ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1114/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1114/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 12 iunie 2007

reclamanta

SC S.C. SRL a chemat în judecată pârâta

SC A.R.A., sucursala Tg. Mureș solicitând instanței

ca în baza

sentinței ce se va pronunța să se dispună:

- angajarea răspunderii contractuale a pârâtei în sensul

obligării acesteia la plata sumei de 200.000 lei reprezentând contravaloarea

prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale;

- obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată; în motivarea cererii de chemare în judecată a arătat

că între părți s-au stabilit raporturi contractual comerciale prin semnarea

contractului de asigurare concretizat în polița de asigurare nr. CRA 280035 din

6 iulie 2006.

Arată că potrivit acestui contract

de asigurare, obiectul asigurării viza

lucrările de construcții pe care reclamanta

antreprenor, le edifica la obiectivul „Hotel T.S.” din Sibiu.

Potrivit contractului

de asigurare, suma asigurată era de 200.000 Euro

având ca și obiect lucrările de

construcții iar suma asigurată de 20.000 Euro

reprezenta

utilajele constructorului care erau asigurate în baza aceleiași polițe de

asigurare.

Arată că în cadrul lucrărilor de construcții edificate a

intervenit surparea unui taluz, lucrare realizată în vederea edificării

obiectivului, și că acest incident ivit face parte din riscul asigurat.

Susține că în urma producerii evenimentului

asigurat (surparea

taluzului) s-a adresat

pârâtei în calitate de asigurător, cu o cerere în despăgubiri însă

aceasta

a refuzat plata despăgubirilor solicitate.

Sub

acest aspect arată că prin adresa transmisă sub nr. 2816 din 23 martie 2007,

pârâta în calitate de asigurător i-a transmis că lucrările de

natura consolidării, nu fac parte din obiectul

asigurării și că incidentul produs a fost

determinat de culpa

asiguratului care nu a respectat dispozițiile Legii nr. 10/1995 privind

calitatea în construcții precum și dispozițiile Legii nr. 50/199l privind

autorizarea executării lucrărilor de construcții.

Reclamanta apreciază că prin acest

răspuns pârâta dă dovadă de

nerespectarea obligațiilor contractuale

asumate prin contractul de asigurare

nr. 280035 din 6 iulie 2006.

Susține că prin acest contract de asigurare

s-a obligat a plăti o primă

de asigurare de

1.100 Euro lunar, obligație contractuală asumată și îndeplinită.

Pe de altă parte, pârâta asigurător prin același contract

și-a asumat

riscul juridic și economic al

producerii unui eveniment, urmând a plăti beneficiarului

asigurării în

cazul producerii riscului asigurat, suma asigurată.

Susține că în materia asigurărilor,

interesul se exprimă prin valoarea

economică ce poate fi pierdută de asigurat ca

urmare a producerii unui eveniment.

Arată că prin perfectarea contractului de

asigurare a înțeles să-și exprime consimțământul la asigurarea unor lucrări de

construcții în concret obiectivul „Hotel T.S.” din Sibiu precum și cu privire

la asigurarea utilajelor, pentru suma totală de 220.000 Euro.

În acest cadru

contractual, arată că solicitarea de despăgubiri vizează

primul obiect al

contractului de asigurare, respectiv asigurarea de răspundere pentru lucrările

de construcții la obiectivul „Hotel T.S.” din Sibiu așa cum acesta este indicat

în anexa la contractul de asigurare „Oferta construcții montaj” pentru suma de

200.000 Euro.

Învederează instanței că

pentru această asigurare de răspundere s-a

produs riscul asigurat.

În concret susține că a efectuat

lucrări de săpare în vederea realizării

construcției stabilite prin contractul de

antrepriză. Cu ocazia efectuării acestor

săpături

s-a produs o alunecare a unui perete de pământ, după cum urmează:

- într-o primă etapă s-au produs anumite

fisuri în acest perete prăbușindu-se o mică bucată în luna noiembrie 2006.

- ulterior în etapa consolidării

taluzului s-a realizat prăbușirea taluzului,

acest eveniment petrecându-se la data

de 3 ianuarie 2007.

Susține că față de

ultimul eveniment vizând prăbușirea taluzului, s-a

constituit

un Comandament de Urgență care i-a impus sarcina de a consolida taluzul.

Susține că în aceste împrejurări

este evident că lucrările de consolidare

a taluzului fac parte integrantă din

lucrările de construcții necesare pentru aducerea la îndeplinire a contractului

de antrepriză vizând obiectivul „Hotel T.S.” din Sibiu.

În aceste împrejurări apreciază că pârâta nu poate refuza

plata despăgubirilor pentru riscul asigurat, pe motiv că lucrările de

consolidare a taluzului nu ar face parte din categoria lucrărilor de

construcții și ca urmare din lucrările de construcții asigurate.

Învederează instanței că refuzul pârâtei de a-i achita

despăgubiri pentru riscul asigurat pe motiv că asiguratul nu a respectat

dispozițiile Legii nr. 10/1995 și ale Legii nr. 50/1991 este nejustificat.

Tribunalul Comercial Mureș, prin sentința nr. 614 din 3

martie 2009, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că

deși reclamanta avea obligația de a consolida taluzul cu o înălțime de

10 m

cu ancore dispuse la o distanță

de 1,50 ml conform proiectului

taluzul a fost susținut după săpare doar cu o

placă ancorată cu o

armătură PC 25 și torcret.

Susținerea taluzului cu mai multe ancore s-a realizat

abia după producerea

evenimentului

concretizat în prăbușirea taluzului.

Pe de altă parte trebuie observat că reclamanta a început

lucrările de

săpare la taluz și demolare construcție veche în luna

august 2006 iar autorizația de

demolare a fost eliberată abia la

data de 23 februarie 2006

.

Pe de altă parte lucrările de construcții au început în

luna august 2006 iar

autorizația de construire a fost eliberată la data de 5

septembrie 2006.

Conform art. 2 din Legea nr. 50/1991 aceste autorizații

se obțin anterior

începerii

construcției.

Ulterior obținerii autorizației de construire și înainte

de începerea lucrărilor

de construcție reclamanta în calitate de antreprenor și

asigurat avea obligația de a se

preocupa de obținerea

unui proiect tehnic de execuție a lucrării după care putea

purcede la începerea

execuției lucrării de construcție.

În speță, reclamanta în calitate de antreprenor a început

lucrările de construcții în august 2006 în condițiile în care fișa proiectului

și memoriu tehnic

vizând obiectul de consolidare a taluzului s-au întocmit

abia în ianuarie 2007 și numai

după prăbușirea taluzului.

Din înscrisurile depuse la dosar și din cuprinsul celor

două rapoarte de

expertiză rezultă că reclamanta în calitate de

antreprenor a început executarea

lucrărilor contractate

înainte ca beneficiarul lucrării să-i pună la dispoziție actele

prevăzute

de pct. 6.2 lit. a) din contractul de antrepriză.

Acest mod de îndeplinire a obligațiilor asumate prin

contractul de antrepriză

cu consecința prăbușirii taluzului neconsolidat conform

normativelor, obligație

obligatorie în sarcina reclamantei potrivit studiului

geotehnic au

contribuit

la producerea riscului suplimentar asigurat.

În împrejurările relevate, reclamanta nu se poate prevala

de dispozițiile

art. 7 alin. (l) lit. b) din condițiile generale de

asigurare a lucrărilor de construcții

întrucât dispozițiile

legale menționate se referă la alunecările de teren și prăbușirile

de

teren cauzate de evenimente naturale ori în speță s-a dovedit că prăbușirea

taluzului a fost

determinată de culpa reclamantei.

Față de considerentele de fapt și dovedite cu materialul

probator administrat

în cauză, instanța precizează că în speță nu sunt

îndeplinite condițiile legale pentru

antrenarea răspunderii contractuale a

pârâtei.

Potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal încheiate au

putere de lege între

părțile

contractante.

În speță s-a încheiat contractul de asigurare de lucrări

de construcții

întemeiat

pe dispozițiile Legii nr. 136/1995.

S-a dovedit că riscul asigurat și produs (prăbușirea

taluzului) și afectarea

lucrării de construcții complex Hotelier T.S. din

localitatea Sibiu, nu se

datorează vreunui eveniment natural ci culpei grave și

exclusive a reclamantei.

În aceste împrejurări, refuzul pârâtei de a acorda despăgubiri

pentru

prejudiciul

suferit de reclamantă este întemeiat.

Nu i se poate imputa pârâtei nerespectarea clauzelor

contractului de

asigurare întrucât aceasta s-a obligat la plata

despăgubirilor doar pentru situațiile

precis determinate prin contract.

Părțile contractante au stabilit clauze exoneratoare de

răspundere

contractuală iar printre acestea se numără și

dispozițiile art. 4 lit. e) din Condițiile

generale de asigurare.

Mai trebuie observat că reclamanta și-a întemeiat cererea

în pretenții pe

contractul de asigurare, fără a dovedi că alunecarea

peretelui de pământ s-a dovedit

unor evenimente naturale

de natura celor prevăzute de art. 7 lit. b) din Condițiile

generale de asigurare

a lucrărilor de construcții.

De asemenea, reclamanta a susținut fără a dovedi că nu

are vreo culpă în

prăbușirea taluzului, fără a infirma însă dovada

indubitabilă că după prima alunecare

de pământ ar fi

consolidat taluzul cu ancore dispuse la o distanță de maxim 1,5 ml între ele.

Înlăturând

criticile formulate de reclamantă, Curtea de Apel Tg. Mureș, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 56 din 29 iunie 2009, a

respins apelul ca nefondat.

În

fundamentarea soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut că la

art. 4 lit. c) din același contract, a fost inserată însă clauza potrivit

căruia A. are dreptul de a nu acorda despăgubiri pentru paguba sau răspunderea

cauzată de acțiunea voită sau culpa gravă a asiguratului sau prepușilor.

Verificând

condițiile în care s-a produs prăbușirea taluzului, din probele administrate în

cauză, așa cum corect a reținut și prima instanță, prăbușirea s-a datorat

acțiunii culpabile a asiguratului care, a început lucrările de construcții în

anul 2006 fără a avea un proiect tehnic pentru consolidarea taluzului, acesta

fiind întocmit abia după prăbușirea lui, consolidarea acestuia a fost făcută

necorespunzător prin sprijinirea cu ancore metalice care au cedat, fără ca

anterior să fie făcute calcule și stabilite detalii de execuție, nu a fost

ancorată construcția veche în faza de demolare, astfel ca pe parcursul acestor

lucrări de demolare să fie ridicat un zid de sprijin separat de clădirea care

era în faza de demolarea, astfel încât demolarea să se realizeze cu realizarea

unei sprijiniri de versant.

Este adevărat că soluția de ancorare

cu bare metalice a fost dată de către proiectant, dar acesta nu a fost

încunoștințat asupra faptului că pe strada Serbota și clădirea ce urma a fi

demolată nu se regăsea un zid separat de sprijin.

Rezultă

din aceleași probe (raportul de expertiză în construcții, dispoziții de

șantier, procese verbale de recepție, certificat de urbanism, autorizație de

construcție) că nu a fost realizată o convocare pe parcursul lucrărilor de

demolare a executantului, proiectantului și investitorului pentru a se lua

măsurile corespunzătoare situației de fapt, în special lipsa zidului propriu de

sprijin, fază în care s-ar fi putut lua o altă decizie în ceea ce privește

consolidarea versantului care s-a prăbușit.

Tot

din raportul de expertiză rezultă că executantul nu a realizat o fișă

tehnologică cu toate etapele de demolare și edificarea construcției noi, în

condițiile în care zona unde urma să se ridice hotelul prezenta o diferență de

nivel a taluzului foarte mare de circa 9 metri, zona fiind foarte sensibilă.

Toate aceste aspecte

rezultate din probele administrate în cauză nu au fost combătute prin probe

pertinente în fața instanței de apel astfel că în condițiile în care prin

aceste probe s-a demonstrat culpa asiguratului în producerea evenimentului

asigurat prin nerespectarea dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 10/1995 și nr. 50/1991

privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, se apreciază că în

mod temeinic și legal prima instanță a stabilit că în cauză nu operează clauza înscrisă

la art. 7 alin. (l) lit. b) din contract.

Împotriva acestei

soluții a declarat recurs reclamanta criticile vizând aspecte de nelegalitate

fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Se

susține că instanța de apel a ignorat la motivare că în cazul pronunțării unei

hotărâri în apel, instanța de apel este obligată să își motiveze hotărârea

respectiv care sunt împrejurările de fapt și implicit încadrarea lor juridică.

Or,

în cauza dedusă prezentei judecăți, instanța de apel și-a motivat prin

trimiterea directă la motivarea instanței de prim grad de jurisdicție.

S-a precizat,

totodată, că pentru lucrările de consolidare a taluzului nu era necesară

autorizația de construire, ci autorizație de demolare, pe care recurenta o

deținea la data demolării consolidării.

Ulterior,

susține recurenta a deținut și autorizația de construcție, având inclusiv un

proiect tehnic complet, astfel încât nu i se poate fi reținută vreo culpă,

neîncălcând vreo dispoziție imperativă a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea

executării lucrărilor de construcție.

Polița

de asigurare are ca obiect al asigurării lucrării de construcții, reprezentând

un contract or săvârșirea de către pârâtă a acestei fapte prejudiciabile

constituie o neexecutare a obligațiilor contractuale asumate, motiv pentru care

se impune angajarea răspunderii contractuale a societății de asigurare fiind

făcută dovada existenței unui prejudiciu, existența caracterului cert al

creanței și existența unui raport de cauzalitate direct între fapta ilicită și

prejudiciu.

Recursul

este nefondat.

Motivarea

recursului, se referă doar la fondul cauzei, fiind reiterate, aceleași motive

invocate și cu ocazia formulării și susținerii apelului, nicidecum motive de

nelegalitate a hotărârii judecătorești.

În

această situație considerăm că instanța de apel a apreciat în mod temeinic și

legal probatoriul administrat în cauză, apreciind că prăbușirea taluzului de

pământ s-a datorat acțiunii culpabile a recurentei, care a început lucrările de

construcții în anul 2006, fără a avea un proiect tehnic pentru consolidarea

taluzului, mai ales că diferența de nivel era foarte marc (9 m înălțime),

proiectul fiind întocmit abia după prăbușirea după prăbușirea acestuia în anul

2007.

Ceea

ce consideră recurenta că ar fi fost o consolidare a taluzului, doar cu ancore

și torchet, din probele tehnice administrate în cauză, s-a apreciat de către

experții în construcții că această consolidare a fost neconformă cu situația

concretă din teren, tocmai datorită diferenței de nivel pe care urma a se

edifica noua construcție.

Sub

acest aspect s-a probat în mod cert, experții în construcții confirmând că

recurenta nu a respectat dispozițiile legale în materie de construcții

respectiv, Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și a Legii nr. 50/1991

privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

Astfel,

au fost încălcate dispozițiile art. 23

lit.

a) și e) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, conform cărora

executantul are obligația principală de a) „sesizarea investitorilor asupra

neconformităților și neconcordanțelor constatate în proiecte, în vederea

soluționării”; din Completarea Raportului de expertiză nr. 419/2008 depus la

data de 13 noiembrie 2008, ca răspuns la obiectivul 2 al instanței judecată,

expertul tehnic judiciar arată că „nu s-au pus la dispoziție înscrisuri din

care să rezulte că executantul a înștiințat investitorul asupra întocmirii unui

proiect tehnic de desființare construcții existente, cu luarea măsurilor pentru

stabilire taluz”, iar cu referire lit. e) „soluționarea neconformităților, a

defectelor și a neconcordanțelor apărute în fazele de execuție, numai pe baza

soluțiilor stabilite de proiectant cu acordul investitorului” se arată că

„Executantul nu a oprit lucrarea până la obținerea Proiectului Tehnic de

Rezistență pentru consolidare taluz, proiect dispus prin Dispoziția nr. 3 din 29

septembrie 2006 dată de Șeful de șantier”. Această dispoziție de șantier a fost

dată cu trei

luni

înainte de

producerea evenimentului, situație ce se coroborează și cu clauza contractuală

prevăzută de art. 26 lit. b) din Condițiile de asigurare, conform cărora una

din obligațiile asiguratului este aceea de a respecta toate actele normative în

vigoare în România ce reglementează executarea lucrărilor de construcții: Legea

nr. 50/1991, Legea nr. 10/1995.”

De asemenea, nu au

fost respectate nici dispozițiile art. 23 lit. b) din Legea nr. 10/1995 conform

cărora „începerea execuției lucrărilor numai la construcții autorizate în

condițiile legii și numai pe bază și în conformitate cu proiecte verificate de

specialiști atestați” ori prin răspunsul la obiectivul nr. 4, din completarea

raportului, expertul arată că nu s-a pus la dispoziție nici un proiect tehnic

de rezistență.

Mai mulți, tot în

Completarea raportului, expertul judiciar arată că nu au fost respectate nici

dispozițiile art. 7, pct. 4 din Legea nr. 50/1991 conform cărora „Executarea

lucrărilor de construcții se poate face numai pe baza proiectului tehnic și a

detaliilor de execuție” ori lucrarea avea „un grad mare de dificultate la

demolarea construcțiilor existente și cu o diferență de nivel de aproape 9 ml.

față de nivelul străzii Serbota, era necesar un proiect tehnic cu toate

detaliile, parte scrisă și desenată.”

Față de cele

prezentate de expertul tehnic judiciar, atât instanța de fond cât și cea de

apel, în mod temeinic au apreciat că, prăbușirea taluzului de pământ s-a

datorat culpei grave a asiguratului, încadrându-se astfel în prevederile

contractuale ale art. 4 lit. e) din Condițiile de asigurare complexă a

lucrărilor de construcții cap. „Excluderi generale” conform cărora nu se acordă

despăgubiri pentru paguba, prejudiciul sau răspunderea cauzată, produsă sau

agravată direct sau indirect: e) „de acțiunea voită sau culpă gravă a

asiguratului sau prepușilor săi;”

Susținerile

recurentei cum că, la prăbușirea taluzului de pământ nu ar avea nici o culpă,

nu pot fi primite deoarece acestea sunt infirmate de probele existente la

dosarul cauzei, respectiv cele două rapoarte de expertiză. aspect confirmat și

de instanța de apel.

În ceea ce privește

susținerile recurentei cum că, la data consolidării taluzului (deci efectuau

lucrări de construcție) nu era necesară autorizația de construcție, pentru că

dețineau autorizație de demolare, nu pot fi primite, deoarece conform art. 2

din Legea nr. 50/1991, dispune expres că „Autorizația de construire constituie

actul final de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia este

permisă executarea lucrărilor de construcții .. „ori dacă avem în vedere

susținerile expertului judiciar în construcții (Completare raport, răspuns

obiectiv 3 al instanței) cum că: lucrarea avea „un grad mare de dificultate și

era necesar un proiect tehnic cu toate detaliile, parte scrisă și desenată

conform art. 7 pct. 4 din Legea nr. 50/1991 potrivit cu care „Executarea

lucrărilor de construcții se poate face numai pe baza proiectului tehnic și a

detaliilor de execuție”, că „era necesar a se realiza un proiect de Rezistență

pentru stabilizare taluz Inclusiv cu raport de verificare proiect de către

Verificator de Proiecte atestat” (Completare raport, răspuns obiectiv 7), nu se

poate susține că, pentru lucrările de construcții la consolidarea taluzului nu

ar fi fost necesară autorizația de construcție.

În ceea ce privește pct.

7 al art. 304 C. proc. civ., invocate în motivarea recursului, susținerile sunt

nefondate, decizia instanței de apel este pe deplin și temeinic motivată și

argumentată, cuprinde motivele pe care se sprijină soluția, iar motive

contradictorii sau străine de natura pricinii nu au fost identificate în

considerentele deciziei recurate.

Față de cele arătate,

văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ., coroborat la art. 274 C. proc. civ.,

intimata nefăcând dovada cheltuielilor de judecată respectiv nu s-a anexat și

chitanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta

SC S.C. SRL

TG. MUREȘ PRIN

ADMINISTRATOR JUDICIAR C.H. IPURL TG.MUREȘ

împotriva deciziei nr. 56/ A din 29 iunie

2009 a Curții de Apel Tg. Mureș, secția comercială de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea

intimatei

SC A.R.A. SA, sucursala Mureș Tg.

Mureș pentru cheltuieli de judecată

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 martie 2010.