ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1908/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința nr. 1080 din 31 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Bucuresti, secția a III-a civilă, a fost admisă în parte cererea precizată, formulată de reclamantul Ș.C., dispunându-se obligarea pârâtului Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, la plata către reclamant a sumei de 34.300 euro (echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plății efective), reprezentând despăgubire aferentă terenului expropriat în suprafață de 350 mp situat în loc. Cățelu, com. Glina. A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca neîntemeiat, a fost stabilit un termen de plată de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 4900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, s-a arătat, în primul rând, că excepția lipsei de obiect a cererii este neîntemeiată, întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 1992, ce a vizat o suprafață de teren de 389,47 mp, a fost încheiat în calitate de vânzător de către Primăria com. Glina, fără a exista dovada vreunui mandat din partea numitei Ș.G., autoarea reclamantului, dat „vânzătorului”. În plus, acest act nu îndeplinește condiția de valabilitate impusă de art. 46 din Legea nr. 18/1991, anume să fie încheiat în forma autentică. De asemenea, nu s-a făcut dovada identității acestei suprafețe de teren cuprinse în actul din 1992 înstrăinate de Ș.G. și suprafața de teren din prezenta cauză, care face parte din terenul cuprins în titlu de proprietate din 7 aprilie 1995 emis de către Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Ilfov, prin care numitului Ș.V.

i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului de 1 ha și 4.225 mp în satul Cățelu, com. Glina. Instanța a mai constatat că numitul Ș.V. a avut doi succesori, reclamantul din prezenta cauză și Ș.I., care au procedat la partajarea voluntară a masei partajabile, iar reclamantului i-a revenit din parcela 32 doar suprafața de 1050 mp, iar o altă suprafață de 1.050 mp, a revenit celuilalt comoștenitor. În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a constatat, din ansamblul probelor administrate în cauză, înscrisuri și în special expertiza topo efectuată, că suprafața expropriată în fapt de către pârât este de 497 mp reprezentând aliniamentul autostrăzii A2 și anexele (zona de utilități).

Având în vedere că doar pentru o suprafață de 147 mp pârâta a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate, tribunalul a constatat că urmare a construirii autostrăzii A2, carosabil și zona anexă, pârâta a expropriat de facto o suprafață de 350 mp, fără parcurgerea etapelor reglementate de legislația în vigoare și fără acordarea unor despăgubiri proprietarului potrivit Constituției și Legii nr. 33/1994. În condițiile în care acțiunea reclamantului privește o suprafață de 389,47 mp, s-a constatat că diferența de 40 de mp nu este relevantă, dat fiind că expertul tehnic D.G.

a precizat că „este rezultatul poziționării gardurilor în raport cu terenul aferent autostrăzii și nu reprezintă un factor care să influențeze cauza litigiului.” S-a constatat că reclamantul se prevalează de un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., iar prima condiție impuse de jurisprudența C.E.D.O., anume aceea ca privarea de proprietate să fie prevăzută de lege, în absența parcurgerii etapelor procedurale reglementate de legea nr. 33/1994, Legea nr. 198/2004, chiar dacă autoritățile române justifică un scop de interes public pentru privarea de proprietate.

Din această perspectivă, prezenta cauză este similară ca situație de fapt cu hotărârea Burghelea c. României din 27 ianuarie 2009, precum și cu hotărârea Vergu c. României din 11 ianuarie 2011, în care instanța europeană a constatat că, în absența unui transfer de proprietate amiabil în virtutea art. 4 din Legea nr. 33/1994 sau a parcurgerii de către pârâtă a procedurii reglementate de Legea nr. 33/1994, procedură transparentă și, fără excepție, judiciară, prevăzută specific în acest sens, ocuparea în mod irevocabil a terenului reclamantului s-a făcut fără a i se plăti în prealabil despăgubiri.

Tribunalul a constatat că, pentru a menține echilibrul rezonabil între interesul public reprezentat de construirea A2 și dreptul individual de proprietate al reclamantului asupra suprafeței de teren de 350 mp și pentru ca reclamantul să nu fie pus în situația de a suporta o sarcină specială și exorbitantă, se impune obligarea pârâtei la acordare unei despăgubiri proporționale cu valoarea reală a terenului, astfel cum impune art. 26 din Legea nr. 33/1994. Prin raportul de expertiză întocmit în cauză, s-a stabilit o despăgubire de 98 euro/mp la data efectuării raportului de expertiză, în total 34.300 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plății efective, reprezentând despăgubire aferentă terenului expropriat în suprafață de 350 mp situat în loc.

Cățelu, com Glina. Tribunalul a stabilit un termen de plată de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, astfel cum a fost acesta motivat de reclamant, tribunalul a constatat că este neîntemeiat, având în vedere că invocarea unui prejudiciu cauzat prin imposibilitatea folosirii imobilului nu este suficientă în măsura nedepunerii unor dovezi concrete din care să rezulte un prejudiciu concret, iar nu unul teoretic. Prin Decizia nr. 339/A din 26 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R.

SA împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 4.123 lei reprezentând despăgubire aferentă terenului expropriat în suprafață de 350 mp situat în localitatea Cățelu, comuna Glina, păstrându-se celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, în mod corect, tribunalul a înlăturat ca nefondate susținerile pârâtului referitoare la lipsa obiectului cererii, care, de altfel, nu se pot constitui într-o excepție a lipsei obiectului, ci în apărări pe fondul cauzei. Pe lângă argumentele expuse în sentință, instanța de apel a constatat că actul de vânzare-cumpărare din 1992 nu poate fi privit ca un act juridic opozabil numitei Ș.G., respectiv reclamantului.

Astfel, în ce privește pretinsa plată făcută în baza acestui contract, s-a constatat că ordinul de plată din 20 noiembrie 1992 face dovada plății unei sume către Primaria Glina, fără a se face mai departe dovada unei plăți către numita Ș.G., iar tabelul cuprinzând proprietarii ale căror terenuri se ocupă pentru construirea autostrăzii, în care se face referire la numita Ș.G. căreia i se plătesc despăgubiri de 19.450 lei pentru o suprafață de 389 mp teren, reprezintă, de asemenea, un act inopozabil față de Ș.G. și apoi față de reclamant, ca succesor în drepturi, nefiind semnat de aceasta, ci de terți, anume reprezentanți ai Primăriei Glina. În al doilea rând, Curtea a constatat că actul de vânzare - cumpărare din 1992 este încheiat în calitate de vânzător de către Primăria com.

Glina, anterior emiterii titlului de proprietate din 7 aprilie 1995 emis de către Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Ilfov, prin care numitului Ș.V. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului de 1 ha și 4.225 mp în satul Cățelu, com. Glina. De asemenea, și procesul verbal de punere în posesie din 10 ianuarie 1995 este încheiat tot pe numele Ș.V., astfel încât, în condițiile în care numita Ș.G. a decedat ulterior punerii în posesie, nu se poate constata că pretinsa plată de despăgubiri a fost făcută către un proprietar al terenului. Instanța de apel a constatat ca fiind fondate și argumentele dezvoltate de tribunal referitor la lipsa dovezii privind amplasamentul suprafeței de 389 mp de teren, la care se face referire în actele din anul 1992, care nu au mai fost reluate în considerentele deciziei de apel.

Curtea a respins și criticile referitoare la excepția netimbrării, neexistând temeiuri pentru admiterea acestei excepții în condițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, atât timp cât prima instanță nu a pus în vedere reclamantului un timbraj pe care acesta să nu îl satisfacă. Referitor la caracterul timbrabil sau nu al cererii, Curtea și-a însușit concluzia tribunalului, în sensul că cererea este scutită de plata taxei de timbru, întrucât se plasează în domeniul cererii de acordare de despăgubiri pentru exproprierea unei suprafețe de teren, situație în care este supusă Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 198/2004, fiind irelevant că nu s-a derulat procedura propriu-zisă de expropriere pentru determinarea cadrului juridic aplicabil cererii.

Curtea a respins și criticile referitoare la necompetența primei instanțe în soluționarea cererii, apreciind că, în aplicarea prevederilor Legii nr. 33/1994, competența materială și teritorială de soluționare a cauzei în primă instanță aparține Tribunalului București. Curtea a constatat ca fiind corectă soluția tribunalului de respingere a excepției inadmisibilității invocate de către pârâtă. Împrejurarea că terenul în suprafață de 350 mp (conform raportului de expertiză topografică întocmit în fața primei instanțe) a fost ocupat în mod efectiv, real, cu lucrările aferente autostrăzii (carosabil și anexele - zonă de utilități) a fost dovedită cert, indubitabil, cu probele administrate, respectiv înscrisuri și expertiză topografică.

Așadar, suprafața de teren în discuție a fost preluată de către stat pentru o lucrare de utilitate publică, fiind în prezența unei „exproprieri de facto”, fără a se face dovada urmării procedurilor legale de expropriere. Curtea a considerat că acest aspect al neefectuării procedurilor de expropriere nu atrage nicidecum inadmisibilitatea acțiunii, căci este de neconceput ca încălcarea însăși a legii să atragă consecința imposibilității de accesare a mijloacelor legale de remediere a încălcării, ci, dimpotrivă, tocmai în această situație este necesar ca persoanei lezate să i se recunoască întocmai posibilitățile legale de a reclama respectarea drepturilor sale legale, în condițiile art. 6 din C.E.D.O., respectiv dreptul de a se adresa instanței de judecată, iar procedura să se desfășoare și drepturile sale să fie recunoscute în condițiile în care s-ar fi petrecut dacă procedura legală ar fi fost respectată.

În cauză, având în vedere faptul că suprafața de teren de 350 mp este afectată în prezent de autostrada A2 și zona anexelor, a avut loc o expropriere pentru scop de interes public, iar absența parcurgerii etapelor procedurale reglementate de Legea nr. 33/1994 rămâne irelevantă în ce privește regimul juridic aplicabil cauzei prezente, rolul justiției la acest moment fiind acela de a pune pe reclamant în situația exactă în care ar fi fost dacă procedura legală ar fi fost respectată.

Situația de fapt existentă în prezenta cauză a fost analizată în hotărâri pronunțate de instanța europeană în cauze împotriva României ca reprezentând o expropriere de fapt, care justifică analiza cauzei prin raportare exact la dispozițiile legale care reglementează exproprierea pentru utilitate publică (hotărârea Burghelea c României din 27 ianuarie 2009, hotărârea Vergu c României din 11 ianuarie 2011). În concluzie, Curtea a considerat că cererea este admisibilă, iar regimul juridic aplicabil este cel al Legii nr. 33/1994 și al Legii nr. 198/2004. Curtea a respins și susținerile referitoare la lipsa calității procesuale pasive, cu motivarea că pârât în cauză este Statul Român, CN A.D.N.R.

SA asigurând doar reprezentarea pârâtului. În ce privește dreptul de reprezentare, Curtea a apreciat că, odată ce se aplică pricinii regimul juridic specific cererilor în expropriere, reprezentarea este asigurată prin CN A.D.N.R. SA. Curtea a respins argumentele aduse de pârât cu privire la puterea de lucru judecat a anumitor hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele române, în realitate fiind vorba despre hotărâri judecătorești de speță, care nu se impun altor instanțe, în condițiile dreptului român. Puterea de lucru judecat la care face referire pârâtul vizează obligativitatea față de părțile dintr-un anumit proces a dezlegărilor date anumitor chestiuni care le privesc, care se impune într-un alt proces purtat de ele, cu alt obiect și eventual, față de alte persoane.

Așadar, puterea de lucru judecat are efecte relative, care se produc numai față de părțile din respectivul proces, nu și față de terți. Curtea a respins susținerea pârâtului conform căreia reclamantul ar solicita ca instanța să dispună exproprierea: în realitate, exproprierea este deja efectuată, în mod real și inevitabil, în cauză reclamantul solicitând doar stabilirea despăgubirilor care nu au fost stabilite anterior, din cauza faptului că procedura legală nu a fost urmată de statul expropriator. Curtea a constatat ca fiind fondate criticile dezvoltate de apelantul pârât referitoare la modalitatea de evaluare a terenului în discuție, în aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994. În mod greșit, terenul de 350 mp a fost evaluat ca teren intravilan prin raportul de expertiză întocmit în fața primei instanțe, în condițiile în care terenul a fost preluat la nivelul anului 1992, când era situat în extravilan.

Experții au considerat că terenul este intravilan în baza certificatului de urbanism din 2006 și a adresei din 2012, însă certificatul de urbanism nu privește terenul de 350 mp, cu număr cadastral, ci privește terenul cu număr cadastral, pe care este amplasată o construcție, fără legătură cu prezenta cauză. Adresa din 2012 este irelevantă, în condițiile în care face referire generic la loturi cu numere cadastrale diferite, ambele loturi nu face nicio referire la data la care s-ar fi schimbat regimul juridic al terenului. Sub acest aspect s-au administrat probe de către instanța de apel, anume adresa comunicată de Primăria Glina, conform căreia terenul în litigiu, cu număr cadastral a constituit teren extravilan până la nivelul anului 2012, când a fost trecut în intravilan prin P.U.G.

aprobat prin H.C.L. din 2012. În consecință, Curtea a apreciat că despăgubirea cuvenită reclamantului poate fi stabilită doar prin raportare la categoria de teren extravilan avută la data preluării terenului, neputând fi luată în considerare schimbarea de regim juridic intervenită ulterior preluării, când reclamantul a pierdut deja proprietatea terenului. Pentru aceste motive, Curtea a înlăturat expertiza efectuată în fața tribunalului și a luat în considerare expertiza efectuată în apel, care a evaluat terenul în raport de categoria de teren extravilan. Curtea și-a însușit, însă, argumentele pârâtului în sensul că, în contextul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, raportul de evaluare trebuie să aibă în vedere prețuri efectiv convenite în convenții de vânzare-cumpărare încheiate efectiv, iar nu oferte de vânzare, care nu reflectă decât cererea vânzătorului de a primi un anumit preț, dar nu și realitatea acestui preț.

Prin raportul de expertiză întocmit în fața instanței de apel de către experții desemnați, terenul a fost evaluat prin raportare la un număr de contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru terenuri similare. Au fost aplicate de către experți corecții impuse de diferitele specificități ale terenurilor și care le pot influența valoarea pe piață, ca de exemplu deschiderea la stradă, amplasarea, condițiile pieței imobiliare, accesul, utilități. În final, experții au evaluat terenul la suma de 11,78 lei pe mp. Curtea a avut în vedere această evaluare și a avut, totodată, în vedere suprafața de teren de 350 mp, iar nu de 497 mp, căci prin sentința tribunalului s-au acordat reclamantului despăgubiri doar pentru suprafața de 350 mp, iar aspectul referitor la întinderea suprafeței pentru care se cuvin despăgubiri a intrat în puterea lucrului judecat, deoarece reclamantul nu a declarat apel.

Drept urmare, instanța de apel a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 4.123 lei reprezentând despăgubire aferentă terenului expropriat în suprafață de 350 mp situat în localitatea Cățelu, comuna Glina. În aplicarea art. 38 din Legea nr. 33/1994, conform cărora „Toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv înaintea instanțelor judecătorești, se suportă de expropriator”, Curtea a respins cererea apelantului privind cheltuielile de judecată. Totodată, a respins și cererea intimatului privind cheltuielile de judecată în apel, nefăcându-se dovada efectuării și a cuantumului acestora. Împotriva deciziei sus - menționate, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ș.C.

și pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, criticând-o pentru nelegalitate. 1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul Ș.C. a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, care prevăd stabilirea despăgubirilor pentru expropriere la data efectuării expertizei. S-a susținut, astfel, că este nelegală acordarea de despăgubiri prin luarea în considerare a categoriei de folosință a terenului de la data exproprierii, adică extravilan, și nu de la data raportului de expertiză, dar evaluarea făcându-se la data efectuării expertizei, persoana deposedată fiind privată de accesul la o justă despăgubire.

Pe de altă parte, stabilirea unui criteriu de definire a imobilului din anul 2002, însă transpus în anul 2012, nu răspunde exigenței din art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind efectuarea expertizei de evaluare prin raportare la „imobile de același fel”, care include orice fel de criteriu care să identifice în mod coerent și complet un imobil, motiv pentru care nu poate fi luat în calcul un criteriu de definire a imobilului de la data exproprierii și un altul la data efectuării expertizei, cu atât mai mult atunci când acestea se plasează la o distanță mare în timp (2002 - 2012 în cauză). În prezentul litigiu, în cele 4 expertize efectuate în cauză s-au regăsit valori foarte diferite și toate străine de valoarea pe care proprietarul ar fi primit-o pentru teren la data exproprierii.

Valoarea terenului la data exproprierii era de zeci de ori mai mare decât valoarea stabilită de către expert la data efectuării raportului de expertiză, pe baza dovezilor depuse la dosarul cauzei. S-a mai arătat că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în principal derivând din greșita apreciere a actului dedus judecății, neluând în considerare că terenul ce face obiectul prezentului dosar era situat în intravilan la data exproprierii, potrivit P.U.Z. din 02 iunie 2000. Titlul de proprietate a fost emis în anul 1995, când s-a făcut punerea în posesie, astfel încât este eronată reținerea instanței potrivit căreia terenul în discuție a fost preluat la nivelul anului 1992, când era extravilan.

Data la care se naște raportul juridic obligațional între A.N.D. (CN A.D.N.R. SA) și Ș.C. privind suprafața de 389,47 mp este data de 21 mai 2007, la care a rămas irevocabilă Decizia nr. 930/2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 4365/299/2008, prin care instanța a dispus diminuarea suprafeței înstrăinate către A.N.D. prin actul de vânzare cumpărare din 21 mai 2002 de la 536,47 mp la 147 mp. De la această dată CN A.D.N.R. SA datorează despăgubiri pentru suprafața de teren folosită pentru zona de protecție a autostrăzii A2, respectiv pentru 389,47 mp. La acea dată a început reclamantul construcția imobilului pregătită încă din anul 2005, depunând toată documentația necesară în vederea construirii.

Având în vedere amenajarea zonei de protecție a autostrăzii, și-a restrâns proprietatea la suprafața de 476,77 mp, solicitând eliberarea certificatului de urbanism și a autorizației de construire. În mod greșit, instanța de apel a constatat că certificatul de urbanism din 04 mai 2006 nu privește terenul în discuție, în realitate, el demonstrează faptul că terenul este teren intravilan încă din anul 2000, conform P.U.Z. nr. 8/2000. În aceste împrejurări, expertiza trebuia efectuată în considerarea categoriei de folosință intravilan, cu atât mai mult cu cât terenul este situat în zona limitrofă terenului construibil, fiind înconjurat de construcții, astfel încât prețul nu putea fi acela al unui teren extravilan, situat în câmp.

2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiilor art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, a arătat următoarele: S-a susținut, în primul rând, că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că acțiunea introductivă este admisibilă. Prin această apreciere, instanța a nesocotit dispozițiile legii speciale în materie de expropriere în vigoare la momentul introducerii acțiunii, respectiv Legea nr. 198/2004, deoarece, potrivit acesteia, toate etapele care conduc la exproprierea unui imobil aflat în proprietate privată sunt de natură administrativă și pot fi declanșate doar de către expropriator.

De asemenea, acest act normativ permite sesizarea instanței de judecată doar cu privire la cuantumul despăgubirii și a dreptului la despăgubire (art. 9 și art. 10) în contextul exproprierii prealabile a terenului, iar, în speță, pentru terenul în litigiu nu a fost emisă o hotărâre de guvern și, pe cale de consecință, nicio hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirii, care să poată fi contestată de către reclamant. Prin urmare, instanța de apel a considerat în mod greșit că reclamantul are deschisă procedura întemeiată pe prevederile Legii nr. 198/2004 și că poate solicita direct instanței de judecată stabilirea unei despăgubiri pentru terenul ocupat. Considerentele instanței referitoare la exproprierea de fapt sunt contradictorii, în condițiile în care se constată, pe de o parte, că aceasta a avut loc, iar, pe de altă parte, se arată că nu s-a produs transferul dreptului de proprietate.

Instituția „exproprierii de fapt” nu se regăsește în niciun act normativ și nu este recunoscută nici de doctrina judiciară. Împrejurarea că reclamantul din prezenta cauză nu are deschisă procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 și nici pe cea reglementată de Legea nr. 198/2004 nu echivalează cu îngrădirea accesului la justiție (acesta are deschisă calea unei acțiuni în revendicare, precum și posibilitatea de a solicita stabilirea unor daune, pe temeiul dreptului comun). Intimatul-reclamant a solicitat prin cererea introductivă despăgubiri pentru un teren care nu a făcut obiectul exproprierii, deci pentru un teren care nu a fost declarat de utilitate publică. Or, noțiunea de „despăgubire” este proprie procedurii exproprierii.

Cu alte cuvinte, reclamantul a solicitat instanței de judecată să se subroge Guvernului României (în condițiile Legii nr. 198/2004, expropriator este Statul, reprezentat de către Ministerul Transporturilor, prin CN A.D.N.R. SA) și să stabilească despăgubiri pentru faptul ocupării unei suprafețe din terenul deținut în proprietate. Or, atare pretenție este, în condițiile legislației naționale, inadmisibil, cât timp exproprierea este atributul exclusiv al expropriatorului, iar procedura exproprierii nu s-a derulat.

Recurentul - pârât a criticat, totodată, menținerea, de către instanța de apel, a dispoziției primei instanțe de respingere a excepțiilor procesuale având ca obiect: necompetența materială a tribunalului de soluționare a cauzei în primă instanță; netimbrarea cererii de chemare în judecată; lipsa calității procesuale pasive; lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată și puterea lucrului judecat, reiterând susținerile formulate în cursul judecății pe acest aspect. Recurentul - pârât a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiunea pentru obligarea sa la plata despăgubirilor aferente suprafeței de 350 mp, în temeiul art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958.

În speță, dreptul la acțiune, respectiv dreptul de a pretinde despăgubiri, s-a născut la momentul deposedării de teren, respectiv în luna mai a anului 2002, după cum se arată chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel încât termenul de prescripție s-a împlinit în anul 2005, în condițiile în care cererea în pretenții a fost formulată abia în noiembrie 2009. Reclamantul a cunoscut faptul deposedării, a făcut demersuri pentru redobândirea posesiei, a beneficiat în permanență de asistență și reprezentare juridică, fapt care exclude total teza necunoașterii legii, iar lipsa de diligență nu constituie o cauză de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției extinctive.

Chiar dacă ar fi aplicabile normele speciale în materia exproprierii, astfel cum a considerat instanța de apel, cererea în despăgubiri a fost formulată cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut, sub sancțiunea decăderii, de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, care a început să curgă de la momentul ocupării terenului. Recurentul - pârât a susținut că soluția referitoare la cheltuielile de judecată a fost adoptată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 9 alin. (3), art. 10 alin. (3) și art. 18 din Legea nr. 198/2004. Astfel, cu toate că apelul pârâtului a fost admis, dispoziția primei instanțe referitoare la obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.900 de lei nu a fost schimbată, iar cererea apelantului de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.100 de lei (reprezentând onorariul de expertiză achitat în etapa apelului) nu a fost încuviințată.

Art. 38 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia „toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv înaintea instanțelor judecătorești, se suportă de expropriator” nu este aplicabil în speță, deoarece, potrivit art. 18 din Legea nr. 198/2004, dispozițiile Legii nr. 198/2004 se completează cu prevederile Legii nr. 33/1994, doar în măsura în care nu prevăd altfel. Or, art. 38 vine în contradicție cu norma cuprinsă în art. 10 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, iar, pe de altă parte, prevederile Legii nr. 33/1994 se aplică, în litigiile decurgând din prevederile Legii nr. 198/2004, exclusiv cu privire la modul de stabilire a cuantumului despăgubirii pe cale judiciară.

În consecință, s-a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul acordării cheltuielilor de judecată efectuate în apel și scutirii de la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamant la judecata în primă instanță, în aplicarea art. 274 și art. 276 C. proc. civ. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. 1. În ceea ce privește recursul declarat de către reclamantul Ș.C., se constată următoarele: Recurentul - reclamant nu a indicat drept temei juridic al criticilor formulate, însă, din dezvoltarea motivelor de recurs, în aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., această instanță apreciază că aceste motive se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în condițiile în care recurentul susține aplicarea greșită a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, context în care urmează a fi analizate motivele de recurs. Recurentul - reclamant pretinde că exigența unei juste despăgubiri pentru privarea de proprietate pentru o cauză de utilitate publică, prevăzută de art. 44 alin. (3) din Constituție, nu este îndeplinită decât în cazul determinării cuantumului despăgubirilor, la data efectuării expertizei de evaluare, în raport de categoria de folosință a terenului de la data expertizei, și nu de la data exproprierii, astfel cum a considerat instanța de apel în cauză.

Susținerile cu acest obiect ale recurentului nu sunt fondate, dat fiind că legiuitorul a prevăzut expres, prin art. 26 din Legea nr. 33/1994, nu numai momentul calculării despăgubirilor pentru terenul expropriat, respectiv data efectuării expertizei, ci și criteriul de calcul al despăgubirilor, anume prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială. Or, referirea legiuitorului la imobile „de același fel” semnifică raportarea la categoria de folosință a terenului și la amplasarea în intravilan sau extravilan la momentul exproprierii, neavând vreo relevanță potențialul de dezvoltare al zonei. Legiuitorul a intenționat dezdăunarea persoanei expropriate prin raportare la prejudiciul cert suferit prin privarea de proprietate, a cărui evaluare se bazează pe caracteristicile terenului de la data exproprierii, și nu pe eventualele modificări ce ar putea interveni în viitor.

Luarea în considerare, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, a situației imobilului de la data privării efective de proprietate este justificată atât în cazul inițierii și derulării procedurii de expropriere prevăzute de Legea nr. 198/2004, cât și în cazul exproprierii de fapt, precum în speță, întrucât, în ambele cazuri, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat nu mai poate exercita prerogativele dreptului său, indiferent dacă a operat sau nu transferul dreptului de proprietate (ce intervine în condițiile art. 15 din Legea nr. 198/2004, în ipoteza derulării procedurii administrative reglementate de acest act normativ).

Atât timp cât proprietarul nu mai poate dispune de dreptul real, din cauza exproprierii, acesta nu mai poate interveni ulterior în sensul modificării categoriei de folosință a terenului, motiv pentru care cuantumul despăgubirilor pentru expropriere nu poate avea în vedere o altă situație a imobilului decât cea de la data exproprierii, în caz contrar, despăgubirile nu ar reflecta prejudiciul cert suferit de către proprietar, ci unul eventual, decurgând din posibilele multiple modificări ale situației terenului, incerte la data exproprierii și fără legătură cu exercițiul dreptului de proprietate de către titularul deposedat, ca atare, neputând fi luat în considerare la stabilirea despăgubirilor.

Așadar, exigența constituțională a justei despăgubiri este întrunită, contrar susținerilor recurentului, prin interpretarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că despăgubirile se calculează la data întocmirii raportului de expertiză în cursul judecății, dar pe baza categoriei de folosință a terenului și a amplasării acestuia în intravilan sau extravilan la momentul exproprierii, pentru asigurarea reparării prejudiciului cert suferit prin expropriere în raport de criteriul legal al prețului obișnuit de vânzare al terenurilor de natura celui expropriat. Titularul dreptului este îndreptățit și la repararea prejudiciului creat prin imposibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, atât timp cât art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede obligația expropriatorului de dezdăunare a proprietarului pentru un asemenea prejudiciu, distinct de despăgubirile constând în prețul de vânzare a terenului expropriat.

Astfel, deși este posibil cumulul celor două categorii de despăgubiri, calcularea lor se realizează distinct, în funcție de criteriile prevăzute de legiuitor. Or, reclamantul a solicitat în cauză și contravaloarea lipsei de folosință a terenului, printr-o cerere distinctă de cea având ca obiect stabilirea despăgubirilor în funcție de prețul obișnuit de vânzare al terenurilor, pretenții ce au fost respinse prin hotărârea primei instanțe, fără ca reclamantul să formuleze apel, astfel încât dispoziția de respingere a acestui capăt de cerere a intrat în puterea lucrului judecat.

Pentru aceste considerente, sunt nefondate susținerile recurentului referitoare la criteriile de calcul al despăgubirilor în contextul art. 26 din Legea nr. 33/1994, după cum urmează a fi respinse și criticile vizând data la care ar fi operat schimbarea poziționării terenului expropriat de fapt - pentru care s-au solicitat despăgubiri în prezenta cauză - din extravilan în intravilan, respectiv în anul 2000, și nu în anul 2012, astfel cum a reținut instanța de apel. Finalitatea acestor susțineri rezidă în demonstrarea nelegalității dispoziției de stabilire a despăgubirilor cuvenite pentru expropriere chiar și prin raportare la caracteristicile terenului la data exproprierii, cât timp terenul s-ar fi situat în intravilan în anul 2002, și nu în extravilan, astfel cum s-a reținut în considerentele deciziei recurate.

Aceste susțineri nu pot fi primite, deoarece recurentul tinde la reaprecierea probelor administrate și, implicit, a situației de fapt cu privire la momentul trecerii terenului în litigiu din extravilan în intravilan. Astfel, recurentul susține că certificatul de urbanism din 4 mai 2006 și adresa din 2012 emisă de Primăria comunei Glina se referă chiar la terenul în discuție, dovedind, prin coroborare cu înscrisurile referitoare la documentația necesară în vederea construirii, amplasarea terenului în litigiu în intravilan în conformitate cu P.U.G. nr. 8/2000.

Or, instanța de apel a analizat forța probantă a tuturor acestor înscrisuri atunci când a determinat situarea terenului - în extravilan ori intravilan - la data exproprierii faptice și a arătat considerentele pentru care le-a înlăturat din ansamblul probator administrat (deoarece se referă la o altă parcelă de teren, respectiv au un conținut echivoc în privința terenului vizat), stabilind situația de fapt pe acest aspect pe baza altor înscrisuri depuse la dosar, din care a rezultat că trecerea în intravilan a avut loc abia în anul 2012. Atât timp cât decizia instanței de apel cuprinde argumentele pe care se sprijină soluția adoptată în cauză, reaprecierea situației de fapt și a probelor administrate excede atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar, circumscrise exclusiv evaluării legalității deciziei recurate, prin prisma cazurilor de modificare ori de casare expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., nu și a temeiniciei acesteia. Drept urmare, vor fi respinse susținerile recurentului pe acest aspect, reținându-se, totodată, că inserarea, în considerentele deciziei recurate, a datei exproprierii ca fiind anul 1992, în loc de anul 2002, este consecința unei erori materiale, în condițiile în care instanța de apel a valorificat probatoriul administrat din care a rezultat că terenul în litigiu este ocupat de autostrada A 2 și de zona de utilități a acesteia, că lucrările pentru această autostradă au început în anul 2001, iar terenul în litigiu a fost preluat în fapt odată cu terenul de 147 mp ce a fost înstrăinat de către reclamant C N A.N.D.R.

SA prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 13 mai 2002. Reținând, în același timp, că susținerile recurentului referitoare la consecințele situării terenului în litigiu în zona limitrofă terenului construibil nu pot fi primite, întrucât tind tot la schimbarea situației de fapt, în condițiile în care instanța de apel a acordat despăgubiri în considerarea categoriei de folosință a terenului de la data exproprierii, anume extravilan arabil, pe baza probelor administrate, inclusiv a raportului de expertiză întocmit în faza apelului, iar atare finalitate echivalează cu invocarea netemeiniciei, și nu a nelegalității deciziei recurate, Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. 2. În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, se constată următoarele: Cu toate că s-au indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează doar în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate în cauză. Astfel, nu poate fi reținută incidența cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., deoarece recurentul - pârât nu a susținut că însăși decizia de apel a fost pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, ci a criticat respingerea motivului de apel vizând necompetența tribunalului de soluționare a cauzei în primă instanță.

De asemenea, recurentul nu a criticat denaturarea, de către instanța de apel, a actului juridic dedus judecății, respectiv a titlului de proprietate pe care se întemeiază pretențiile reclamantului din cauză, pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ci a susținut aplicarea greșită a legii în legătură cu condițiile de acordare a despăgubirilor cuvenite persoanei expropriate. În acest context, se reține că, prin motivele de recurs, pârâtul a formulat, în primul rând, critici referitoare la respingerea, prin decizia recurată, a motivelor sale de apel vizând modul de soluționare de către prima instanță, în sensul respingerii, a excepțiilor procesuale având ca obiect inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, necompetența tribunalului de soluționare a cauzei în primă instanță, netimbrarea cererii de chemare în judecată și lipsa calității procesuale pasive.

Se constată că toate susținerile recurentului - pârât pe acest aspect pornesc de la premisa că cererea în despăgubiri dedusă judecății în cauză nu se poate întemeia pe dispozițiile Legii nr. 198/2004 și ale Legii nr. 33/1994, atât timp cât nu a fost derulată o procedură de expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel încât nu este aplicabil regimul juridic al cererii în despăgubiri reglementat de aceste acte normative. În esență, recurentul - pârât recunoaște dreptul titularului de a se adresa instanței de judecată, însă doar pe temeiul dreptului comun.

Aceste susțineri nu pot fi primite, deoarece echivalează cu invocarea de către pârât a propriei culpe, în condițiile în care pârâtul a preluat în fapt terenul proprietatea reclamantului pentru efectuarea unor lucrări de utilitate publică, fără a iniția și parcurge în prealabil procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 198/2004 și Legea nr. 33/1994, care ar fi permis persoanei expropriate sesizarea instanței de judecată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, în cazul în care ar fi fost nemulțumită de cuantumul despăgubirilor stabilite de către expropriator.

Potrivit art. 44 alin. (3) din Constituție și art. 481 C. civ., proprietarul nu poate fi lipsit de prerogativele dreptului său asupra unui bun decât pentru o cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, astfel încât absența procedurilor legale de expropriere, ce trebuiau inițiate de către stat, reprezintă o ingerință în exercițiul dreptului de proprietate, ce nu este „prevăzută de lege” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale. În acest context, este necesar ca titularului astfel privat de dreptul său să i se recunoască accesul la justiție pentru constatarea încălcării și cuantificarea despăgubirilor, mai mult, trebuie ca accesul la justiție să fie efectiv, în sensul ca exercițiul acestui drept fundamental să se realizeze în aceleași condiții ca în cazul în care procedura de expropriere ar fi fost parcursă.

Privarea în fapt de proprietate echivalează cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanța de apel, motiv pentru care nu se poate face nicio diferență de tratament juridic, în privința modului de valorificare a pretențiilor, între persoanele expropriate, în funcție de derularea ori nederularea procedurii administrative de expropriere.

Împiedicarea titularului de a beneficia de același regim juridic al acțiunii în justiție ar echivala cu o nouă ingerință în exercițiul dreptului de proprietate, care, deși, aparent, are un temei legal (deoarece art. 9 din Legea nr. 198/2004 prevede că se aplică în cazul în care persoana expropriată este nemulțumită de cuantumul despăgubirilor stabilite printr-o decizie adoptată de expropriator în procedura administrativă), este disproporționată față de scopul urmărit, anume apărarea dreptului de proprietate, atât timp cât proprietarul expropriat în fapt ar trebui să se adreseze instanței de judecată pe calea dreptului comun, fără să beneficieze de înlesnirile procesuale aduse prin legile exproprierii (scutirea de taxa judiciară de timbru, competența specială a unei anumite instanțe de judecată - ceea ce exclude posibilitatea aplicării de sancțiuni procesuale în cazul neindicării valorii obiectului cererii -, identificarea certă a obiectului cererii și a debitorului obligației de despăgubire).

Impunerea unui regim juridic al acțiunii în justiție diferit de cel asigurat prin legile exproprierii apare ca fiind excesiv cu atât mai mult cu cât exercițiul acestui drept subiectiv este generat de conduita culpabilă a statului de ocupare a terenului cu încălcarea normelor care reglementează exproprierea. În acest context, instanța de apel a apreciat în mod corect că este de neconceput ca încălcarea însăși a legii să atragă consecința imposibilității de accesare a acelorași mijloace legale de remediere a încălcării ca în cazul procedura legală de expropriere ar fi fost respectată de către autoritățile statului.

Chiar dacă art. 9 din Legea nr. 198/2004 nu este suficient pentru repararea prejudiciului produs ca urmare a unei exproprieri faptice (deoarece are în vedere cazul emiterii unei hotărâri de stabilire a despăgubirilor de către expropriator în procedura administrativă, ce poate fi contestată în justiție de către persoana expropriată), acest temei juridic se completează cu dispozițiile legale ce permit repararea unui astfel de prejudiciu, respectiv cele ale art. 480 și 481 C. civ. De asemenea, evaluarea îndreptățirii la despăgubiri a proprietarului unui bun expropriat în fapt nu poate ignora jurisprudența C.E.D.O., la care instanța de apel a făcut referire în considerentele deciziei recurate ( Hotărârea din 27 ianuarie 2009 în cauza Burghelea contra României și Hotărârea din 11 ianuarie 2011 în cauza Vergu contra României), pentru asigurarea respectării dreptului de proprietate în conformitate cu exigențele impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Este necesar a se ține cont și de principiul nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenție și chiar de dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenție, în condițiile în care regimul juridic al acțiunii în despăgubiri creat prin legile exproprierii este mai favorabil față de cel al acțiunii întemeiate pe dreptul comun. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că este aplicabil regimul juridic al unei acțiuni în despăgubiri întemeiate pe prevederile Legii nr. 198/2004, cu consecința incidenței art. 10 din acest act normativ, referitoare la scutirea de taxa judiciară de timbru și calitatea procesuală pasivă a Statului Român, precum și a dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc.

civ. referitoare la competența specială a tribunalului de soluționare în primă instanță a cererilor în materie de expropriere. Urmează a fi respinse criticile recurentului - pârât vizând menținerea dispozițiilor primei instanțe privind excepțiile procesuale având ca obiect inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, netimbrarea cererii (în funcție de valoarea obiectului cererii) și lipsa calității procesuale pasive a Statului Român. În ceea ce privește excepțiile lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată și a puterii de lucru judecat, se observă că recurentul nu formulează critici concrete la adresa considerentelor deciziei de apel, ci doar reiterează argumentele invocate în cursul judecății în susținerea acestor excepții.

Or, în condițiile în care instanța de apel a arătat motivele pentru care cele două excepții procesuale sunt neîntemeiate, reluarea acelorași susțineri și apărări ale părții, fără vreo referire la considerentele deciziei atacate, nu reprezintă critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care nu vor fi analizate ca atare.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, este de reținut că această apărare a fost formulată pentru prima dată prin motivele de recurs cu referire la cererea având ca obiect despăgubiri cuvenite pentru exproprierea de fapt, în condițiile în care excepția prescripției extinctive invocată prin întâmpinarea depusă în cursul judecății în primă instanță a vizat capătul de cerere având ca obiect fructele civile cuvenite reclamantului în perioada mai 2002 - 11 iunie 2006 și a fost soluționată ca atare de către tribunal, în sensul respingerii. Dat fiind caracterul absolut al excepției prescripției dreptului material la acțiune vizând înseși despăgubirile cuvenite pentru expropriere, este admisibilă invocarea sa chiar în faza recursului, urmând a fi analizată ca atare.

În conformitate cu dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din același act normativ, începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

În cauză, dreptul reclamantului de a pretinde despăgubiri pentru suprafața de 350 mp s-a născut la data pronunțării Deciziei nr. 930 din 21 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 4365/299/2005), prin care, admițându-se recursul reclamantului Ș.C., a fost modificată Decizia nr. 1923 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost admis apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 9901 din 12 octombrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 București, ce a fost schimbată, astfel încât a fost admisă acțiunea și s-a dispus anularea parțială a contractului din 13 mai 2003, în sensul diminuării suprafeței de teren de la 536,470 mp, la suprafața de 147 mp, care a făcut obiectul negocierilor, cu prețul aferent.

Abia din momentul pronunțării acelei hotărâri judecătorești irevocabile se poate constata că diferența de teren ce nu a făcut obiectul contractului din 13 mai 2003, dar preluată efectiv de către Statul Român și ocupată de lucrările de utilitate publică, a fost expropriată în fapt, iar reclamantul este îndreptățit să solicite despăgubiri pentru terenul expropriat. În raport de data pronunțării deciziei menționate, respectiv 21 mai 2007, Înalta Curte constată că cererea în despăgubiri dedusă judecății în prezenta cauză este formulată înlăuntrul termenului legal de prescripție de 3 ani, în condițiile în care cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 20 noiembrie 2009. În consecință, excepția prescripției dreptului material la acțiune nu este întemeiată și va fi respinsă ca atare.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată constând în onorariul de expert efectuate în cursul judecății, contrar susținerilor recurentului - pârât, instanța de apel a apreciat în mod corect că acestea rămân în sarcina statului, în aplicarea art. 38 din Legea nr. 33/1994. Întrucât dispozițiile legale în materia exproprierii sunt aplicabile și în privința exproprierilor de fapt, pentru considerentele dezvoltate prin prezenta decizie, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 18 din Legea nr. 198/2004, citate, de altfel, prin motivele de recurs, potrivit cărora „ Dispozițiile prezentei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale C. civ. și ale C. proc.

civ., în măsura în care nu prevăd altfel.” Contrar susținerilor recurentului, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 nu se referă la suportarea cheltuielilor de judecată în litigiile având ca obiect despăgubiri cuvenite pentru imobilele expropriate, în funcție de modul de soluționare a cererii de chemare în judecată, respectiv în sarcina părții care a „căzut în pretenții”, în termenii art. 274 alin. (1) C. proc. civ., ci doar la avansarea lor în cursul procesului, în conformitate cu procedura de drept comun, respectiv în sarcina părții care a propus proba, conform art. 170 alin. (1) C. proc. civ. Așadar, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 nu împiedică aplicarea, după caz, a prevederilor Legii nr. 33/1994 sau ale C. proc.

civ., astfel cum prevede art. 18 din Legea nr. 198/2004. Potrivit art. 38 din Legea nr. 33/1994, „ Toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv înaintea instanțelor judecătorești, se suportă de expropriator.” Spre deosebire de situația în care a fost derulată procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 198/2004, în care transferul dreptului de proprietate operează în condițiile art. 15, așadar înainte de sesizarea instanței de judecată cu cererea în pretenții prevăzută de art. 9 din Lege, în cazul în care o asemenea procedură nu a fost parcursă, nu operează transferul dreptului de proprietate, iar instanța de judecată, chiar dacă nu procedează ea însăși la expropriere, constată, totuși, privarea de proprietate prin exproprierea de fapt, înainte de a se pronunța asupra cererii în despăgubiri.

Ca atare, în acest caz, art. 38 este aplicabil, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanța de apel, care a menținut în sarcina statului obligația de suportare a cheltuielilor de judecată efectuate în cursul judecății în primă instanță și nu a acordat pârâtului cheltuielile de judecată constând în onorariul achitat pentru expertiza efectuată în cursul judecării apelului, chiar dacă a admis apelul pârâtului. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtului, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA și de pârâtul Ș.C. împotriva Deciziei nr. 339/A din 26 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 iunie 2014.