ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2100/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2100/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de

23 aprilie 2012, reclamantul O.O.B.D. a chemat în judecată municipiul

București, prin primarul general, pentru obligarea la restituirea în natură a

terenului fără construcții, în suprafață de 620 mp, situat în prezent în

Municipiul București, sectorul 1, și care anterior a cunoscut și adresele,

imobil dobândit, prin cumpărare, în anul 1937, de mătușa sa, M.S.S., fiind unic

succesor ai acesteia.

Terenului i-au

fost aplicate prevederile Decretului nr. 111/1951, decizia emisă fiind

contestată de mătușa sa și desființată prin sentința civilă nr. 1687 din 05

octombrie 1954 a Tribunalului Popular al Raionului Grivița Roșie, definitivă și

irevocabilă. Autoarea reclamantului a achitat impozitul stabilit pentru teren

până în anul 1958, când Sfatul Popular al Raionului I. V.S. București a

amenajat acest loc ca "parc de joacă pentru copii", eliberând

adeverința din 15 octombrie 1958. Aceiași secție financiară, a menținut

contribuabila M.S. cu terenul de 620 mp și după anul 1958, în matricola 11 A,

la poziția.

În drept, și-a

întemeiat cererea pe dispozițiile art 563 și urm. C. civ. și art. 44 din

Constituția României.

Prin sentința

civilă nr. 720 din 01 aprilie 2013 Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamant.

Tribunalul a

reținut că reclamantul este moștenitorul lui S.S.M., decedată la data de 31 octombrie

1998, potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 7 februarie 2002,

eliberat de B.N.P. - S.C.M. din București.

Conform actului

de vânzare-cumpărare încheiat la data de 14 aprilie 1937 și autentificat, din

aceeași dată, la fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, autoarea reclamantului

a cumpărat un teren viran în suprafață de 620 mp în comuna suburbană Băneasa -

Herăstrău ce ținea de Municipiul București, respectiv lotul din terenul parcelat

de Contesa M.O.M.F. și moștenitorii B.

Având în vedere

prevederile art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001 tribunalul a

constatat că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, terenul fiind

preluat de autoritățile locale și amenajat ca parc, fiind menționat Decretul nr.

111/1951, iar pentru restituirea imobilului sunt aplicabile prevederile Legii nr.

10/2001.

Reclamantul a

formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, soluționată potrivit dispoziției

din 23 mai 2011, prin care notificarea a fost respinsă, ca rămasă rară obiect,

urmare a renunțării exprese a acestuia la notificare, iar ulterior, la 23

aprilie 2012, reclamantul a formulat prezenta cerere de chemare în judecată,

având ca temei dreptul comun, respectiv art. 563 C. civ. privind acțiunea în

revendicare.

Tribunalul a

reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 33/2008,

că persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau nu

au declanșat, în termenul legal, o atare procedură ori care, deși au urmat-o,

nu au obținut restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acțiunii

în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.

Pentru

imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

s-a adoptat Legea specială, nr. 10/2001, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățit, ce se referă atât la

imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu

valabil (art. 2), precum și ia relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri

reparatorii și subdobânditori, care pot păstra imobilele în anumite condiții

expres prevăzute.

Tribunalul a

constatat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001,

nu pot opta între calea legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv art. 563 C. civ. și cu atât mai mult, persoanele care

au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, având în vedere regula eiecta una via

și principiul securității raporturilor juridice.

În ceea ce

privește respectarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului,

tribunalul a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin

Decizia nr. 33/2008, că dreptul de acces la un tribunal prevăzut de art. 6 din

Convenție nu trebuie absolutizat.

Tribunalul a

constatat că, în multe cauze, condamnarea statului român prin hotărârile

C.E.D.O. pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție a

avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de

proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, prin

admiterea recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce

constituie atât o lipsire de proprietate, nejustiftcată de o cauză de utilitate

publică și neînsoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a

principiului securității raporturilor juridice.

Instanța

europeană a procedat în același mod atât în situația foștilor proprietari

(Cauza Brumărescu contra României Ș.M.), ci și în situația cumpărătorilor, al

căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele

judecătorești, care le reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului,

deposedați ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra

României).

O altă

categorie de cauze în care, de asemenea, Curtea a constatat încălcarea art. 1

din Primul Protocol, o constituie cea în care instanțele, deși au recunoscut

dreptul foștilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul,

deoarece au reținut că, între timp, fusese cumpărat cu buna-credință.

În alte cauze,

Curtea Europeană a considerat că vânzarea de către stat a unui bun ai altuia

unor terți de bună-credință, chiar dacă este anterioară confirmării în justiție

în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa

totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de

privare, combinată cu absența totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1

din Protocolul nr. 1 - Cauza Rățeanu contra României.

În cauză,

reclamantul nu se poate prevala de existența unui bun în patrimonial sau în

sensul Convenției pentru a formula acțiunea în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, deoarece dreptul sau nu a fost recunoscut ulterior preluării

abuzive de către stat,

Prin Decizia nr.

11/A din data de 10 ianuarie 2014, Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul declarat de apelantul-reclamant, a desființat sentință apelată

și a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.

Curtea a

reținut că și imobilele care au făcut obiectul Legii nr. 10/2001, pentru care

s-au intentat cereri de chemare în judecată după data intrării în vigoare a

acesteia, pot face obiectul acțiunii în revendicare, atât în raport de vechile

dispoziții ale C. civ., cât și în raport de noile dispoziții ale C. civ.,

respectiv art. 563 alin. (1) și (2) din Noul C. civ., aplicabil potrivit art. 6

alin. (6) din Noul C. civ.

Totodată, s-a

reținut că inadmisibilitatea nu poate fi argumentată în baza Deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care se statuează că în concursul

dintre legea specială și legea generală, prioritatea o are legea specială,, iar

în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

aceasta din urmă are prioritate.

Curtea a

apreciat că respectivele îndrumări nu conduc la concluzia că acțiunea în

revendicare este inadmisibilă, ci obligă instanțele să analizeze pe fond

acțiunea în revendicare, în sensul de a constata dacă bunul revendicat întră

sub incidența legii speciale și daca există neconcordanțe între legea specială

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cât

și jurisprudența C.E.D.O.

Instanța de

apel a constatat că în baza art. 6 alin. (1) din Convenție orice persoană are

dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale de către o instanță (...)

care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu

caracter civil iar în aplicarea textului respectiv, în jurisprudența, C.E.D.O.

a emis principii general aplicabile.

Instanța de

apei a reținut că, deși în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că accesul la o

instanță nu este absolut, fiind supus unor limitări în special în ceea ce

privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, fiind recunoscut statului

o anumită marjă de apreciere, totuși, limitările nu pot restricționa unui

justițiabil accesul liber într-o asemenea măsură, încât dreptul său de a se

adresa unei instanțe judecătorești sa fie afectat în însăși esența sa, decât

dacă urmăresc un scop legitim și dacă este un raport rezonabil de

proporționalîtate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Curtea a

apreciat că, în speță, prin respingerea cererii în revendicare ca inadmisibilă

de către prima instanță, s-a produs o ingerință în dreptul de acces al

reclamanților la o instanță judecătorească.

Deși

implementarea prin Legea nr. 10/2001 a unei proceduri speciale pentru

realizarea drepturilor urmărite de reclamanți în cadrul acțiunii lor în

realizare, urmărește, în sine, un scop legitim, nu există un raport de

proporționalîtate rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit, în

condițiile în care reclamantul nu mai poate redobândi bunul în baza Legii nr. 10/2001,

notificarea fiind respinsă ca fiind rămasă fără obiect, iar acțiunea în

revendicare este unicul mijloc procedural prin care o instanță judecătorească

poate hotărî în fond asupra pretențiilor sale.

Neîndeplinirea

unei singure condiții privind limitările accesului la justiție atrage aplicarea

principiului consacrat în mod expres prin art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care garantează

fiecărei persoane dreptul la o instanță judecătorească.

Totodată, se

impune respectarea cerinței ca gradul de acces asigurat de legislația națională

să fie suficient pentru a le asigura părților dreptul la o instanță, având în

vedere principiul supremației dreptul într-o societate democratică.

In raport de

aceste principii, desprinse din jurisprudența C.E.D.O. în cauzele Yagtzilar și

alții împotriva Greciei, Lungoci împotriva României, Manoilescu și Dobrescu

împotriva României, Faimblat împotriva României, curtea de apel a înlăturat

excepția inadmisibîlității acțiunii, a desființa sentința și a trimite cauza

aceleiași instanțe pentru analiza pe fond a acțiunii în revendicare.

Totodată,

instanța de apel a dat îndrumări în sensul că, în examinarea pe fond a acțiunii

în revendicare, instanța de fond va face aplicarea Deciziei nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție în interpretarea dată prin prezenta

decizie, Hotărârii din 12 octombrie 2010 - Cauza Măria Atanasiu și alții

împotriva României și dispozițiile Noului C. civ., invocate în petitul acțiunii

și aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Prin recursul

declarata la data de 24 februarie 2014, întemeiat de dispozițiile art. 304 pct

9 C. proc. civ. pârâtul Municipiul București, prin primarul general a solicitat

modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului și menținerii

sentinței civile nr. 720 din data de 1 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul

București.

A susținut

recurentul că soluția pronunțată de instanța de apel este greșită, motivat de

faptul că pentru imobilele preluate în perioada 1945-1989 nu mai este posibilă

revendicarea în condițiile dreptului comun. Concluzia se desprinde din

prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în temeiul căreia bunurile

preluate tară titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, coroborat cu

cele ale art. 1 din Legea nr. 10/2001, acest din urmă act normativ, de imediată

aplicare, reglementând situația imobilelor preluate cu titlu sau fără titlu.

Legea nr. 10/2001

are caracterul unei legi speciale față de codul civil, urmând a fi aplicată cu

prioritate față de prevederile legii generale, iar închiderea căii revendicării

nu reprezintă închiderea accesului la justiție în sensul art. 21 din Constituție

și ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Legea nr. 10/2001

s-a reglementat nu numai procedura administrativă, dar și modalitatea prin care

pot fi atacate în justiție măsurile dispuse în cadrul respectivei proceduri,

accesul la justiție nefîind afectat de imposibilitatea de a formula acțiunea în

revendicare potrivit dreptului comun, iar posibilitatea statului de a organiza

pentru imobilele preluate abuziv în perioada 1945-1989 o procedură

administrativă de soluționare a cererilor de restituire care să excludă

posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, se circumscrie marjei de

apreciere a statului recunoscută potrivit art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În anul 2010,

C.E.D.O. și-a modificat practica în cazurile Matieș contra României și în

hotărârea pilot Măria Atanasiu contra României și nu mai recunoaște în

patrimoniul foștilor proprietari deposedați un „bun" respectiv un drept de

proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în discuție existența

unui nou drept de proprietate ce își are originea în temeiul unei legislații

adoptate de un stat membru legislație prin care se urmărește restituirea totală

sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din cama Atanasiu

Măria și alții împotriva României). în cauză reclamantul nu se poate prevala de

existența unui bun în patrimoniul său, în sensul convenției, pentru a formula

acțiunea în revendicare întemeiată de dreptul comun, dreptul său nefîind

recunoscut ulterior preluării abuzive de stat.

Recursul este

întemeiat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed:

În dezvoltarea

motivului de recurs întemeiat de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

reclamantul municipiul București invocă, în sinteză, faptul că soluția

pronunțată de instanța de apel este greșită, motivat de faptul că, dată fiind

apariția Legii nr. 10/2001, nu mai este posibilă revendicarea în condițiile

dreptului comun a imobilelor preluate în perioada 1945-1989.

Examinând

hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, înalta

Curte va constata temeinicia criticilor subsumate motivului de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel realizând o greșită

interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materie, cu încălcarea

interpretării obligatorii dată prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție și jurisprudența Curții europene.

În speța, prin

cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 aprilie 2012,

reclamantul O.O.B.D. a investit instanța de judecată cu o acțiune în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 563 din

Noul C. civ., arătând că imobilul litigios ce a aparținut autoarei M.S.S. a

fost trecut în proprietatea statului în mod avuziv și ilegal, fără nici un

titlu.

În contextul în

care reclamantul a pretins că imobilul a fost preluat abuziv de către stat,

instanța de apel a reținut că imobilul, deși îi sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001, poate face obiectul acțiunii în revendicare, atât în raport

de vechile dispoziții ale C. civ., cât și în raport de noile dispoziții ale C.

civ., respectiv art. 563 alin. (1) și (2) din Noul C. civ., aplicabil potrivit art.

6 alin. 6 din Noul C. civ.

Totodată,

curtea de apel a apreciat că, în speță, prin respingerea cererii în

revendicare, ca inadmisibilă, de către prima instanță, s-a produs o ingerință

în dreptul de acces al reclamanților la o instanță judecătorească, astfel cum

este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale.

Înalta Curte

reține că domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001, care este o lege

specială de reparație a căror dispoziții se aplică prioritar în raport cu

dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 C. civ., precum și în raport

de dispozițiile art. 563 alin. (1) și (2) din Noul C. civ., invocate de

reclamanți în acțiune. Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de

preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent că preluarea s-a făcut

cu titlu valabil sau tară titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea

acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegare până la

data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ., sau ulterior

intrării în vigoare, în temeiul dispozițiilor art. 563 alin. (1) și (2) din

Noul C. civ.

Dreptul comun a

fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept

substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării

instanței, procedură specială care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv

accesul la instanță.

În acest

context, Înalta Curte constată că nici abrogarea dispozițiilor art. 480 C. civ.

și adoptarea dispozițiilor art. 563 din Noul C. civ., apreciate de reclamant ca

fiind aplicabile în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 6 alin. (6) din Noul C.

civ., nu conduce la ideea aplicării dispozițiilor legii generale, prioritar

față de dispozițiile legii speciale, în temeiul principiului activității legii

noi în vigoare la data formulării acțiunii în revendicare, tempus regit actum.

Potrivit

normelor de interpretare general admise de practica judecătorească, precum și

de doctrină, modificarea normei generale nu atrage după sine modificarea

implicită a normei speciale, în măsura în care acest lucru nu este expres

menționat în textul de lege.

Ca efect

activității legii speciale de reparație, în privința imobilelor preluate de

stat, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă decât în

condiții speciale, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială. Prin urmare,

Înalta Curte reține că, instanța de apel, prin decizia pronunțată, a realizat o

greșită aplicare și interpretare a legii !a situația de fapt stabilită în

speță.

În lumina

principiului de drept specialia generalibus derogant, având în vedere că existența

unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul

anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul

soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de

apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, în cadrul normativ

creat nu există posibilitatea pentru reclamant de a opta, în demersul său

judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui

asemenea drept ar însemna încălcarea principiului evocat, dar și a Deciziei în

interesul Legii nr. 33/2008 care, în cuprinsul său, a făcut trimitere la

acesta.

Astfel, analiza

cauzei pendinte nu se poate ignora Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii,

instanța supremă statuând asupra divergențelor de jurisprudență de la acel

moment a stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr.

10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a C.

civ., în cuprinsul deciziei fiind rezolvată și problema neconcordanței dintre

dispozițiile din dreptul intern și dispozițiile convenționale în această

materie. Astfel cum susține și recurentul, în cuprinsul deciziei de îndrumare

se reține că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate

situațiile, posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare.

S-a statuat că,

în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un „ bun actual" în sensul

normei europene, acestuia trebuie să i se asigure accesul la justiție. Instanța

supremă a considerat însă necesar a se analiza în ce măsură, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și daca admiterea acțiunii în

revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit ori securității raporturilor juridice.

În speță,

posibilitatea reclamantului de a recurge la calea acțiunii în revendicare este

condiționată și de măsura în care acesta se pevalează de un bun actual în

sensul normei europene, ipoteză în care acestuia ar trebui să îi fie asigurat

accesul la justiție.

Ținând cont de

raționamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii pronunțate

de instanța supremă, Înalta Curte va constata că instanța de apel nu a analizat

acțiunea în revendicare raportat la situația juridică a imobilului, și nu a

verificat (funcție de particularitatea cauzei) existența în patrimoniul

reclamanților a unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția europeana, în raport de titlul exhibat de aceștia.

În contextul

efectelor create prin aplicarea normelor speciale, în sensul dezlegării dată cu

caracter obligatoriu al Deciziei nr. 33/2008, dar și al contextului actual al

jurisprudenței europene, potrivit celor reținute de instanța de fond,

reclamantul O.O.B.D. nu deține în patrimoniul său un „bun actual" în

sensul Convenției, care să îi permită restituirea în natură a imobilului,

întrucât nu a obținut recunoașterea dreptului în procedura legii speciale.

Sub aspectul

criticilor de nelegalitate, recurentul a invocat și greșita aplicare a deciziei

în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Înalta Curte va

constată temeinicia criticilor formulate, întrucât instanța de apel nu a

procedat la soluționarea acțiunii în revendicare din perspectiva raportului

dintre legea generală - legea specială, în considerarea efectelor Deciziei

obligatorii nr. 33/2008, care include prin ea însăși analiza principiului

securității raporturilor juridice. Din această perspectivă, nu s-a analizat

dacă reclamantul a tăcut dovada existenței în patrimoniul său a unui „ bun

actual" pentru a putea beneficia de protecția art. î din Protocolul nr. 1

la Convenția europeană.

Or, instanța de

contencios european, în raționamentul expus în cuprinsul hotărârii - pilot din

12 octombrie 2010 în cauza Măria Atanasiu și alții contra României, arată că

acel concept de „ bun aciuat' există în patrimoniul proprietarilor deposedați

abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului

(parag. 140 și 143). Existența unui nou drept de proprietate își are originea

în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește

restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136

din hotărârea - pilot), în modalitatea de restituire stabilită de statul

membru, în cazul României, prin Legea nr. 10/2001, reclamanții având

posibilitatea de a urma calea efectivă și concretă oferită de legea specială

internă pentru valorificarea dreptului pretins în privința imobilului preluat

de stat, verificabilă în cazul concret dedus judecății.

În acest context,

reținerea instanței de apel în sensul ca, prin respingerea ca inadmisibilă a

acțiunii în revendicare, se încalcă dreptul de acces la justiție prevăzut de art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, nu

este întemeiată, atât timp cât dreptul de acces la justiție nu echivalează cu o

soluție favorabilă în demersul judiciar promovat de aceștia, ci presupune

posibilitatea părților de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și

independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul declanșat, de toate

garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce în speță, a fost asigurat pe

deplin.

Susținerile

reclamantului referitoare la lipsa vreunui titlu al statului asupra imobilului

litigios sunt înlăturate prin legalitatea constatărilor instanței de fond care

a analizat și soluționat acțiunea în revendicare din perspectiva verificării în

patrimoniul reclamanților, a existenței unui bun actual în sensul Convenției

europene. Soluția obținută de reclamanți în proces, care nu le este favorabilă,

nu reprezintă încălcarea sau limitarea dreptului lor de acces la justiție, ci

este rezultatul aplicării dispozițiilor legale la situația concretă în speță.

Edificator este

faptul că, la momentul sesizării instanței, respectiv 23 aprilie 2012,

reclamantul nu dețineau un bun în patrimoniul lor în sensul Convenției europene

întrucât nu i se recunoscuse prmtr-o hotărâre judecătorească sau vreun act

emanând de la autorități dreptul de proprietate cu privire ia imobilul

litigios, după momentul aderării României la Convenție, așadar ulterior anului

1994.

Prin urmare, ia

data promovării acțiunii în revendicare, reclamantul nu a dovedit că este

beneficiar al unui bun actual și nici al unei creanțe consolidate de natură a

ipermite a se prevala de o speranță legitimă, pentru a se afla sub protecția

prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană,

context factual în care respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare

pe acest considerent nu aduce atingere liberului acces la justiție. Din această

perspectivă, se observă legalitatea constatărilor instanței de fond care a

înlăturat, motivat, susținerile apelanților referitoare la lipsa oricărui titlu

al statului asupra imobilului litigios, în sensul că preluarea imobilului de către

stat nu ar fi întrerupt titlul de proprietate al reclamanților, atât timp cât

în prezenta cauză nu s-a pus problema comparării titlurilor exhibate de părți

pe temeiul criteriilor clasice, cristalizate în aplicarea art. 480-481 C.

civil, în doctrină și în practica judiciară, ci s-a făcut aplicarea deciziei în

interesul legii, în sensul verificării dacă legea internă intră în conflict cu

prevederile Convenției, dacă reclamanții au un „ bun actuat\ în sensul

jurisprudenței C.E.D.O.

În consecință,

constatându-se că instanța de apel a realizat o greșită aplicare și

interpretare a dispozițiilor legale interne și de drept european ce guvernează

materia, Înalta Curte va constata că motivele de recurs circumscrise

articolului 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate.

În consecință,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursul declarat de pârâtul municipiul București și, pe cale de

consecință, va modifica decizia recurata în sensul respingerii apelul declarat

de reclamantul O.O.B.D. împotriva sentinței nr. 720 din data de 1 aprilie 2013

a Tribunalului București, secția a III-a civilă, apreciată ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul generai împotriva

Deciziei nr. 11/A din data de 10 ianuarie 2014 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civila.

Modifică

decizia recurata în sensul că;

Respinge, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantul O.O.B.D. împotriva sentinței nr. 720

din data de 1 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 1 iulie 2014.