ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1908/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1908/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1080

din 31 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Bucuresti, secția a III-a civilă, a

fost admisă în parte cererea precizată, formulată de reclamantul Ș.C., dispunându-se

obligarea pârâtului Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, la plata către reclamant

a sumei de 34.300 euro (echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plății

efective), reprezentând despăgubire aferentă terenului expropriat în suprafață

de 350 mp situat în loc. Cățelu, com. Glina. A fost respins capătul de cerere

privind obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca neîntemeiat, a

fost stabilit un termen de plată de 30 de zile de la data rămânerii definitive

a prezentei hotărâri și s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant

a sumei de 4900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea

sentinței, s-a arătat, în primul rând, că excepția lipsei de obiect a cererii

este neîntemeiată, întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 1992, ce a

vizat o suprafață de teren de 389,47 mp, a fost încheiat în calitate de

vânzător de către Primăria com. Glina, fără a exista dovada vreunui mandat din

partea numitei Ș.G., autoarea reclamantului, dat „vânzătorului”. În plus, acest

act nu îndeplinește condiția de valabilitate impusă de art. 46 din Legea nr. 18/1991,

anume să fie încheiat în forma autentică. De asemenea, nu s-a făcut dovada

identității acestei suprafețe de teren cuprinse în actul din 1992 înstrăinate

de Ș.G. și suprafața de teren din prezenta cauză, care face parte din terenul

cuprins în titlu de proprietate din 7 aprilie 1995 emis de către Comisia

Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Ilfov,

prin care numitului Ș.V. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra

terenului de 1 ha și 4.225 mp în satul Cățelu, com. Glina. Instanța a mai

constatat că numitul Ș.V. a avut doi succesori, reclamantul din prezenta cauză

și Ș.I., care au procedat la partajarea voluntară a masei partajabile, iar

reclamantului i-a revenit din parcela 32 doar suprafața de 1050 mp, iar o altă

suprafață de 1.050 mp, a revenit celuilalt comoștenitor.

În ceea

ce privește fondul cauzei, tribunalul a constatat, din ansamblul probelor

administrate în cauză, înscrisuri și în special expertiza topo efectuată, că suprafața

expropriată în fapt de către pârât este de 497 mp reprezentând aliniamentul

autostrăzii A2 și anexele (zona de utilități).

Având în

vedere că doar pentru o suprafață de 147 mp pârâta a făcut dovada dobândirii

dreptului de proprietate, tribunalul a constatat că urmare a construirii

autostrăzii A2, carosabil și zona anexă, pârâta a expropriat de facto o suprafață

de 350 mp, fără parcurgerea etapelor reglementate de legislația în vigoare și

fără acordarea unor despăgubiri proprietarului potrivit Constituției și Legii nr.

33/1994.

În

condițiile în care acțiunea reclamantului privește o suprafață de 389,47 mp, s-a

constatat că diferența de 40 de mp nu este relevantă, dat fiind că expertul

tehnic D.G. a precizat că „este rezultatul poziționării gardurilor în raport cu

terenul aferent autostrăzii și nu reprezintă un factor care să influențeze

cauza litigiului.”

S-a

constatat că reclamantul se prevalează de un „bun actual” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., iar prima condiție impuse de

jurisprudența C.E.D.O., anume aceea ca privarea de proprietate să fie prevăzută

de lege, în absența parcurgerii etapelor procedurale reglementate de legea nr. 33/1994,

Legea nr. 198/2004, chiar dacă autoritățile române justifică un scop de interes

public pentru privarea de proprietate. Din această perspectivă, prezenta cauză

este similară ca situație de fapt cu hotărârea Burghelea c. României din 27

ianuarie 2009, precum și cu hotărârea Vergu c. României din 11 ianuarie 2011,

în care instanța europeană a constatat că, în absența unui transfer de

proprietate amiabil în virtutea art. 4 din Legea nr. 33/1994 sau a parcurgerii

de către pârâtă a procedurii reglementate de Legea nr. 33/1994, procedură

transparentă și, fără excepție, judiciară, prevăzută specific în acest sens, ocuparea

în mod irevocabil a terenului reclamantului s-a făcut fără a i se plăti în

prealabil despăgubiri.

Tribunalul

a constatat că, pentru a menține echilibrul rezonabil între interesul public

reprezentat de construirea A2 și dreptul individual de proprietate al

reclamantului asupra suprafeței de teren de 350 mp și pentru ca reclamantul să

nu fie pus în situația de a suporta o sarcină specială și exorbitantă, se

impune obligarea pârâtei la acordare unei despăgubiri proporționale cu valoarea

reală a terenului, astfel cum impune art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Prin raportul

de expertiză întocmit în cauză, s-a stabilit o despăgubire de 98 euro/mp la

data efectuării raportului de expertiză, în total 34.300 euro, echivalent în

lei la cursul B.N.R. din data plății efective, reprezentând despăgubire

aferentă terenului expropriat în suprafață de 350 mp situat în loc. Cățelu, com

Glina. Tribunalul a stabilit un termen de plată de 30 de zile de la data

rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În ceea

ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata lipsei de

folosință, astfel cum a fost acesta motivat de reclamant, tribunalul a constatat

că este neîntemeiat, având în vedere că invocarea unui prejudiciu cauzat prin

imposibilitatea folosirii imobilului nu este suficientă în măsura nedepunerii

unor dovezi concrete din care să rezulte un prejudiciu concret, iar nu unul

teoretic.

Prin Decizia nr. 339/A

din 26 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA împotriva

sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe

pârât la plata către reclamant a sumei de 4.123 lei reprezentând despăgubire

aferentă terenului expropriat în suprafață de 350 mp situat în localitatea

Cățelu, comuna Glina, păstrându-se celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, în mod corect, tribunalul a înlăturat

ca nefondate susținerile pârâtului referitoare la lipsa obiectului cererii,

care, de altfel, nu se pot constitui într-o excepție a lipsei obiectului, ci în

apărări pe fondul cauzei.

Pe lângă argumentele

expuse în sentință, instanța de apel a constatat că actul de vânzare-cumpărare din

1992 nu poate fi privit ca un act juridic opozabil numitei Ș.G., respectiv

reclamantului. Astfel, în ce privește pretinsa plată făcută în baza acestui

contract, s-a constatat că ordinul de plată din 20 noiembrie 1992 face dovada plății

unei sume către Primaria Glina, fără a se face mai departe dovada unei plăți către

numita Ș.G., iar tabelul cuprinzând proprietarii ale căror terenuri se ocupă

pentru construirea autostrăzii, în care se face referire la numita Ș.G. căreia

i se plătesc despăgubiri de 19.450 lei pentru o suprafață de 389 mp teren, reprezintă,

de asemenea, un act inopozabil față de Ș.G. și apoi față de reclamant, ca

succesor în drepturi, nefiind semnat de aceasta, ci de terți, anume reprezentanți

ai Primăriei Glina.

În al

doilea rând, Curtea a constatat că actul de vânzare - cumpărare din 1992 este

încheiat în calitate de vânzător de către Primăria com. Glina, anterior

emiterii titlului de proprietate din 7 aprilie 1995 emis de către Comisia

Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Ilfov,

prin care numitului Ș.V. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra

terenului de 1 ha și 4.225 mp în satul Cățelu, com. Glina. De asemenea, și

procesul verbal de punere în posesie din 10 ianuarie 1995 este încheiat tot pe

numele Ș.V., astfel încât, în condițiile în care numita Ș.G. a decedat ulterior

punerii în posesie, nu se poate constata că pretinsa plată de despăgubiri a

fost făcută către un proprietar al terenului.

Instanța

de apel a constatat ca fiind fondate și argumentele dezvoltate de tribunal

referitor la lipsa dovezii privind amplasamentul suprafeței de 389 mp de teren,

la care se face referire în actele din anul 1992, care nu au mai fost reluate

în considerentele deciziei de apel.

Curtea a respins și

criticile referitoare la excepția netimbrării, neexistând temeiuri pentru

admiterea acestei excepții în condițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, atât

timp cât prima instanță nu a pus în vedere reclamantului un timbraj pe care

acesta să nu îl satisfacă.

Referitor la

caracterul timbrabil sau nu al cererii, Curtea și-a însușit concluzia

tribunalului, în sensul că cererea este scutită de plata taxei de timbru, întrucât

se plasează în domeniul cererii de acordare de despăgubiri pentru exproprierea

unei suprafețe de teren, situație în care este supusă Legii nr. 33/1994 și Legii

nr. 198/2004, fiind irelevant că nu s-a derulat procedura propriu-zisă de

expropriere pentru determinarea cadrului juridic aplicabil cererii.

Curtea a respins și

criticile referitoare la necompetența primei instanțe în soluționarea cererii,

apreciind că, în aplicarea prevederilor Legii nr. 33/1994, competența materială

și teritorială de soluționare a cauzei în primă instanță aparține Tribunalului București.

Curtea a constatat ca

fiind corectă soluția tribunalului de respingere a excepției inadmisibilității

invocate de către pârâtă.

Împrejurarea că

terenul în suprafață de 350 mp (conform raportului de expertiză topografică întocmit

în fața primei instanțe) a fost ocupat în mod efectiv, real, cu lucrările

aferente autostrăzii (carosabil și anexele - zonă de utilități) a fost dovedită

cert, indubitabil, cu probele administrate, respectiv înscrisuri și expertiză

topografică.

Așadar, suprafața de

teren în discuție a fost preluată de către stat pentru o lucrare de utilitate

publică, fiind în prezența unei „exproprieri de facto”, fără a se face dovada urmării

procedurilor legale de expropriere.

Curtea a considerat că

acest aspect al neefectuării procedurilor de expropriere nu atrage nicidecum

inadmisibilitatea acțiunii, căci este de neconceput ca încălcarea însăși a

legii să atragă consecința imposibilității de accesare a mijloacelor legale de

remediere a încălcării, ci, dimpotrivă, tocmai în această situație este necesar

ca persoanei lezate să i se recunoască întocmai posibilitățile legale de a

reclama respectarea drepturilor sale legale, în condițiile art. 6 din C.E.D.O.,

respectiv dreptul de a se adresa instanței de judecată, iar procedura să se

desfășoare și drepturile sale să fie recunoscute în condițiile în care s-ar fi

petrecut dacă procedura legală ar fi fost respectată.

În cauză,

având în vedere faptul că suprafața de teren de 350 mp este afectată în prezent

de autostrada A2 și zona anexelor, a avut loc o expropriere pentru scop de

interes public, iar absența parcurgerii etapelor procedurale reglementate de Legea

nr. 33/1994 rămâne irelevantă în ce privește regimul juridic aplicabil cauzei

prezente, rolul justiției la acest moment fiind acela de a pune pe reclamant în

situația exactă în care ar fi fost dacă procedura legală ar fi fost respectată.

Situația

de fapt existentă în prezenta cauză a fost analizată în hotărâri pronunțate de instanța

europeană în cauze împotriva României ca reprezentând o expropriere de fapt,

care justifică analiza cauzei prin raportare exact la dispozițiile legale care reglementează

exproprierea pentru utilitate publică (hotărârea Burghelea c României din 27

ianuarie 2009, hotărârea Vergu c României din 11 ianuarie 2011).

În

concluzie, Curtea a considerat că cererea este admisibilă, iar regimul juridic

aplicabil este cel al Legii nr. 33/1994 și al Legii nr. 198/2004.

Curtea a respins și susținerile

referitoare la lipsa calității procesuale pasive, cu motivarea că pârât în cauză

este Statul Român, CN A.D.N.R. SA asigurând doar reprezentarea pârâtului. În ce

privește dreptul de reprezentare, Curtea a apreciat că, odată ce se aplică

pricinii regimul juridic specific cererilor în expropriere, reprezentarea este

asigurată prin CN A.D.N.R. SA.

Curtea a respins

argumentele aduse de pârât cu privire la puterea de lucru judecat a anumitor hotărâri

judecătorești pronunțate de instanțele române, în realitate fiind vorba despre hotărâri

judecătorești de speță, care nu se impun altor instanțe, în condițiile

dreptului român.

Puterea de lucru

judecat la care face referire pârâtul vizează obligativitatea față de părțile

dintr-un anumit proces a dezlegărilor date anumitor chestiuni care le privesc, care

se impune într-un alt proces purtat de ele, cu alt obiect și eventual, față de

alte persoane. Așadar, puterea de lucru judecat are efecte relative, care se

produc numai față de părțile din respectivul proces, nu și față de terți.

Curtea a respins susținerea

pârâtului conform căreia reclamantul ar solicita ca instanța să dispună

exproprierea: în realitate, exproprierea este deja efectuată, în mod real și

inevitabil, în cauză reclamantul solicitând doar stabilirea despăgubirilor care

nu au fost stabilite anterior, din cauza faptului că procedura legală nu a fost

urmată de statul expropriator.

Curtea a constatat ca

fiind fondate criticile dezvoltate de apelantul pârât referitoare la

modalitatea de evaluare a terenului în discuție, în aplicarea art. 26 din Legea

nr. 33/1994.

În mod greșit,

terenul de 350 mp a fost evaluat ca teren intravilan prin raportul de expertiză

întocmit în fața primei instanțe, în condițiile în care terenul a fost preluat

la nivelul anului 1992, când era situat în extravilan.

Experții au

considerat că terenul este intravilan în baza certificatului de urbanism din 2006

și a adresei din 2012, însă certificatul de urbanism nu privește terenul de 350

mp, cu număr cadastral, ci privește terenul cu număr cadastral, pe care este

amplasată o construcție, fără legătură cu prezenta cauză. Adresa din 2012 este

irelevantă, în condițiile în care face referire generic la loturi cu numere

cadastrale diferite, ambele loturi nu face nicio referire la data la care s-ar

fi schimbat regimul juridic al terenului.

Sub acest aspect s-au

administrat probe de către instanța de apel, anume adresa comunicată de Primăria

Glina, conform căreia terenul în litigiu, cu număr cadastral a constituit teren

extravilan până la nivelul anului 2012, când a fost trecut în intravilan prin P.U.G.

aprobat prin H.C.L. din 2012.

În consecință, Curtea

a apreciat că despăgubirea cuvenită reclamantului poate fi stabilită doar prin

raportare la categoria de teren extravilan avută la data preluării terenului, neputând

fi luată în considerare schimbarea de regim juridic intervenită ulterior preluării,

când reclamantul a pierdut deja proprietatea terenului.

Pentru aceste motive,

Curtea a înlăturat expertiza efectuată în fața tribunalului și a luat în considerare

expertiza efectuată în apel, care a evaluat terenul în raport de categoria de

teren extravilan.

Curtea și-a însușit,

însă, argumentele pârâtului în sensul că, în contextul art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994, raportul de evaluare trebuie să aibă în vedere prețuri

efectiv convenite în convenții de vânzare-cumpărare încheiate efectiv, iar nu

oferte de vânzare, care nu reflectă decât cererea vânzătorului de a primi un

anumit preț, dar nu și realitatea acestui preț.

Prin raportul de

expertiză întocmit în fața instanței de apel de către experții desemnați,

terenul a fost evaluat prin raportare la un număr de contracte de

vânzare-cumpărare încheiate pentru terenuri similare. Au fost aplicate de către

experți corecții impuse de diferitele specificități ale terenurilor și care le

pot influența valoarea pe piață, ca de exemplu deschiderea la stradă,

amplasarea, condițiile pieței imobiliare, accesul, utilități. În final,

experții au evaluat terenul la suma de 11,78 lei pe mp.

Curtea a avut în

vedere această evaluare și a avut, totodată, în vedere suprafața de teren de

350 mp, iar nu de 497 mp, căci prin sentința tribunalului s-au acordat

reclamantului despăgubiri doar pentru suprafața de 350 mp, iar aspectul

referitor la întinderea suprafeței pentru care se cuvin despăgubiri a intrat în

puterea lucrului judecat, deoarece reclamantul nu a declarat apel.

Drept urmare,

instanța de apel a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 4.123

lei reprezentând despăgubire aferentă terenului expropriat în suprafață de 350

mp situat în localitatea Cățelu, comuna Glina.

În aplicarea art. 38

din Legea nr. 33/1994, conform cărora „Toate cheltuielile efectuate pentru

realizarea procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv înaintea

instanțelor judecătorești, se suportă de expropriator”, Curtea a respins

cererea apelantului privind cheltuielile de judecată. Totodată, a respins și

cererea intimatului privind cheltuielile de judecată în apel, nefăcându-se

dovada efectuării și a cuantumului acestora.

Împotriva deciziei sus

- menționate, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ș.C. și pârâtul Statul

Român, prin CN A.D.N.R. SA, criticând-o pentru nelegalitate.

motivelor de recurs formulate, reclamantul Ș.C. a susținut că instanța de apel a

pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994,

care prevăd stabilirea despăgubirilor pentru expropriere la data efectuării

expertizei.

S-a susținut, astfel,

că este nelegală acordarea de despăgubiri prin luarea în considerare a

categoriei de folosință a terenului de la data exproprierii, adică extravilan,

și nu de la data raportului de expertiză, dar evaluarea făcându-se la data

efectuării expertizei, persoana deposedată fiind privată de accesul la o justă

despăgubire.

Pe de altă parte,

stabilirea unui criteriu de definire a imobilului din anul 2002, însă transpus

în anul 2012, nu răspunde exigenței din art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind

efectuarea expertizei de evaluare prin raportare la „imobile de același fel”,

care include orice fel de criteriu care să identifice în mod coerent și complet

un imobil, motiv pentru care nu poate fi luat în calcul un criteriu de definire

a imobilului de la data exproprierii și un altul la data efectuării expertizei,

cu atât mai mult atunci când acestea se plasează la o distanță mare în timp

(2002 - 2012 în cauză).

În prezentul litigiu,

în cele 4 expertize efectuate în cauză s-au regăsit valori foarte diferite și

toate străine de valoarea pe care proprietarul ar fi primit-o pentru teren la data

exproprierii. Valoarea terenului la data exproprierii era de zeci de ori mai

mare decât valoarea stabilită de către expert la data efectuării raportului de

expertiză, pe baza dovezilor depuse la dosarul cauzei.

S-a mai arătat că

instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994,

în principal derivând din greșita apreciere a actului dedus judecății, neluând

în considerare că terenul ce face obiectul prezentului dosar era situat în

intravilan la data exproprierii, potrivit P.U.Z. din 02 iunie 2000.

Titlul de proprietate

a fost emis în anul 1995, când s-a făcut punerea în posesie, astfel încât este

eronată reținerea instanței potrivit căreia terenul în discuție a fost preluat

la nivelul anului 1992, când era extravilan.

Data la care se naște

raportul juridic obligațional între A.N.D. (CN A.D.N.R. SA) și Ș.C. privind

suprafața de 389,47 mp este data de 21 mai 2007, la care a rămas irevocabilă

Decizia nr. 930/2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

în Dosarul nr. 4365/299/2008, prin care instanța a dispus diminuarea suprafeței

înstrăinate către A.N.D. prin actul de vânzare cumpărare din 21 mai 2002 de la

536,47 mp la 147 mp. De la această dată CN A.D.N.R. SA datorează despăgubiri

pentru suprafața de teren folosită pentru zona de protecție a autostrăzii A2,

respectiv pentru 389,47 mp.

La acea dată a

început reclamantul construcția imobilului pregătită încă din anul 2005,

depunând toată documentația necesară în vederea construirii. Având în vedere

amenajarea zonei de protecție a autostrăzii, și-a restrâns proprietatea la

suprafața de 476,77 mp, solicitând eliberarea certificatului de urbanism și a

autorizației de construire.

În mod greșit,

instanța de apel a constatat că certificatul de urbanism din 04 mai 2006 nu

privește terenul în discuție, în realitate, el demonstrează faptul că terenul

este teren intravilan încă din anul 2000, conform P.U.Z. nr. 8/2000.

În aceste

împrejurări, expertiza trebuia efectuată în considerarea categoriei de

folosință intravilan, cu atât mai mult cu cât terenul este situat în zona

limitrofă terenului construibil, fiind înconjurat de construcții, astfel încât

prețul nu putea fi acela al unui teren extravilan, situat în câmp.

motivelor de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiilor art. 304 pct. 3, 8 și

9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, a arătat

următoarele:

S-a susținut, în

primul rând, că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că acțiunea

introductivă este admisibilă.

Prin această

apreciere, instanța a nesocotit dispozițiile legii speciale în materie de

expropriere în vigoare la momentul introducerii acțiunii, respectiv Legea nr. 198/2004,

deoarece, potrivit acesteia, toate etapele care conduc la exproprierea unui

imobil aflat în proprietate privată sunt de natură administrativă și pot fi

declanșate doar de către expropriator. De asemenea, acest act normativ permite

sesizarea instanței de judecată doar cu privire la cuantumul despăgubirii și a

dreptului la despăgubire (art. 9 și art. 10) în contextul exproprierii

prealabile a terenului, iar, în speță, pentru terenul în litigiu nu a fost

emisă o hotărâre de guvern și, pe cale de consecință, nicio hotărâre de

stabilire a cuantumului despăgubirii, care să poată fi contestată de către

reclamant.

Prin urmare, instanța

de apel a considerat în mod greșit că reclamantul are deschisă procedura

întemeiată pe prevederile Legii nr. 198/2004 și că poate solicita direct

instanței de judecată stabilirea unei despăgubiri pentru terenul ocupat.

Considerentele

instanței referitoare la exproprierea de fapt sunt contradictorii, în

condițiile în care se constată, pe de o parte, că aceasta a avut loc, iar, pe

de altă parte, se arată că nu s-a produs transferul dreptului de proprietate.

Instituția „exproprierii

de fapt” nu se regăsește în niciun act normativ și nu este recunoscută nici de

doctrina judiciară.

Împrejurarea că

reclamantul din prezenta cauză nu are deschisă procedura prevăzută de Legea nr.

33/1994 și nici pe cea reglementată de Legea nr. 198/2004 nu echivalează cu

îngrădirea accesului la justiție (acesta are deschisă calea unei acțiuni în

revendicare, precum și posibilitatea de a solicita stabilirea unor daune, pe

temeiul dreptului comun).

Intimatul-reclamant a

solicitat prin cererea introductivă despăgubiri pentru un teren care nu a făcut

obiectul exproprierii, deci pentru un teren care nu a fost declarat de

utilitate publică. Or, noțiunea de „despăgubire” este proprie procedurii

exproprierii.

Cu alte cuvinte,

reclamantul a solicitat instanței de judecată să se subroge Guvernului României

(în condițiile Legii nr. 198/2004, expropriator este Statul, reprezentat de

către Ministerul Transporturilor, prin CN A.D.N.R. SA) și să stabilească

despăgubiri pentru faptul ocupării unei suprafețe din terenul deținut în

proprietate. Or, atare pretenție este, în condițiile legislației naționale,

inadmisibil, cât timp exproprierea este atributul exclusiv al expropriatorului,

iar procedura exproprierii nu s-a derulat.

Recurentul - pârât a

criticat, totodată, menținerea, de către instanța de apel, a dispoziției primei

instanțe de respingere a excepțiilor procesuale având ca obiect: necompetența

materială a tribunalului de soluționare a cauzei în primă instanță; netimbrarea

cererii de chemare în judecată; lipsa calității procesuale pasive; lipsa de

obiect a cererii de chemare în judecată și puterea lucrului judecat, reiterând

susținerile formulate în cursul judecății pe acest aspect.

Recurentul - pârât a

invocat excepția prescripției dreptului material la acțiunea pentru obligarea sa

la plata despăgubirilor aferente suprafeței de 350 mp, în temeiul art. 3 și 7

din Decretul nr. 167/1958.

În speță, dreptul la

acțiune, respectiv dreptul de a pretinde despăgubiri, s-a născut la momentul

deposedării de teren, respectiv în luna mai a anului 2002, după cum se arată

chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel încât termenul de

prescripție s-a împlinit în anul 2005, în condițiile în care cererea în

pretenții a fost formulată abia în noiembrie 2009.

Reclamantul a cunoscut

faptul deposedării, a făcut demersuri pentru redobândirea posesiei, a beneficiat

în permanență de asistență și reprezentare juridică, fapt care exclude total

teza necunoașterii legii, iar lipsa de diligență nu constituie o cauză de suspendare

sau de întrerupere a cursului prescripției extinctive.

Chiar dacă ar fi

aplicabile normele speciale în materia exproprierii, astfel cum a considerat

instanța de apel, cererea în despăgubiri a fost formulată cu depășirea

termenului de 3 ani prevăzut, sub sancțiunea decăderii, de art. 9 alin. (2) din

Legea nr. 198/2004, care a început să curgă de la momentul ocupării terenului.

Recurentul - pârât a

susținut că soluția referitoare la cheltuielile de judecată a fost adoptată cu aplicarea

greșită a prevederilor art. 9 alin. (3), art. 10 alin. (3) și art. 18 din Legea

nr. 198/2004.

Astfel, cu toate că

apelul pârâtului a fost admis, dispoziția primei instanțe referitoare la

obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.900 de lei nu

a fost schimbată, iar cererea apelantului de acordare a cheltuielilor de

judecată în cuantum de 2.100 de lei (reprezentând onorariul de expertiză

achitat în etapa apelului) nu a fost încuviințată.

Art. 38 din Legea nr.

33/1994, potrivit căruia „toate cheltuielile efectuate pentru realizarea

procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv înaintea instanțelor

judecătorești, se suportă de expropriator” nu este aplicabil în speță, deoarece,

potrivit art. 18 din Legea nr. 198/2004, dispozițiile Legii nr. 198/2004 se

completează cu prevederile Legii nr. 33/1994, doar în măsura în care nu prevăd

altfel.

Or, art. 38 vine în

contradicție cu norma cuprinsă în art. 10 alin. (3) din Legea nr. 198/2004,

iar, pe de altă parte, prevederile Legii nr. 33/1994 se aplică, în litigiile

decurgând din prevederile Legii nr. 198/2004, exclusiv cu privire la modul de

stabilire a cuantumului despăgubirii pe cale judiciară.

În consecință, s-a

solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul acordării cheltuielilor de

judecată efectuate în apel și scutirii de la plata cheltuielilor de judecată

efectuate de către reclamant la judecata în primă instanță, în aplicarea art. 274

și art. 276 C. proc. civ.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază

că recursurile sunt nefondate.

privește recursul declarat de către reclamantul Ș.C., se constată următoarele:

Recurentul -

reclamant nu a indicat drept temei juridic al criticilor formulate, însă, din

dezvoltarea motivelor de recurs, în aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ.,

această instanță apreciază că aceste motive se încadrează în cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care recurentul

susține aplicarea greșită a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, context

în care urmează a fi analizate motivele de recurs.

Recurentul -

reclamant pretinde că exigența unei juste despăgubiri pentru privarea de

proprietate pentru o cauză de utilitate publică, prevăzută de art. 44 alin. (3)

din Constituție, nu este îndeplinită decât în cazul determinării cuantumului

despăgubirilor, la data efectuării expertizei de evaluare, în raport de

categoria de folosință a terenului de la data expertizei, și nu de la data exproprierii,

astfel cum a considerat instanța de apel în cauză.

Susținerile cu acest

obiect ale recurentului nu sunt fondate, dat fiind că legiuitorul a prevăzut expres,

prin art. 26 din Legea nr. 33/1994, nu numai momentul calculării despăgubirilor

pentru terenul expropriat, respectiv data efectuării expertizei, ci și

criteriul de calcul al despăgubirilor, anume

prețul cu care se vând, în mod

obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială.

Or, referirea

legiuitorului la imobile „de același fel” semnifică raportarea la categoria de

folosință a terenului și la amplasarea în intravilan sau extravilan la momentul

exproprierii, neavând vreo relevanță potențialul de dezvoltare al zonei.

Legiuitorul a intenționat dezdăunarea persoanei expropriate prin raportare la prejudiciul

cert suferit prin privarea de proprietate, a cărui evaluare se bazează pe

caracteristicile terenului de la data exproprierii, și nu pe eventualele

modificări ce ar putea interveni în viitor.

Luarea în considerare,

în stabilirea cuantumului despăgubirilor, a situației imobilului de la data

privării efective de proprietate este justificată atât în cazul inițierii și

derulării procedurii de expropriere prevăzute de Legea nr. 198/2004, cât și în

cazul exproprierii de fapt, precum în speță, întrucât, în ambele cazuri, titularul

dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat nu mai poate exercita

prerogativele dreptului său, indiferent dacă a operat sau nu transferul

dreptului de proprietate (ce intervine în condițiile art. 15 din Legea nr. 198/2004,

în ipoteza derulării procedurii administrative reglementate de acest act

normativ).

Atât timp cât

proprietarul nu mai poate dispune de dreptul real, din cauza exproprierii, acesta

nu mai poate interveni ulterior în sensul modificării categoriei de folosință a

terenului, motiv pentru care cuantumul despăgubirilor pentru expropriere nu

poate avea în vedere o altă situație a imobilului decât cea de la data

exproprierii, în caz contrar, despăgubirile nu ar reflecta prejudiciul cert

suferit de către proprietar, ci unul eventual, decurgând din posibilele

multiple modificări ale situației terenului, incerte la data exproprierii și

fără legătură cu exercițiul dreptului de proprietate de către titularul

deposedat, ca atare, neputând fi luat în considerare la stabilirea

despăgubirilor.

Așadar, exigența

constituțională a justei despăgubiri este întrunită, contrar susținerilor

recurentului, prin interpretarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 în

sensul că despăgubirile se calculează la data întocmirii raportului de

expertiză în cursul judecății, dar pe baza

categoriei de folosință a terenului și a

amplasării acestuia în intravilan sau extravilan la momentul exproprierii, pentru

asigurarea reparării prejudiciului cert suferit prin expropriere în raport de

criteriul legal al prețului obișnuit de vânzare al terenurilor de natura celui

expropriat.

Titularul dreptului

este îndreptățit și la repararea prejudiciului creat prin imposibilitatea exercitării

prerogativelor dreptului de proprietate, atât timp cât

art. 26 din Legea nr.

33/1994 prevede obligația expropriatorului de dezdăunare a proprietarului

pentru un asemenea prejudiciu, distinct de despăgubirile constând în prețul de

vânzare a terenului expropriat.

Astfel, deși este

posibil cumulul celor două categorii de despăgubiri, calcularea lor se

realizează distinct, în funcție de criteriile prevăzute de legiuitor.

Or, reclamantul a

solicitat în cauză și contravaloarea lipsei de folosință a terenului, printr-o

cerere distinctă de cea având ca obiect stabilirea despăgubirilor în funcție de

prețul obișnuit de vânzare al terenurilor, pretenții ce au fost respinse prin

hotărârea primei instanțe, fără ca reclamantul să formuleze apel, astfel încât dispoziția

de respingere a acestui capăt de cerere a intrat în puterea lucrului judecat.

Pentru aceste

considerente, sunt nefondate susținerile recurentului referitoare la criteriile

de calcul al despăgubirilor în contextul art. 26 din Legea nr. 33/1994, după

cum urmează a fi respinse și criticile vizând data la care ar fi operat schimbarea

poziționării terenului expropriat de fapt - pentru care s-au solicitat

despăgubiri în prezenta cauză - din extravilan în intravilan, respectiv în anul

2000, și nu în anul 2012, astfel cum a reținut instanța de apel.

Finalitatea acestor

susțineri rezidă în demonstrarea nelegalității dispoziției de stabilire a

despăgubirilor cuvenite pentru expropriere chiar și prin raportare la

caracteristicile terenului la data exproprierii, cât timp terenul s-ar fi situat

în intravilan în anul 2002, și nu în extravilan, astfel cum s-a reținut în

considerentele deciziei recurate.

Aceste susțineri nu

pot fi primite, deoarece recurentul tinde la reaprecierea probelor administrate

și, implicit, a situației de fapt cu privire la momentul trecerii terenului în

litigiu din extravilan în intravilan. Astfel, recurentul susține că

certificatul de urbanism din 4 mai 2006 și adresa din 2012 emisă de Primăria

comunei Glina se referă chiar la terenul în discuție, dovedind, prin coroborare

cu înscrisurile referitoare la documentația necesară în vederea construirii,

amplasarea terenului în litigiu în intravilan în conformitate cu P.U.G. nr. 8/2000.

Or, instanța de apel

a analizat forța probantă a tuturor acestor înscrisuri atunci când a determinat

situarea terenului - în extravilan ori intravilan - la data exproprierii

faptice și a arătat considerentele pentru care le-a înlăturat din ansamblul

probator administrat (deoarece se referă la o altă parcelă de teren, respectiv au

un conținut echivoc în privința terenului vizat), stabilind situația de fapt pe

acest aspect pe baza altor înscrisuri depuse la dosar, din care a rezultat că

trecerea în intravilan a avut loc abia în anul 2012.

Atât timp cât decizia

instanței de apel cuprinde argumentele pe care se sprijină soluția adoptată în

cauză, reaprecierea situației de fapt și a probelor administrate excede

atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar, circumscrise exclusiv

evaluării legalității deciziei recurate, prin prisma cazurilor de modificare

ori de casare expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu și a

temeiniciei acesteia.

Drept urmare, vor fi

respinse susținerile recurentului pe acest aspect, reținându-se, totodată, că

inserarea, în considerentele deciziei recurate, a datei exproprierii ca fiind

anul 1992, în loc de anul 2002, este consecința unei erori materiale, în

condițiile în care instanța de apel a valorificat probatoriul administrat din

care a rezultat că terenul în litigiu este ocupat de autostrada A 2 și de zona

de utilități a acesteia, că lucrările pentru această autostradă au început în

anul 2001, iar terenul în litigiu a fost preluat în fapt odată cu terenul de

147 mp ce a fost înstrăinat de către reclamant C N A.N.D.R. SA prin contractul

de vânzare - cumpărare autentificat din 13 mai 2002.

Reținând, în același

timp, că susținerile recurentului referitoare la consecințele situării

terenului în litigiu în zona limitrofă terenului construibil nu pot fi primite,

întrucât tind tot la schimbarea situației de fapt, în condițiile în care instanța

de apel a acordat despăgubiri în considerarea categoriei de folosință a

terenului de la data exproprierii, anume extravilan arabil, pe baza probelor

administrate, inclusiv a raportului de expertiză întocmit în faza apelului, iar

atare finalitate echivalează cu invocarea netemeiniciei, și nu a nelegalității

deciziei recurate, Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat,

în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

privește recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA,

se constată următoarele:

Cu toate că s-au

indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 3,

8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea

se încadrează doar în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

din perspectiva căruia vor fi analizate în cauză.

Astfel, nu poate fi

reținută incidența cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

deoarece recurentul - pârât nu a susținut că însăși decizia de apel a fost pronunțată

cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, ci a criticat

respingerea motivului de apel vizând necompetența tribunalului de soluționare a

cauzei în primă instanță.

De asemenea, recurentul

nu a criticat denaturarea, de către instanța de apel, a actului juridic dedus

judecății, respectiv a titlului de proprietate pe care se întemeiază

pretențiile reclamantului din cauză, pentru a fi incidente dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ., ci a susținut aplicarea greșită a legii în legătură cu

condițiile de acordare a despăgubirilor cuvenite persoanei expropriate.

În acest context, se

reține că, prin motivele de recurs, pârâtul a formulat, în primul rând, critici

referitoare la respingerea, prin decizia recurată, a motivelor sale de apel vizând

modul de soluționare de către prima instanță, în sensul respingerii, a excepțiilor

procesuale având ca obiect inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată,

necompetența tribunalului de soluționare a cauzei în primă instanță,

netimbrarea cererii de chemare în judecată și lipsa calității procesuale

pasive.

Se constată că toate

susținerile recurentului - pârât pe acest aspect pornesc de la premisa că cererea

în despăgubiri dedusă judecății în cauză nu se poate întemeia pe dispozițiile

Legii nr. 198/2004 și ale Legii nr. 33/1994, atât timp cât nu a fost derulată o

procedură de expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel încât nu

este aplicabil regimul juridic al cererii în despăgubiri reglementat de aceste

acte normative. În esență, recurentul - pârât recunoaște dreptul titularului de

a se adresa instanței de judecată, însă doar pe temeiul dreptului comun.

Aceste susțineri nu

pot fi primite, deoarece echivalează cu invocarea de către pârât a propriei

culpe, în condițiile în care pârâtul a preluat în fapt terenul proprietatea

reclamantului pentru efectuarea unor lucrări de utilitate publică, fără a

iniția și parcurge în prealabil procedura administrativă prevăzută de Legea nr.

198/2004 și Legea nr. 33/1994, care ar fi permis persoanei expropriate

sesizarea instanței de judecată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, în

cazul în care ar fi fost nemulțumită de cuantumul despăgubirilor stabilite de

către expropriator.

Potrivit art. 44 alin.

(3) din Constituție și art. 481 C. civ., proprietarul nu poate fi lipsit de

prerogativele dreptului său asupra unui bun decât pentru o cauză de utilitate

publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, astfel încât absența

procedurilor legale de expropriere, ce trebuiau inițiate de către stat, reprezintă

o ingerință în exercițiul dreptului de proprietate, ce nu este „prevăzută de

lege” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

În acest context, este

necesar ca titularului astfel privat de dreptul său să i se recunoască accesul

la justiție pentru constatarea încălcării și cuantificarea despăgubirilor, mai

mult, trebuie ca accesul la justiție să fie efectiv, în sensul ca exercițiul acestui

drept fundamental să se realizeze în aceleași condiții ca în cazul în care

procedura de expropriere ar fi fost parcursă. Privarea în fapt de proprietate

echivalează cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel cum, în

mod corect, a apreciat instanța de apel, motiv pentru care nu se poate face

nicio diferență de tratament juridic, în privința modului de valorificare a

pretențiilor, între persoanele expropriate, în funcție de derularea ori

nederularea procedurii administrative de expropriere.

Împiedicarea

titularului de a beneficia de același regim juridic al acțiunii în justiție ar

echivala cu o nouă ingerință în exercițiul dreptului de proprietate, care, deși,

aparent, are un temei legal (deoarece art. 9 din Legea nr. 198/2004 prevede că

se aplică în cazul în care persoana expropriată este nemulțumită de cuantumul

despăgubirilor stabilite printr-o decizie adoptată de expropriator în procedura

administrativă), este disproporționată față de scopul urmărit, anume apărarea

dreptului de proprietate, atât timp cât proprietarul expropriat în fapt ar

trebui să se adreseze instanței de judecată pe calea dreptului comun, fără să

beneficieze de înlesnirile procesuale aduse prin legile exproprierii (scutirea

de taxa judiciară de timbru, competența specială a unei anumite instanțe de

judecată - ceea ce exclude posibilitatea aplicării de sancțiuni procesuale în

cazul neindicării valorii obiectului cererii -, identificarea certă a obiectului

cererii și a debitorului obligației de despăgubire).

Impunerea unui regim

juridic al acțiunii în justiție diferit de cel asigurat prin legile

exproprierii apare ca fiind excesiv cu atât mai mult cu cât exercițiul acestui

drept subiectiv este generat de conduita culpabilă a statului de

ocupare a terenului cu încălcarea normelor care

reglementează exproprierea. În acest context, instanța de apel a apreciat în

mod corect că

este de neconceput ca încălcarea însăși a legii să atragă

consecința imposibilității de accesare a acelorași mijloace legale de remediere

a încălcării ca în cazul procedura legală de expropriere ar fi fost respectată

de către autoritățile statului.

Chiar dacă art. 9 din

Legea nr. 198/2004 nu este suficient pentru repararea prejudiciului produs ca

urmare a unei exproprieri faptice (deoarece are în vedere cazul emiterii unei

hotărâri de stabilire a despăgubirilor de către expropriator în procedura

administrativă, ce poate fi contestată în justiție de către persoana expropriată),

acest temei juridic se completează cu dispozițiile legale ce permit repararea

unui astfel de prejudiciu, respectiv cele ale art. 480 și 481 C. civ. De

asemenea, evaluarea îndreptățirii la despăgubiri a proprietarului unui bun

expropriat în fapt nu poate ignora jurisprudența C.E.D.O., la care instanța de

apel a făcut referire în considerentele deciziei recurate (

Hotărârea din 27 ianuarie 2009 în cauza

Burghelea

contra României și Hotărârea din 11 ianuarie 2011 în cauza Vergu contra

României), pentru asigurarea respectării dreptului de proprietate în

conformitate cu exigențele impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Este necesar a se ține cont și de principiul nediscriminării prevăzut de art. 14

din Convenție și chiar de dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6

din Convenție, în condițiile în care regimul juridic al acțiunii în despăgubiri

creat prin legile exproprierii este mai favorabil față de cel al acțiunii

întemeiate pe dreptul comun.

Pentru

toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de

apel a apreciat că este aplicabil regimul juridic al unei acțiuni în

despăgubiri întemeiate pe prevederile Legii nr. 198/2004, cu consecința

incidenței art. 10 din acest act normativ, referitoare la scutirea de taxa

judiciară de timbru și calitatea procesuală pasivă a Statului Român, precum și

a dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. referitoare la competența

specială a tribunalului de soluționare în primă instanță a cererilor în materie

de expropriere.

Urmează a

fi respinse criticile recurentului - pârât vizând menținerea dispozițiilor

primei instanțe privind excepțiile procesuale având ca obiect inadmisibilitatea

cererii de chemare în judecată, netimbrarea cererii (în funcție de valoarea

obiectului cererii) și lipsa calității procesuale pasive a Statului Român.

În ceea ce privește excepțiile

lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată și a puterii de lucru

judecat, se observă că recurentul nu formulează critici concrete la adresa

considerentelor deciziei de apel, ci doar reiterează argumentele invocate în

cursul judecății în susținerea acestor excepții. Or, în condițiile în care

instanța de apel a arătat motivele pentru care cele două excepții procesuale

sunt neîntemeiate, reluarea acelorași susțineri și apărări ale părții, fără vreo

referire la considerentele deciziei atacate, nu reprezintă critici de

nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile de

modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care

nu vor fi analizate ca atare.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune, este de reținut că această

apărare a fost formulată pentru prima dată prin motivele de recurs cu referire la

cererea având ca obiect despăgubiri cuvenite pentru exproprierea de fapt, în

condițiile în care excepția prescripției extinctive invocată prin întâmpinarea

depusă în cursul judecății în primă instanță a vizat capătul de cerere având ca

obiect fructele civile cuvenite reclamantului în perioada mai 2002 - 11 iunie

2006 și a fost soluționată ca atare de către tribunal, în sensul respingerii. Dat

fiind caracterul absolut al excepției prescripției dreptului material la

acțiune vizând înseși despăgubirile cuvenite pentru expropriere, este

admisibilă invocarea sa chiar în faza recursului, urmând a fi analizată ca

atare.

În conformitate cu dispozițiile

art. 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de

art. 3 din același act normativ,

începe să curgă de la data când se naște

dreptul la acțiune.

În cauză, dreptul reclamantului

de a pretinde despăgubiri pentru suprafața de 350 mp s-a născut la data pronunțării

Deciziei nr. 930 din 21 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 4365/299/2005), prin

care, admițându-se recursul reclamantului Ș.C., a fost modificată Decizia nr. 1923

din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost

admis apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 9901 din 12 octombrie

2005 a Judecătoriei sectorului 1 București, ce a fost schimbată, astfel încât a

fost admisă acțiunea și s-a dispus anularea parțială a contractului din 13 mai 2003,

în sensul diminuării suprafeței de teren de la 536,470 mp, la suprafața de 147

mp, care a făcut obiectul negocierilor, cu prețul aferent.

Abia din momentul

pronunțării acelei hotărâri judecătorești irevocabile se poate constata că

diferența de teren ce nu a făcut obiectul contractului din 13 mai 2003, dar

preluată efectiv de către Statul Român și ocupată de lucrările de utilitate

publică, a fost expropriată în fapt, iar reclamantul este îndreptățit să solicite

despăgubiri pentru terenul expropriat.

În raport de data

pronunțării deciziei menționate, respectiv 21 mai 2007, Înalta Curte constată

că cererea în despăgubiri dedusă judecății în prezenta cauză este formulată

înlăuntrul termenului legal de prescripție de 3 ani, în condițiile în care

cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 20

noiembrie 2009.

În consecință,

excepția prescripției dreptului material la acțiune nu este întemeiată și va fi

respinsă ca atare.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată constând în onorariul de expert efectuate în cursul

judecății, contrar susținerilor recurentului - pârât, instanța de apel a

apreciat în mod corect că acestea rămân în sarcina statului, în aplicarea art. 38

din Legea nr. 33/1994.

Întrucât dispozițiile

legale în materia exproprierii sunt aplicabile și în privința exproprierilor de

fapt, pentru considerentele dezvoltate prin prezenta decizie, sunt pe deplin

aplicabile prevederile art. 18 din Legea nr. 198/2004, citate, de altfel, prin

motivele de recurs, potrivit cărora „

Dispozițiile prezentei legi se completează în

mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale C.

civ. și ale C. proc. civ., în măsura în care nu prevăd altfel.”

Contrar susținerilor

recurentului, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 nu se referă la

suportarea cheltuielilor de judecată în litigiile având ca obiect despăgubiri

cuvenite pentru imobilele expropriate, în funcție de modul de soluționare a

cererii de chemare în judecată, respectiv în sarcina părții care a „căzut în

pretenții”, în termenii art. 274 alin. (1) C. proc. civ., ci doar la avansarea

lor în cursul procesului, în conformitate cu procedura de drept comun,

respectiv în sarcina părții care a propus proba, conform art. 170 alin. (1) C.

proc. civ.

Așadar, art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 198/2004 nu împiedică aplicarea, după caz, a prevederilor

Legii nr. 33/1994 sau ale C. proc. civ., astfel cum prevede art. 18 din Legea nr.

198/2004.

Potrivit art. 38 din

Legea nr. 33/1994, „

Toate

cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere și

retrocedare, inclusiv înaintea instanțelor judecătorești, se suportă de

expropriator.”

Spre deosebire de

situația în care a fost derulată procedura administrativă prevăzută de Legea nr.

198/2004, în care transferul dreptului de proprietate operează în condițiile art.

15, așadar înainte de sesizarea instanței de judecată cu cererea în pretenții

prevăzută de art. 9 din Lege, în cazul în care o asemenea procedură nu a fost

parcursă, nu operează transferul dreptului de proprietate, iar instanța de

judecată, chiar dacă nu procedează ea însăși la expropriere, constată, totuși,

privarea de proprietate prin exproprierea de fapt, înainte de a se pronunța

asupra cererii în despăgubiri.

Ca atare, în acest

caz, art. 38 este aplicabil, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanța de

apel, care a menținut în sarcina statului obligația de suportare a cheltuielilor

de judecată efectuate în cursul judecății în primă instanță și nu a acordat

pârâtului cheltuielile de judecată constând în onorariul achitat pentru

expertiza efectuată în cursul judecării apelului, chiar dacă a admis apelul

pârâtului.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtului,

în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin CN A.D.N.R.

SA și de pârâtul Ș.C. împotriva Deciziei nr. 339/A din 26 noiembrie 2013 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 iunie 2014.