ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4786/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 720 din 3 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepțiile nulității cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., nulității cererii pentru lipsa dovezii calității de reprezentant, nulității acțiunii pentru lipsa timbrajului și a lipsei de interes a reclamantei. Prin aceeași hotărâre a fost admisă cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul României formulată de intervenientul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și a fost respinsă cererea de suspendare formulată de reclamanta Asociația de Comunicații prin Cablu, cu sediul în București, str. Avocat M.Z.

în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, cu sediul în București, Piața V., sector 1 și intervenientul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, cu sediul în București, str. A., Latura Nord, sector 5. Pe fondul cauzei, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a reținut următoarele: Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, rezultă că măsura de excepție a suspendării executării unui act administrativ poate fi dispusă numai în situația îndeplinirii cumulative a celor două condiții expres prevăzute de lege: existența unui caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din lege și iminența producerii unei pagube, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege. Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și pe prezumția de veridicitate, astfel că suspendarea actelor administrative apare ca o situație de excepție, în limitele și condițiile prevăzute de lege. Instanța realizează doar o examinare sumară a situațiilor de fapt și de drept invocate de reclamant și care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ în privința căruia se solicită suspendarea executării.

A apreciat instanța de fond, în ceea ce privește condiția existenței cazului bine justificat, că aceasta nu a fost dovedită. Argumentele menționate în cererea de suspendare nu au fost considerate concludente, întrucât condiția ce trebuie demonstrată este cea a îndoielii substanțiale cu privire la legalitatea actului administrativ. Astfel, pentru probarea cazului bine justificat, nu este suficientă doar invocarea nelegalității unui act administrativ, ci este necesar să se dovedească existența aparenței de nelegalitate sau a unor aspecte cu caracter abuziv al actului a cărui suspendare se solicită.

Judecătorul fondului a arătat că de prezumția de legalitate se bucură orice act administrativ, inclusiv actele emise Guvernul României și că susținerile societăților reclamante privind nelegalitatea actului administrativ nu pot fi primite la soluționarea cererii, sub pretextul că se tinde la înfățișarea cazului bine justificat, întrucât până la anularea sa, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate. S-a relevat că legalitatea actului administrativ impune respectarea anumitor cerințe: actele să fie adoptate sau emise de către autoritățile competente din punct de vedere material/teritorial și în limitele acestor competențe; conținutul actului administrativ să fie conform cu conținutul legii în baza căreia este emis; actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative și a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

Interpretarea dată de către reclamantă prevederilor art. 18 alin. (2 1 ) din H.G. nr. 490/2011 este restrictivă și eronată, apreciindu-se că nu este fundamentată ca urmare a faptului că acestea se referă la amplasarea în subteran a rețelelor în zona drumurilor publice din intravilanul localităților cu respectarea reglementărilor tehnice specifice în vigoare. Prevederile art. 218 alin. (4) din H.G. nr. 490/2011, s-a arătat, completează art. 28 alin. (3) și nu restricționează amplasarea echipamentelor aferente rețelelor numai în subteran, fiind posibilă, după caz, și în incinte sau în nișele construcțiilor, condiționat de acordul proprietarilor și neafectarea circulației publice.

În ceea ce privește dispozițiile art. 28 alin. (4) din hotărâre s-a reținut că această prevedere se corelează și completează principiul instituit de art. 18 alin. (2): în vederea asigurării calității spațiului public a protecției mediului și siguranței și sănătății locuitorilor precum și pentru creșterea gradului de securitate a rețelelor edilitare. Cu referire la dispozițiile art. 28 alin. (6), prima instanță a arătat că petenta nu motivează nelegalitatea acestora. În ceea ce privește condiția prevenirii producerii unei pagube iminente, instanța a considerat că noțiunea de „pagubă iminentă" trebuie definită prin directa raportare la capacitatea financiară a membrilor reclamantei, furnizori de rețele electronice, acesta fiind și spiritul dispoziției legale menționate.

Or, reclamanta a susținut că se vor produce pagube iminente importante și imposibil de recuperat ca urmare a executării actului administrativ, însă nu a dovedit aceste aspecte. În plus, s-a precizat că protecția jurisdicțională provizorie la care se face referire în cererea de suspendare se raportează la o pagubă gravă, condiție neîndeplinită în cauză. Împotriva Sentinței civile nr. 720 din 3 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs în termen legal reclamanta Asociația de Comunicații prin Cablu, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii, cu consecința suspendării executării dispozițiilor atacate din H.G.

nr. 490/2011 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a fondului cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 9127/2/2011. Prin cererea de recurs s-a învederat că instanța de fond a greșit reținând că nu a fost dovedită existența cazului bine justificat și că reclamanta nu a dovedit ”că se vor produce pagube iminente importante și imposibil de recuperat ca urmare a executării actului administrativ” și că nu ar fi îndeplinită astfel condiția unei ”pagube iminente”. Cu referire la primul motiv de recurs, recurenta a susținut că a invocat și dezvoltat pe larg faptul că aparența de nelegalitate a dispozițiilor menționate din H.G. nr. 490/2011 a căror anulare s-a solicitat prin acțiunea de fond este dată de neconcordanța acestora cu dispozițiile actului normativ cu forță juridică superioară, anume Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002, aprobată prin Legea nr. 591/2002.

Aparența de nelegalitate invocată de reclamantă constă în aceea că dispozițiile art. 22 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicațiilor aprobată prin Legea nr. 591/2002, prevăd în mod expres că furnizorii de rețele de comunicații electronice au dreptul să instaleze și să mute orice elemente ale rețelelor de comunicații electronice pe, deasupra, în sau sub imobile aflate în proprietate publică sau privată, iar prin dispozițiile art. 18 alin. (2 1 ) și art. 28 alin. (3), (4), (5) și (6) din Regulamentul general de urbanism, astfel cum acestea au fost introduse prin H.G. nr. 490/2011 s-a prevăzut că realizarea/extinderea rețelelor de telecomunicații se execută în mod obligatoriu numai în varianta de amplasare subterană.

Instanța de fond, s-a arătat, nu s-a referit absolut deloc la motivul pentru care reclamanta a arătat în ce constă aparența de nelegalitate a dispozițiilor a căror suspendare s-a solicitat, motivându-și soluția pe cu totul alte aspecte care nu au nicio legătură cu motivul invocat de recurentă. Motivarea Curții de Apel București din Decizia nr. 421/2008 pronunțată în Dosarul nr. 24837/3/2006, irevocabilă, a fost considerată pe deplin valabilă și în cazul prevederilor din H.G. nr. 490/2011 deoarece din moment ce prin lege - O.U.G. nr. 79/2002 - se conferă dreptul furnizorilor de rețele de comunicații electronice de a-și instala rețelele suprateran, nu se poate veni cu o hotărâre de guvern - act inferior legii - prin care să se instituie o restricție cu caracter general a acestui drept.

Membrii Asociației de Comunicații prin Cablu sunt furnizori de rețele de comunicații electronice autorizați de Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM) să desfășoare această activitate și, în consecință, au dreptul potrivit legii care reglementează comunicațiile, să instaleze suprateran - și în mod special aerian - rețelele de comunicații electronice.

Acest drept, a adăugat recurenta, a fost acordat prin lege, anume prin art. 22 și art. 23 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002 aprobată prin Legea nr. 591/2002 și prin actul de autorizare a desfășurării activității eliberat de autoritatea națională în domeniu: Certificatul - tip eliberat de Autoritatea Națională de Reglementare în Comunicații (ANCON) în care la punctul 2 se prevede în mod expres că furnizorul beneficiază de dreptul de acces pe proprietăți și dreptul de a instala, de a întreține, de a înlocui și de a muta orice elemente ale rețelei, pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietate publică sau privată în condițiile Capitolului IV din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002.

A mai relevat recurenta că atâta vreme cât în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002 se prevede în mod expres că furnizorii de telecomunicații electronice au dreptul să instaleze suprateran rețelele de comunicații electronice nu se poate veni cu o hotărâre de guvern care să interzică acest lucru, fiind evident că printr-un act inferior legii nu se poate modifica sau abroga o dispoziție cuprinsă într-o lege. Impunerea unei atare interdicții, s-a evocat, se face cu încălcarea principiului integrării actului normativ în ansamblul legislației, prevăzut de art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit căruia actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației, fiind necesar ca acesta să fie corelat atât cu prevederile actelor normative de nivel superior, cu care se află în conexiune sau în baza cărora a fost întocmit cât și cu reglementările comunitare.

Pe de altă parte, reclamanta a susținut că în condițiile în care Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002 prevede în mod expres și neechivoc faptul că dreptul de a amplasa suprateran rețelele de comunicații electronice poate fi afectat numai de cerințe specifice de urbanism sau de amenajare a teritoriului, nu se poate ca printr-un act administrativ inferior să se instituie o cerință generală prin care se interzice complet amplasarea supraterană a rețelelor de comunicații electronice. Prin raportare la toate cele mai sus precizate, recurenta a solicitat a se constata că neconcordanța dispozițiilor a căror suspendare a solicitat-o cu dispozițiile actului normativ cu forță juridică superioară (O.U.G.

nr. 79/2002) este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității acestora, constituind un caz bine justificat, astfel cum acesta este definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004. Cât privește motivul de recurs privitor la împrejurarea că prima instanță a reținut eronat că reclamanta nu a dovedit că se vor produce pagube iminente importante și imposibil de recuperat ca urmare a executării actului administrativ, s-a învederat de către recurentă că în susținerea prevenirii unei pagube iminente s-a invocat partea a doua a textului de la art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 și anume ”perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public”.

Reclamanta a arătat că a arătat prin cererea de suspendare că furnizorii de rețele de comunicații electronice desfășoară o activitate de furnizare a unui serviciu public pentru care au fost autorizați (retransmiterea programelor de televiziune prin cablu, servicii de internet, servicii de telefonie fixă) astfel încât, prin interzicerea amplasării subterane a rețelelor de comunicații electronice este grav perturbată funcționarea serviciului public pe care aceștia îl prestează pentru populație.

În susținerea prevenirii unei pagube iminente sub forma perturbării previzibile grave a funcționării unui serviciu public, recurenta a reiterat că după apariția Hotărârii Guvernului nr. 490/2011 consiliile locale din toată țara au început să someze furnizorii de servicii de comunicații electronice să dezafecteze rețelele aeriene și au refuzat eliberarea autorizațiilor de construcție pentru extinderea rețelelor aeriene de comunicații în zonele în care populația nu beneficia de acest serviciu public, toate acestea fiind întemeiate pe dispozițiile H.G. nr. 490/2011. Îndeplinirea și a celei de-a doua condiții prevăzută de lege a fost considerată dovedită cu exemplele de somații emise de către primăriile din țară pentru dezafectarea rețelelor aeriene și exemplele de refuzuri de eliberare a autorizațiilor de construcție pentru extinderea rețelelor aeriene de comunicații electronice, toate fiind întemeiate pe dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 490/2011.

Prin urmare, a apreciat reclamanta recurentă că dispozițiile din H.G. nr. 490/2011 a căror suspendare a executării s-a solicitat produc în fiecare zi pe întreg teritoriul țării o perturbare gravă a funcționării serviciului public pe care îl prestează furnizorii de comunicații electronice membri ai Asociației de Comunicații prin Cablu. Perturbarea gravă a funcționării serviciului public constă în aceea că dacă se desființează rețelele aeriene de cabluri de telecomunicații populația țării rămâne fără acces la televiziunea prin cablu, internet și telefonie fixă.

S-a arătat că nu este posibil nici din punct de vedere tehnic dar nici financiar ca, dintr-o dată, să fie dezafectate rețelele aeriene de cabluri de telecomunicații și apoi să fie imediat repoziționate acestea în subteran, în condițiile în care poziționarea rețelelor în subteran presupune săparea unor canale în pământ pe traseele pe care în prezent cablurile sunt poziționate aerian, ceea ce ar însemna spargerea tuturor arterelor de circulație din toate arterele simultan. Or, pentru efectuarea unor asemenea lucrări este nevoie de obținerea altor autorizații de construcție, a căror eliberare este de notorietate că durează perioade nepermis de lungi, dar în plus de aceasta efectuarea unor asemenea lucrări necesită fonduri financiare imense, pe care nimeni nu le are la dispoziție.

În raport de toate cele mai sus arătate, recurenta a solicitat a se constata că cererea de suspendare a executării îndeplinește cumulativ ambele condiții cerute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și a cerut admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii și a suspendării executării dispozițiilor atacate din H.G. nr. 490/2011 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a fondului cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 9127/2/2011. În susținerea motivelor de recurs reclamanta s-a prevalat și de prevederile Legii nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii rețelelor de comunicații electronice publicată în M. Of. al României nr. 680 din 1 octombrie 2012, prevederi care, în opinia recurentei, au abrogat implicit dispozițiile din H.G.

nr. 490/2011 a căror suspendare a executării s-a solicitat. În cauză a formulat întâmpinare atât Guvernul României cât și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, solicitându-se respingerea ca nefondat a recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate. Intimatul Guvernul României a învederat că nu s-a făcut, în speța dedusă judecății, dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, anume a condițiilor existenței unui caz bine justificat și a prevenirii unei pagube iminente. A apreciat intimatul că motivele de nelegalitate invocate de recurentă nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității Hotărârii Guvernului nr. 490/2011, astfel că cerința cazului bine justificat nu poate fi considerată întrunită în litigiu.

În privința celei de-a doua cerințe, s-a arătat că recurenta nu a dovedit iminența prejudiciului suferit ca urmare a executării actului administrativ atacat, nefiind dovedite susținerile reclamantei privind producerea unor pagube iminente și imposibil de recuperat. Susținerile petentei referitoare la faptul că s-au încălcat prevederile art. 12 din Legea nr. 24/2000 (art. 13 lit. a) în forma actuală), în ceea ce privește faptul că actul normativ nu este corelat cu prevederile actului normativ superior, au fost apreciate nefondate, cu motivul că dispozițiile H.G. nr. 490/2011 nu contravin prevederilor art. 22 din O.U.G. nr. 79/2002 ci vin în aplicarea acestora prin conținerea unor soluții legislative suplimentare adoptate în scopul implementării măsurilor luate la nivel comunitar pentru crearea și asigurarea unor spații publice de bună calitate și pentru înlăturarea oricăror factori de risc ce afectează mediul înconjurător și siguranța și sănătatea locuitorilor.

Intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a apreciat că motivele invocate de recurentă nu pot fi reținute de instanța de recurs, argumentându-se, în primul rând, că motivul invocat de recurentă în sensul că H.G. nr. 490/2011 contravine unui act normativ superior (O.U.G. nr. 79/2002) nu este întemeiat deoarece acesta este și motivul principal invocat în cadrul acțiunii în anularea acelorași dispoziții din H.G. nr. 490/2011. Prin urmare, s-a susținut că în măsura în care instanța s-ar pronunța asupra acestui aspect ar însemna să se antepronunțe și pe fondul cauzei, or cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anularea actului administrativ.

Pe de altă parte, intimatul a precizat că susținerile recurentei referitoare la restrângerea prin prevederile H.G. nr. 490/2011 a dreptului furnizorilor de rețele de comunicații electronice autorizați, instituit prin O.U.G. nr. 79/2002, de a executa rețele de comunicații numai suprateran/aerian, sunt neîntemeiate, întrucât dreptul instituit prin O.U.G. nr. 79/2002 privește accesul pe proprietăți; nu este un drept absolut, ci condiționat de îndeplinirea cumulativă a unor condiții, inclusiv cele privind respectarea cerințelor specifice de urbanism sau de amenajare a teritoriului și nu se referă la realizarea rețelelor de comunicații exclusiv suprateran și/sau aerian, sintagma utilizată permanent fiind în mod explicit ”pe, deasupra, în sau sub imobile …”.

În ceea ce privește paguba iminentă, intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a relevat că niciunul din motivele invocate prin cererea de recurs nu fac dovada pagubei iminente, deoarece: - deși a depus la dosarul cauzei mai multe somații din partea autorităților locale, recurenta nu a făcut dovada dezafectării vreuneia dintre rețelele aeriene; - imposibilitatea extinderii rețelei nu poate fi reținută deoarece aceasta are în continuare posibilitatea de a face acest lucru prin subteran; - recurenta nu justifică de ce extinderea rețelelor de comunicații trebuie făcută numai suprateran, atât timp cât art. 22 din O.U.G. nr. 79/2002 prevede că lucrările se poate face ”pe, deasupra, în sau sub imobilele …”; - deși se afirmă că nu este posibilă dezafectarea rețelelor aeriene dintr-o dată, se poate observa că deși au trecut aproximativ 18 luni de la intrarea în vigoare a H.G.

nr. 490/2011 recurenta nu a făcut dovada dezafectării măcar a unui metru de rețea de comunicații și nici dovada că ar fi solicitat autorizație pentru extinderea rețelei de comunicație prin subteran; - nu se poate reține nici susținerea recurentei în sensul că poziționarea rețelei de comunicații în subteran se va face doar de întreprinzătorii privați deoarece alin. (8) și (9) al pct. 2 din H.G.

nr. 490/2011 prevăd expres faptul că ”Lucrările de construcții pentru realizarea/extinderea rețelelor edilitare se execută, de regulă, anterior sau concomitent cu lucrările de realizare/extindere/modernizare/reabilitare a rețelei stradale”, iar ”Documentațiile tehnice elaborate pentru obiective de investiții privind realizarea/extinderea/modernizarea/reabilitarea rețelei stradale, precum și a drumurilor de interes local, județean și național situate în extravilanul localităților, dacă este cazul, vor prevedea în mod obligatoriu canale subterane în vederea amplasării rețelelor edilitare prevăzute la art. 18 alin. (1) lit. c). În situația drumurilor de interes local, județean sau național situate în extravilanul localităților, canalele subterane se pot amplasa în zona drumului, cu aprobarea administratorului drumului”.

Recursul declarat de Asociația de Comunicații prin Cablu împotriva Sentinței civile nr. 720 din 3 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal va fi respins ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. În considerarea celor două mari principii incidente în materia actului administrativ - al legalității și al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie o situație de excepție, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

De asemenea, în condițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat; în acest caz cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii pe fond, iar instanța de contencios administrativ poate dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă și irevocabilă a pricinii.

Prin „cazuri bine justificate" se înțelege, în sensul legii, „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ" (art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004), iar prin „pagubă iminentă" se desemnează „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public" (art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare).

Se reține, în ceea ce privește existența unui caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ realizează doar o examinare sumară a situațiilor de fapt și de drept invocate de reclamant și care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ în privința căruia se solicită suspendarea executării. Această condiție, cum în mod întemeiat a învederat și instanța de fond, nu este întrunită în cauză, întrucât într-adevăr toate motivele invocate de reclamanta recurentă presupun o cercetare aprofundată și nu sumară asupra legalității actului administrativ contestat (H.G.

nr. 490 din 11 mai 2011 - publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 361 din 24 mai 2011 - privind completarea Regulamentului general de urbanism, aprobat prin H.G. nr. 525/1996), o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății, incompatibilă cu procedura suspendării executării reglementată prin art. 14 și art. 15 din legea contenciosului administrativ. Nu este îndeplinită în cazul cererii Asociației de Comunicații prin Cablu nici cerința prevenirii unei pagube iminente, nefiind administrate dovezi pertinente și concludente referitoare fie la existența prejudiciului material viitor și previzibil fie la perturbarea previzibilă gravă a funcționării serviciului public de furnizare de comunicații electronice.

Susținerile recurentei în sensul perturbării grave a funcționării serviciului public de furnizare de comunicații electronice nu pot fi reținute, în condițiile în care nu s-a probat că ulterior emiterii somațiilor de către autoritățile administrației publice locale s-a procedat și la efectiva desființare a rețelelor aeriene de cabluri de comunicații. În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză și că hotărârea atacată este legală și temeinică, urmează a se dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta Asociația de Comunicații prin Cablu împotriva Sentinței civile nr. 720 din data de 3 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Asociația de Comunicații prin Cablu, împotriva Sentinței civile nr. 720 din 3 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012. Procesat de GGC - LM