ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1555/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 3 octombrie 2011 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 3382/115/2011, reclamantele SC Hotel D. SRL București și SC H. SA Băile Herculane au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția de Sănătate Publică Județeană Caraș-Severin și Ministerul Sănătății, obligarea pârâților la plata, în solidar, a sumei de 50.000 euro (25.000 euro către Hotel D. și 25.000 euro către H.) reprezentând prejudicii cauzate ca urmare a abandonării imobilului evidențiat în CF nr. xx Băile Herculane provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. zz Băile Herculane, nr. top cad.

T1 Băile Herculane, și la plata, în solidar, a contravalorii lipsei de folosință a imobilului, respectiv 25.000 euro către SC Hotel D. SRL începând cu data de 02 august 2010 până la radierea sarcinii notată în CF nr. xx Băile Herculane, și 25.000 euro către SC H. SA reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru intervalul 20 septembrie 2008 - 02 august 2010. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 480, 483, 485, 998-999, 1002, 1073 și 1084 C. civ.

Prin cererea precizatoare depusă la dosarului de primă instanță, odată cu indicarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 1358 C. civ., reclamanții SC Hotel D. SRL București și SC H. SA Băile Herculane au solicitat obligarea pârâților la plata, în solidar, a sumei de 120.000 euro evaluată provizoriu (60.000 euro către Hotel D. și 60.000 euro către H.) reprezentând prejudicii cauzate ca urmare a neîntreținerii și abandonării imobilului evidențiat în CF nr. xx Băile Herculane provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. zz Băile Herculane, nr. top cad.

T1 Băile Herculane, pe perioada administrării operative și la plata, în solidar, a contravalorii lipsei de folosință a imobilului, respectiv 25.000 euro evaluat provizoriu către SC Hotel D. SRL (lipsa de folosință a imobilului începând cu data de 02 septembrie 2010 până la radierea sarcinii notată în CF nr. xx Băile Herculane) și 25.000 euro evaluat provizoriu de către SC H. SA (contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru intervalul 20 septembrie 2008 - 02 august 2010). Ca temei legal al cererii precizatoare de chemare în judecată, au mai fost indicate dispozițiile art. 548, 550, 555, art. 1357, 1378, 1381, art. 1530 din Noul C. civ.

Prin încheierea de ședință din 7 octombrie 2013, prima instanță a luat act de transmiterea calității procesuale active care a avut loc, ca urmare a încheierii la 19 septembrie 2013 a contractului de cesiune de creanță între reclamanta SC Hotel D. SRL, în calitate de cedentă, și SC Hotel C. Băile Herculane SRL, în calitate de cesionar, calitatea de reclamant a SC Hotel D. SRL fiind transmisă acestei din urmă societăți. De asemenea, la 27 ianuarie 2014, s-a luat act de faptul că reclamanta SC Hotel C. Băile Herculane SRL a intrat în procedura generală a insolvenței, fiind numit în calitate de administrator judiciar CII N.A., și s-a dispus citarea acestei reclamante prin administratorul judiciar.

Ambele reclamante au depus la dosar note de ședință prin care și-au majorat pretențiile inițiale la sumele de 6.000.000 euro daune și 717.050 euro cu titlu de lipsă de folosință, pentru fiecare, potrivit înscrisurilor regăsite în dosarul de fond. Prin sentința nr. 633 din 31 martie 2014 Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea reclamantelor. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 privind înființarea societăților comerciale pe acțiuni în turism, emisă în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, a fost înființată SC H. SA, iar prin Ordinul Ministerului Comerțului și Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, imobilul ce face obiectul litigiului, respectiv Pavilionul I Traian din Băile Herculane a trecut în proprietatea SC H. SA.

S-a mai constatat că la data de 09 noiembrie 1996 a fost emisă H.G. nr. 1137/1996 prin care s-a aprobat „transmiterea construcției "Pavilionul I Traian" și a terenului aferent, proprietate publică a statului, situat în orașul Băile Herculane, județul Caraș-Severin, identificat potrivit anexei la hotărâre, din administrarea Consiliului Local al Orașului Băile Herculane, județul Caraș-Severin, în administrarea Ministerului Sănătății, pentru Direcția Sanitară a Județului Caraș-Severin”, iar conform art. 2 din aceeași hotărâre predarea-preluarea imobilului urma a se face pe bază de protocol încheiat între părțile interesate în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii de guvern.

Potrivit adresei din 12 decembrie 1996, reclamanta SC H. SA a comunicat Spitalului Județean Reșița faptul că Pavilionul I Traian se află în proprietatea acestei societăți în temeiul Ordinului Ministerului Comerțului și Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, susținându-se că H.G. nr. 1137/1996 este lovită de nulitate, de patrimoniul acestei societăți putând dispune doar Adunarea Generală a Acționarilor. S-a reținut că reclamanta SC H. SA nu a recunoscut dreptul de administrare al Ministerului Sănătății asupra Pavilionului I Traian și nu s-a încheiat vreun protocol de predare - preluare a acestui imobil către Ministerul Sănătății, așa cum se prevăzuse în art. 2 din H.G. nr. 1137/1996. Valorificând declarațiile martorilor R.I.

și N.G., prima instanță a stabilit că Policlinica Balneară Băile Herculane a ocupat parterul clădirii, iar la etaj se aflau spațiile de cazare ale hotelului. Din depozițiile martorului R.I. prima instanță a reținut că în perioada 1990 - 1994 nu s-a asigurat paza imobilului, motiv pentru care acesta a fost vandalizat iar pe baza depoziției martorului N.G. a stabilit că din 1992, când s-a schimbat administratorul clădirii, spațiile de la etajul I și II s-au degradat, nemaifiind întreținute deoarece nu mai existau turiști, acestea fiind, la rândul lor, vandalizate, motiv pentru care s-a separat accesul la etajele superioare de accesul la parter printr-o ușă care se încuia. În ceea ce privește consecințele cutremurului din 1991 asupra imobilului, prima instanță a valorificat declarațiile martorului N.G., reținând că seismul a determinat fisurarea planșeelor de la etajul I la parter.

În același sens, prima instanță a valorificat adresa din 12 martie 1998 emisă de SC H. către Policlinica Balneară a Orașului Băile Herculane în cuprinsul căreia s-a menționat, făcându-se trimitere și la adrese anterioare, că Pavilionul I Traian „este o clădire calamitată în urma cutremurului din anul 1991, structura de rezistență (ziduri portante, planșee) fiind serios afectate, lucru certificat de expertiza tehnică efectuată de o instituție autorizată și specializată în acest sens”, propunerea fiind aceea de a părăsi clădirea în cel mai scurt timp. Având în vedere că această adresă a fost emisă de reclamanta însăși și a făcut trimitere la o expertiză tehnică efectuată la acele momente, prima instanță a înlăturat ca neconcludente și neverosimile susținerile expertului D.B., numit în prezenta cauză, cu privire la lipsa oricăror consecințe ale cutremurului din anul 1991 asupra imobilului.

În concluzie, cu privire la starea de fapt, prima instanță a reținut că în Pavilionul I Traian a funcționat Policlinica Balneară din anul 1960, fără ca funcționarea acesteia să se întrerupă la data emiterii Ordinului Ministerului Comerțului și Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, în baza căruia imobilul a intrat în patrimoniul SC H. SA. De asemenea, nu s-a făcut vreo dovadă privind predarea-preluarea acestui imobil către pârâții Ministerul Sănătății sau Direcția de Sănătate Publică Caraș-Severin și nici a faptului că această clădire a fost abandonată de cei doi pârâți.

Mai mult, din procesul verbal de stabilire termenului de realizare a executării silite din data de 28 iunie 2011 întocmit de executor judecătoresc T.M., Tribunalul a reținut că la data de 29 octombrie 2010 imobilul era ocupat la subsol de mai multe persoane fizice despre care executorul a fost informat că ar avea acordul SC H. SA sau al Primarului, iar 3 camere de la parter erau ocupate de o farmacie SC F. SRL în baza unui contract de închiriere cu SC H. SA. Nu a putut fi reținută susținerea reclamantelor, potrivit căreia începând din data de 20 septembrie 2008 au fost lipsite de folosința imobilului și nici nu s-a făcut dovada exercitării de către pârâte a vreunui act de natură a împiedica exercitarea dreptului de proprietate al reclamantei SC H. SA asupra imobilului.

Sub aspectul laturii subiective a răspunderii civile, prima instanță a statuat că nu s-a făcut în cauză dovada culpei celor două pârâte față de degradarea imobilului aflat în proprietatea SC H. SA, având în vedere și faptul că această degradare a început înainte de emiterea H.G. nr. 1137/1996, nu s-a făcut dovada predării efective a imobilului către Ministerul Sănătății sau către Direcția de Sănătate Publică Caraș-Severin, în timp ce Policlinica Balneară a funcționat doar la parterul imobilului, atât înainte de anul 1996 cât și ulterior iar, în plus, SC H. SA nu a dovedit că a făcut vreun demers pentru a evita degradarea imobilului înainte de 09 noiembrie 1996 sau ulterior acestei date, considerente pentru care tribunalul a înlăturat și cele două expertize efectuate în cauză ca nefiind concludente și a respins acțiunea reclamantelor ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele SC Hotel C. Băile Herculane SRL și SC H. SA. În apel, reclamanta SC H. SA și-a restrâns pretențiile la suma de 2.000.000 euro, constând în 300.000 euro lipsa de folosință a imobilului și 1.700.000 euro pentru daunele delictuale, astfel încât pârâtele să suporte cât mai puțin pentru repararea unui monument istoric din patrimoniul național, care ar reprezenta o sumă de bani suportabilă din bugetul de stat pentru un imobil care poate intra în proprietatea Ministerului Culturii oricând. Prin decizia nr. 979 din 26 noiembrie 2014, Curtea de Apel Timișoara a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamanta SC H. SA și a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC Hotel C. Băile Herculane SRL.

În privința apelului declarat de reclamanta SC H. SA, soluția adoptată a fost justificată prin aceea că s-a stabilit taxa judiciară de timbru datorată de această parte în raport de pretențiile afirmate și de dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013, în vigoare la data declarării apelului, rezultând o taxă judiciară de timbru în cuantum de 45.802,5 RON. Cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru formulată de apelanta SC H. SA a fost respinsă prin încheierea din 11 septembrie 2009 iar ulterior, la data de 8 octombrie 2014 reclamanta a mai solicitat acordarea unui nou termen de judecată în vederea achitării taxei, cu motivarea că nu au mai fost citată, ulterior soluționării cererii de reexaminare cu mențiunea de a timbra apelul declarat, precum și pentru lipsa din țară a reprezentantului legal al apelantei.

Instanța de apel a încuviințat un termen de judecată în vederea achitării taxei judiciare de timbru, însă nici la ultimul termen de judecată din 19 noiembrie 2014, reclamanta nu a onorat obligația de plată a acesteia. În aceste condiții și în temeiul art. 33-34 din O.U.G. nr. 80/2013, Curtea de apel a dispus anularea, ca netimbrată, a cererii de apel a reclamantei SC H. SA.

Cu referire la apelul celeilalte reclamante, instanța de apel a reținut, cu titlu preliminar, că situația juridică a imobilului care a generat prezentul litigiu - Pavilionul nr. 1 Traian din Băile Herculane - a fost neclară vreme de mai mulți ani, autoritățile publice susținând apartenența acestuia la domeniul public, în timp ce SC H. SA a invocat calitatea sa de proprietar în temeiul Legii nr. 15/1990 și a Ordinului nr. 154/1991 emis de Ministerul Comerțului și Turismului, în anexa căruia a figurat, printre imobilele aflate în proprietatea noii societăți cu capital de stat reorganizate ca atare, și imobilul cunoscut sub denumirea Pavilionul nr. 1 Traian din Băile Herculane.

Acest corp de clădire a funcționat de-a lungul timpului cu mai multe afectațiuni, fiind, în același timp și unitate hotelieră (pentru spațiile de cazare de la etajele I și II), dar și unitate spitalicească, întrucât la parterul imobilului funcționau dispensarul policlinic și o farmacie, toate fiind prevăzute a deservi aceluiași scop, respectiv cel de a sprijini persoanele venite în stațiune pentru tratamente balneare. Ulterior, la parterul imobilului au mai funcționat și alte unități, respectiv direcția de poștă, Consiliul local Băile Herculane, Biroul Inspecției Sanitare etc. În anul 1996, Guvernul României a emis H.G.

nr. 1137/1996 prin care a dispus transmiterea construcției "Pavilionul I Traian" și a terenului aferent, proprietate publică a statului, situat în orașul Băile Herculane, județul Caraș-Severin, identificat potrivit anexei la hotărâre, din administrarea Consiliului Local al Orașului Băile Herculane, județul Caraș-Severin, în administrarea Ministerului Sănătății, pentru Direcția Sanitară a Județului Caraș-Severin, cu mențiunea că predarea-preluarea imobilului urma să aibă loc pe bază de protocol încheiat între părțile interesate, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii. Ca și prima instanță, s-a notat că acest proces verbal de predare-primire nu a mai fost încheiat câtă vreme imobilul nu s-a aflat în administrarea Consiliului local Băile Herculane, iar SC H. SA, care se considera proprietar în temeiul Legii nr. 15/1990 și a Ordinului nr. 154/1991 emis de M.C.T., a refuzat predarea imobilului și încheierea protocolului.

Instanța de apel a constatat, din materialul probator administrat și din susținerile părților, că la momentul anului 1996, policlinica aflată în subordinea Ministerului Sănătății ocupa în fapt numai parterul imobilului, întrucât la cele două etaje erau camere de cazare și nu au fost niciodată administrate ori folosite de unitățile cu profil spitalicesc care au folosit părți din imobil. Policlinica Băile Herculane a continuat să utilizeze în fapt parterul imobilului și după anul 1996, invocând, din acel moment și H.G. nr. 1137/1996 care atribuia întreg Pavilionul nr. 1 Traian în administrarea Ministerului Sănătății, dar fără să i se fi predat vreodată spațiul ocupat prin protocol de predare-primire, conform prevederilor hotărârii de guvern.

Deși prin H.G.

nr. 1137/1996 s-a transmis dreptul de administrare asupra întregului imobil, întrucât acesta nu a fost predat pe bază de protocol, ca urmare a refuzului Consiliului local Băile Herculane și a celui care se pretindea proprietar - SC H. SA, spațiile de la etaje nu au fost ocupate de unitățile subordonate Ministerului Sănătății și nici folosite ulterior până la momentul părăsirii parterului clădirii în anul 2009. Plecând de la aceste considerente preliminare, menite să complinească starea de fapt reținută de prima instanță, instanța de apel a constatat că reclamantele au invocat un prejudiciu produs în patrimoniul lui SC H. SA, constând în degradarea imobilului, ca urmare a unei pretinse fapte ilicite săvârșită de pârâtele-intimate, constând în omisiunea de a efectua la timp reparațiile necesare și de a asigura întreținerea corespunzătoare a imobilului pe perioada în care dreptul de administrare operativă a fost înscris în cartea funciară, iar ulterior abandonarea imobilului fără a-l preda adevăratului proprietar, cu consecința vandalizării acestuia de diverse persoane fizice.

Instanța de apel a considerat nefondate criticile reclamantei, în cea mai mare parte a lor, în timp ce altele, deși pertinente, nu au fost în măsură să conducă la schimbarea datelor problemei ori a soluției apelate. Astfel, au fost considerate pertinente criticile privitoare la calitatea de proprietar a SC Hotel D., câtă vreme acesta a dobândit dreptul de proprietate prin licitație, iar actul de adjudecare nu a fost desființat, producându-și efecte juridice firești. Totuși, recunoașterea calității de proprietar a reclamantului H. SA și ulterior a Hotel D., prin cumpărare la licitație, nu schimbă însă datele problemei din speța de față în care faptul ilicit imputat pârâtelor nu este o acțiune comisivă generatoare a prejudiciului ci o inacțiune, respectiv nerealizarea lucrărilor de întreținere necesare pentru a preveni degradarea imobilului.

Or, din această perspectivă, indiferent de valabilitatea H.G. nr. 1137/1996, în raport de situația juridică a imobilului de la acel moment, pe care reclamantele nu au contestat-o însă, instanța de apel a constatat că H. SA a pretins că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului încă din anul 1991 când s-au stabilit bunurile ce urmau să intre în patrimoniul noii societăți pe acțiuni cu capital de stat, rezultată din reorganizarea fostei Întreprinderi Balneare Băile Herculane. Așa fiind, instanța de apel a constatat că lucrările de reparații și de întreținere a imobilului, înainte de a reveni unei persoane ce pretinde un drept de administrare, revin proprietarului bunului, mai ales în condițiile în care acesta își revendică și susține calitatea sa de proprietar prin toate acțiunile întreprinse (adrese, cereri în justiție etc.).

Aspectul avut în vedere de instanța de fond, conform căruia Hotel D. a cumpărat imobilul cunoscând starea acestuia de degradare, este just fiind, dealtfel, de necontestat că inclusiv prețul de vânzare a fost stabilit în raport de gradul de degradare în care ajunsese imobilul. Instanța de fond nu a contestat calitatea procesuală activă a reclamantei Hotel D. și ulterior, după cesiunea dreptului litigios, a reclamantei Hotel C. Critica privind necercetarea, de către prima instanță, a raportului juridic dintre Policlinica Balneară pe de-o parte, și cele două pârâte-intimate pe de altă parte, a fost văzută ca irelevantă, fiind evident că policlinica de stat (iar nu privată), ca dezmembrământ fără personalitate juridică, era parte în structura Ministerului Sănătății, respectiv a direcției județene corespunzătoare, ca unitate descentralizată a ministerului.

Mult mai relevantă în speță a fost considerată lipsa protocolului și a procesului verbal de predare-primire, în lipsa căruia imobilul nu a ajuns niciodată în stăpânirea faptică deplină a pârâtelor. S-a arătat că, deși policlinica a funcționat în imobil și anterior anului 1996 când s-a emis hotărârea de guvern, totuși aceasta a ocupat doar parterul clădirii iar în lipsa unui protocol de predare-primire a întregului Pavilion I Traian, a continuat să folosească numai parterul acestui imobil, în exercitarea dreptului de administrare conferit Ministerului Sănătății. Contrar celor susținute de către reclamantă, lipsa acestui protocol de predare primire este esențială în logica speței deoarece, în lipsa lui, dreptul de administrare a fost exercitat exclusiv asupra parterului clădirii care era ocupat și a rămas ocupat de entitatea spitalicească, răspunderea și grija celorlalte părți ale imobilului revenind proprietarului.

Criticile referitoare la cauzele degradării imobilului au fost considerate parțial fondate, arătându-se că în mod evident și parțial, starea de degradare a imobilului s-a datorat atât cutremurului din anul 1991, cât și lipsei unei întrețineri corespunzătoare ulterior. Esența speței presupune însă a identifica dacă pârâtelor le revenea în primul rând sarcina întreținerii imobilului și dacă lipsa efectuării lucrărilor necesare le poate fi imputabilă.

Nu se poate reține susținerea conform căreia cutremurul nu a afectat deloc clădirea, câtă vreme chiar reclamanta H. SA a fost cea care, printr-o adresă emisă către Policlinica Balneară Băile Herculane în anul 1996, a susținut că Pavilionul I Traian este o clădire calamitată în urma cutremurului din anul 1991, structura de rezistență fiind serios afectată, lucru certificat de o expertiză tehnică efectuată de o instituție autorizată și specializată și că H. nu își asumă nicio responsabilitate și nici nu mai garantează desfășurarea activităților în condiții de siguranță. Or, din această perspectivă, instanța de apel a constatat că entitatea din subordinea pârâtelor-intimate a ocupat exclusiv parterul imobilului, pe întreaga durată scursă până la momentul părăsirii sale, iar SC H. SA, deși a susținut tot timpul că este proprietar, și a negat valabilitatea H.G.

nr. 1137/1996, nu a întreprins nicio acțiune de reparare sau de întreținere a imobilului, chiar dacă, în cea mai mare parte (două etaje), acesta era nefolosit de către pârâte. Mai mult, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă și faptul că autoritățile administrației publice (prefectul, la propunerea direcției sanitar veterinare) au întreprins demersuri pentru obținerea fondurilor necesare realizării lucrărilor de reparații și întreținere, în timp ce atitudinea reclamantei H. SA s-a caracterizat în timp prin neimplicare, negând dreptul de administrare al Ministerului Sănătății, solicitând evacuarea policlinicii din clădire dar, în același timp, neimplicându-se în activități de întreținere și reparare imobilului a cărui proprietar se pretindea că este de la 1991 și care nu era decât parțial ocupat de către unitățile cu profil medical.

În aceste condiții, a fost considerată plauzibilă susținerea pârâtelor-intimate conform căreia nerealizarea lucrărilor de reparații și întreținere s-a datorat tocmai neimplicării H. SA în activitatea de conservare a propriului său bun, combinată cu lipsa unui protocol de predare primire prin care spațiul să poată fi în integralitate cuprins în lista obiectelor de inventar al policlinicii, pentru ca entitățile ierarhic superioare să poată primi aprobările necesare efectuării lucrărilor. Nici critica privind abandonul clădirii de către pârâte nu a fost găsită fondată în condițiile în care reclamantele au susținut, fără nici un temei juridic, că pârâtele ar fi avut obligația predării imobilului, a restituirii lui pe bază de protocol.

Restituirea unui bun al altuia, reprezintă într-adevăr o obligație ce există însă numai în contractele ce au ca obiect transmiterea cu titlu oneros sau cu titlu gratuit a pazei ori a folosinței unui bun mobil sau imobil. În cauza de față însă, reclamantele nu au avut și nici nu au invocat existența vreunui raport juridic contractual cu cele două pârâte-intimate, care să implice și obligația de predare, de restituire a bunului. Dimpotrivă, reclamantele și-au întemeiat pretențiile pe calitatea de proprietar al SC H. SA și pe lipsa oricărui titlu valabil al pârâtelor, ceea ce înseamnă că acestora le revenea obligația generală și negativă din cadrul oricărui raport de drept real, de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea dreptului de către titular.

Iar dacă totuși au tulburat proprietarul în exercitarea atributelor sale firești, să înceteze orice tulburare. Or, părăsirea imobilului și lăsarea lui pentru a fi preluat de către adevăratul proprietar, nu a însemnat altceva decât o formă de exercitare a obligației de a nu face nimic de natură a stânjeni proprietarul imobilului și de a lăsa bunul acestuia spre a fi utilizat după bunul plac. După părăsirea imobilului de către entitățile spitalicești, nimic nu a împiedicat H. SA să preia în stăpânire imobilul a cărui proprietar se pretindea și să evite vandalizarea acestuia de către terți, precum și să ia măsurile de conservare pe care le considera corespunzătoare și necesare.

În tot cazul, nu se poate identifica în sarcina pârâtelor, nici legal și nici contractual (în lipsa unei convenții), vreo obligație de predare a acestuia pe bază de protocol, a cărei neexercitare culpabilă să fie de natură a antrena vreo răspundere civilă în sarcina acestora, pe perioada în care proprietarul nediligent a contemplat la vandalizarea bunului său al cărui proprietar se pretindea a fi de mai mulți ani. Nici criticile legate de respingerea capătului de cerere privind despăgubirile pentru lipsa de folosință a imobilului nu au fost considerate fondate. Acordarea unor despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui bun are ca temei echitatea socială care trebuie să guverneze raporturile juridice private și repararea în integralitate a prejudiciului cauzat.

În speța de față însă, despăgubirile pentru lipsa de folosință au fost solicitate pentru perioada de la evacuarea imobilului de către pârâte și până la radierea dreptului de administrare din cartea funciară, perioadă în care imobilul nu a fost folosit și, potrivit susținerilor reclamantei nici nu putea fi folosit, astfel că eventuala deținere a dreptului deplin asupra acestui imobil (în fapt și în drept, fără nicio mențiune incorectă în cartea funciară), nu ar fi fost de natură a conferi titularului dreptului de proprietate posibilitatea de a obține fructe civile prin efectuarea unor acte de administrare în acest sens. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc.

civ. reclamanta SC Hotel C. Băile Herculane SRL, prin administrator special G.A. și administrator judiciar A.N. , formulând următoarele critici: - Referitor la pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că limitarea prejudiciului doar la ocuparea parterului și interzicerea accesului la etaje nu a fost cerută de către pârâte, ele susținând și în prezent dreptul de proprietate al Statului asupra imobilului în litigiu. - Referitor la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. recurenta-reclamantă arată că hotărârea atacată conține motive contradictorii și străine de natura pricinii în sensul că, pe de o parte validează existența și desfășurarea activității medicale organizate de pârâte în spațiul în cauză, reținând că acestea și-au exercitat dreptul de dispoziție și asupra etajelor superioare ale imobilului, iar pe de altă parte reproșează reclamantelor că nu au întreținut clădirea.

Se reproșează reclamantelor că nu și-au însușit exproprierea fără titlu prin întocmirea protocolului de predare-primire, dar și că nu au întreținut clădirea, deși nu aveau acces în imobil. De asemenea, instanța de apel a ignorat înscrisul intitulat memoriu prin care conducerea Policlinicii (dr. R.) a recunoscut că la etajele 1 și 2 funcționează un sanatoriu și nu un hotel, declarație de recunoaștere ce se coroborează cu înscrisul de carte funciară ce atestă destinația clădirii ca fiind policlinică. - Referitor la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.

recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a schimbat natura actelor deduse judecății, în sensul că SC H. SA a fost expropriat fără titlu întrucât, prin hotărâre emisă, Guvernul României s-a comportat ca și cum ar fi fost proprietar, pentru că altfel nu putea da în administrare imobilul în cauză, dar nu a emis și un titlu de expropriere sau de anulare a privatizării H. și a Ordinului nr. 154/1991 care reglementa proprietatea asupra clădirii. - Referitor la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile răspunderii civile delictuale, în sensul că cea mai mică culpă a păgubitului înlătură răspunderea civilă, în loc să fie atrasă o atare răspundere de către cea mai mică faptă a comitentului.

În susținerea acestor critici, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a reținut în mod eronat împrejurarea că la momentul anului 1996 policlinica aflată în subordinea Ministerului Sănătății ocupa, în fapt, numai parterul imobilului, întrucât la cele două etaje erau camere de cazare care nu au fost niciodată utilizate sau administrate de unitățile de profil spitalicesc care au folosit părți din imobil, Policlinica Băile Herculane continuând să utilizeze în fapt parterul imobilului și după anul 1996, neocupând, până la momentul părăsirii parterului clădirii în anul 2009, spațiile de la etajele I și II ale acesteia. Plecând de la această premisă falsă, instanța de apel a reținut greșit că lucrările de reparații și de întreținere ale imobilului nu cădeau în sarcina intimatelor și că acestea nu răspund pentru fapta lor constând într-o inacțiune, respectiv, nerealizarea lucrărilor de întreținere necesare pentru a preveni degradarea imobilului.

Instanța de apel a concluzionat astfel pe premisa că lucrările de reparații și de întreținere a imobilului revin cu prioritate proprietarului, iar nu persoanei ce reclamă un drept de administrare. În mod greșit instanța de apel a reținut că imobilul în cauză nu a ajuns niciodată în stăpânirea faptică deplină a intimatelor, întrucât nu a fost încheiat niciodată protocolul și procesul verbal de predare-primire, documente prin intermediul cărora, în baza H.G. nr. 1137/1996, intimatele trebuiau să intre în stăpânirea construcției. De asemenea, în mod greșit instanța de apel a reținut că intimatele au părăsit în anul 2009 imobilul în discuție și că nu le poate fi imputat faptul că au lăsat imobilul să fie preluat de către proprietar și de a fi utilizat de către acesta după bunul plac.

Tot greșit reține instanța de apel și că după părăsirea imobilului de către entitățile spitalicești, nimic nu a împiedicat H. SA să îl preia, să evite vandalizarea de către terți și să ia măsurile de conservare necesare, situație față de care nu se poate reține în sarcina intimatelor vreo obligație de predare a acestuia pe bază de protocol, a cărei neexercitare culpabilă să fie de natură a antrena răspunderea civilă pe perioada în care proprietarul nediligent a contemplat la vandalizarea bunului său al cărui proprietar se pretindea a fi de mulți ani.

În mod greșit instanța de apel a reținut că cererea de acordare a despăgubirilor privind lipsa de folosință a imobilului (solicitate de la data evacuării acestuia și până la aceea a radierii dreptului de administrare din cartea funciară) este nefondată întrucât oricum, datorită stării de degradare a acestuia, imobilul în cauză nu putea fi folosit de natură a conferi titularului dreptului de proprietate posibilitatea de a obține fructe civile prin efectuarea unor acte de administrare. În opinia recurentei-reclamante există următoarele dovezi din care rezultă că intimatele, prin intermediul entităților Policlinica balneară nr. 1, Stația de salvare, Inspectoratul de Sănătate Publică, Oficiul farmaceutic, au stăpânit de facto et de jure, în temeiul dreptului de administrare operativă și de folosință conferite de H.G.

nr. 1137/1996, întregul imobil Pavilionul 1 Traian, iar nu numai parterul acestuia: nota de fundamentare a H.G. nr. 1137/1996; recunoașterea, de către intimate, prin notele de ședință din 07 octombrie 2013, a faptului că în clădirea în discuție acestea ocupau un birou și că în incinta acesteia își desfășurau activitatea ISP, PB1, Oficiul farmaceutic, Stația de salvare, toate aflate în subordinea D.S.P.J.C.S., conform organigramei acesteia din Legea nr. 3/1978 și a răspunsului la interogatoriu; declarațiile martorilor. Din probele administrate în cauză rezultă că în perioada 09 noiembrie 1996 (când s-a născut dreptul intimatelor de administrare directă) și până în 02 august 2010 (data la care SC Hotel D. SRL a achiziționat imobilul de la SC H.) intimatele au avut acest drept de administrare a respectivului bun, pe care l-au folosit efectiv în scopul pentru care le-a fost atribuit în folosință.

Faptul că nu există un protocol de predare-primire a acestui imobil de către Ministerul Sănătății sau Direcția de Sănătate Publică Caraș-Severin nu are cum să justifice respingerea acțiunii, întrucât la momentul în care intimatele au dobândit dreptul de administrare directă acestea utilizau în fapt bunul încă din anul 1960, realitate atestată de declarațiile martorilor audiați în cauză și de înscrisurile aflate la dosar. Pornind de la această premisă, a utilizării bunului de către intimate încă din anul 1960 până la data abandonării, și contrar celor reținute de instanța de apel că atare obligații le-ar fi revenit mai întâi proprietarilor bunului, intimatele aveau obligații specifice titularului dreptului de administrare, respectiv, de asigurare a efectuării lucrărilor de conservare, consolidare, de restaurare, precum și a altor lucrări, cu respectarea prevederilor Legii nr. 422/2001.

Or, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, titularii dreptului de administrare nu au respectat aceste obligații, sens în care inacțiunea lor constituie o faptă ilicită păgubitoare producătoare de prejudicii, sancționabilă cu răspunderea instituită prin art. 998-999 C. civ.

Omisiunii intimatelor de a-și executa aceste obligații legale se adaugă fapta comisivă de abandon a imobilului în anul 2009, fără a-l notifica pe proprietarul de atunci - SC H. SA - despre acest lucru, faptă ce a determinat sporirea gradului de degradare a construcției și ocuparea abuzivă de către terți, aspecte dovedite cu declarațiile de martori și procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc la data de 11 iulie 2011. Instanța de apel a reținut greșit că prin părăsirea imobilului de către intimate, în anul 2009, acestea nu au făcut altceva decât să respecte dreptul de proprietate al SC H. SA, întrucât intimatele, în virtutea dreptului de administrare pe care îl aveau cu privire la acel imobil, atestat inclusiv în cuprinsul cărții funciare, erau titulare de drepturi reale dezmembrate din dreptul de proprietate al SC H. SA, iar în această calitate erau singurele îndreptățite să utilizeze imobilul, să îl folosească și să îl întrețină.

Or, în această calitate, de titulare de drepturi reale asupra acestui imobil, cele două intimate nu pot susține faptul că prin părăsirea acestuia nu au făcut altceva decât să permită proprietarului construcție să-și exercite dreptul de proprietate, întrucât dreptul de administrare operativă nu se stinge prin abandonare, ci prin renunțarea la acest drept de către titular ori prin revocarea de către constituitor. În mod greșit reține instanța de apel că oricum, datorită stării de degradare, imobilul nu ar fi putut fi utilizat de către proprietar pentru a produce fructe civile, întrucât intimatele nu se pot prevala, în apărarea lor, de propria faptă ilicită culpabilă.

Recurenta-reclamantă concluzionează că, potrivit celor anterior expuse, instanța de apel a încălcat/aplicat greșit dispozițiile art. 998-999 C. civ., ale Legii nr. 213/1998, ale Ordinului nr. 2684/2003 privind aprobarea Metodologiei de întocmire a obligației privind folosința monumentului istoric, ale Ordinului ministrului culturii și cultelor nr. 213472004 privind aprobarea listei monumentelor istorice a cărei anexă a fost modificată prin Ordinul nr. 2361/2010 și ale Legii nr. 422/2001. La 2 iunie 2015, intimata Direcția de Sănătate Publică Caraș-Severin a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului arătând, în esență, că vina exclusivă pentru deteriorarea imobilului revine SC H. SA și că nu au fost demonstrate elementele răspunderii civile delictuale, cu referire la faptele imputate intimatelor.

La data de 9 iunie 2015, în afara termenului legal, a fost depusă la dosar întâmpinare de către intimatul Ministerul Sănătății, prin care s-a solicitat respingerea recursului, act procedural calificat de către instanță ca reprezentând concluzii scrise în considerarea nerespectării exigențelor legale referitoare la data formulării acestuia. În recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat potrivit celor ce urmează. În primul rând, într-o proporție considerabilă, recursul promovat de reclamanta SC Hotel C. Băile Herculane SRL ridică o problemă de încadrare în motivele legale de recurs îngăduite limitativ la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc.

civ. întrucât, deși se indică drept temeiuri ale sale dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., în realitate, criticile invocate (cu câteva excepții) nu se circumscriu acestor temeiuri legale și nici nu pot fi circumscrise altora dintre cele regăsite în cuprinsul acestui text legal (art. 304 C. proc. civ.), din oficiu, de către instanță, în aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. Recursul suspus analizei mai prezintă particularitatea că în concluziile lor orale asupra fondului, reprezentanții recurentei-reclamante fie au adăugat motive noi de recurs - cazul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., inexistent în memoriul scris - fie, sub temeiurile legale deja indicate în memoriul scris, au adăugat critici noi, neregăsite în acest document primar.

Justificarea oferită pentru această conduită procesuală a recurentei-reclamante, în sensul că memoriul scris ar fi fost redactat de un avocat ce nu-și desfășoară activitatea în casa de avocatură din care face parte avocatul ce a reprezentat la termen pe reclamantă, deși poate explica diferența între susținerile orale și cele scrise ale aceleiași părți (neîngăduite însă de rigorile procedurale ale recursului), nu este în măsură, însă, să atragă legala învestire a instanței cu acele critici neinvocate în termenul legal de recurs, singurele care răspund acestei exigențe legale fiind cele regăsite în documentul scris. Astfel, cel dintâi motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă prin memoriul scris a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., fără a se indica în concret care critică dintre cele susținute se încadrează în această normă legală. În susținerile sale orale, apărătorul recurentei a precizat că pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. se întemeiază acea critică prin care s-a invocat faptul că apărările făcute de pârâte în proces ar fi putut, cel mult, conduce la o exonerare parțială de răspundere a acestora, cu consecința unei exonerări parțiale de la repararea prejudiciului, iar nu la o exonerare totală, așa cum s-a întâmplat prin soluția pronunțată. Potrivit memoriului de recurs, corespunzător acestei susțineri, s-ar putea identifica acea afirmație prin care s-a invocat că „Limitarea prejudiciului doar la ocuparea parterului și interzicerea accesului la etaje nu a fost cerută de către pârâte, ele susținând și astăzi dreptul de proprietate al Statului asupra imobilului”.

Înalta Curte apreciază că nici susținerea orală, dar nici aceea scrisă, identificată ca fiind invocată de parte sub temeiul legal al art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu se încadrează în această dispoziție legală, care se referă la acea greșeală de judecată săvârșită când instanța acordă mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

Menit să asigure respectarea principiului disponibilității care vizează obligația instanțelor de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății, acest motiv legal de recurs nu poate fi invocat în legătură cu modalitatea în care instanța de judecată a „gestionat” apărările părții pârâte în proces, când aceasta nu este titulara niciunei cereri - situație regăsită și în speța de față în cazul celor două intimate-pârâte - ci doar de către cel interesat, în legătură cu modalitatea în care a fost rezolvată/soluționată cererea ce a învestit instanța întrucât doar prin raportare la acest indicator se poate verifica greșeala de judecată sancționată prin dispoziția legală în cauză (când se acordă de către instanță mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut).

Or, susținând că, în raport de apărările formulate în proces de către cele două intimate-pârâte, instanța ar fi trebuit să admită în parte acțiunea sa, iar nu să o respingă în tot (așa cum s-a întâmplat), recurenta-reclamantă acreditează ideea că, pe de o parte, verificarea temeiniciei pretențiilor deduse judecății într-un litigiu se raportează exclusiv la apărările făcute de pârât, iar pe de altă parte că respectarea principiului disponibilității în proces se verifică prin observarea măsurii în care instanța de judecată ar fi „primit” apărările pârâtului, niciuna din aceste teze neavând un conținut adevărat. Se mai reține de către instanța de recurs în legătură cu acest motiv invocat, că nu este susceptibilă de a fi criticată, pe temeiul legal al art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., soluția instanței de judecată care, găsind neîntemeiate pretențiile invocate de reclamantă - indiferent că aceasta este sau nu consecința apărărilor formulate în proces de către pârât - respinge în tot acțiunea. Printr-un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C .proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat folosirea de către instanța de apel în motivarea hotărârii sale a unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei prin aceea că a validat existența și desfășurarea activității medicale organizate de pârâte în imobilul în litigiu, a reținut că acestea și-au exercitat dreptul de dispoziție și asupra etajelor superioare, dar a reproșat reclamantelor că nu au întreținut clădirea.

În legătură cu aceleași aspecte, s-a criticat ignorarea de către instanța de apel a înscrisului intitulat „memoriu” (prin care conducerea policlinicii ar recunoscut că la etajele 1 și 2 ale imobilului funcționează sanatoriu și nu hotel), care s-ar fi coroborat cu înscrisul de carte funciară ce atestă destinația de policlinică a întregului imobil, ca și imputarea contradictorie făcută de instanță recurentei că nu și-a însușit exproprierea fără titlu, prin întocmirea procesului-verbal de predare a imobilului către Ministerul Sănătății, dar și neîntreținerea imobilului în care i s-a interzis accesul. În concluziile orale asupra recursului, apărătorul recurentei-reclamante a susținut că este criticabilă în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. acea motivare a instanței de apel care, deși îi recunoaște calitatea de proprietar, îi impută tot ei neefectuarea lucrărilor de reparații și de întreținere a imobilului deși reclamanta a criticat și invocat lipsa accesului în imobilul care a fost ocupat abuziv de pârâte. Niciuna din aceste susțineri nu este întemeiată întrucât hotărârea instanței de apel nu conține motive contradictorii ori străine de natura cauzei, acuzele recurentei-reclamante fiind ele însele invocate prin utilizarea unor motive contradictorii și străine de motivarea deciziei atacate. Astfel, pe baza probatoriilor administrate, atât prima instanță, cât și cea de apel, au reținut că Policlinica Balneară a ocupat parterul imobilului „Pavilion I Traian” cu mult anterior anului 1996 când a fost emisă H.G.

nr. 1137/1996 ce a conferit un drept de administrare asupra imobilului Ministerului Sănătății, pentru Direcția Sanitară a Județului Caraș-Severin. S-a reținut însă în mod expres și în mai multe rânduri că, și după anul 1996, policlinica a continuat să folosească numai parterul clădirii deoarece în lipsa procesului-verbal de predare-primire a imobilului, despre necesitatea încheierii căruia se făcea vorbire în art. 2 din H.G. nr. 1137/1996, dreptul de administrare nu poate fi considerat că s-a exercitat decât tot asupra parterului deja ocupat de unitatea spitalicească, în timp ce răspunderea și grija celorlalte părți ale clădirii trebuie considerate ca revenind proprietarului. „(…) spațiile de la etaje nu au fost ocupate de unitățile subordonate Ministerului Sănătății și nici folosite ulterior până la momentul părăsirii parterului clădirii în anul 2009”.

Reținând aceste date ale situației de fapt a litigiului, nu se poate susține că instanța de apel ar fi validat existența și desfășurarea activității medicale organizate de pârâte în imobil, după cum afirmă recurenta. De asemenea, analizând în ansamblul elementelor de fapt ale litigiului consecințele decurgând din inexistența ori neîncheierea protocolului de predare-primire a clădirii menționat prin art. 2 din H.G. nr. 1137/1996, nu înseamnă că instanțele au reproșat ori imputat recurentei ori autoarei sale SC H. SA neînsușirea pretinsei exproprieri fără titlu. Reținerea de către instanța de apel a exercitării de către pârâte a unui drept de dispoziție și asupra etajelor imobilului constituie un aspect care nu se regăsește în niciunul din considerentele deciziei de apel, neputând constitui un argument valabil pentru demonstrarea caracterului contradictoriu al motivării hotărârii.

De altfel, această afirmație pe care recurenta o atribuie elementelor de fapt reținute de instanța de apel, fără corespondență cu realitatea, vine în contradicție cu celelalte motive de recurs susținute de parte, prin care s-a criticat, pe temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., „limitarea prejudiciului doar la ocuparea parterului și interzicerea accesului la etaje”- statuare din partea instanței despre care s-a afirmat că a avut loc în lipsa unei cereri a pârâtelor în acest sens -, iar pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul greșitei rețineri de către instanță a utilizării în fapt, de către intimate, doar a parterului imobilului în cauză, nu și a etajelor I și II.

Responsabilitatea pentru neefectuarea lucrărilor de întreținere și reparație a clădirii a fost atribuită reclamantei SC H. SA de către instanța de apel în contextul în care, printre alte elemente ale speței, s-a reținut în mod expres că doar parterul clădirii a fost și a rămas ocupat de entitatea spitalicească, răspunderea și grija celorlalte părți ale imobilului (adică a etajelor) revenind proprietarului. Nu este nimic contradictoriu între recunoașterea calității de proprietar al imobilului în ceea ce o privește pe recurentă (prin autoarele sale) și reținerea responsabilității sale pentru neefectuarea lucrărilor de reparații și întreținere a acestuia întrucât, așa după cum corect a apreciat Curtea de apel, proprietarul este cel dintâi obligat la efectuarea acestora.

Neputând reține o culpă a intimatelor-pârâte pentru starea accentuată de degradare în care a ajuns imobilul, în considerarea motivelor prezentate în mod detaliat în cuprinsul hotărârii, instanța de apel a conchis că SC H. SA este singura responsabilă pentru nerealizarea lucrărilor de întreținere și reparație a imobilului, dată fiind neimplicarea sa în conservarea propriului bun, nelămurirea situației juridice neclare a imobilului prin negarea drepturilor statului asupra acestuia, dar necontestarea lor efectivă niciodată, dar și neoferirea, în ultimă instanță, a unui suport care să permită pârâtelor remedierea stării de degradare a imobilului.

Pe de altă parte, pretinsa lipsă a accesului reclamantei în clădire constituie o afirmație a acesteia, care însă nu se regăsește între datele de fapt ale speței reținute de instanța de apel (și nici de către cea de fond), neînscriindu-se, așadar, în contextul factual al cauzei pe baza căruia s-a stabilit că „răspunderea și grija celorlalte părți ale imobilului” revin proprietarului. Din acest motiv, acest argument al recurentei nici nu poate să justifice caracterul contradictoriu al motivării instanței de apel.

În sfârșit, ignorarea de către instanța de apel a memoriului conducerii policlinicii, înscris care, în conținut, s-ar fi coroborat cu mențiunile de carte funciară spre a se reține destinația de policlinică a întregului imobil (iar nu doar a parterului) - după cum a susținut recurenta - constituie o critică contradictorie cu aceea în care s-a pretins reținerea de către instanță a unui drept de dispoziție al pârâtelor și asupra etajelor clădirii, dar în plus, și o critică ce nu se mai poate înscrie în actuala structură legală a recursului deoarece textul de lege care ar fi permis în trecut formularea acesteia, respectiv art. 304 pct. 10 C. proc. civ. - „când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegare pricinii” - a fost abrogat prin art. I pct. 111 din O.U.G.

nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005. Prin concluziile sale orale, apărătorul recurentei a susținut ca fiind o dovadă a caracterului contradictoriu al motivării deciziei apelate și argumentarea dată respingerii celui de-al doilea capăt de cerere, în sensul că starea avansată de degradare a imobilului nu ar fi permis, oricum, reclamantei obținerea de fructe civile prin exploatarea construcției, la plata cărora a solicitat să fie obligate pârâtele din proces.

Înalta Curte reține că această critică a fost invocată pentru prima oară în ședință publică, în timpul dezbaterilor asupra recursului, neregăsindu-se în memoriul scris (formulat în termenul de recurs), dar că, în tot cazul, este și nefondată, justificarea nerecunoașterii dreptului reclamantelor la obținerea fructelor civile pentru imobil fiind în deplină concordanță cu concluzia aceleiași instanțe asupra celui dintâi capăt al cererii lor, ce a fost respins, date fiind considerentele ce au împiedicat reținerea responsabilității pârâtelor pentru starea de degradare a imobilului. Printr-un al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat schimbarea naturii juridice a actului dedus judecății, respectiv a H.G.

nr. 1137/1996, despre care a afirmat că a reprezentat un veritabil act de expropriere fără titlu a autoarei sale SC H. SA guvernul român comportându-se ca proprietar al imobilului de vreme ce prin hotărâre sa a transmis dreptul de administrare asupra acestuia. Critica este nefondată și absolut nerelevantă din punct de vedere al litigiului ce se judecă, în care reclamantele au intenționat obținerea de despăgubiri pentru prejudiciile decurgând din degradarea accentuată a imobilului și fructe civile pentru lipsa de folosință a acestuia, prin angajarea răspunderii titularului dreptului de administrare și a celui ce a exercitat folosința bunului, iar nu angajarea răspunderii a însuși Statului român pentru eventuala pretenție de încălcare a dreptului lor de proprietate.

Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia” - este incident atunci când se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Așadar, pentru a fi incidentă o critică pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. trebuie ca litigiul dedus judecății să aibă la bază un diferend în legătură cu un act juridic