ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1875/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1875/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 30 iulie

2008, sub nr. 2465/103/2008, pe rolul Tribunalului Neamț, secția civilă,

contestatoarea U.E. a solicitat, în contradictoriu cu SC H. SA și primarul orașului

Bicaz, pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 153

din 2 aprilie 2008 emisă de SC H. SA și obligarea primarului orașului Bicaz să

soluționeze notificarea din 2001, în sensul de a dispune diferența de despăgubiri

pentru imobilul demolat - casă, contravaloarea grajdului, situate în vatra

satului Secu, comuna Izvorul Alb, și măsuri reparatorii prin echivalent, sub

forma compensării cu teren arabil sau intravilan pe alt amplasament, pentru

suprafața de teren arabil de 8.318 mp, aflată sub lacul de acumulare Bicaz.

Prin sentința civilă nr.

663 din 13 octombrie 2008, Tribunalul Neamț, secția civilă, a admis excepția

necompetenței teritoriale în ceea ce privește contestația formulată împotriva

deciziei nr. 153/2 aprilie 2008 emisă de pârâta SC H. SA și a declinat această cerere

în favoarea Tribunalului București; a disjuns cererea având ca obiect „obligație

de a face”, respectiv soluționarea notificării nr. 35/2001, dispunând formarea unui

nou dosar.

Pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 28

octombrie 2008, sub nr. 40530/3/2008.

Prin sentința civilă nr.

253 din 24 februarie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis,

în parte, acțiunea formulată de reclamantă împotriva SC H. SA, a anulat, în

parte, Decizia nr. 153 din 2 aprilie 2008 emisă de pârâtă, în ceea ce privește

respingerea notificării pentru măsuri reparatorii prin echivalent, a obligat-o

pe aceasta să emită o nouă decizie, cu propunere de măsuri reparatorii în

echivalent bănesc pentru suprafața de teren de 1.453 mp, situat sub apele

lacului de acumulare Izvorul Alb - Bicaz; a respins cererea de obligare a

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit actelor de stare civilă depuse

la dosar, reclamanta este fiica defunctei T.M., căreia, conform fișei

strămutatului, i-a fost expropriată suprafața de teren de 8.460 mp situată în

comuna Izvorul Alb, satul Secu, din care 4.584 mp teren arabil plus construcții

și 3.876 mp fâneață, în vederea construirii barajului Bicaz, în baza Decretului

nr. 216/1959.

Pentru construcțiile

demolate, proprietarei i-au fost stabilite despăgubiri în sumă de 15.000 lei la

momentul întocmirii fișei, care au fost încasate de către aceasta, iar, pentru

terenul expropriat, i-au fost date, în compensare, alte terenuri, în suprafață

de 6.522 mp, din care 1.200 mp loc de casă și 5.322 mp teren agricol, în

localitatea Izvoarele.

Ulterior, acest teren

a fost preluat de C.A.P., astfel cum rezultă din motivarea deciziei de

respingere a notificării din 2 aprilie 2008 a SC H. SA, iar, în temeiul Legii nr.

18/1991, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru terenul de 7007 mp,

astfel cum rezultă din titlul de proprietate din 18 aprilie 1995 eliberat de

Comisia județeană Neamț pentru stabilirea dreptului de proprietate.

Prin notificarea din 2001

formulată în baza Legii nr. 10/2001, autoarea reclamantei a solicitat

restituirea în natură, potrivit art. 21 din această lege, a terenului arabil în

suprafață de 15.000 mp, preluat prin Decretul nr. 254/1957, susținând că, în

baza Legii nr. 18/1991, a primit o suprafață de 7.007 mp, din care stăpânește,

în fapt, doar 6.682 mp, astfel că diferența pe care o solicită, ca măsură

reparatorie, este de 8.318 mp teren arabil.

Terenul expropriat se

află sub luciul apel, așa cum rezultă din adeverința din 17 ianuarie 2005

eliberată de Primăria orașului Bicaz.

Prin decizia

contestată, SC H. SA a respins notificarea, reținând că terenul preluat de la

autoarea contestatoarei a fost restituit în totalitate, prin compensare, în

baza Legii nr. 18/1991.

Din probele

administrate în cauză, Tribunalul a constatat că s-a expropriat de la autoarea

reclamantei un teren de 8.460 mp (nu 15.000 mp, cum susține aceasta), iar, din

această suprafață, a primit 7.007 mp, în temeiul Legii nr. 18/1991, rămânând un

rest de 1.453 mp, care se află sub luciul apei barajului Bicaz, neputând fi

restituit în natură.

În ceea ce privește

compensarea, aceasta a fost efectuată în parte, la momentul exproprierii,

rămânând diferența de teren sus-menționată.

Raportat la dispozițiile

art. 1, art. 10 alin. (1) și alin. (1), art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, Tribunalul a stabilit

că pârâta a procedat la o greșită aplicare a legii, prin decizia contestată,

considerând că nu trebuie acordate despăgubiri, întrucât, la momentul

exproprierii, s-ar fi efectuat o compensare totală a terenului preluat cu

terenurile acordate în compensare.

În consecință, a

admis, în parte, acțiunea, a anulat, în parte, decizia contestată și a dispus

obligarea pârâtei să emită o nouă decizie, cu propunere de măsuri reparatorii

prin echivalent, în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru

terenul în suprafață de 1.453 mp (fâneață), situat sub apele lacului de

acumulare Izvorul Alb - Bicaz.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 314/A din 09

decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut că situația de fapt și de drept mai sus

redată, privind suprafața de teren preluată de la autoarea sa și cea restituită

conform Legii nr. 18/1991, nu a fost contestată de reclamantă, prin motivele de

apel, aceasta susținând însă, în baza actelor normative ce au stat la baza

exproprierii, dreptul autoarei sale, de a primi, în compensarea terenului

expropriat, o suprafață de 15.000 mp, chiar dacă terenul preluat efectiv a avut

o suprafață mai mică.

În drept, a invocat

dispozițiile Decretului nr. 254/1957

privind

exproprierea unor bunuri situate în zona lacului de acumulare al Hidrocentralei

V.I.L. Bicaz, reg. Bacău, care au stat la baza exproprierii și care reglementau,

în art. 2, dreptul celor ce aveau suprafețe agricole mai mici de 1,5 ha, de a

primi, în schimbul terenului preluat, 1,5 ha, fără nicio plată pentru suprafața

atribuită în plus.

Dispoziția emisă în

procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, cum este și cazul

deciziei contestate în prezentul dosar, poate fi atacată în instanță, de

persoana interesată, în condițiile art. 26 alin. (3) din Lege, iar legalitatea

și temeinicia sa se apreciază în raport de normele de drept procesual și

material cuprinse în această lege specială de reparație, și nu în raport cu

dispozițiile actului normativ ce a stat la baza preluării abuzive a imobilului

solicitat prin notificare, astfel cum se solicită de apelantă.

Legea nr.

10/2001 reglementează

dreptul foștilor proprietari sau al succesorilor acestora la restituirea în

natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv la restituirea terenurilor

expropriate, iar, potrivit art.

24 din această lege,

în absența unor probe

contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive.

Nu există,

în cuprinsul legii speciale, dispoziții de excepție, privind exproprierea în

caz de strămutare, situație în care, în mod corect, instanța de fond a apreciat

că apelanta reclamantă este îndreptățită la restituirea suprafeței de teren

care a fost, efectiv, preluată de stat de la autoarea sa, și nu la restituirea

unei suprafețe mai mari, de minim 15.000 mp, conform art. 2 din Decretul nr. 254/1957.

Deși actul normativ

ce a stat la baza exproprierii terenurilor autoarei apelantei reclamante

prevedea dreptul persoanelor

ce aveau suprafețe agricole mai mici de 1,5

ha, de a primi, în schimbul terenului preluat, 1,5 ha, fără nicio plată pentru

suprafața atribuită în plus, iar apelanta reclamantă susține că, în cazul

autoarei sale, aceste dispoziții legale nu au fost respectate, pretențiile

părții nu pot fi valorificate în calea contestației la Legea nr. 10/2001.

O asemenea

contestație nu putea fi soluționată legal de instanța de judecată, decât prin

raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar, conform acestei legi speciale

de reparație, apelanta nu putea primi, prin dispoziție motivată și față de

probele administrate în cauză, decât măsuri reparatorii pentru suprafața de

teren preluată efectiv de la autoarea sa.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

reclamanta U.E., criticând-o pentru următoarele motive:

În considerentele

hotărârii se recunoaște că, prin Decretul nr. 254/1957, autoarea reclamantei, L.

Maria, avea dreptul la 1,5 ha teren + loc de casă, în locul terenului

expropriat din zona lacului de acumulare al Hidrocentralei V.I.L. Bicaz.

Simplul fapt că autoarea

recurentei nu a primit, la momentul exproprierii, suprafața de teren de 1,5 ha,

ci, în baza Legii nr. 18/1991, suprafața de 7.007 mp (în realitate, 6.682 mp),

prin titlul de proprietate din 1995, nu duce la concluzia că reclamanta trebuie

să fie compensată, strict, pentru suprafața expropriată, de 8.460 mp (autoarea

avea 2,42 ha, din care primise, în baza testamentului din 31 iulie 1951, de la

tatăl său, o suprafață de 2,48 ha).

În mod nelegal s-a

aplicat Decretul nr. 254/1957, la momentul exproprierii, astfel după cum, în

mod nelegal au fost aplicate, în prezent, dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin Decretul nr. 254/1957,

completat prin Decretul nr. 216/1959, se prevedea, la cap. II, dreptul

persoanelor expropriate cu suprafețe de teren mai mici de 1,5 ha, de a primi, în

compensare, o suprafață de 1,5 ha teren, fără nicio plată pentru suprafața

acordată în plus.

Deci, autoarea

reclamantei, T.M., născută L., avea dreptul să primească 1,5 ha teren în

schimbul celui expropriat; în consecință, în baza Legii nr. 10/2001, și

recurenta este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru această

suprafață de teren.

Chiar instanța

motivează că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 stipulează că

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, respectiv Decretul nr. 254/1957,

completat prin Decretul nr. 216/1959, ce reglementa acordarea, în compensare, a

suprafeței de 1,5 ha teren.

Toți vecinii autoarei

reclamantei, din satul Secu, comuna Izvorul Alb, au primit 1,5 ha teren.

Instanța a respins

apelul pe considerentul că reclamanta trebuie să primească despăgubiri doar

pentru suprafața de teren de 8.460 mp, expropriată de la autoarea acesteia, în

loc de 1,5 ha, dar nici pentru această diferență de 1.453 mp nu a dispus măsuri

reparatorii prin echivalent, conform Legii nr. 10/2001, ținând seama că, prin

hotărârea primei instanțe, s-a anulat, parțial, dispoziția nr. 153/2008, fiind

obligată SC H. SA să emită decizie cu propunere de măsuri reparatorii în

echivalent pentru acest teren.

Recurenta reclamantă

a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului,

casarea sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii, anulării, în

totalitate, a Deciziei nr. 153 din n20 aprilie 2008 emisă de SC H. SA și acordarea

despăgubirilor pentru suprafața de 7.993 mp, reprezentând diferența dintre 15.000

mp și 7.007 mp

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Intimata pârâtă a

depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în

temeiul art. 489 alin. (2) din Noul C. proc. civ., întrucât criticile formulate

nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din

același cod și nu reprezintă motive de ordine publică, pentru a fi incidente

dispozițiile art. 489 alin. (3). Pe fond, a solicitat respingerea recursului.

În ceea ce privește

excepția nulității recursului, aceasta va fi examinată din perspectiva

dispozițiilor art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) și 302

1

din Vechiul C. proc. civ., întrucât, potrivit dispozițiilor art. 24 din

Noul Cod, legea nouă de procedură se aplică numai proceselor și executărilor

silite începute după intrarea acesteia în vigoare (15 februarie 2013). Conform art.

25 alin. (1) din actul normativ menționat, procesele în curs de judecată,

începute sub legea veche, rămân supuse acelei legi. În același sens sunt și

dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.

134/2010 privind C. proc. civ.

Excepția

de nulitate invocată de intimata pârâtă nu poate fi primită. În raport de

dispozițiile legale enunțate mai sus, precum și de art. 27 din Noul C. proc.

civ., conform cărora „

Hotărârile

rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub

care a început procesul”, și de împrejurarea că litigiul, în dosarul de față, a

fost declanșat la data de 30 iulie 2008, prin introducerea cererii de chemare

în judecată pe rolul Tribunalului Neamț, deci, anterior intrării în vigoare a

Noului cod, criticile formulate de recurentă trebuie să se circumscrie

motivelor de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 din Vechiul cod,

iar nu celor de casare din Noul cod, reglementate în art. 488 alin. (1).

Susținerile

intimatei, în sensul că motivele de recurs nu sunt de ordine publică și, în

consecință, recurenta nu ar putea beneficia de art. 489 alin. (3) din Noul C.

proc. civ. (art. 306 alin. (2) din Vechiul cod) - invocarea lor din oficiu,

sunt neîntemeiate. Recurenta a motivat cererea de recurs la data de 27 ianuarie

2014 (data poștei), în termenul legal, de 15 zile de la comunicarea hotărârii

atacate (20 ianuarie 2014), conform art. 303 alin. (1) cu referire la art. 301 C.

proc. civ. și, prin urmare, nu se pune problema caracterului de ordine publică

al criticilor formulate, care să poată fi examinate în afara termenului de

motivare sau în afara cererii prin care a fost argumentată calea de atac. De

asemenea, toate motivele de recurs au fost invocate și în cererea de apel,

precum și în cererea de chemare în judecată, astfel încât, și din perspectiva

dispozițiilor legale de drept procesual care condiționează analizarea, în

recurs, doar a susținerilor care au fost formulate în etapele anterioare ale

litigiului, cu excepția motivelor de ordine publică, această cerință a fost

respectată, nefiind, ca atare, relevant caracterul de ordine publică sau

privată al motivelor invocate în prezenta cale de atac.

Analizând

decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

În primul

rând, art. 304 pct. 8 din cod, invocat în fundamentarea căii de atac, nu va fi

avut în vedere de instanță, întrucât criticile recurentei nu se circumscriu

acestui motiv de modificare, partea nesusținând că, prin decizia recurată, Curtea

ar fi interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în sens de convenție

sau de act unilateral, cu consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia.

Cât

privește nelegalitatea hotărârii sus-menționate, din perspectiva interpretării

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, criticile sunt nefondate.

În mod

corect, instanța de apel a considerat că reclamantei i se cuvin măsuri

reparatorii prin echivalent pentru suprafața de teren de 1.453 mp, reprezentând

diferența dintre suprafața de teren expropriată în baza Decretului nr. 254/1957

privind exproprierea unor bunuri situate în zona lacului de acumulare al

Hidrocentralei V. I.L. Bicaz, reg. Bacău, de 8.460 mp, de la autoarea sa,

L.G.M., și suprafața de teren reconstituită acesteia în baza Legii nr. 18/1991,

de 7.007 mp

Din

interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (art. 1,

art. 7, art. 9, art. 10, art. 11 ș.a.) rezultă că măsurile reparatorii acordate

sau propuse în temeiul acestui act normativ vizează imobilele efectiv preluate

în mod abuziv, în perioada regimului politic trecut, iar nu pe cele la care ar

fi avut dreptul proprietarul deposedat, în baza legilor anterioare de preluare,

dacă, la momentul exproprierii, s-ar fi realizat compensarea terenului astfel

preluat cu cel la care ar fi fost îndreptățită persoana în cauză potrivit legii

respective, în speță, cu suprafața de teren de 15.000 mp, potrivit art. II din

Decretul nr. 254/1957. În mod legal, Curtea de Apel a considerat că susținerile

reclamantei în acest sens nu pot fi valorificate în procedura legii actuale de

reparație. Reglementarea suprafeței de teren la care era îndreptățită autoarea

reclamantei, prin aplicarea Decretului din 1957, modificat prin Decretul nr. 216/1959,

trebuia să se realizeze în condițiile legii în vigoare de la momentul

preluării, iar nu în baza actelor normative reparatorii din prezent.

Consecința

juridică, în planul dreptului de proprietate al autoarei reclamantei, în ceea

ce privește terenul expropriat, este aceea că ea a pierdut, urmare a măsurii

exproprierii, dreptul în discuție pentru suprafața de teren de 8.460 mp,

câștigând, în baza compensării, potrivit Decretului nr. 254/1957, suprafața de

teren de 6.522 mp, ulterior preluată de C.A.P., astfel cum s-a reținut, în

fapt, de către instanțele anterioare. În baza Legii nr. 18/1991, i s-a

reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de teren de 7.007 mp,

rămânând o diferență de teren față de cea expropriată, de 1.453 mp, pentru care

pârâta a fost obligată să emită decizie cu propunere de măsuri reparatorii prin

echivalent, în prezentul litigiu. Autoarea reclamantei nu a avut, niciun

moment, în patrimoniul său, dreptul de proprietate pentru suprafața de teren de

15.000 mp, în urma aplicării Decretului nr. 254/1957, ci doar o vocație

generală la suprafața de teren pretinsă în baza acestui act normativ,

nefinalizată, însă, printr-un drept efectiv. În consecință, moștenitoarea

fostei proprietare deposedate în mod abuziv nu poate solicita acordarea măsurilor

reparatorii pentru o suprafață de teren cu privire la care dreptul autoarei

sale nu s-a concretizat în întinderea prevăzută de legea de reparație în

vigoare la momentul preluării (Decretul nr. 254/1957), conform principiului de

drept „Nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet” - „Nimeni nu

poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși”.

Ca atare,

instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe cu privire la suprafața de

teren pentru care reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin

echivalent, a procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, inclusiv a celor din art. 24, care, cum s-a arătat deja,

vizează întinderea dreptului de proprietate privind imobilul efectiv preluat,

prezumată a fi cea din actul normativ de preluare, în speță, 8.460 mp

A mai

susținut recurenta, în preambulul cererii de recurs, că autoarea sa a avut, în

proprietate, suprafața de 2,42 ha, primită prin testamentul întocmit la 31

iulie 1951, de la tatăl său. Această suprafață de teren nu formează, în

totalitate, obiectul litigiului de față, deoarece, din terenul menționat, numai

suprafața de 8.460 mp a fost preluată de stat, prin decretul de expropriere,

însăși reclamanta arătând, în cererea de chemare în judecată, că, în

proprietatea autoarei sale, „a rămas doar terenul de fânaț de la punctul Dealu

Secu, în suprafață de 16.000 mp (…)”. În realitate, suprafața de teren pentru

care reclamanta solicită acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001,

în completarea dreptului reconstituit în favoarea autoarei sale, în baza Legii nr.

18/1991, nu este și nici nu ar fi putut să fie întregul teren deținut de mama

sa, prin moștenire testamentară, de vreme ce, în urma exproprierii, o parte din

teren a rămas în proprietatea și posesia acesteia; terenul de 15.000 mp,

pretins în litigiul de față, vizează un drept virtual, reglementat în mod

teoretic de Decretul nr. 254/1957, dar neconcretizat în patrimoniul autoarei

recurentei. Împrejurarea că alte persoane cărora le-au fost expropriate bunuri

în baza acestui act normativ au beneficiat de măsuri reparatorii pentru

suprafața prevăzută în art. 2 din Decret nu schimbă situația juridică din

dosarul de față, reclamanta neputând solicita reparația reglementată de legea

actuală pentru o suprafață de teren mai mare decât cea preluată de la autoarea

sa.

În fine,

recurenta a mai susținut că instanța de apel, confirmând soluția Tribunalului

pentru suprafața de teren de 1.453 mp, în mod greșit nu a dispus măsuri reparatorii

prin echivalent pentru această suprafață.

Critica

nu este întemeiată. Respingând apelul declarat de reclamantă, Curtea a păstrat

soluția primei instanțe sub toate aspectele, deci, inclusiv în ceea ce privește

întinderea suprafeței de teren pentru care reclamanta este îndreptățită la

aceste măsuri și forma de reparație, în echivalent, stabilită de Tribunal,

astfel încât nu trebuia ca instanța de control judiciar anterioară să reia

dispozițiile primei instanțe în legătură cu aspectele în discuție.

Având în

vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct.

9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta U.E. împotriva Deciziei nr. 314/A din 09

decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 iunie 2014.