ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2100/2014

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 23 aprilie 2012, reclamantul O.O.B.D. a chemat în judecată municipiul București, prin primarul general, pentru obligarea la restituirea în natură a terenului fără construcții, în suprafață de 620 mp, situat în prezent în Municipiul București, sectorul 1, și care anterior a cunoscut și adresele, imobil dobândit, prin cumpărare, în anul 1937, de mătușa sa, M.S.S., fiind unic succesor ai acesteia. Terenului i-au fost aplicate prevederile Decretului nr. 111/1951, decizia emisă fiind contestată de mătușa sa și desființată prin sentința civilă nr. 1687 din 05 octombrie 1954 a Tribunalului Popular al Raionului Grivița Roșie, definitivă și irevocabilă.

Autoarea reclamantului a achitat impozitul stabilit pentru teren până în anul 1958, când Sfatul Popular al Raionului I. V.S. București a amenajat acest loc ca "parc de joacă pentru copii", eliberând adeverința din 15 octombrie 1958. Aceiași secție financiară, a menținut contribuabila M.S. cu terenul de 620 mp și după anul 1958, în matricola 11 A, la poziția. În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art 563 și urm. C. civ. și art. 44 din Constituția României. Prin sentința civilă nr. 720 din 01 aprilie 2013 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamant. Tribunalul a reținut că reclamantul este moștenitorul lui S.S.M., decedată la data de 31 octombrie 1998, potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 7 februarie 2002, eliberat de B.N.P.

- S.C.M. din București. Conform actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 14 aprilie 1937 și autentificat, din aceeași dată, la fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, autoarea reclamantului a cumpărat un teren viran în suprafață de 620 mp în comuna suburbană Băneasa - Herăstrău ce ținea de Municipiul București, respectiv lotul din terenul parcelat de Contesa M.O.M.F. și moștenitorii B. Având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001 tribunalul a constatat că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, terenul fiind preluat de autoritățile locale și amenajat ca parc, fiind menționat Decretul nr. 111/1951, iar pentru restituirea imobilului sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.

Reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, soluționată potrivit dispoziției din 23 mai 2011, prin care notificarea a fost respinsă, ca rămasă rară obiect, urmare a renunțării exprese a acestuia la notificare, iar ulterior, la 23 aprilie 2012, reclamantul a formulat prezenta cerere de chemare în judecată, având ca temei dreptul comun, respectiv art. 563 C. civ. privind acțiunea în revendicare. Tribunalul a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 33/2008, că persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau nu au declanșat, în termenul legal, o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.

Pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat Legea specială, nr. 10/2001, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățit, ce se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și ia relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, care pot păstra imobilele în anumite condiții expres prevăzute. Tribunalul a constatat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu pot opta între calea legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 563 C. civ.

și cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, având în vedere regula eiecta una via și principiul securității raporturilor juridice. În ceea ce privește respectarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr. 33/2008, că dreptul de acces la un tribunal prevăzut de art. 6 din Convenție nu trebuie absolutizat. Tribunalul a constatat că, în multe cauze, condamnarea statului român prin hotărârile C.E.D.O.

pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, prin admiterea recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce constituie atât o lipsire de proprietate, nejustiftcată de o cauză de utilitate publică și neînsoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice. Instanța europeană a procedat în același mod atât în situația foștilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României Ș.M.), ci și în situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care le reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, deposedați ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).

O altă categorie de cauze în care, de asemenea, Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Primul Protocol, o constituie cea în care instanțele, deși au recunoscut dreptul foștilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au reținut că, între timp, fusese cumpărat cu buna-credință. În alte cauze, Curtea Europeană a considerat că vânzarea de către stat a unui bun ai altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absența totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 - Cauza Rățeanu contra României.

În cauză, reclamantul nu se poate prevala de existența unui bun în patrimonial sau în sensul Convenției pentru a formula acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, deoarece dreptul sau nu a fost recunoscut ulterior preluării abuzive de către stat, Prin Decizia nr. 11/A din data de 10 ianuarie 2014, Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant, a desființat sentință apelată și a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe. Curtea a reținut că și imobilele care au făcut obiectul Legii nr. 10/2001, pentru care s-au intentat cereri de chemare în judecată după data intrării în vigoare a acesteia, pot face obiectul acțiunii în revendicare, atât în raport de vechile dispoziții ale C. civ., cât și în raport de noile dispoziții ale C. civ., respectiv art. 563 alin. (1) și (2) din Noul C. civ., aplicabil potrivit art. 6 alin. (6) din Noul C. civ.

Totodată, s-a reținut că inadmisibilitatea nu poate fi argumentată în baza Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care se statuează că în concursul dintre legea specială și legea generală, prioritatea o are legea specială,, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, aceasta din urmă are prioritate. Curtea a apreciat că respectivele îndrumări nu conduc la concluzia că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, ci obligă instanțele să analizeze pe fond acțiunea în revendicare, în sensul de a constata dacă bunul revendicat întră sub incidența legii speciale și daca există neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cât și jurisprudența C.E.D.O.

Instanța de apel a constatat că în baza art. 6 alin. (1) din Convenție orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale de către o instanță (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil iar în aplicarea textului respectiv, în jurisprudența, C.E.D.O. a emis principii general aplicabile. Instanța de apei a reținut că, deși în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că accesul la o instanță nu este absolut, fiind supus unor limitări în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, fiind recunoscut statului o anumită marjă de apreciere, totuși, limitările nu pot restricționa unui justițiabil accesul liber într-o asemenea măsură, încât dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești sa fie afectat în însăși esența sa, decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă este un raport rezonabil de proporționalîtate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Curtea a apreciat că, în speță, prin respingerea cererii în revendicare ca inadmisibilă de către prima instanță, s-a produs o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la o instanță judecătorească. Deși implementarea prin Legea nr. 10/2001 a unei proceduri speciale pentru realizarea drepturilor urmărite de reclamanți în cadrul acțiunii lor în realizare, urmărește, în sine, un scop legitim, nu există un raport de proporționalîtate rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit, în condițiile în care reclamantul nu mai poate redobândi bunul în baza Legii nr. 10/2001, notificarea fiind respinsă ca fiind rămasă fără obiect, iar acțiunea în revendicare este unicul mijloc procedural prin care o instanță judecătorească poate hotărî în fond asupra pretențiilor sale.

Neîndeplinirea unei singure condiții privind limitările accesului la justiție atrage aplicarea principiului consacrat în mod expres prin art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care garantează fiecărei persoane dreptul la o instanță judecătorească. Totodată, se impune respectarea cerinței ca gradul de acces asigurat de legislația națională să fie suficient pentru a le asigura părților dreptul la o instanță, având în vedere principiul supremației dreptul într-o societate democratică. In raport de aceste principii, desprinse din jurisprudența C.E.D.O. în cauzele Yagtzilar și alții împotriva Greciei, Lungoci împotriva României, Manoilescu și Dobrescu împotriva României, Faimblat împotriva României, curtea de apel a înlăturat excepția inadmisibîlității acțiunii, a desființa sentința și a trimite cauza aceleiași instanțe pentru analiza pe fond a acțiunii în revendicare.

Totodată, instanța de apel a dat îndrumări în sensul că, în examinarea pe fond a acțiunii în revendicare, instanța de fond va face aplicarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în interpretarea dată prin prezenta decizie, Hotărârii din 12 octombrie 2010 - Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României și dispozițiile Noului C. civ., invocate în petitul acțiunii și aplicabile raportului juridic dedus judecății. Prin recursul declarata la data de 24 februarie 2014, întemeiat de dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ. pârâtul Municipiul București, prin primarul general a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței civile nr. 720 din data de 1 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București.

A susținut recurentul că soluția pronunțată de instanța de apel este greșită, motivat de faptul că pentru imobilele preluate în perioada 1945-1989 nu mai este posibilă revendicarea în condițiile dreptului comun. Concluzia se desprinde din prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în temeiul căreia bunurile preluate tară titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, coroborat cu cele ale art. 1 din Legea nr. 10/2001, acest din urmă act normativ, de imediată aplicare, reglementând situația imobilelor preluate cu titlu sau fără titlu. Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale față de codul civil, urmând a fi aplicată cu prioritate față de prevederile legii generale, iar închiderea căii revendicării nu reprezintă închiderea accesului la justiție în sensul art. 21 din Constituție și ale art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat nu numai procedura administrativă, dar și modalitatea prin care pot fi atacate în justiție măsurile dispuse în cadrul respectivei proceduri, accesul la justiție nefîind afectat de imposibilitatea de a formula acțiunea în revendicare potrivit dreptului comun, iar posibilitatea statului de a organiza pentru imobilele preluate abuziv în perioada 1945-1989 o procedură administrativă de soluționare a cererilor de restituire care să excludă posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, se circumscrie marjei de apreciere a statului recunoscută potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În anul 2010, C.E.D.O. și-a modificat practica în cazurile Matieș contra României și în hotărârea pilot Măria Atanasiu contra României și nu mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un „bun" respectiv un drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în discuție existența unui nou drept de proprietate ce își are originea în temeiul unei legislații adoptate de un stat membru legislație prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din cama Atanasiu Măria și alții împotriva României). în cauză reclamantul nu se poate prevala de existența unui bun în patrimoniul său, în sensul convenției, pentru a formula acțiunea în revendicare întemeiată de dreptul comun, dreptul său nefîind recunoscut ulterior preluării abuzive de stat.

Recursul este întemeiat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed: În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul municipiul București invocă, în sinteză, faptul că soluția pronunțată de instanța de apel este greșită, motivat de faptul că, dată fiind apariția Legii nr. 10/2001, nu mai este posibilă revendicarea în condițiile dreptului comun a imobilelor preluate în perioada 1945-1989. Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, înalta Curte va constata temeinicia criticilor subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel realizând o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materie, cu încălcarea interpretării obligatorii dată prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și jurisprudența Curții europene.

În speța, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 aprilie 2012, reclamantul O.O.B.D. a investit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 563 din Noul C. civ., arătând că imobilul litigios ce a aparținut autoarei M.S.S. a fost trecut în proprietatea statului în mod avuziv și ilegal, fără nici un titlu. În contextul în care reclamantul a pretins că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, instanța de apel a reținut că imobilul, deși îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, poate face obiectul acțiunii în revendicare, atât în raport de vechile dispoziții ale C. civ., cât și în raport de noile dispoziții ale C. civ., respectiv art. 563 alin. (1) și (2) din Noul C. civ., aplicabil potrivit art. 6 alin. 6 din Noul C. civ.

Totodată, curtea de apel a apreciat că, în speță, prin respingerea cererii în revendicare, ca inadmisibilă, de către prima instanță, s-a produs o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la o instanță judecătorească, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Înalta Curte reține că domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparație a căror dispoziții se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 C. civ., precum și în raport de dispozițiile art. 563 alin. (1) și (2) din Noul C. civ., invocate de reclamanți în acțiune.

Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau tară titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ., sau ulterior intrării în vigoare, în temeiul dispozițiilor art. 563 alin. (1) și (2) din Noul C. civ. Dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, procedură specială care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță.

În acest context, Înalta Curte constată că nici abrogarea dispozițiilor art. 480 C. civ. și adoptarea dispozițiilor art. 563 din Noul C. civ., apreciate de reclamant ca fiind aplicabile în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 6 alin. (6) din Noul C. civ., nu conduce la ideea aplicării dispozițiilor legii generale, prioritar față de dispozițiile legii speciale, în temeiul principiului activității legii noi în vigoare la data formulării acțiunii în revendicare, tempus regit actum. Potrivit normelor de interpretare general admise de practica judecătorească, precum și de doctrină, modificarea normei generale nu atrage după sine modificarea implicită a normei speciale, în măsura în care acest lucru nu este expres menționat în textul de lege.

Ca efect activității legii speciale de reparație, în privința imobilelor preluate de stat, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă decât în condiții speciale, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială. Prin urmare, Înalta Curte reține că, instanța de apel, prin decizia pronunțată, a realizat o greșită aplicare și interpretare a legii !a situația de fapt stabilită în speță.

În lumina principiului de drept specialia generalibus derogant, având în vedere că existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, în cadrul normativ creat nu există posibilitatea pentru reclamant de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului evocat, dar și a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 care, în cuprinsul său, a făcut trimitere la acesta.

Astfel, analiza cauzei pendinte nu se poate ignora Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, instanța supremă statuând asupra divergențelor de jurisprudență de la acel moment a stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a C. civ., în cuprinsul deciziei fiind rezolvată și problema neconcordanței dintre dispozițiile din dreptul intern și dispozițiile convenționale în această materie. Astfel cum susține și recurentul, în cuprinsul deciziei de îndrumare se reține că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situațiile, posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare.

S-a statuat că, în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un „ bun actual" în sensul normei europene, acestuia trebuie să i se asigure accesul la justiție. Instanța supremă a considerat însă necesar a se analiza în ce măsură, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și daca admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice. În speță, posibilitatea reclamantului de a recurge la calea acțiunii în revendicare este condiționată și de măsura în care acesta se pevalează de un bun actual în sensul normei europene, ipoteză în care acestuia ar trebui să îi fie asigurat accesul la justiție.

Ținând cont de raționamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii pronunțate de instanța supremă, Înalta Curte va constata că instanța de apel nu a analizat acțiunea în revendicare raportat la situația juridică a imobilului, și nu a verificat (funcție de particularitatea cauzei) existența în patrimoniul reclamanților a unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeana, în raport de titlul exhibat de aceștia. În contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale, în sensul dezlegării dată cu caracter obligatoriu al Deciziei nr. 33/2008, dar și al contextului actual al jurisprudenței europene, potrivit celor reținute de instanța de fond, reclamantul O.O.B.D.

nu deține în patrimoniul său un „bun actual" în sensul Convenției, care să îi permită restituirea în natură a imobilului, întrucât nu a obținut recunoașterea dreptului în procedura legii speciale. Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurentul a invocat și greșita aplicare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție. Înalta Curte va constată temeinicia criticilor formulate, întrucât instanța de apel nu a procedat la soluționarea acțiunii în revendicare din perspectiva raportului dintre legea generală - legea specială, în considerarea efectelor Deciziei obligatorii nr. 33/2008, care include prin ea însăși analiza principiului securității raporturilor juridice.

Din această perspectivă, nu s-a analizat dacă reclamantul a tăcut dovada existenței în patrimoniul său a unui „ bun actual" pentru a putea beneficia de protecția art. î din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană. Or, instanța de contencios european, în raționamentul expus în cuprinsul hotărârii - pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Măria Atanasiu și alții contra României, arată că acel concept de „ bun aciuat' există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). Existența unui nou drept de proprietate își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (parag.

136 din hotărârea - pilot), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României, prin Legea nr. 10/2001, reclamanții având posibilitatea de a urma calea efectivă și concretă oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului pretins în privința imobilului preluat de stat, verificabilă în cazul concret dedus judecății.

În acest context, reținerea instanței de apel în sensul ca, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, se încalcă dreptul de acces la justiție prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, nu este întemeiată, atât timp cât dreptul de acces la justiție nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat de aceștia, ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce în speță, a fost asigurat pe deplin.

Susținerile reclamantului referitoare la lipsa vreunui titlu al statului asupra imobilului litigios sunt înlăturate prin legalitatea constatărilor instanței de fond care a analizat și soluționat acțiunea în revendicare din perspectiva verificării în patrimoniul reclamanților, a existenței unui bun actual în sensul Convenției europene. Soluția obținută de reclamanți în proces, care nu le este favorabilă, nu reprezintă încălcarea sau limitarea dreptului lor de acces la justiție, ci este rezultatul aplicării dispozițiilor legale la situația concretă în speță.

Edificator este faptul că, la momentul sesizării instanței, respectiv 23 aprilie 2012, reclamantul nu dețineau un bun în patrimoniul lor în sensul Convenției europene întrucât nu i se recunoscuse prmtr-o hotărâre judecătorească sau vreun act emanând de la autorități dreptul de proprietate cu privire ia imobilul litigios, după momentul aderării României la Convenție, așadar ulterior anului 1994. Prin urmare, ia data promovării acțiunii în revendicare, reclamantul nu a dovedit că este beneficiar al unui bun actual și nici al unei creanțe consolidate de natură a ipermite a se prevala de o speranță legitimă, pentru a se afla sub protecția prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană, context factual în care respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare pe acest considerent nu aduce atingere liberului acces la justiție.

Din această perspectivă, se observă legalitatea constatărilor instanței de fond care a înlăturat, motivat, susținerile apelanților referitoare la lipsa oricărui titlu al statului asupra imobilului litigios, în sensul că preluarea imobilului de către stat nu ar fi întrerupt titlul de proprietate al reclamanților, atât timp cât în prezenta cauză nu s-a pus problema comparării titlurilor exhibate de părți pe temeiul criteriilor clasice, cristalizate în aplicarea art. 480-481 C. civil, în doctrină și în practica judiciară, ci s-a făcut aplicarea deciziei în interesul legii, în sensul verificării dacă legea internă intră în conflict cu prevederile Convenției, dacă reclamanții au un „ bun actuat\ în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

În consecință, constatându-se că instanța de apel a realizat o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor legale interne și de drept european ce guvernează materia, Înalta Curte va constata că motivele de recurs circumscrise articolului 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul municipiul București și, pe cale de consecință, va modifica decizia recurata în sensul respingerii apelul declarat de reclamantul O.O.B.D. împotriva sentinței nr. 720 din data de 1 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, apreciată ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul generai împotriva Deciziei nr. 11/A din data de 10 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civila. Modifică decizia recurata în sensul că; Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul O.O.B.D. împotriva sentinței nr. 720 din data de 1 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2014.