege, sub aspectul calității de persoană îndreptățită

a reclamantei, căreia bunul i-a fost transmis prin testament de către fosta proprietară

tabulară.

Astfel, din extrasul de

carte funciară nr. 5155/1938 al com. Pecinișca rezultă că înaintea preluării, nemișcătorul

se găsea intabulat pe numele E.B. care, îl dobândise în baza contractului de vânzare-cumpărare

încheiat la 29 septembrie 1935 cu M.B., născută Be.

Prin testamentul olograf

întocmit la 15 martie 1936, E.B. a lăsat Academiei Române, nuda proprietate a întregii

sale averi, la 13 aprilie 1938 Tribunalului Ilfov, secția I a civilă, luând act

de deschiderea și de starea materială a succesiunii.

Prin Înaltul Decret Regal

nr. 4392/1939 - publicat în M. Of. nr. 290/14.12.1939 - Academia Română a fost autorizată

să accepte legatul lăsat de defuncta E.B., în condițiile prevăzute în acest testament,

referitoare la uzufructul viager instituit în favoarea P.L. și a lui V.B.

La 01 aprilie 1940, Tribunalul

Ilfov, secția I a civilă, a certificat acceptarea sub beneficiul de inventar, de

către Academia Română, a legatului instituit prin testamentul olograf al E.B.

Ulterior, prin Decizia

Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, publicată în M. Of. nr. 260/8.11.1948, (a

se vedea în acest sens Dos. nr. 3412/115/2007 al Tribunalului Caraș-Severin) imobilul

a fost preluat în patrimoniul Academiei Române și dat în folosința unor ministere.

Împrejurarea că, după

acceptarea testamentului, Academia Română nu și-a înscris în cartea funciară dreptul

astfel dobândit, este lipsită de relevanță, în raport de prevederile art. 26 din

Decretul-lege nr. 115/1938 „privind unificarea dispozițiilor referitoare la cărțile

funciare” potrivit căruia drepturile reale se puteau dobândi și fără o astfel de

înscriere „din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită și expropriere (...)”.

Or, așa cum s-a arătat,

nemișcătorul a fost dobândit prin succesiune testamentară, situație în care înscrierea

în CF nu reprezenta o cerință ad validitatem pentru a opera transmiterea dreptului

de proprietate, în înțelesul art. 17 din actul normativ mai sus citat.

O interpretare proprie,

cu trimitere la exigențele dreptului comun, a dat instanța și sintagmei „acte doveditoare”,

în contra prevederilor art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 și a practicii consolidate

în materie potrivit căreia, dovada dreptului de proprietate sau a calității de moștenitor

a persoanei îndreptățite se poate face cu orice înscris constatator al unui act

juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ

care, generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei ce îl

invocă.

În dovedirea calității

de persoană îndreptățită, pot fi folosite, în acord cu legea specială și orice alte

înscrisuri care, se întregesc cu înscrisurile originare sau, după caz, le prezumă

iuris tantum.

Cât privește dovada calității

de moștenitor, aceasta se face de regulă cu certificatul de moștenitor ori legatar

sau hotărâre judecătorească irevocabilă, iar în lipsa acestora, prin orice probe

scrise care să ateste acceptarea moștenirii.

În speță, așa cum s-a

arătat prin probele administrate, reclamanta a făcut dovada atât a împrejurării

că imobilul în litigiu a constituit proprietatea autoarei E.B. (a se vedea extras

CF nr. xx Pecinișca, nr. 5155/1938 și încheierea nr. 1259/1935 a Judecătoriei Mixte

Orșova - Dos. nr. 3412/115/2007 al Curții de Apel Timișoara) cât și a calității

sale de moștenitor testamentar al fostei proprietare tabulare și respectiv a preluării

abuzive.

Mai mult, potrivit

art. 24 din lege, în absența unor probe contrare, existența și, după caz întinderea

dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de

autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau aceasta a fost pusă

în executare, persoana individualizată în acest act normativ fiind presupusă că

deține imobilul sub nume de proprietar.

Or, în dovedirea pretențiilor

formulate, alăturat actelor ce atestă proprietatea tabulară a autoarei sale și transmiterea

acestei proprietăți pe cale testamentară, reclamanta a depus și actul de autoritate

prin care bunul a fost preluat abuziv, respectiv Decizia Consiliului de Miniștri

nr. 1486/1948, dată în aplicarea unui act normativ, respectiv Decretul nr. 198

din 13 august 1948.

Cât privește calitatea

procesuală pasivă a pârâtei, aceasta este dată de învestirea sa cu soluționarea

notificării cât și de faptul că neprevalându-se de prevederile art. 28 alin. (1)

și (2) din lege, a emis dispoziția contestată prin care, a respins cererea de restituire

în natură argumentat de faptul că notificatoarea nu ar fi făcut dovada preluării

abuzive a imobilului solicitat.

Tot astfel, simpla împrejurare

că în legătură cu nemișcătorul în discuție ar mai exista o cerere de restituire,

din partea unei alte persoane, este lipsită de relevanță în contextul în care, la

dosar nu a fost depus niciun act care să ateste că această persoană ar avea calitatea

de proprietar tabular, ori extratabular și că ar figura ca atare, în evidențele

oficiale.

Greșit a statuat instanța

de trimitere și în legătură cu puterea de lucru judecat ce ar opera în cauză, în

raport de dispozițiile deciziei civile nr. 954 din 10 noiembrie 2010, dată de Curtea

de Apel Timișoara, în condițiile în care, prin această hotărâre s-a soluționat o

cauză având un cu totul alt obiect (plângere împotriva încheierii de CF din 30 octombrie

2007) și nu s-a statuat în legătură cu niciuna din chestiunile litigioase, ce fac

obiectul prezentei cauze.

Or, puterea de lucru judecat

a unei hotărâri poate fi invocată într-un litigiu ulterior, prin intermediul excepției

„autorității lucrului judecat” atunci când cel de-al doilea proces este între aceleași

părți, are același obiect și este întemeiat pe aceeași cauză.

Tot astfel, efectul pozitiv

al puterii lucrului judecat derivă din obligativitatea hotărârii pronunțate în litigiul

anterior, atunci când prin aceasta s-a statuat irevocabil asupra unor cereri ce

ulterior, sunt supuse unei alte judecăți, ceea ce nu este cazul în speță.

Așa fiind, față de cele

ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe de apel care, ținând cont de situația juridică actuală a imobilului,

în raport de evidențele și avizările O.C.P.I., va stabili natura măsurilor reparatorii

ce se impune a fi acordate reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta Academia Română împotriva deciziei nr. 44 din 19 martie 2015 a Curții

de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 iunie

2015.