ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2329/2014

Asupra contestației de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 284 din 24 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală pronunțată în Dosar nr. 4613/2/2014 s-a dispus, în temeiul art. 103, alin. (7) și alin. (10) din Legea nr. 302/2004, modificată, punerea în executare a Mandatului european de arestare, emis pe data de 7 iulie 2014, de Tribunalul Ordinar din Roma, secția judecătorilor pentru cercetări preliminare, în Dosarul nr. 28450/2012 (29605/2013), față de persoana solicitată D.V., cetățean român, , și, în consecință, arestarea acesteia, în vederea predării, pe o perioadă de 30 zile, respectiv 24 iulie 2014 - 22 august 2014, inclusiv.

Totodată s-a dispus predarea persoanei solicitate D.V. către autoritățile judiciare italiene.

S-a constatat că persoana solicitată a fost reținută și arestată provizoriu, în vederea predării, în procedura semnalării, începând cu data de 14 iulie 2014 la zi.

Pentru a dispune astfel prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

La data de 14 iulie 2014, pe rolul Curții de Apel București a fost înregistrată, în procedura semnalării de către Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, sesizarea privind punerea în executare a Mandatului european de arestare emis la data de 5 iunie 2014, de către Judecătorul de la Curtea din Roma însărcinat cu cercetările preliminare, Republica Italiană, față de persoana solicitată D.V., precum și predarea acesteia către autoritățile judiciare italiene.

A fost depus Dosarul nr. 1186/11/5/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, conținând actele și măsurile în procedura semnalării.

Prin încheierea de ședință din data de 14 iulie 2014, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2.300 din 18 iulie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, din Dosarul nr. 4613/2/2014/a1, s-a dispus, în temeiul art. 101, alin. (5), lit. a) din Legea nr. 302/2004, modificată, cu aplicarea art. 226, alin. (2), teza a II-a C. proc. pen., luarea măsurii arestării provizorii, în vederea predării, pe o perioadă de 15 zile, respectiv 15 iulie 2014 - 29 iulie 2014, inclusiv, a persoanei solicitate D.V., față de care a fost emis Mandatul de arestare provizorie nr. 32 din 14 iulie 2014 (dosar de fond), dispunându-se comunicarea hotărârii judecătorești respective către Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române și către Ministerul Justiției.

Pe data de 18 iulie 2014 a fost comunicat mandatul european de arestare, emis pe data de 7 iulie 2014, de Tribunalul Ordinar din Roma, secția judecătorilor pentru cercetări preliminare, în Dosarul nr. 28450/2012 (29605/2013), față de persoana solicitată D.V., în limbile italiană (dosar de fond) și română (dosar de fond).

În dovedirea motivelor de refuz la predare, persoana solicitată a formulat, fiindu-i încuviințată, proba cu înscrisuri, depunând la dosar:

- Sentința civilă nr. 5.250 din 4 iunie 2008 a Judecătoriei Sectorului II, București, secția civilă, din Dosarul nr. 3979/300/2008 (dosar de fond);

- plângerea penală formulată de SC "S." S.P.A., persoană juridică italiană, înregistrată pe data de 7 aprilie 2008, sub nr. 459/D/P/2008, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (dosar de fond), cu o completare, înregistrată sub nr. 766/D/P/2009, la data de 2 iulie 2009 (dosar de fond);

- Ordonanța de neîncepere a urmăririi penale din data de 6 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție, din Dosarul nr. 169/P/2010 (dosar de fond);

- Rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din data de 20 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție, din Dosarul nr. 311/P/2010 (dosar de fond), cu adresa de comunicare din data de 21 aprilie 2011 către făptuitorul D.V. (dosar de fond);

- Rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din data de 13 septembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului II, București, din Dosarul nr. 16702/P/2010, cu adresa de comunicare din data de 20 septembrie 2012 către făptuitorul D.V. (dosar de fond);

- declarație din data de 16 august 2013, cu privire la numirea unui apărător legal, adresată procurorului de pe lângă Tribunalul din Roma, Republica Italia, la Dosarul nr. 29605/2013 R.G. GIP, nr. 28450/2012 R.G.N.R. și nr. 76/20012 DDA (dosar de fond), Directiva din data de 30 august 2013 a Tribunalului de Drept Comun din Roma - Instanța Judecătorilor pentru investigații preliminare - Biroul nr. 5 (dosar de fond), cu adresa de comunicare către apărătorul ales (dosar de fond);

- fișa de cazier judiciar, eliberată pe data de 4 martie 2014, de către Procuratura din cadrul Tribunalului din Roma, Republica Italia, care poartă încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 152 din 13 martie 2014 a Biroului Notarului Public, C.A.R. (dosarul de fond).

Pe data de 24 iulie 2014, instanța de fond a întocmit referatul telefonic, conform căruia Serviciul de Investigare al Fraudelor din cadrul Inspectoratul de Poliție al Județului Dolj a precizat faptul că, prin Ordonanța din data de 11 iulie 2012, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism București a dispus neînceperea urmăriri penale, printre alții, față făptuitorii D.V. și P.S., cu privire la infracțiunea de grup infracțional organizat, și continuarea cercetărilor penale față de reprezentanții legali ai SC "E." S., respectiv C.N. și C.M., pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și de spălare de bani.

Față de actele și lucrările dosarului prima instanță a apreciat că sesizarea Ministerului Public de punere în executare a mandatului european de arestare și de predare a persoanei solicitate este întemeiată.

Astfel s-a arătat că persoana solicitată a invocat diverse împrejurări, care nu se încadrează printre motivele de refuz la predare reglementate de Legea nr. 302/2004, republicată, precum nulitatea mandatului european de arestare, pe motiv că nu are calitatea nici de învinuit și nici de inculpat, după care a făcut ample referiri la opoziția sa la extrădare, pe care a confundat-o cu procedura distinctă a mandatului european de arestare.

S-a menționat că, atâta timp cât întreaga Lege nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, este fundamentată pe principiul încrederii reciproce între state, este inadmisibilă efectuarea de verificări cu privire la legalitatea sau la temeinicia mandatului european de arestare, printre care calitatea persoanei față de care a fost emis. Statul solicitat examinează mandatul european de arestare doar din punct de vedere al conținutului, în sensul de a cuprinde toate mențiunile prevăzute de art. 86, alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 3 02/2004, republicată, prin completarea formularului standard.

În acest caz, instanța de fond a constatat că mandatul european de arestare a fost completat cu toate informațiile necesare, fără a fi nevoie de relații suplimentare și a apreciat că cererea persoanei solicitate de a-i fi comunicate normele de drept material sau procedural invocate în mandatul european de arestare este nu numai lipsită de fundament legal, dar și de relevanța necesară în derularea procedurii stricte de executare a unui mandat european de arestare.

Totodată s-a reținut că nu există nici unul dintre motivele obligatorii de refuz, prevăzute, în mod expres, de dispozițiile art. 98, alin. (1), lit. a) - c) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Examinând motivele facultative de refuz, invocate de persoana solicitată s-au constatat următoarele:

În ceea ce privește împrejurarea că parte din activitatea infracțională reținută în mandatul european de arestare s-a desfășurat pe teritoriul României și care, în drept, s-ar încadra în motivul opțional de refuz prevăzut de art. 98, alin. (2), lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a constatat că în România nu se mai desfășoară nici un fel de procedură penală față de persoana solicitată, astfel că predarea poate fi efectuată, pentru ca autoritățile judiciare italiene sa-și poată duce la bun sfârșit cercetările penale pe care le-au început.

În aceIași timp, referitor la motivul opțional de refuz privind existența unor soluții de neîncepere a urmăririi penale, dispuse de procuror față de persoana solicitată, cu privire la aceeași faptă penală - și care, în drept, se încadrează în dispozițiile art. 98, alin. (1), lit. h) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a avut în vedere setul de acte emise de procurorii din România.

Astfel, s-a reținut că, în urma plângerii penale formulată de SC "S." S.P.A., persoană juridică italiană, înregistrată pe data de 7 aprilie 2008, sub nr. 459/D/P/2008, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, care și-a declinat competența materială în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție, s-a dispus, prin Ordonanța din data de 6 septembrie 2010, din Dosarul nr. 169/P/2010, neînceperea urmăririi penale, printre alții, față de făptuitorul D.V., pentru infracțiunile de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, și de evaziune fiscală, cu disjungerea și continuarea cercetărilor penale cu privire la infracțiunile de spălarea banilor și de tentativă la obținerea, pe nedrept, de fonduri europene, precum și cu declinarea competenței materiale în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial București, pentru continuarea cercetărilor penale, cu privire la infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat și la unele infracțiuni la legea societăților comerciale (dosar de fond). Prin Rezoluția din data de 20 aprilie 2011, din Dosarul nr. 311/P/2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul D.V., pentru infracțiunile de spălarea banilor și de tentativă la obținerea, pe nedrept, de fonduri europene (dosar de fond), iar, prin Ordonanța din data de 11 iulie 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial București a dispus neînceperea urmăriri penale, printre alții, față făptuitorii D.V. și P.S., cu privire la infracțiunea de grup infracțional organizat, și continuarea cercetărilor penale față de reprezentanții legali ai SC "E." SPA, respectiv C.N. și C.M., pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și de spălare de bani. De asemenea, avându-se în vedere completarea la plângerea penală formulată de persoana vătămată SC "S." S.P.A., înregistrată sub nr. 766/D/P/2009, la data de 2 iulie 2009 (dosar de fond), Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului II, București a dispus, prin Rezoluția din data de 13 septembrie 2012, din Dosarul nr. 16702/P/2010, neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul D.V., pentru infracțiunile de gestiune frauduloasă, de asociere în vederea comiterii de infracțiuni, precum și pentru infracțiunile la legea societăților comerciale (dosar de fond).

Față de cele de mai sus, instanța de fond, în primul rând, a arătat că autoritățile judiciare române s-au pronunțat cu privire la toate infracțiunile pentru care au desfășurat cercetările penale. În al doilea rând, soluțiile procurorului nu au calitatea de lucru judecat, pentru a se putea susține că persoana solicitată a mai fost judecată în România pentru aceeași faptă penală. Conform art. 8, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, care consacră principiul "non bis in idem", nici o persoană nu mai poate fi judecată într-un alt stat pentru aceeași faptă penală, atunci când există o hotărâre judecătorească definitivă, prin care s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal. Ori, soluția procurorului, care poate fi infirmată de către de procurorul ierarhic superior oricând înlăuntrul termenului de prescripție specială, nu se bucură de puterea de lucru judecat, pe care o au exclusiv doar hotărârile judecătorești, rămase definitive. Ca atare, soluția de neîncepere a urmăririi penale a procurorului, cu privire la infracțiunea de spălarea banilor, de altfel cu privire la toate infracțiunile, nu este opozabilă judecătorilor și nu constituie un impediment la punerea în executare a mandatului european de arestare.

Referitor la încălcarea dreptului la apărare de către autoritățile judiciare italiene, prin omisiunea acestora de a o cita pe persoana solicitată la domiciliul ales al apărătorului său ales din Republica Italia, prima instanță a constatat ca acest motiv opțional de refuz, care se încadrează, în drept, în dispozițiile art. 98, alin. (2), lit. i) din Legea nr. 302/2004, republicată, se referă exclusiv la situația în care există o hotărâre judecătorească de condamnare.

Față de cele de mai sus prima instanță a reținut că nu există nici unul dintre motivele obligatorii sau opționale de refuz, prevăzute de art. 98, alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, astfel că a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare și predarea persoanei solicitate către autoritățile judiciare italiene, cu respectarea regulii specialității, la care persoana solicitată nu a renunțat.

Împotriva acestei sentințe a formulat contestație persoana solicitată fiind depuse la dosar mai multe motivări, formulate prin apărători diferiți.

Analizând motivările contestației Înalta Curte reține că acestea prezintă, aceleași argumente prin care se critică sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie, argumente care pot fi sintetizate în următoarele:

a) Nelegalitatea sentinței determinată de faptul că instanța de fond nu a pus în discuția persoanei solicitate și procurorului menținerea arestării preventive în vederea predării, conform art. 103 alin. (9) și art. 110 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

b) În mod greșit prima instanță a respins solicitarea de informații de la autoritățile judiciare italiene referitoare la:

- conținutul textelor de lege în baza cărora a fost emis mandatul european de arestare, în special art. 110, 56, 648 bis C. pen. Italian și art. 293 din C. proc. italian. Nesolicitând aceste texte persoana solicitată s-a aflat în imposibilitatea de a compara infracțiunile pentru care a fost cercetat de organele de urmărire penală române și pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, cu infracțiunile pentru a cărei predare a fost emis mandatul european de arestare. S-a apreciat că au fost încălcate disp. art. 5 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, carența unor rubrici ale mandatului european de arestare încalcă dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la informare și dreptul de a fi prezent în persoană la proces, drepturi ce au menționate în expunerea de motive a Deciziei-cadru 2009/299/JAI.

- împrejurarea în care i-a fost desemnat un apărător din oficiu în procedura în fața autorităților judiciare italiene, în condițiile în care avea angajat un apărător, încă din data de 16 august 2013.

- conținutul art. 8 din Legea nr. 69/2005.

- locul în care s-a săvârșit infracțiunea de "tentativă la reciclarea bunurilor provenite din infracțiune" - întrucât această mențiune lipsește din mandat.

- autoritățile judiciare italiene nu au arătat faza în care se află procesul penal și calitatea pe care o are persoana solicitată mai ales că, din economia legii penale române rezultă faptul că, un mandat european de arestare, bazat pe o decizie judiciară care dispune asupra stării de libertate a persoanei, poate fi executat doar dacă împotriva acelei persoane a fost începută urmărirea penală, ceea ce în legea italiană înseamnă calitatea de "imputato". Ori, conform documentelor transmise de autoritățile italiene, persoana solicitată din cauza de față nu: ar avea această calitate ci pe aceea de "indagato" - adică persoană supusă unor investigații preliminare.

c) În mod greșit s-a dispus admiterea executării mandatului european de arestare în condițiile în care persoana solicitată este supusă, în continuare, unei proceduri penale în România.

În acest sens s-a făcut referire la faptul că datorită unor disjungeri și declinări între DNA și DIICOT, persoana solicitată ar fi încă în cercetări la organele de urmărire penală române pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și de art. 272 din Legea nr. 31/1990.

d) În mod greșit s-a dispus admiterea executării mandatului european de arestare deoarece, pentru situația de fapt reținută în acest mandat, organele de urmărire penală române au dispus neînceperea urmăririi penale.

e) Mandatul european de arestare se referă la o presupusă infracțiune care, potrivit legii române, este comisă pe teritoriul României, motiv de refuz la executare prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 302/2004.

f) Mandatul european de arestare nu este emis în forma prevăzută de Legea nr. 302/2004, respectiv de Decizia-cadru nr. 2002/299/JAI, în sensul că nu cuprinde descrierea locului comiterii faptelor și că instanța de fond nu a verificat existența dreptului la rejudecare sau o cale de atac împotriva deciziei prin care s-a dispus luarea măsurii privative de libertate.

g) Hotărârea atacată nu menționează condiția ca, în cazul în care se va pronunța o hotărâre de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, persoana solicitată că fie transferată în România în vederea executării pedepsei.

Analizând contestația formulată în raport de motivele invocate și de actele dosarului Înalta Curte constată următoarele:

Conform art. 84 din Legea nr. 302/2004 mandatul european de arestare este definit ca fiind o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicitată arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Alin. (2) al acelui text statuează că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce în conformitate cu dispozițiile Deciziei cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

Din economia dispozițiilor legale cuprinse în legea specială - art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004 - care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul, instanței române, în această procedură, se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate precum și ale motivelor de refuz al predării pe care aceasta le invocă.

Conținutul și forma mandatului european de arestare sunt reglementate de art. 86 din Legea nr. 302/2004.

În speță, verificând mandatul european de arestare din punct de vedere al formei și conținutului, se constată ca fiind nefondate toate criticile invocate în acest sens de către contestator.

Astfel:

- Infracțiunile pentru care este cercetată persoana solicitată sunt descrise la pct. e al mandatului european de arestare. De menționat că, deși Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 și Legea română nr. 302/2004 nu impun o descriere detaliată a infracțiunilor, autoritățile judiciare italiene le-au descris suficient de detaliat pentru a putea fi comparate cu faptele încriminate de legea română, iar în ceea ce privește încadrarea juridică, noțiunii de "reciclarea bunurilor provenite din infracțiuni", menționată de autoritățile judiciare italiene, îi corespunde în legea română "spălarea produselor infracțiunii".

- Locul săvârșirii infracțiunii este arătat ca fiind în Italia (Roma, Milano, Bologna ș.a.) și România.

Ținând cont de faptul că persoanei solicitate i se atribuie calitatea de coautor și că se reține că a comis faptele prin înțelegere și în sprijinul unor cetățeni italieni, unii dintre aceștia fiind deja reținuți pe teritoriul Italiei, nu prezintă importanță faptul că persoana solicitată nu a părăsit teritoriul României și că toată activitatea care i se impută, personal, a fost comisă pe teritoriul României, din moment ce faptele respective au avut consecințe pe teritoriul Italiei.

- Nesolicitarea de către prima instanță de informații suplimentare privind legislația italiană menționată în cuprinsul mandatului european de arestare nu a încălcat dreptul persoanei solicitate de a fi informată cu privire la motivele reținerii sale sau la procedurile ce urmau să-i fie aplicate. Persoanei solicitate i s-au adus la cunoștință existența mandatului european de arestare și faptele care îl motivează.

De altfel, descrierea faptelor în sine prezintă importanță (și mai puțin încadrarea lor juridică) întrucât instanța română nu este abilitată să verifice încadrările juridice efectuate de instanța emitentă.

În ceea ce privește "dreptul de a fi prezent în persoană la proces", se observă că tocmai faptul că s-a dispus predarea către autoritățile judiciare italiene este în măsură de a crea cadrul necesar pentru ca persoana solicitată să-și exercite pe deplin acest drept.

Referitor la faza în care se află procesul penal și calitatea persoanei solicitate, Înalta Curte constată că acestea rezultă implicit din conținutul mandatului european de arestare.

Astfel, la pct. b al MEA se menționează că acesta are la bază o ordonanță de aplicare a măsurii cautelare de detenție preventivă iar mandatul este semnat de un judecător pentru cercetări preliminare. Ca atare, procesul penal privind persoana solicitată se află în faza de urmărire penală.

Ceea ce, conform Legii române nr. 302/2004 și Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, interesează instanța română, în procedura mandatului european de arestare, ca instanță de executare, este doar faptul ca acesta să aibă la bază fie o hotărâre definitivă de executare a pedepsei închisorii (nu este cazul în speță) fie un mandat de arestare preventivă, autoritatea judiciară română nefiind abilitată de a verifica dacă acestea au fost emise sau nu cu respectarea dispozițiilor legale din statul emitent. Prin urmare, nu are nici un fel de importanță eventualele calități de "imputato" sau "indagato" la care a făcut referire apărarea.

Referitor la critica privind faptul că mandatul european de arestare nu ar cuprinde garanțiile procedurale minime privind dreptul la rejudecare sau o cale de atac împotriva deciziei prin care s-a dispus luarea măsurii privative de libertate, Înalta Curte constată că, din coroborarea dispozițiilor art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 cu cele ale art. 98 din aceeași lege rezultă că aceste garanții se solicită și se acordă doar când mandatul european de arestare este emis pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, aplicate printr-o hotărâre judecătorească. Ori, în speța de față, mandatul a fost emis în faza de urmărire penală, mai precis în faza unor cercetări preliminare, critica menționată mai sus fiind așadar nefondată.

În ceea ce privește motivele de refuz privind executarea, Înalta Curte constată că persoana solicitată nu a invocat nici unul din motivele obligatorii ci doar motive opționale de refuz respectiv:

Referitor la acest motiv de refuz al executării Înalta Curte își însușește opinia instanței de fond în sensul că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă de organele de urmărire penală române nu echivalează cu o hotărâre definitivă de condamnare și, în caz de predare, nu se încalcă principiul "non bis in idem".

În plus, aspectele invocate de persoana solicitată nu se încadrează nici pe prima teză a art. 98 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 302/2004 întrucât neînceperea urmăririi penale din vechiul C. proc. pen. nu echivalează cu renunțarea la urmărirea penală prevăzută de art. 318 Noul C. proc. pen.

Astfel, în cazul neînceperii urmăririi penale aceasta poate fi reluată dacă apar elemente noi ce nu erau cunoscute la data adoptării soluției respective, pe când renunțarea la urmărirea penală presupune o instrumentare completă a cauzei și o închidere definitivă, reluarea nefiind posibilă decât în cazul în care persoana față de care s-a dispus soluția respectivă nu-și îndeplinește, cu rea-credință obligațiile impuse.

Înalta Curte constată că susținerile persoanei solicitate sunt nefondate.

Este adevărat că la plângerea S. SPA, persoana juridică italiană, au fost demarate cercetări penale și în România după cum s-a arătat mai sus.

Prin Ordonanța nr. 169/P/2010 din 6 septembrie 2010 a DNA - Serviciul de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru o serie de infracțiuni dar și disjungerea pentru alte infracțiuni, din care unele rămase în competența DNA iar pentru altele - respectiv infracțiunile prev. art. 7 din Legea nr. 39/2003 și de art. 272 din Legea nr. 31/1990 - s-a declinat competența în favoarea DIICOT - Serviciul Teritorial București.

Pentru infracțiunile rămase în competența DNA organul de urmărire penală a dispus neînceperea urmăririi penale prin Rezoluția nr. 311/P/2010 din 20 aprilie 2011 în timp ce, pentru infracțiunile prev. art. 7 din Legea nr. 39/2003 și de art. 272 din Legea nr. 31/1990 DIICOT - Serviciul Teritorial București, prin Rezoluția nr. 1844D/P din 4 octombrie 2010, a dispus neînceperea urmăririi penale și declinarea competenței la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București pentru cercetări cu privire la comiterea infracțiunilor prev. de art. 214 C. pen. anterior, art. 323 C. pen. anterior, art. 272, 273 și 275 din Legea nr. 31/1990.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, prin Rezoluția nr. 16702/P/2010 din 13 septembrie 2012 (dosar instanța de fond) a dispus, la rândul său, neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunile arătate mai sus astfel că, la acest moment, persoana solicitată nu se mai află în cercetarea organelor de urmărire penală române.

Referitor la motivul de contestație menționat la pct. a), respectiv faptul că instanța de fond nu ar fi pus în discuție menținerea arestării în vederea predării, Înalta Curte constată că este nefondat.

În hotărârea instanței de fond, se regăsește solicitarea expresă a procurorului de ședință de a dispune arestarea în continuare a persoanei solicitate, în vederea predării.

Faptul că, în concluziile susținute în fața primei instanțe, apărătorul a omis să se refere și la această cerere a Ministerului Public nu înseamnă că nu a fost pusă în discuția părților.

În fine, Înalta Curte constată că unul singur dintre motivele de contestație invocate de persoana solicitată este fondat și anume acela că prima instanță nu a dispus, în mod expres ca, în cazul în care, în statul solicitant, se va pronunța o hotărâre definitivă de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, persoana solicitată să fie transferată în România în vederea executării pedepsei (menționat la lit. g)) în motivele de contestație sintetizate mai sus).

Această condiție a predării rezultă ope legis din art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 și era obligatoriu a fi menționată.

La acest motiv de contestație Înalta Curte adaugă și o constatare din oficiu și anume aceea că, necesitatea de a se respecta regula specialității, trebuia prevăzută în dispozitivul hotărârii și nu doar în considerente, întrucât ceea ce se comunică autorității judiciare emitente a mandatului european de arestare este, în primul rând, dispozitivul hotărârii de încuviințare a executării.

Ca atare, față de toate aceste considerente Înalta Curte, având în vedere disp. art. 425

1

alin. (7) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. coroborat cu disp. art. 108 din Legea nr. 320/2004 va admite contestația formulată de persoana solicitată D.V., va desființa în parte sentința și, rejudecând, va dispune predarea persoanei solicitate către autoritățile judiciare italiene, cu respectarea regulii specialității și, totodată, va dispune ca predarea să se facă sub condiția ca, în cazul în care, în statul solicitant, se va pronunța o hotărâre definitivă de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, persoana solicitată să fie transferată în România în vederea executării pedepsei.

Văzând și disp. art. 275 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația formulată de persoana solicitată D.V. împotriva Sentinței penale nr. 284 din 24 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală.

Desființează în parte sentința și rejudecând:

Dispune predarea persoanei solicitate D.V., către autoritățile judiciare italiene, cu respectarea regulii specialității.

În baza art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 predarea se va face sub condiția ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana solicitată să fie transferată în România.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului urmând ca onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 80 lei, să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 1 august 2014.

Procesat de GGC - CL