ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 501/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data

de 17 iulie 2007, reclamanta SC Î.M.C.F. SA a chemat în judecata pe pârâta SC P.G.S.

SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 221.146,72 lei, reprezentând

contravaloarea prejudiciilor create ca urmare a nerespectării obligațiilor de

pază care ii reveneau prin contractul nr. 5 din 27 februarie 2006.

Prin sentința

comercială nr. 9095 din 12 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că la data de 27 februarie 2006 între

părți s-a încheiat contractul de prestări servicii de pază nr. 5, având ca obiect

executarea de către pârâtă, cu personal propriu și specializat, a serviciilor

de pază la obiectivele reclamantei, situate in București, str. Inovatorilor, în

condițiile Legii nr. 333/2003. În continuare, instanța de fond a mai constatat

că reclamanta a susținut că a suferit o serie de pagube, ca urmare a unor

spargeri care au avut loc la unele obiective, după cum urmează: în noaptea de 3

spre 4 septembrie 2006, au fost sparte magazia atelierului electric și biroul

de mecanizare din incinta SC Î.M.C.F. SA, așa cum s-a reținut prin

procesul-verbal de cercetare la fața locului și închiriată către SC E.T.S. SRL,

de unde au dispărut diverse mașini de lucru, potrivit actului nr. 2666 din 13

noiembrie 2006 al comisiei de inventariere, adresei nr. 2672 din 14 noiembrie 2006

către Poliția de Transporturi Feroviare și procesului-verbal de cercetare la

fața locului nr. 1799332 din 16 noiembrie 2006, valoarea prejudiciului fiind în

acest caz de 185.068 lei; în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 2006, din hala mare

de reparații, s-au sustras mai multe piese, acestea fiind menționate în

procesul-verbal de cercetare la fața locului nr. 1799320 din 09 noiembrie 2006 și

devizul nr. 163 din 13 noiembrie 2006, valoarea prejudiciului fiind de 8.077,35

lei, iar la data de 13 noiembrie 2006, au fost sparte o serie de birouri, din

care au fost sustrase trei unități centrale de calculator și alte obiecte,

acestea fiind identificate în procesul-verbal de cercetare la fața locului nr. 1799321

din 13 noiembrie 2006 și în devizul nr. 164 din 20 noiembrie 2006, valoarea

totală a prejudiciului fiind de 10.843,17 lei.

Având în vedere

procesele-verbale menționate, Tribunalul a apreciat că, în condițiile în care

devizele emană de la reclamantă, nu a fost demonstrată valoarea prejudiciului,

potrivit art. 1169 C. civ.

Au fost evocate clauzele

cuprinse în cap. V pct. A lit. b) și c) din contractul părților, dar și

prevederile art. 2 și 4 din Legea nr. 333/2003 și, constatând că probele nu

relevă vinovăția pârâtei în producerea actelor de sustragere, prima instanță a

apreciat ca nu se poate reține culpa acesteia în neexecutarea obligațiilor

contractuale, corelate cu planul de pază și prevederile Legii nr. 333/2003,

reclamanta nedemonstrând nici existenta, nici valoarea prejudiciului, astfel încât

a respins cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

decizii a declarat apel reclamanta, ce a fost respins, ca nefondat prin decizia

comercială nr. 123 din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a

comercială, instanța de control judiciar apreciind ca temeinică și legală

sentința apelată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC Î.M.C.F. SA BUCUREȘTI care a invocat

abia la acest termen de judecată textul de lege, respectiv pct. 8 și 9 ale art.

304 C. proc. civ. și a solicitat schimbarea în tot a deciziei recurate în

sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și obligării intimatei la

plata sumei de 221.146,72 lei, precum și actualizarea sumei până la achitarea

efectivă a debitului pentru motivele prezentate și dezvoltate în cererea de

recurs și concluziile scrise, pe care l-a depus la dosar.

Intimata a depus

întâmpinare solicitând respingerea recursului.

Înalta Curte,

analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de temeiurile de

drept indicate la termenul de astăzi, va respinge recursul pentru următoarele

considerente:

Făcând o apreciere

corectă a probelor administrate și aplicând corect legea, Curtea de Apel

București a dispus respingerea, ca nefundat, a apelului declarat de către SC Î.M.C.F.

SA BUCUREȘTI, fiind menținută soluția pronunțată de Tribunalul București, și

anume respingerea acțiunii reclamantei.

În ceea ce privește

primul motiv invocat în fapt de către recurenta, și anume că instanța de

judecata în mod greșit nu i-a acceptat calculul privind valoarea prejudiciului,

acesta nu poate fi reținut ca motiv de recurs deoarece este rămas fără interes întrucât

instanța de apel, în pagina a patra (4) a deciziei recurate, arată în mod clar

ca: „prima instanță a apreciat ca, în condițiile în care devizele emană de la

reclamantă, nu a fost demonstrată valoarea prejudiciului, potrivit art. 1169 C. civ.,” însă Curtea subliniază că intimata „nu a administrat probe in contestarea nivelului

astfel stabilit al prejudiciului.” Astfel, instanța de apel a apreciat în

favoarea recurentei acest motiv pe care l-a luat în considerare în respingerea

ca nefondat a apelului și menținerea sentinței comerciale nr. 9095 din 12

septembrie 2008 a Tribunalului București.

În ceea ce privește

al doilea motiv invocat în fapt de către recurenta și care se referă la natura

juridica a obligațiilor asumate de părți, Înalta Curte ca instanță de apel, în

mod corect, a reținut că obligația asumata de către intimata nu constă într-o îndatorire

precis determinată de a atinge un rezultat anume, o obligație de rezultat, „ci

în aceea de a depune toata diligența necesară pentru ca rezultatul dorit să se

realizeze”, astfel încât, fiind o obligație de prudență și diligență, prezumția

de culpa ce reiese din art. 1082 C. civ., nu operează, revenindu-i creditorului

obligației neexecutate sau executate necorespunzător sarcina să facă dovada

directă a culpei debitorului, respectiv că „intimata nu a depus, pentru

evitarea producerii rezultatului nedorit, prudența și diligența care erau

obligatorii, astfel cum acestea au fost detaliate de către parți în contract și

în planul de pază”, ceea ce nu s-a întâmplat.

Mai mult, instanța de

apel a reținut în mod corect și faptul că din Capitolul V - Obligațiile părților,

la punctul A litera (1) din Contractul de prestări servicii de paza nr. 5 din

27 februarie 2006 reiese că: „intimata s-a obligat să o despăgubească pe

apelanta, dacă din cercetările efectuate de o comisie mixtă a parților

contractante sau de către organele de urmărire penală, ar rezulta vinovăția

agenților săi de pază, în cazul producerii unor pagube materiale, prin săvârșirea

de infracțiuni”, precum și că: „Părțile au stabilit și cauzele de exonerare de

răspundere pentru intimată, ele fiind fapta apelantei/recurentei însăși, cea a

unui terț, caz fortuit și forța majora.” De asemenea, tot în prevederile

Capitolul V - Obligațiile părților, la punctul A litera (I) din Contractul

intervenit între părți, părțile stabilesc ca despăgubirea recurentei să fie

făcută „potrivit art. 998 – art. 999 C. civ., în cazul producerii unor pagube

materiale prin săvârșirea unor infracțiuni” deci conform regulilor răspunderii

delictuale, ceea ce înseamnă că este necesar ca partea prejudiciata să facă

dovada existenței prejudiciului (și a întinderii acestuia), existența unei

fapte ilicite, existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și

prejudiciu și existenta vinovăției celui care ar fi cauzat prejudiciul, ori

recurenta nu a făcut, așa cum retine în mod corect și instanța de apel, nici

dovada culpei intimatei, nici a faptei ilicite a acesteia și nici a legăturii

de cauzalitate.

Astfel, culpa

intimatei nu rezulta din simplul fapt al neîmplinirii rezultatului dorit, nu

poate fi „prezumată”, ci trebuie sa fie dovedită prin stabilirea și dovedirea

directa a culpei agenților de pază, prepușii intimatei precum și a legăturii de

cauzalitate dintre fapta acestora și paguba suferită de către recurenți, condiții

obligatorii pentru a putea fi reținută răspunderea intimatei.

În aceste condiții,

recurenta nu a făcut dovada nici a efectuării cercetărilor de către comisia

mixtă și nici a rezultatelor acesteia și/sau a organului de urmărire penală din

care să rezulte vinovăția agenților de pază, și nici nu a probat pe altă cale

culpa acestora.

De asemenea, prin

procesele verbale întocmite la datele de 04 septembrie 2006, 30 octombrie 2006,

și 13 noiembrie 2006, precum și din celelalte înscrisuri depuse de către

recurenta nu se probează vinovăția intimatei, ci se conturează fapta unui terț,

așa cum în mod corect retine și instanța de apel, motiv de exonerare a răspunderii

intimatei pentru paguba materiala suferită de către recurentă, conform

contractului dintre părți.

Așadar, constatând că

nu subzistă niciunul dintre motivele de recurs invocate de către recurentă și

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 8 C. proc. civ., conform art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC Î.M.C.F. SA BUCUREȘTI

împotriva deciziei comerciale nr. 123 din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC Î.M.C.F. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr.

123 din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 10 februarie 2010.