ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1534/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 26 noiembrie 2007, reclamanta Academia Română București a chemat în judecată, în calitate de pârâți, Primăria Băile Herculane și Prefectura județului Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună admiterea acțiunii și, în consecință, obligarea pârâtei Primăria orașului Băile Herculane, să continue procedura de restituire în natură a terenului în suprafață de 600 m.p., situat în Pecinișca, orașul Băile Herculane.

În motivarea acțiunii, s-a arătat, în esență, că dispoziția nr. 2526 din 22 octombrie 2007 emisă de către Primarul orașului Băile Herculane, privind respingerea notificării din 11 februarie 2002, cu privire la restituirea terenului în suprafață de 600 m.p., situat în Pecinișca, orașul Băile Herculane, este nelegală întrucât dreptul de proprietate și suprafața de teren solicitată sunt complet individualizate, reclamanta transmițând cu adresa din 24 octombrie 2007 către O.C.P.I./B.C.P.I. Caraș-Severin actele doveditoare necesare reconstituirii colii de CF nr. xx Pecinișca, nr. top. T1 și că există dovada preluării abuzive a terenului în cauză, în speță Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1483/1948, prin care se stabilește că terenul în litigiu a trecut la Ministerul Afacerilor Interne.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și C. proc. civ. de la 1864. Prin sentința civilă nr. 144 din 7 aprilie 2008, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea reținând că, la data de 14 februarie 2002, reclamanta a procedat la notificarea pârâtei Primăria Băile Herculane, în dosarul executorului judecătoresc P.C., cu nr. 32E/2002, solicitând retrocedarea terenului în suprafață de 600 m.p., situat în Pecinișca, județul Caraș-Severin. Dând curs acestei notificări, pârâta a emis, la data de 22 octombrie 2007, dispoziția nr. 2526, prin care a respins notificarea reclamantei cu motivarea că aceasta nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, deși, prin adresa din 13 martie 2003, s-a solicitat să se procedeze la identificarea terenului, cerință neîndeplinită.

Această dispoziție este contestată de către reclamantă în prezenta cauză. Analizând dispoziția contestată, instanța a respins acțiunea, cu următoarea motivare: Prin testamentul olograf din 15 martie 1936, defuncta E.B. a lăsat reclamantei nuda proprietate a întregii sale averi, între care și imobilul în cauză, reclamanta fiind autorizată prin Decretul regal nr. 4392/1939 (astfel cum rezultă din cuprinsul M. Of. nr. 290/14.12.1939) să accepte legatul lăsat de defuncta E.B. prin testamentul său olograf din data de 15 martie 1936, în condițiile prevăzute în testament. Din înscrisul aflat la dosar, rezultă că reclamanta a acceptat sub beneficiu de inventar legatul mai sus arătat.

Imobilul situat în Pecinișca, orașul Băile Herculane, este și a fost situat într-un regim de CF, în care dovada proprietății se face prin extras de CF. Reclamanta, se arată, nu a făcut dovada că imobilul în cauză situat în localitatea Băile Herculane și înscris în CF nr. xx Pecinișca, sub nr. top. T1 ar fi fost proprietatea defunctei E.B., nedepunând niciun extras de CF în acest sens, și, cu atât mai mult, că ar fi fost vreodată proprietatea sa, știut fiind că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996 înscrierea în CF a dreptului de proprietate avea nu doar „caracter publicitar”, ci și constitutiv de drepturi. Mai mult, așa cum s-a reținut și prin dispoziția contestată, reclamanta nu a probat nici preluarea abuzivă a imobilului din proprietatea sa de către vreuna dintre pârâte, după cum nu a probat nici faptul că imobilul în cauză se află în proprietatea pârâtelor, din cuprinsul M. Of.

nr. 260/08.11.1948, depus de către reclamantă, rezultând doar faptul că printr-o dispoziție ce nu a avut caracter normativ, respectiv printr-o decizie a Consiliului de Miniștri, unele bunuri mobile și imobile, între care și imobilul în cauză, ar fi trecut de la reclamantă în folosința unor ministere. Ori, în atare condiții, conchide prima instanță, trecerea în folosință a unui bun imobil nu echivalează cu trecerea sa în proprietatea altcuiva, și implicit nu poate fi echivalată cu o preluare abuzivă, reclamanta, în condițiile în care și-a intabulat dreptul său de proprietate asupra imobilului în cauză și nu a existat niciun alt act de trecere a respectivului imobil în proprietatea pârâtelor, are la îndemână o altă acțiune judecătorească prin intermediul căreia să poată realiza în întregime prerogativele dreptului său de proprietate, pe care l-a invocat asupra imobilului mai sus arătat.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Timișoaram secția civilă, care prin decizia nr. 606A din 17 martie 2011 a respins apelul declarat împotriva sentinței, de către reclamanta Academia Română. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 3921 din 31 mai 2012, a admis recursul reclamantei și în consecință a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut în esență că instanța de apel, în considerentele deciziei recurate, printr-o motivare sumară, a arătat că apelul declarat de reclamantă este nefondat, întrucât din actele dosarului rezultă cu certitudine că „autoarea invocată de către reclamantă, cât și reclamanta însăși nu au putut face dovada realității dreptului de proprietate revendicat asupra imobilului în litigiu”, fără să arate care sunt motivele de fapt și de drept pe baza cărora și-a întemeiat această concluzie, și care sunt considerentele pentru care a înlăturat susținerile reclamantei cu privire la dreptul pretins, așa cum au fost expuse prin cererea de apel. Or, motivarea hotărârii înseamnă arătarea, în scris, a considerentelor care au format convingerea judecătorului că trebuia să admită sau să respingă cererile părților.

În acest sens, se arată, sunt aplicabile și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță națională trebuie să fie motivată în fapt și în drept sub toate aspectele existente în cererea de chemare în judecată, în caz contrar, fiind încălcat accesul liber la instanță. Prin urmare, se conchide, câtă vreme instanța de control judiciar a apreciat că se impune respingerea apelului reclamantei, mulțumindu-se a concluziona că nu s-a făcut dovada realității dreptului de proprietate revendicat, fără a face o analiză în fapt și în drept a criticilor formulate prin cererea de apel formulată de către reclamantă, aceasta echivalează cu o necercetare a fondului iar instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar asupra deciziei pronunțate în apel.

În rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 44 din 19 martie 2015 a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 144 din 07 aprilie 2008, dată în primă instanță de Tribunalul Caraș-Severin. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar, a reținut că reclamanta nu a probat nici preluarea abuzivă a imobilului din proprietatea sa, de către vreuna din pârâte și nici faptul că nemișcătorul în cauză se află în proprietatea pârâtelor, din cuprinsul M. Of. nr. 26/8.05.1948, depus la dosar, rezultând doar faptul că printr-o dispoziție ce nu a avut caracter normativ - respectiv o decizie a Consiliului de Miniștri - anumite bunuri mobile și imobile, între care și imobilul în cauză, ar fi trecut de la reclamantă, în folosința unor ministere.

Or, se reține, trecerea în folosință a unui bun imobil, nu echivalează cu trecerea sa în proprietatea altcuiva, respectiv cu o preluare abuzivă. S-a mai constatat, urmare expertizelor efectuate în cauză, că există o suprapunere reală și/sau virtuală între terenul revendicat de reclamantă și cel al numitei O.A. care, nu a fost chemată în calitate de pârâtă deși revendică aceeași suprafață de teren. Mai mult, se arată, potrivit expertizelor efectuate în cauză, O.A. este înscrisă în CF nr. zz Băile Herculane nr. top. T2 și totodată, posedă și folosește nr. top.T3 și nr. top. T4 Lunca de Sus, din CF nr. xx Pecinișca, terenurile respective în suprafață cumulată de 784 mp nefiind în proprietatea Statului, care însă este singurul pârât în această cauză.

De asemenea, nu există nicio dovadă cu privire la o eventuală preluare abuzivă de către Stat, în înțelesul art. 2 din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, din această perspectivă, raportat la „starea de drept”, s-a concluzionat că reclamanta nu se poate prevala de disp. art. 4 alin. (2) rap. la art. 2 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a demonstrat, în condițiile regimului de carte funciară, respectiv ale Decretul-Lege nr. 115/1938 și nici ale Legii nr. 7/1996 că este persoană îndreptățită, în accepțiunea Legii nr. 10/2001.

S-a apreciat totodată, că în cauză operează puterea de lucru judecat determinată de „concluziile” cuprinse în decizia civilă nr. 954 din 10 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 3491.1/208/2007, unde s-a constatat în mod irevocabil că, potrivit art. 20 din Legea nr. 7/1996 orice înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale se face pe baza actului prin care acestea s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil, iar conform art. 30 din același act normativ, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul.

În speță, se arată, este de necontestat că în CF nr. xx Pecinișca, în foaia de proprietate, la B3, sub nr. 399, a fost înscris în anul 1949, un contract de donație, însăși reclamanta susținând că ar fi fost înscris dreptul de proprietate al statului, cu atât mai mult cu cât imobilul se află în posesia comunei Pecinișca. Prin urmare, până la desființarea titlului dobânditorului dreptului de donație, înscris în CF nr. xx Pecinișca de sub B3 și rectificarea acestei cărți funciare, în sensul radierii dreptului, conform art. 34 din Legea nr. 7/1996, nu poate fi admisă cererea reclamantei de reconstituire a acestei cărți funciare, în sensul înscrierii dreptului de proprietate al Academiei Române, atâta timp cât aceasta nu a formulat cele două petite mai sus menționate, în contradictoriu cu prezumtivul proprietar, Statul Român.

Din această perspectivă, s-a constatat că nu pot fi incidente nici dispozițiile art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reproduse și în cuprinsul Legii nr. 7/1996, în sensul că în prezentul litigiu pendinte, reclamanta, în raport cu toate probele administrate nu poate pretinde rectificarea CF nr. xx Pecinișca nici sub aspectul lipsei de valabilitate a înscrierii sau titlului în temeiul căruia s-a săvârșit, nici dacă prin înscriere, dreptul a fost greșit calificat, nici ipoteza că nu mai sunt întrunite condițiunile de existență ale dreptului înscris, sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, inclusiv din perspectiva faptului că reclamanta nu a reușit să demonstreze pre-existența propriului ei drept tabular, pe de o parte și nici cine anume este posesorul neproprietar actual, cu excepția A.O.

(cu a cărei proprietate se suprapune terenul revendicat de reclamantă), pe de altă parte. În cauză, împotriva deciziei dată în rejudecarea apelului a declarat recurs în termen legal reclamanta Academia Română care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865 aplicabil prezentului litigiu, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică hotărârea după cum urmează: - au fost încălcate prevederile Legii nr. 10/2001 ce a constituit temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, act normativ care instituie proceduri speciale cu privire la dovedirea calității de persoană îndreptățită la restituire. Astfel, se arată, legea nu instituie obligația ca persoana deposedată abuziv să facă dovada dreptului de proprietate al autorului său.

Cu toate acestea, la dosar au fost depuse înscrisuri care atestă că autoarea reclamantei era titulara dreptului de proprietate asupra nemișcătorului, deși instanța a reținut contrariul. Ca atare, hotărârea a fost pronunțată fără a se examina mijloacele de probă existente la dosar, ignorându-se - în acest sens - dispozițiile date de instanța supremă prin decizia de casare. - s-a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 3 alin. (1), art. 24 alin. (1) și art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 fiind greșit interpretate sintagmele „persoană îndreptățită” și „acte doveditoare”, ultima având un conținut mai larg decât cel al noțiunii similare corespunzătoare dreptului comun. De altfel, cu ignorarea actelor aflate la dosarul cauzei, instanța a reținut greșit că nu s-a făcut dovada faptului că imobilul s-ar fi aflat în proprietatea reclamantei.

- sub aspectul înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, instanța de trimitere s-a pronunțat cu nesocotirea prevederilor art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 „privind unificarea dispozițiilor referitoare la cărțile funciare”, în condițiile în care imobilul a fost dobândit, prin succesiune testamentară, de la autoarea E.B., ipoteză în care înscrierea în CF nu reprezintă o condiție cerută de lege ad validatem pentru transmiterea dreptului de proprietate, prevederile Decretului-lege nr. 115/1938, nefiind aplicabile. - greșit s-a reținut și faptul că nu s-ar fi probat preluarea abuzivă a imobilului și nici faptul că nemișcătorul se află în posesia pârâtelor.

Astfel, se arată, Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, invocată, a fost dată în baza dispozițiilor art. 68 alin. (2) din Decretul nr. 198/1948, act cu caracter normativ care prevedea în mod expres trecerea bunurilor mobile și imobile ale Academiei Române, în patrimoniul unor ministere de resort. Cu referire la aceste bunuri, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 752/2001 „privind organizarea și funcționarea Academiei Române”, a dispus - statuând neechivoc asupra caracterului abuziv al preluării - retrocedarea lor în totalitate în proprietatea Academiei Române, cu aplicarea prevederilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Potrivit Cap. I pct. e) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului, decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, reprezentând această dovadă.

De altfel, se conchide, în interpretarea dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, sunt considerate a fi fost preluate abuziv și imobilele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. - greșit s-a reținut, față de prevederile art. 28 din Legea nr. 10/2001, că nu s-ar fi dovedit faptul că imobilul se află în proprietatea pârâtelor în condițiile în care urmare primirii notificării, Primăria Băile Herculane nu a precizat faptul că nu ar fi unitate deținătoare, mai mult, fiind emitenta dispoziției contestate în cauză.

- hotărârea cuprinde motive contradictorii, pe aspectul stării de fapt fiind reținută „o situație incompletă și imprecisă”, considerentele hotărârii fiind contrazise de alte probe aflate la dosar, pe care instanța nu le-a luat în considerare. Astfel, se arată, statuarea vizând existența unei suprapuneri „reale și/sau virtuale” între terenul revendicat de reclamantă și cel al numitei O.A., este contrazisă de alte probe aflate la dosarul cauzei. - expertiza din apel, pe lângă faptul că este contrazisă de alte probe, nu este avizată de către O.C.P.I.; cu toate acestea, lucrarea este omologată de instanță, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Ordinul M.J. nr. 1882/2011. - hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, instanța făcând referire la un alt dosar (nr. 2834/208/2011) al cărui obiect este străin de prezentul litigiu, fiind preluate greșit concluziile expertizei N., contrazisă ulterior de probele administrate în cauză.

Împrejurarea că reclamanta nu a chemat-o în judecată în calitate de pârâtă pe numita O.A., își are justificarea în faptul că aceasta din urmă nu figurează în niciuna din evidențele oficiale în calitate de proprietar al imobilului, aspect recunoscut de pârâta Primăria Orașului Herculane care, în calitate de deținător în sensul legii, a și emis dispoziția contestată. - este greșită reținerea vizând existența puterii lucrului judecat în raport de dispozițiile deciziei civile nr. 954 din 10 noiembrie 2010 dată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 3491.1/208/2007 care, a avut un cu totul alt obiect, respectiv plângere împotriva încheierii CF din 30 octombrie 2007, privind terenul din CF nr. xx Pecinișca.

Or, obiectul prezentului dosar îl constituie o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 care, reprezintă temeiul de drept al demersului judiciar. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed. Cum, cadrul procesual este circumscris în speță, dispozițiilor Legii nr. 10/2001, temei juridic pe care reclamanta și-a fundamentat demersul judiciar - al cărui obiect îl constituie contestația formulată împotriva dispoziției nr. 2526 din 22 octombrie 2007, emisă de Primăria orașului Băile Herculane - instanța trebuia să soluționeze cauza din perspectiva în care aceste reglementări speciale definesc sintagmele: „preluare abuzivă”, „persoane îndreptățite” la măsuri reparatorii și respectiv „acte doveditoare” și să interpreteze corect prevederile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) și art. 24 din lege.

Potrivit art. 1 alin. (1) din actul normativ mai sus citat, imobilele preluate în mod abuziv de către stat, organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada de referință a legii (...) se restituie în natură sau prin echivalent, în alin. (1) al art. 2 procedându-se la o enumerare exhaustivă, ce acoperă practic sfera tuturor modalităților de preluare, concluzia rezultând din dispozițiile de la lit. g) și h). Potrivit acestor din urmă texte, prin „imobile preluate în mod abuziv” se înțelege și imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 „asupra rechizițiilor” cât și orice alte imobile preluate cu titlu valabil, astfel cum acesta este definit prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

În speță, din probele administrate rezultă fără echivoc că, imobilul a fost trecut în patrimoniul Statului prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, dată în baza Decretului nr. 198 din 13 august 1948 prin care s-a dispus asupra preluării, în patrimoniul ministerelor de resort ale bunurilor mobile și imobile ce au aparținut Academiei Române, preluarea fiind una abuzivă. Acest caracter al preluării a fost de altfel consacrat și de Legea nr. 752/2001 care, prin art. 4 alin. (4) dispune asupra restituirii tuturor categoriilor de bunuri - mobile și imobile - care au aparținut Academiei Române și au fost trecute în mod abuziv în folosința sau administrarea unor ministere ori alte instituții publice, prin decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948.

În acest context, trebuiau văzute și corect interpretate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini, dacă nu există alte impedimente care fac restituirea imposibilă și care ar aduce în discuție acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. Greșită este și reținerea instanței de trimitere care, a arătat că reclamanta nu și-a putut demonstra calitatea de persoană îndreptățită, în accepțiunea Legii nr. 10/2001. Or, ansamblul probator al cauzei atestă fără echivoc îndeplinirea exigențelor art. 3 alin. (1) lit. c) și respectiv art. 4 alin. (2) din lege, sub aspectul calității de persoană îndreptățită a reclamantei, căreia bunul i-a fost transmis prin testament de către fosta proprietară tabulară.

Astfel, din extrasul de carte funciară nr. 5155/1938 al com. Pecinișca rezultă că înaintea preluării, nemișcătorul se găsea intabulat pe numele E.B. care, îl dobândise în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 29 septembrie 1935 cu M.B., născută Be. Prin testamentul olograf întocmit la 15 martie 1936, E.B. a lăsat Academiei Române, nuda proprietate a întregii sale averi, la 13 aprilie 1938 Tribunalului Ilfov, secția I a civilă, luând act de deschiderea și de starea materială a succesiunii. Prin Înaltul Decret Regal nr. 4392/1939 - publicat în M. Of. nr. 290/14.12.1939 - Academia Română a fost autorizată să accepte legatul lăsat de defuncta E.B., în condițiile prevăzute în acest testament, referitoare la uzufructul viager instituit în favoarea P.L.

și a lui V.B. La 01 aprilie 1940, Tribunalul Ilfov, secția I a civilă, a certificat acceptarea sub beneficiul de inventar, de către Academia Română, a legatului instituit prin testamentul olograf al E.B. Ulterior, prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, publicată în M. Of. nr. 260/8.11.1948, (a se vedea în acest sens Dos. nr. 3412/115/2007 al Tribunalului Caraș-Severin) imobilul a fost preluat în patrimoniul Academiei Române și dat în folosința unor ministere. Împrejurarea că, după acceptarea testamentului, Academia Română nu și-a înscris în cartea funciară dreptul astfel dobândit, este lipsită de relevanță, în raport de prevederile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 „privind unificarea dispozițiilor referitoare la cărțile funciare” potrivit căruia drepturile reale se puteau dobândi și fără o astfel de înscriere „din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită și expropriere (...)”.

Or, așa cum s-a arătat, nemișcătorul a fost dobândit prin succesiune testamentară, situație în care înscrierea în CF nu reprezenta o cerință ad validitatem pentru a opera transmiterea dreptului de proprietate, în înțelesul art. 17 din actul normativ mai sus citat. O interpretare proprie, cu trimitere la exigențele dreptului comun, a dat instanța și sintagmei „acte doveditoare”, în contra prevederilor art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 și a practicii consolidate în materie potrivit căreia, dovada dreptului de proprietate sau a calității de moștenitor a persoanei îndreptățite se poate face cu orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ care, generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei ce îl invocă.

În dovedirea calității de persoană îndreptățită, pot fi folosite, în acord cu legea specială și orice alte înscrisuri care, se întregesc cu înscrisurile originare sau, după caz, le prezumă iuris tantum. Cât privește dovada calității de moștenitor, aceasta se face de regulă cu certificatul de moștenitor ori legatar sau hotărâre judecătorească irevocabilă, iar în lipsa acestora, prin orice probe scrise care să ateste acceptarea moștenirii. În speță, așa cum s-a arătat prin probele administrate, reclamanta a făcut dovada atât a împrejurării că imobilul în litigiu a constituit proprietatea autoarei E.B. (a se vedea extras CF nr. xx Pecinișca, nr. 5155/1938 și încheierea nr. 1259/1935 a Judecătoriei Mixte Orșova - Dos.

nr. 3412/115/2007 al Curții de Apel Timișoara) cât și a calității sale de moștenitor testamentar al fostei proprietare tabulare și respectiv a preluării abuzive. Mai mult, potrivit art. 24 din lege, în absența unor probe contrare, existența și, după caz întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau aceasta a fost pusă în executare, persoana individualizată în acest act normativ fiind presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Or, în dovedirea pretențiilor formulate, alăturat actelor ce atestă proprietatea tabulară a autoarei sale și transmiterea acestei proprietăți pe cale testamentară, reclamanta a depus și actul de autoritate prin care bunul a fost preluat abuziv, respectiv Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, dată în aplicarea unui act normativ, respectiv Decretul nr. 198 din 13 august 1948. Cât privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei, aceasta este dată de învestirea sa cu soluționarea notificării cât și de faptul că neprevalându-se de prevederile art. 28 alin. (1) și (2) din lege, a emis dispoziția contestată prin care, a respins cererea de restituire în natură argumentat de faptul că notificatoarea nu ar fi făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat.

Tot astfel, simpla împrejurare că în legătură cu nemișcătorul în discuție ar mai exista o cerere de restituire, din partea unei alte persoane, este lipsită de relevanță în contextul în care, la dosar nu a fost depus niciun act care să ateste că această persoană ar avea calitatea de proprietar tabular, ori extratabular și că ar figura ca atare, în evidențele oficiale. Greșit a statuat instanța de trimitere și în legătură cu puterea de lucru judecat ce ar opera în cauză, în raport de dispozițiile deciziei civile nr. 954 din 10 noiembrie 2010, dată de Curtea de Apel Timișoara, în condițiile în care, prin această hotărâre s-a soluționat o cauză având un cu totul alt obiect (plângere împotriva încheierii de CF din 30 octombrie 2007) și nu s-a statuat în legătură cu niciuna din chestiunile litigioase, ce fac obiectul prezentei cauze.

Or, puterea de lucru judecat a unei hotărâri poate fi invocată într-un litigiu ulterior, prin intermediul excepției „autorității lucrului judecat” atunci când cel de-al doilea proces este între aceleași părți, are același obiect și este întemeiat pe aceeași cauză. Tot astfel, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat derivă din obligativitatea hotărârii pronunțate în litigiul anterior, atunci când prin aceasta s-a statuat irevocabil asupra unor cereri ce ulterior, sunt supuse unei alte judecăți, ceea ce nu este cazul în speță. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel care, ținând cont de situația juridică actuală a imobilului, în raport de evidențele și avizările O.C.P.I., va stabili natura măsurilor reparatorii ce se impune a fi acordate reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta Academia Română împotriva deciziei nr. 44 din 19 martie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 iunie 2015.