ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2059/2014

Asupra contestației de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 253 din 16 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 3947/2/2014, în conformitate cu art. 107 alin. (1) raportat la art. 103 alin. (7), alin. (10) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 27 mai 2014 de către Parchetul din Kalmar, în baza hotărârii pronunțate de Judecătoria din Kalmar la data de 27 martie 2014, în Dosarul nr. B 643-13, pe numele persoanei solicitate C.S.

S-a constatat că persoana solicitată nu a consimțit la predare.

S-a respins, ca nefondată, cererea de amânare a predării, formulată de persoana solicitată.

S-a dispus predarea persoanei solicitate către autoritățile din Regatul Suediei, cu respectarea drepturilor conferite de la regula specialității.

S-a dispus arestarea persoanei solicitate, în vederea predării, pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 16 iunie 2014 până la data de 15 iulie 2014, inclusiv.

S-a constatat că persoana solicitată a fost reținută, pe o durată de 24 de ore, la data de 15 iunie 2014, începând cu ora 19:50.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut următoarele:

Prin adresa din data de 16 iunie 2014, înregistrată la aceeași dată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat instanța, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, în vederea arestării și predării către autoritățile din Regatul Suediei a persoanei solicitate C.S., în cadrul procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare emis la data de 27 mai 2014 de către Parchetul din Kalmar, în baza hotărârii pronunțate de Judecătoria din Kalmar la data de 27 martie 2014, în Dosarul nr. B 643-13.

Persoana solicitată a fost adusă în fața Curții în stare de reținere, această măsură fiind dispusă în ceea ce o privește de către un procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, potrivit art. 100 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată raportat la art. 209 C. proc. pen., prin ordonanța emisă în Dosarul nr. 1056/II-5/2014, pe o durată de 24 de ore, începând cu data de 15 iunie 2014, ora 19:50 și până la data de 16 iunie 2014, ora 19:50.

Asistența juridică a persoanei solicitate a fost asigurată de avocatul I.P., din cadrul Baroului București, desemnat din oficiu.

Persoana solicitată nu a consimțit la predare și, fiind ascultată, potrivit art. 103 alin. (7) din Legea nr. 302/2004 republicată, nu a formulat obiecții în ceea ce privește identitatea și nici nu a invocat vreun motiv de neexecutare a mandatului european de arestare emis pe numele său, dintre cele prevăzute în art. 98 alin. (1) și alin. (2) din aceeași lege.

Cu ocazia audierii, persoana respectivă a solicitat amânarea predării, până la data de 15 septembrie 2014, invocând, ca unic motiv al acestei cereri, dorința de a-și întreține copilul minor aflat pe teritoriul României și a precizat că, în cazul predării sale către autoritățile din statul emitent al mandatului european de arestare, nu renunță la drepturile conferite de regula specialității.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că, în privința persoanei solicitate C.S. a fost emis la data de 27 mai 2014, de către Parchetul din Kalmar, în baza hotărârii pronunțate de Judecătoria din Kalmar la data de 27 martie 2014, în Dosarul nr. B 643-13, un mandat european de arestare, potrivit căruia aceasta este suspectată de comiterea, pe teritoriul statului suedez, a trei infracțiuni, și anume atac deosebit de grav și amenințare ilegală (presupus săvârșite la data de 26 mai 2013) și abuz corporal (presupus comisă la data de 28 octombrie 2012), prevăzute în capitolul 3 art. 6 alin. (1), capitolul 4 art. 5 alin. (1) și respectiv capitolul 3 art. 5 C. pen. suedez și pedepsite cu închisoare de maximum 6 ani (în cazul infracțiunii de atac deosebit de grav), 2 ani (în cazul infracțiunii de abuz corporal) și respectiv 1 an (în cazul infracțiunii de amenințare ilegală) și prezintă riscul de sustragere.

În sarcina persoanei solicitate, s-a reținut în fapt că, la data de 26 mai 2013, într-un apartament din orașul Kalmar, cu intenție, folosind un obiect contondent asimilat unei arme, a lovit-o de mai multe ori pe persoana vătămată A.H., inclusiv după ce aceasta a căzut la podea, cauzându-i fracturi și excoriații la nivelul nasului și al tibiei piciorului drept și, în aceeași împrejurare, ținând în mână un cuțit, a amenințat-o cu moartea pe aceeași persoană vătămată, căreia i-a cauzat astfel o stare de teamă.

De asemenea, s-a reținut că, în noaptea de 28 octombrie 2012, într-un centru comercial din același oraș, le-a lovit cu pumnul pe persoanele vătămate V.H.L. și V.H.H., cauzându-le dureri și vătămări corporale.

Curtea a mai constatat că mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate îndeplinește toate condițiile de formă și de conținut prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004 republicată.

Totodată, Curtea a constatat că una dintre infracțiunile care fac obiectul anchetei penale desfășurate de către autoritățile judiciare suedeze (și anume aceea de atac deosebit de grav), sancționată de legea statului respectiv cu pedeapsa închisorii de maximum 6 ani, nu este supusă verificării îndeplinirii condiției dublei incriminări, potrivit art. 96 alin. (1) pct. 14 teza a II-a din Legea nr. 302/2004 republicată, condiție care este însă oricum îndeplinită, întrucât fapta presupus săvârșită de persoana solicitată este incriminată și de legea penală română, ca infracțiune de vătămare corporală gravă, conform art. 182 vechiul C. pen. (art. 194 noul C. pen.).

De asemenea, în cazul celorlalte două presupuse infracțiuni (și anume acelea de amenințare ilegală și abuz corporal), pentru care legea statului emitent al mandatului european de arestare prevede pedepse mai mici de 3 ani închisoare, Curtea a constatat că este îndeplinită condiția dublei incriminări, faptele imputate persoanei solicitate fiind incriminate și de legea penală romană, ca infracțiuni de amenințare și lovire sau alte violențe, potrivit art. 193 vechiul C. pen. (art. 206 noul C. pen.) și respectiv art. 180 vechiul C. pen. (art. 193 noul C. pen.).

În același timp, Curtea a constatat că, în privința persoanei solicitate, nu este incident niciun motiv, obligatoriu sau opțional, de refuz al executării mandatului european de arestare emis pe numele acesteia, dintre cele prevăzute în art. 98 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată.

Drept urmare, chiar dacă persoana solicitată nu a consimțit la predare, Curtea a constatat că, în speță, nu există temei pentru a fi refuzată punerea în executare a mandatului european de arestare emis pe numele său de către autoritatea judiciară competentă a statului suedez, astfel că, ținând seama de necesitatea executării acestuia, prin prisma principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile deciziei-cadru a consiliului nr. 2002/584/JAI, dar și de toate împrejurările cauzei, între care se remarcă aceea a suspectării persoanei solicitate de comiterea unei infracțiuni grave de violență, aceea a condamnării definitive anterioare a acesteia, de către o instanță suedeză, pentru infracțiuni de aceeași natură cu cele care au motivat emiterea mandatului prezentat instanței române, astfel cum rezultă din fișa de cazier judiciar (dosar Parchetul) și, nu în ultimul rând, aceea a riscului ca persoana solicitată să se sustragă de la urmărirea penală efectuată pe teritoriul statului suedez, pe care l-a părăsit fără vreun motiv, deși avea stabilit acolo în mod legal domiciliul, revenind în țara de origine, împreună cu familia, a admis, potrivit art. 107 alin. (1) raportat la art. 103 alin. (7), alin. (10) din Legea nr. 302/2004 republicată, sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, dispunând punerea în executare a mandatului respectiv, prin predarea persoanei solicitate către autoritățile din Regatul Suediei, cu respectarea drepturilor conferite acesteia de regula specialității.

Cererea persoanei solicitate, de amânare a predării, a fost respinsă, sens în care Curtea a constatat că, în privința acesteia, nu este incident niciun motiv, obligatoriu sau opțional, dintre cele prevăzute în art. 112 alin. (1) raportat la art. 58 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, care să justifice o astfel de măsură.

În mod particular, Curtea a constatat că fiica minoră a persoanei solicitate, C.R., are vârsta de 7 ani,  iar, în speță, nu s-a dovedit nicio împrejurare specială, în raport cu care să se poată aprecia în mod rezonabil că predarea imediată a tatălui său ar avea consecințe grave pentru aceasta. Astfel, în declarația formulată în fața Curții, persoana solicitată a precizat în mod expres că, în cazul predării sale către autoritățile suedeze, fiica minoră va rămâne în îngrijirea mamei, care se află în România și are posibilități materiale să o întrețină.

În vederea predării persoanei solicitate, Curtea a dispus arestarea acesteia, pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 16 iunie 2014 și până la data de 15 iulie 2014, inclusiv.

Referitor la această măsură, Curtea a constatat că este intrinsecă punerii în executare a mandatului european de arestare, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (10), alin. (13) din Legea nr. 302/2004 republicată, predarea persoanei solicitate către autoritățile suedeze, în baza mandatului respectiv, nu se poate realiza decât în stare de arest.

S-a constatat că, anterior arestării, persoana solicitată a fost reținută, pe o durată de 24 de ore, la data de 15 iunie 2014, începând cu ora 19:50.

I. Împotriva acestei sentințe penale a formulat contestație persoana solicitată C.S., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17 iunie 2014.

În dezbateri, contestatorul, persoana solicitată C.S., prin apărător din oficiu, a solicitat admiterea contestației, și în principal desființarea sentinței penale atacate și pe fond respingerea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 27 mai 2014 de către Parchetul din Kalmar, pe numele persoanei solicitate C.S., deoarece arestarea nu este necesară și nu există pericol ca persoana solicitată C.S. să se sustragă de la executarea acestui mandat.

În subsidiar, a solicitat amânarea predării contestatorului persoana solicitată C.S., deoarece acesta nu a consimțit la predare și are un minor în vârstă de 7 ani care va rămâne în țară în grija mamei sale, iar predarea imediată a acestuia ar avea consecințe grave asupra minorului.

Examinând contestația formulată de persoana solicitată C.S., Înalta Curte constată că este nefondată pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicitată arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Alin. (2) al acelui text statuează că „mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile deciziei-cadru a consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.”

Din dispozițiile art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004 rezultă că rolul instanței române, în această procedură, se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la motivele de refuz al predării pe care aceasta le invocă.

Cât privește conținutul și forma mandatului european de arestare, acestea sunt prevăzute în art. 86 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare trebuind să conțină, pe lângă celelalte elemente stipulate în mod expres, și indicarea existenței unei hotărâri judecătorești definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătorești având același efect, care se încadrează în dispozițiile art. 88 și art. 96 din prezenta lege.

Din actele cauzei se constată ca fiind îndeplinite cerințele legii, dat fiind faptul că autoritățile suedeze au menționat expres, că la baza solicitării adresate autorităților judiciare române a stat mandatul european de arestare emis la data de 27 mai 2014 de către Parchetul din Kalmar, în baza hotărârii pronunțate de Judecătoria din Kalmar la data de 27 martie 2014, în Dosarul nr. B 643-13, pe numele persoanei solicitate C.S.

În atare condiții, instanța de fond în mod corect a dispus executarea mandatului european de arestare emis de autoritățile judiciare din Regatul Suediei.

În cauză nu există niciun impediment privind punerea în executare și predarea către autoritățile suedeze a persoanei solicitate, neexistând niciunul din motivele de refuz a executării mandatului european de arestare, prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004

Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a dispus arestarea persoanei solicitate, conform art. 103 alin. (10) din Legea nr. 302/2004, având în vedere că aceasta nu și-a dat acordul în vederea predării către autoritățile suedeze, conform declarației aflată la dosarul instanței de fond, ceea ce echivalează cu o lipsă de cooperare cu autoritățile judiciare din statul solicitant, existând astfel riscul să se sustragă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată C.S. împotriva sentinței penale nr. 253 din 16 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală, și o va obliga la 520 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 320 RON reprezentând onorariul avocatului din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată persoana solicitată C.S. împotriva sentinței penale nr. 253 din 16 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă persoana solicitată la plata sumei de 520 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 18 iunie 2014.