ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2135/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2135/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 1076 din 14 mai

2008 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în Dosar nr. 14/1285/2008 s-a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC F.C. SA împotriva

pârâtei SC G.I. SA.

A fost obligată

reclamantă la plata sumei de 11.900 RON, cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

În 12 noiembrie 2004,

între părți s-a încheiat contractul de execuție de lucrări în subantrepriză

având ca obiect S.V. situată în localitatea Gilău.

Conform contractului,

pârâta, în calitatea de antreprenor, s-a obligat, potrivit art. 5.2 din

contract, să efectueze plățile aferente lucrărilor efectuate de către

subantreprenor (reclamanta) în termen de 70 zile de la data primirii facturii

sub condiția acceptării, de către investitor, a situației de lucrări, iar

reclamanta s-a obligat prin art. 3.5 din contract, să remedieze orice lipsă de

conformitate indicată de antreprenor, transmițând din nou antreprenorului o

situație de lucrări pentru aprobare.

Deși reclamanta a

negat inițial existența unui acord scris încheiat cu pârâta, aceasta din urmă a

depus la dosar actul menționat, semnat de către ambele părți.

Dincolo de maniera

discutabilă în care părțile au înțeles să materializeze acordul lor de voință,

instanța a reținut existența unui contract valabil încheiat, care reglementează

drepturile și obligațiile reciproce ale celor două persoane juridice.

S-a apreciat că

mențiunea expresă: nu, a subantreprenorului, cu privire la art. 5.7 din

contract, această prevedere contractuală nu poate produce efecte juridice

întrucât nu reflectă intenția comună a părților, împrejurare care nu afectează

valabilitatea întregului act, ci numai clauza în legătură cu care părțile nu au

ajuns la un acord de voință, tocmai pentru a asigura eficacitatea principiului

salvgardării efectelor valabile ale actului juridic.

Prima instanță a

reținut că facturile fiscale invocate de reclamantă în susținerea pretențiilor

sale au fost emise în 23 noiembrie 2004 respectiv 29 decembrie 2004, după

semnarea contractului de execuție de lucrări, având ca temei juridic,

contractul scris, existent între părți și semnat de acestea la 12 noiembrie

2004.

Referitor la clauzele

contractuale apreciate ca valabile de către instanța de apel a constatat că

părțile au convenit ca toate lucrările efectuate de reclamantă să fie acceptate

de către pârâtă.

S-a apreciat că,

scadența facturii finale, emisă de reclamanta, se raportează la data recepției

lucrării, sub rezerva acceptării acesteia ca fiind corespunzătoare de către

pârâtă, însă reclamanta a pornit de la ideea unui contract nevalabil, motiv

pentru care a arătat în răspunsul la întrebarea nr. 4 din interogatoriul luat

că nu avea obligația de a semna procesul-verbal de recepție finală.

Față de această

împrejurare, instanța de apel a considerat-o ca fiind o recunoaștere neechivocă

a faptului că nu s-a semnat procesul-verbal de recepție finală, așa încât nu se

poate vorbi despre o scadență a facturii finale.

Instanța de apel a

apreciat ca fiind criticabilă poziția procesuală a reclamantei, care pe de o

parte își fundamentează pretențiile pe temeiurile contractuale - dar un pretins

proces verbal - iar pe de altă parte, neagă evidența contractului scris, semnat

fără obiecțiuni de către reclamantă în privința modalității de epuizare a

contractului, respectiv emiterea facturii finale ca urmare a semnării

procesului-verbal de recepție.

De asemenea, instanța

de fond a constatat, fără a schimba situația de fapt stabilită în cauză, că

răspunsul la întrebarea nr. 7 din interogatoriul luat reclamantei a rezultat o

contradicție între susținerile acesteia și înscrisurile existente la dosar.

Astfel, factura

fiscală solicitată a fi plătită de către partea adversă, nu a fost acceptată la

plată, întrucât era menționată persoana delegată, dar nu exista semnătura

acesteia.

S-a avut în vedere și

adresa invocată de reclamantă prin acțiune nr. 919/2005, potrivit căreia pârâta

arăta că "se acceptă la plată valoarea ce reprezintă lucrări executate ..

Sumele transmise .. nu sunt corecte .."

Referitor la cea de-a

doua factură din 29 decembrie 2004, instanța de fond a constatat că aceasta a

fost emisă pentru lucrările de construcții din luna noiembrie 2004, iar din

examinarea situației de lucrări aferente lunii noiembrie, instanța de apel a

constatat că nu este semnată de antreprenor, pârâta din prezenta cauză.

De asemenea, instanța

de fond, fără a nega posibilitatea încheierii contractelor comerciale prin

corespondență, a considerat că pretențiile reclamantei trebuie raportate la

lucrările efectuate și acceptate ca atare de către beneficiar, potrivit

înțelegerii scrise a părților.

S-a apreciat că

susținerile reclamantei, referitoare la posibile compensări sau la plata cotei

de antreprenor general, exced analizei în prezenta cauză, întrucât pârâta nu a

formulat cerere reconvențională în acest sens.

Față de

considerentele expuse, instanța de fond a apreciat ca cererea reclamantei este

neîntemeiată și a fost respinsă.

În baza art. 274 C.

proc. civ., reclamanta a fost obligată la plată, în favoarea pârâtei, a sumei

de 11.900 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial conform

facturii nr. x/2008.

Împotriva sentinței

tribunalului a formulat apel reclamanta SC F.C. SA prin lichidator judiciar

A.S.S.I. IPURL prin care a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței

și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. În motivare s-a arătat

că:

Primul motiv de apel

se critică sentința apelată, întrucât prima instanță a nesocotit actele și

lucrările dosarului, din conținutul cărora rezultă că reclamanta a executat

pentru pârâtă lucrări de construcții la obiectivul "Stație service

autocamioane V. Gilău" în valoare totală de 188.449,95 RON.

În cauză, instanța a

fost învestită cu o acțiune în pretenții având ca obiect prețul unor lucrări de

construcții, astfel că instanța de fond a fost preocupată prea mult de

stabilirea situației de fapt, deși nu era relevant în cauză existența unui

contract comercial între părți, în condițiile în care existau dovezi indubitabile

că relațiile dintre părți s-au desfășurat în baza unei comenzi urmată de

executare.

Din corespondența

purtată de părți raportat la poziția pârâtei la interogatoriul luat de prima

instanță, aceasta nu neagă lucrările executate, ci doar suma datorată, în sensul

că a făcut cheltuieli suplimentare ca urmare a executării necorespunzătoare a

unor operațiuni de către pârâtă, precum și a întârzierilor în executare. Sub

acest aspect, reclamanta a arătat că aceste susțineri ale părții adverse nu a

fost dovedită, deși avea această obligație în conformitate cu dispozițiile art.

1169 C. civ.

Reclamanta a susținut

că pârâta îi datorează suma de 2.555.138.922 ROL, aspect ce a rezultat și din

confirmarea soldului din extrasul de cont emis de reclamantă la 4 februarie

2005, prin adresa nr. 919/2006, precum și prin recunoașterea facturilor emise

de reclamantă, fiind făcute plăți parțiale.

Prin urmare,

reclamanta a concluzionat că situația de fapt reținută de prima instanță, ca

atare, nu corespunde probelor administrate în cauză, ceea ce a condus la

pronunțarea unei hotărâri netemeinice și nelegale, așa încât a solicitat

admiterea apelului, desființarea în tot a sentinței comerciale și pe fond

admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Prin cel de-al doilea

motiv de apel, reclamanta a criticat sentința sub aspectul că situația de fapt

reținută de prima instanță este contradictorie față de poziția de recunoaștere

a pârâtei, în sensul că între părți nu a existat un contract valabil semnat.

În acest sens,

reclamanta a arătat că prin întâmpinarea formulată de pârâtă în Dosarul nr.

644/2005 al Tribunalului Comercial Cluj având ca obiect cererea reclamantei SC

F.C. SRL de emitere a unei ordonanțe de plată în temeiul O.U.G. nr. 5/2001,

pentru același debit, pârâta a arătat că: "Contractul nu a fost semnat

..la pct. I pg. 2, alin. (2) și la pct. II ".. refuzul societății F.C. SA

de a semna contractul de subantrepriză ..".

Față de aceste

aspecte, instanța de fond a reținut contrariul, în sensul că între părți s-a

încheiat un contract, potrivit căruia părțile au stabilit că plățile se fac

doar după recepția lucrărilor, recepție care nu a avut loc, fapt pentru care

sumele pretinse de reclamantă nu sunt scadente.

Prin cel de-al

treilea motiv de apel, reclamanta a criticat sentința apelată sub aspectul

nesocotirii probelor administrate în cauză, ceea ce a condus la pronunțarea

unei hotărâri netemeinice și nelegale, în sensul că din actele dosarului

rezultă fără echivoc că relațiile comerciale dintre părți au avut la bază un

contract, în formă simplificată, respectiv o comandă urmată de executare.

În opinia

reclamantei, nu are nicio relevanță că între părți s-a încercat încheierea unui

contract, ulterior executării comenzii emisă de către pârâtă pentru ca

raporturile juridice ce s-au legat între ele, în baza cărora s-au născut

drepturi și obligații, au la baza comenzii din 10 mai 2004 emisă de pârâta SC

G.I. SA, corectată la data de 13 mai 2004 cu adresa nr. 3532. În același,

context, reclamanta a susținut că se poate verifica că din actele dosarului

rezultă că lucrările au fost executate anterior încercării de încheiere a unui

contract, pârâta făcând plăți în sumă de 467.506.436 ROL.

Față de cele

precizate, reclamanta a susținut că raportarea instanței de fond la clauzele

unui contract care nu există, nu are temei legal, așa încât sentința

tribunalului este netemeinică și nelegală.

În drept s-au invocat

prevederile art. 296 și urm. C. proc. civ. și a solicitat în apel proba cu

înscrisuri.

Pârâta intimată SC

G.I. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat constatarea nulității

apelului reclamantei SC F.C. SA prin lichidator judiciar A.S.S.I. IPURL, vizând

Sentința comercială nr. 1076 din 14 mai 2008 a Tribunalului Comercial Cluj

(Dosarul nr. 14/1285/2008).

S-a arătat că apelul

se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă sub sancțiunea nulității

prevăzută de art. 288 alin. (2) C. proc. civ., iar potrivit art. 284 alin. (1)

din același cod, termenul de apel este de 15 zile și curge de la comunicarea

hotărârii. Astfel, pârâta a mai arătat sub acest aspect, că apelul reclamantei

nu a fost înregistrat la instanța a cărei hotărâre se atacă și, totodată a

susținut că declarația de apel ar fi fost expediată la data de 11 august 2008.

Că este așa rezultă din verificările efectuate la Tribunalul Comercial Cluj, se

află răspunsul funcționarei acestui tribunal, din conținutul căruia reiese că

"Cererea de apel nu a fost înregistrată în E. și nici în registrul de

evidență a căilor de atac. Cererea formulată în scris nu a fost identificată în

arhiva instanței".

În același context,

pârâta a precizat că deși reclamanta a prezentat copia scrisorii recomandate pe

care figurează ca destinatar Tribunalul Comercial, având ca dată de expediere

11 august 2008, nu poate sa acopere lipsa apelului înregistrat. Chiar dacă s-ar

fi expediat un plic Tribunalului Comercial Cluj, nimic nu dovedește faptul că

plicul s-a trimis la Dosarul nr. 14/1285/2008 și că el conținea pretinsul apel.

Plicul putea fi expediat cu referire la alt dosar.

S-a mai arătat că

dosarul de faliment al apelantei a fost înregistrat în noiembrie 2010, la mai

bine de 2 ani de când se pretindea ca s-ar fi trimis acea cerere de apel, iar

SC G.I. SA a solicitat Tribunalului Comercial învestirea cu formulă executorie

a Sentinței comerciale nr. 1076/2008, cererea ce a fost respinsă prin

Încheierea comercială nr. 1829 din 18 august 2008 a Tribunalului Comercial Cluj

(Dosar nr. 1146/1285/2008), cu motivarea că hotărârile date în primă instanță

privind procesele și cererile în materie comercială sunt executorii de drept,

fapt ce nu impune învestirea cu formulă executorie pentru a fi puse în

executare, hotărârea a fost comunicată și apelantei în data de 21 august 2008.

Prin urmare, a conchis pârâta, reclamanta avea cunoștință de executarea silită

a cheltuielilor de judecată conform menționatei sentințe executorii.

Pe fondul cauzei,

pârâta a susținut că deși reclamanta a negat existența contractului încheiat de

părți, a dovedit contrariul depunându-l în instanță și, din conținutul căruia

rezultă raporturile juridice derulate între părți, respectiv în baza

contractului de execuție în subantrepriză semnat și ștampilat de către ambele

părți la data de 12 noiembrie 2004.

Conform acestui

contract, părțile au stabilit drepturile și obligațiile părților cu privire la

plata facturii, iar plata finală urma să se facă în 30 de zile de la data

recepției.

Referitor la probele

administrate în cauză, respectiv la interogatoriul luat de instanța de fond,

reclamanta a recunoscut că nu s-a făcut recepția lucrărilor, însă a susținut că

«nu există un contract în care să se precizeze obligația de efectuare a

recepției», susținere ce a fost contrazisă de pârâtă prin depunerea

contractului, precum și faptul că în lipsa contractului nu avea obligația de

remediere a defecțiunilor ori a lipsurilor în executarea lucrărilor.

Pe fondul cauzei,

pârâta a arătat că nu s-a semnat procesul-verbal de recepție finală cu

reclamanta.

Datorită

managementului defectuos practicat de reclamantă s-a prelungit durata de montaj

a structurii și a închiderilor de la 2 luni la 7 luni, iar pârâta a fost

nevoită să remedieze mare parte din lucrările executate necorespunzător de

către reclamanta (cu titlu de exemplu arată executarea grinzilor de la podurile

rulante, remontarea stâlpilor, etc. ..). De asemenea, pârâta a efectuat mai

multe lucrări care erau în sarcina reclamantei (cele 4 scări de acces la etaj;

confecțiile metalice pentru montajul panourilor de închidere; rigidizările care

să permită montajul ferestrelor și ușilor; suportul pentru jgheaburi; etc. ..).

Prin urmare a

susținut pârâta, reclamanta este cea care datorează pârâtei cota de

antreprenoriat de 2% din valoarea lucrărilor executate, astfel că reclamanta

încearcă să obțină sume necuvenite, în lipsa îndeplinirii propriilor obligații

asumate prin contract.

Pârâta a mai arătat

că în mod corect a soluționat pricina prima instanță cu privire la cele două

facturi, precum și faptul că prin interogatoriul luat reclamantei s-a constatat

o contradicție între susținerile acesteia și înscrisurile existente la dosar.

Apelanta-reclamanta

SC F.C. SA în lichidare judiciară, prin lichidator judiciar A.S.S.I. IPURL a

formulat un răspuns la întâmpinarea intimatei-parate SC G.I. SA în apelul

declarat de reclamanta.

Referitor la excepția

nulității invocată de partea adversă, reclamanta a susținut, în esență, că

apelul a fost depus la Tribunalul Comercial Cluj, deci la instanța care a

pronunțat Sentința comercială nr. 1076 din 14 mai 2008, așa cum rezulta din

recipisa de expediere din data de 24 aprilie 2008. Chiar și în ipoteza nedepunerii

apelului la instanța de fond care a pronunțat sentința, sancțiunea nulității nu

operează în raport de Decizia nr. 303 din 3 martie 2009 pronunțată de Curtea

Constituțională referitoare la neconstituționalitatea art. 288 alin. (2) C.

proc. civ, teza finală.

Cât despre

neînregistrarea apelului, reclamanta a arătat că nu i se poate imputa această

chestiune, întrucât înregistrările se fac la instanța de judecată competentă,

și nu poate avea repercursiuni asupra drepturilor invocate în apel de către partea

adversă, societate în lichidare judiciară; fiind fără relevanță juridică

momentul la care societatea a intervenit, prin lichidatorul judiciar, pentru că

este un atribut exclusiv al tribunalului să stabilească data la care trimite

dosarul în apel, și, de asemenea, al Curții de Apel Cluj, care va stabili prin

repartizare aleatorie, când va cita părțile din dosar și pentru ce termen de

judecată.

A mai arătat

reclamanta a susținut că apelul declarat este în termenul prevăzut de lege, iar

prin respingerea nejustificată a acțiunii în pretenții de către instanța de

fond, situație ce a prejudiciat-o, astfel că, între timp a intrat în faliment

la cererea Administrației Financiare Sector 1 București, dată de la care este

reprezentată de lichidatorul judiciar care, după preluarea evidenței

financiar-contabile a debitoarei falite, a formulat motivele de apel și a

solicitat trimiterea apelului la instanța superioară, Curtea de Apel Cluj.

Pe fondul cauzei a

precizat că își menține motivele de apel și totodată a solicitat instanței să

constate că partea adversă nu neagă efectuarea lucrărilor efectuate de ea, ci

numai susține că a cheltuit cu efectuarea unor operațiuni ce cădeau în sarcina

reclamantei și că nu s-ar fi respectat termenul "convenit" de părți.

A mai susținut că pârâta a arătat, fără a dovedi, existența unui contract de

prestări servicii de construcții, pentru a justifica încasarea comisionului de

2%, situație care nu corespunde adevărului, fapt pentru care s-a formulat

plângere penală.

Prin Decizia civilă

nr. 60 din 6 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 14/1285/2008 s-a

admis apelul reclamantei SC F.C. SA, împotriva Sentinței civile nr. 1076 din 14

mai 2008, pronunțată în Dosarul nr. 14/1285/2008 al Tribunalului Specializat

Cluj, pe care o schimbat-o în sensul că s-a admis în parte acțiunea și în

consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 166.141,21

RON, reprezentând contravaloarea lucrării și cheltuieli de judecată parțiale,

în sumă de 6.644 RON.

S-a reținut că între

reclamanta SC F.C. SA și pârâta SC G.I. SA. a existat un raport contractual în

temeiul căruia reclamanta a realizat lucrări având ca obiect S.V. situată în

localitatea Gilău. Reclamanta a demarat lucrările urmare a unei comenzi lansată

de către pârâtă - așa cum rezultă inclusiv din răspunsul nr. 1 la suplimentul

de interogatoriu luat pârâtei, moment la care nu era semnat un contract de

subantrepriză. Astfel potrivit corespondenței comerciale purtate de către părți

- în cursul anului 2004 reclamanta a efectuat lucrări și s-au efectuat plăți

din partea pârâtei.

Ulterior executării

lucrărilor (cea mai mare parte a acestora) s-a semnat și contractul de execuție

în subantrepriză - la data de 12 noiembrie 2004, cu mențiunea că reclamanta nu

și-a însușit pct. 5.7 din contract referitor la cota de antreprenoriat de 2%

din valoarea lucrărilor.

Atât în cursul

derulării raportului contractual (anul 2004 - 2005) cât și în cadrul

prezentului litigiu pârâta a invocat o neexecutare parțială a obligațiilor

contractuale asumate de către pârâtă - respectiv o executare necorespunzătoare

a lucrărilor, împrejurare ce a impus efectuarea unor remedieri din partea

pârâtei și ulterior (potrivit susținerilor pârâtei) o refacere a lucrărilor

executate necorespunzător de către reclamantă, de către firme terțe - aspect

care nu a fost însă probat în cauză.

S-a constatat că la

dosarul cauzei există corespondența purtată între părți, care confirmă

susținerile reclamantei - respectiv că au existat anumite deficiențe în ce

privește lucrările efectuate de către reclamantă și că a fost necesară

remedierea acestora. Astfel inclusiv la recepția efectuată la terminarea

lucrărilor de construcții montaj din 30 decembrie 2004 s-au constatat

deficiențe (pct. B1-5) și s-au stabilit măsuri și termene de remediere (pct.

C1-3).

Potrivit extrasului

de cont emis de reclamantă și confirmat la 24 februarie 2005 de către pârâta,

aceasta a recunoscut existența unui debit de 2.225.138.922 ROL. Și în cursul

anului 2005 pârâta a invocat executarea necorespunzătoare a unor lucrări și

necesitatea remedierii acestora precum și necesitatea reținerii cotei de

antreprenoriat de 2% și a garanției de bună execuție de 5%.

Reclamanta a susținut

că din două facturi emise la 23 noiembrie 2004 și 29 decembrie 2004 rezultă

creanța sa - solicitată în prezenta cauză. Pârâta a achitat parte din factura

nr. x, respectiv suma de 245.543.624 ROL.

De asemenea, instanța

de apel a reținut că la dosarul cauzei au fost depuse procesele-verbale de

recepție la terminarea lucrărilor din 21 decembrie 2004 și procesul-verbal de

recepție finală din 5 decembrie 2006, aspect care probează finalizarea

lucrărilor.

Deși a înțeles să

formuleze apărări exclusiv pe cale de excepție și nu pe calea cererii

reconvenționale - pârâta nu a probat că a suportat alte costuri cu realizarea

unor lucrări de remediere a lucrărilor executate inițial în manieră defectuoasă

de către reclamantă - prin angajarea unor terți executanți. A concluzionat

instanța de apel că există dovezi exclusiv cu privire la remedierea de către

pârâta a unor lucrări.

Lipsa acestor

lucrări, coroborată cu recepția finală a lucrărilor realizate și cu dovada că

reclamanta a executat anumite lucrări de remediere au condus instanța la concluzia

existenței unei creanțe a reclamantei față de pârâtă.

Sub acest aspect,

instanța de apel a avut în vedere și adresele nr. 1350/2005 emisă de pârâtă și

respectiv nr. 112/2005 emisă de către reclamanta - din conținutul cărora a

rezultat pe de o parte că reclamanta a acceptat factura din 31 decembrie 2004 a

recunoscut și lucrările de remediere realizate de către pârâtă în cuantum de

8.986,5239 RON și pe de altă parte ca reclamanta a recunoscut și facturarea

greșită a tablei Lindab - poziția nr. 2 din factura din 31 ianuarie 2005 în

cuantum de 133.222.287 ROL. De asemenea aceste facturi se coroborează cu

situațiile de lucrări probate ca fiind remediate de către pârâtă.

În ceea ce privește

întinderea creanței reclamantei instanța de apel a constatat că în mod eronat

aceasta a facturat tablă Lindab în factura din 29 decembrie 2004 și că ulterior

pârâta a făcut dovada realizării unor remedieri la lucrările efectuate de către

reclamantă - așa cum rezultă din factura din 31 decembrie 2004.

S-a constatat că, cuantumul

remedierilor realizate de către pârâtă este în valoare de 89.865.230 ROL, iar

contravaloarea tablei Lindab este de 133.222.287 ROL rezultând un total de

2.230.875 ROL. Față de aceste împrejurări din creanța pretinsă de 188.449,50

RON, instanța de apel a dedus suma de 22.308,75 RON operând compensarea legala

față de caracterul reciproc al creanțelor și a fost obligată pârâta la plata

diferenței de 166.141,21 RON, admițându-se numai în parte acțiunea.

Instanța de apel a

înlăturat apărările pârâtei - prin concluziile scrise - referitoare la

prescripția dreptului la acțiune al reclamantei, întrucât în primă instanța a

soluționat pricina pe fond, astfel că prin admiterea excepției prescripției

dreptului la acțiune s-ar încălca principiul non reformatio in pejus, iar pe de

altă parte, pârâta nu a înțeles să învestească instanța cu propria sa cale de

atac sau să adere la apelul părții potrivnice pentru a-și valorifica apărările.

Astfel, pe cale de

consecință, instanța de apel a admis apelul reclamantei declarat împotriva

sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în

parte acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de

166.141,21 RON, reprezentând contravaloarea lucrării și cheltuieli de judecată

parțiale, în sumă de 6.644 RON.

Instanța de apel a

acordat cheltuieli de judecată parțiale având în vedere pe de o parte admiterea

parțială a pretențiilor și pe de altă parte împrejurarea că unele din

cheltuielile solicitate de către reclamantă au fost suportate de terțe persoane

- SC B.T. SRL respectiv SC E. SA. Ori chiar dacă aceste înscrisuri fac dovada

avansării unor cheltuieli legate de deplasarea reprezentantului reclamantei -

ele apar ca fiind suportate din patrimoniul altor persoane și nu din

patrimoniul reclamantei.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel precum și împotriva încheierii din 18 noiembrie 2011, pârâta

a declarat recurs întemeiat, în principal pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., iar în subsidiar, în măsura în care se va trece peste excepția

tardivității/nulității apelului, a solicitat admiterea recursului, modificarea

deciziei atacate și respingerea apelului reclamantei, cu consecința rămânerii

ca temeinică și legală sentința tribunalului, invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat

prin cererea de recurs și suspendarea executării silite a deciziei atacate până

la soluționarea recursului, pentru când la 4 octombrie 2012 s-a stabilit o

cauțiune în sumă de 16.000 RON în sarcina recurentei, iar 18 octombrie 2012

când s-a stabilit termen pentru soluționarea cererii de suspendare a executării

silite a deciziei atacate, s-a luat act că recurenta renunță la judecarea

cererii.

Intimata-reclamantă

depune întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității

recursului, iar în subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Prin motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă

nulitatea apelului conform art. 288 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art.

284 alin. (1) C. proc. civ., în argumentarea căruia susține, în esență, că

instanța de apel a nesocotit dispozițiile legale invocate - critici reiterate

și în apel - reluând susținerile din apel, în ceea ce privește modalitatea în

care s-a depus apelul și contestă semnătura funcționarului instanței care a

primit apelul și recipisa de consemnare a expedierii plicului.

Prin cele două motive

de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

recurenta susține că, deși instanța de apel recunoaște existența contractului

dintre părți, în motivarea ulterioară aceasta nu a ținut seama de clauzele

contractuale înserate de părți, care o obligau pe reclamantă să-și execute

obligațiile asumate prin contractul părților.

În continuare,

recurenta arată că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale

asumate așa cum rezultă din interogatoriul luat la întrebările nr. 4 și 5, iar

societatea pârâtă a fost nevoită să își execute remedierile și lucrările,

împrejurare care a condus la costuri ridicate pentru efectuarea acestora,

astfel că extrasul de cont cu această sumă a fost acceptată de reclamantă,

întrucât reclamanta nu a dat niciun răspuns. Recurenta mai susține că între

părți s-a purtat o corespondență, prin care reclamanta era invitată să

efectueze lucrările de remediere. În acest context, recurenta menționează

adresele prin care era invitată reclamanta să remedieze lucrările de remediere,

precum și procesul-verbal din 25 aprilie 2005 cu privire la infiltrațiile de

apă și ploaie la tavanul clădirii sediului SC V.R. SRL Gilău.

Recurenta mai

susține, în esență, că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale,

nu a finalizat lucrările asumate prin contract, iar cele executate nu au

corespuns calitativ în cea mai mare parte. De altfel, lucrările executate de

reclamantă nu au fost recepționate, între părți neexistând un proces-verbal de

recepție a lucrărilor.

Susținerile

reclamantei că nu există o bază contractuală, aspect care nu impunea efectuarea

recepției, precum și lipsa dovezii de comunicare a invitației la recepție, sunt

infirmate prin răspunsul dat la interogatoriu de către reclamantă. Deci,

concluzionează, recurenta că legea părților o reprezintă contractul încheiat de

părțile din litigiu, nerespectarea clauzelor contractuale de către reclamantă

trebuia sancționată potrivit voinței părților, așa cum s-a stipulat în

contract. în plus, susține recurenta, pretențiile reclamantei în legătură cu

cel puțin una din facturile fiscale, sunt prescrise. Sub acest din urmă aspect,

recurenta critică aprecierea instanței de apel potrivit căreia nu poate să

îngreuneze situația reclamantei în propria cale de atac și că ar fi trebuit ca

pârâta să promoveze apel. Or acest punct de vedere al instanței de apel este

criticabilă, mai ales că în fond acțiunea reclamantei a fost respinsă, ca

neîntemeiată, fapt ce ar fi fost lipsit de interes să promoveze apel, însă

instanța de apel putea "tangențial" să ia în considerare această

apărare pentru a scoate în evidență atitudinea reclamantei în derularea

obligațiilor ce îi reveneau.

Intimata-reclamantă

depune întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității

recursului, iar în subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la excepția

nulității recursului, Înalta Curte urmează să o respingă, întrucât așa cum se

poate observa, recurenta din punct de vedere formal a formulat motive de

nelegalitate în concordanță cu dispozițiile legale invocate, respectiv, art.

304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Referitor la motivele

de nelegalitate invocate formulate de recurentă, Înalta Curte urmează să le

respingă, ca nefondate pentru următoarele considerente:

În ce privește

motivul de nelegalitate formulat de recurentă în temeiul art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., prin care invocă nulitatea apelului conform art. 288 alin. (2) C.

proc. civ., raportat la art. 284 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează

să îl respingă, ca nefondat, întrucât instanța de apel a apreciat corect prin

încheierea din 18 noiembrie 2012 că reclamanta a depus apelul prin firma de

transport C. la 11 august 2008 - instanța care a pronunțat hotărârea atacată -

și că s-a făcut dovada cu recipisa de predare către firma de curierat, semnată

de un funcționar al instituției, cu dată certă. De altfel, după cum se poate

observa, la ședința de judecată de la 18 noiembrie 2012 apărătorul pârâtei nu a

mai insistat în susținerea excepției nulității apelului reclamantei. Celelalte

critici referitoare la modalitatea cum a fost expediat apelul, care tind la o

reapreciere a situației de fapt privind depunerea apelului, Înalta Curte

urmează să le respingă, dat fiind că în cauză nu este o prezumție

judecătorească cum în mod rigid se exprimă recurenta, ci la baza soluționării

excepției invocate s-a aflat programul informațional E., program autorizat,

certificat și utilizat de instanțele de judecată din sistemul judiciar român.

De asemenea,

referitor la excepția nulității apelului, instanța de apel a avut în vedere o

decizie a Curții Constituționale, care a fost dată, tocmai pentru înlăturarea

unui formalism excesiv în ceea ce privește depunerea apelului la instanța a

cărei hotărâre se atacă, în lumina respectării dreptului la apărare a părților

din proces și asigurarea unui proces echitabil pentru părțile litigante.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, instanța de

apel în mod corect a înlăturat apărările recurentei referitoare la excepția

invocată prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, având în vedere

principiul non reformation in pejus în condițiile în care pricina a fost

soluționată pe fond de prima instanță, iar pârâta nu a uzat de exercitarea

apelului pentru a-și consolida această apărare. Mai mult, în ședința de la 23

martie 2012 când recurenta a fost prezentă prin apărător și, când au avut loc

dezbaterile publice în soluționarea apelului, la interpelarea instanței de

apel, avocatul recurentei privind excepția evocată a arătat că a invocat-o ca

pe o apărare suplimentară în apel, ceea ce înseamnă că recurenta a formulat-o

ca pe o apărare de fond cum însăși a declarat. Pe de altă parte, formal

recurenta avea posibilitatea să invoce această excepție prin exercitarea căii

de atac sau, eventual să adere la apelul părții potrivnice. Or, în asemenea

circumstanțe, recurenta nu poate să pretindă că instanța a soluționat pricina,

în mod nelegal, sub acest aspect și nu constituie un motiv de nelegalitate în

sensul controlului judiciar al recursului.

Criticile formulate

de recurentă vizând: "deși instanța de apel recunoaște existența

contractului dintre părți, în motivarea ulterioară aceasta nu a ținut seama de

clauzele contractuale înserate de părți, care o obligau pe reclamantă să-și

execute obligațiile asumate prin contractul părților", urmează să fie

respinse ca nefondate, întrucât instanța de apel a apreciat că pârâta a invocat

o neexecutare parțială a obligațiilor contractuale asumate prin contract, ceea

ce a impus efectuarea unor remedieri din partea pârâtei și, ulterior refacerea

lucrărilor executate necorespunzător de către reclamantă, de către firme terțe,

aspect neprobat de pârâtă, așa cum corect a reținut instanța de apel. De

precizat că, instanța de apel a constatat că pârâta nu a probat suportarea

altor costuri cu realizarea unor lucrări de remedieri a lucrărilor executate

inițial în manieră defectuoasă de către reclamantă prin angajarea unor terțe

persoane. Prin această critică, recurenta deși invocă art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., adică greșita stabilire a raporturilor obligaționale dintre părți, ea

antamează situația de fapt în derularea relațiilor dintre părțile din litigiu,

ceea ce înseamnă o reapreciere a situației de fapt în raport de probele

administrate

Referitor la

criticile recurentei privind nerespectarea clauzelor contractuale de

reclamantă, sunt nefondate, întrucât acestea vizează o reapreciere a probelor

administrate în cauză, iar invocarea costurilor suportate de către pârâtă

pentru efectuarea remedierilor, ca urmare a executării necorespunzătoare a

lucrărilor, nu mai pot fi puse în discuție în limitele controlului judiciar al

recursului, decât din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute expres și

strict de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ. Or, împrejurările menționate de

recurentă se referă la situația de fapt deja stabilită de instanța de apel și care

nu poate forma obiectului controlului judiciar în recurs. Mai mult,

corespondența purtată între părți, procesul-verbal menționat reflectă

succesiunea derulării raporturilor contractuale desfășurate pe perioada

invocată și care tind, de fapt, la o reapreciere a situației de fapt.

De altfel, în mod

corect instanța de apel a constatat finalizarea lucrărilor și faptul că din

procesele-verbale de recepție la terminarea lucrărilor din 21 decembrie 2004 și

procesul-verbal de recepție finală din 5 decembrie 2004 înscrisuri în raport de

care instanța de apel a concluzionat că acestea fac proba recepției finale, nu

cum în mod nereal susține recurenta.

Susținerile

recurentei cu privire la nerespectarea clauzelor contractuale vor fi înlăturate

ca nefondate, față de considerentele anterior prezentate.

Critica recurentei

vizând neparticiparea reclamantei pentru lipsa dovezii de comunicare a

invitației la recepție, susținută de reclamantă, Înalta Curte urmează să o

respingă ca nefondată, deoarece, pe de o parte, nu are nicio relevanță atâta

timp cât recepția finală s-a realizat, iar pe de altă parte, aceasta

configurează stabilirea unei alte situații de fapt, ceea ce nu poate fi supusă

controlului judiciar în recurs.

Nici criticile

recurentei referitoare la nerespectarea clauzelor contractuale, nu sunt

fondate, întrucât instanța de apel le-a interpretat din perspectiva că legea

părților este contractul încheiat de părțile litigante, mai ales că facturile

și extrasul de cont au fost confirmate de recurentă prin semnătura și sigiliul

societății recurente.

În consecință, Înalta

Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca

nefondat recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimata-reclamantă SC F.C. prin lichidator

judiciar A.S.S.I. IPURL București.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC G.I. SA Cluj-Napoca împotriva Deciziei civile

nr. 60 din 6 aprilie 2012 și a încheierii de ședință din data de 18 noiembrie

2011, ambele pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 14/1285/2008.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 mai 2013.

Procesat de GGC - AS