ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1114/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 12 iunie 2007 reclamanta SC S.C. SRL a chemat în judecată pârâta SC A.R.A., sucursala Tg. Mureș solicitând instanței ca în baza sentinței ce se va pronunța să se dispună: - angajarea răspunderii contractuale a pârâtei în sensul obligării acesteia la plata sumei de 200.000 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; în motivarea cererii de chemare în judecată a arătat că între părți s-au stabilit raporturi contractual comerciale prin semnarea contractului de asigurare concretizat în polița de asigurare nr. CRA 280035 din 6 iulie 2006. Arată că potrivit acestui contract de asigurare, obiectul asigurării viza lucrările de construcții pe care reclamanta antreprenor, le edifica la obiectivul „Hotel T.S.” din Sibiu.

Potrivit contractului de asigurare, suma asigurată era de 200.000 Euro având ca și obiect lucrările de construcții iar suma asigurată de 20.000 Euro reprezenta utilajele constructorului care erau asigurate în baza aceleiași polițe de asigurare. Arată că în cadrul lucrărilor de construcții edificate a intervenit surparea unui taluz, lucrare realizată în vederea edificării obiectivului, și că acest incident ivit face parte din riscul asigurat. Susține că în urma producerii evenimentului asigurat (surparea taluzului) s-a adresat pârâtei în calitate de asigurător, cu o cerere în despăgubiri însă aceasta a refuzat plata despăgubirilor solicitate.

Sub acest aspect arată că prin adresa transmisă sub nr. 2816 din 23 martie 2007, pârâta în calitate de asigurător i-a transmis că lucrările de natura consolidării, nu fac parte din obiectul asigurării și că incidentul produs a fost determinat de culpa asiguratului care nu a respectat dispozițiile Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții precum și dispozițiile Legii nr. 50/199l privind autorizarea executării lucrărilor de construcții. Reclamanta apreciază că prin acest răspuns pârâta dă dovadă de nerespectarea obligațiilor contractuale asumate prin contractul de asigurare nr. 280035 din 6 iulie 2006. Susține că prin acest contract de asigurare s-a obligat a plăti o primă de asigurare de 1.100 Euro lunar, obligație contractuală asumată și îndeplinită.

Pe de altă parte, pârâta asigurător prin același contract și-a asumat riscul juridic și economic al producerii unui eveniment, urmând a plăti beneficiarului asigurării în cazul producerii riscului asigurat, suma asigurată. Susține că în materia asigurărilor, interesul se exprimă prin valoarea economică ce poate fi pierdută de asigurat ca urmare a producerii unui eveniment. Arată că prin perfectarea contractului de asigurare a înțeles să-și exprime consimțământul la asigurarea unor lucrări de construcții în concret obiectivul „Hotel T.S.” din Sibiu precum și cu privire la asigurarea utilajelor, pentru suma totală de 220.000 Euro. În acest cadru contractual, arată că solicitarea de despăgubiri vizează primul obiect al contractului de asigurare, respectiv asigurarea de răspundere pentru lucrările de construcții la obiectivul „Hotel T.S.” din Sibiu așa cum acesta este indicat în anexa la contractul de asigurare „Oferta construcții montaj” pentru suma de 200.000 Euro.

Învederează instanței că pentru această asigurare de răspundere s-a produs riscul asigurat. În concret susține că a efectuat lucrări de săpare în vederea realizării construcției stabilite prin contractul de antrepriză. Cu ocazia efectuării acestor săpături s-a produs o alunecare a unui perete de pământ, după cum urmează: - într-o primă etapă s-au produs anumite fisuri în acest perete prăbușindu-se o mică bucată în luna noiembrie 2006. - ulterior în etapa consolidării taluzului s-a realizat prăbușirea taluzului, acest eveniment petrecându-se la data de 3 ianuarie 2007. Susține că față de ultimul eveniment vizând prăbușirea taluzului, s-a constituit un Comandament de Urgență care i-a impus sarcina de a consolida taluzul.

Susține că în aceste împrejurări este evident că lucrările de consolidare a taluzului fac parte integrantă din lucrările de construcții necesare pentru aducerea la îndeplinire a contractului de antrepriză vizând obiectivul „Hotel T.S.” din Sibiu. În aceste împrejurări apreciază că pârâta nu poate refuza plata despăgubirilor pentru riscul asigurat, pe motiv că lucrările de consolidare a taluzului nu ar face parte din categoria lucrărilor de construcții și ca urmare din lucrările de construcții asigurate. Învederează instanței că refuzul pârâtei de a-i achita despăgubiri pentru riscul asigurat pe motiv că asiguratul nu a respectat dispozițiile Legii nr. 10/1995 și ale Legii nr. 50/1991 este nejustificat.

Tribunalul Comercial Mureș, prin sentința nr. 614 din 3 martie 2009, a respins acțiunea ca nefondată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că deși reclamanta avea obligația de a consolida taluzul cu o înălțime de 10 m cu ancore dispuse la o distanță de 1,50 ml conform proiectului taluzul a fost susținut după săpare doar cu o placă ancorată cu o armătură PC 25 și torcret. Susținerea taluzului cu mai multe ancore s-a realizat abia după producerea evenimentului concretizat în prăbușirea taluzului.

Pe de altă parte trebuie observat că reclamanta a început lucrările de săpare la taluz și demolare construcție veche în luna august 2006 iar autorizația de demolare a fost eliberată abia la data de 23 februarie 2006 . Pe de altă parte lucrările de construcții au început în luna august 2006 iar autorizația de construire a fost eliberată la data de 5 septembrie 2006. Conform art. 2 din Legea nr. 50/1991 aceste autorizații se obțin anterior începerii construcției. Ulterior obținerii autorizației de construire și înainte de începerea lucrărilor de construcție reclamanta în calitate de antreprenor și asigurat avea obligația de a se preocupa de obținerea unui proiect tehnic de execuție a lucrării după care putea purcede la începerea execuției lucrării de construcție.

În speță, reclamanta în calitate de antreprenor a început lucrările de construcții în august 2006 în condițiile în care fișa proiectului și memoriu tehnic vizând obiectul de consolidare a taluzului s-au întocmit abia în ianuarie 2007 și numai după prăbușirea taluzului. Din înscrisurile depuse la dosar și din cuprinsul celor două rapoarte de expertiză rezultă că reclamanta în calitate de antreprenor a început executarea lucrărilor contractate înainte ca beneficiarul lucrării să-i pună la dispoziție actele prevăzute de pct. 6.2 lit. a) din contractul de antrepriză. Acest mod de îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de antrepriză cu consecința prăbușirii taluzului neconsolidat conform normativelor, obligație obligatorie în sarcina reclamantei potrivit studiului geotehnic au contribuit la producerea riscului suplimentar asigurat.

În împrejurările relevate, reclamanta nu se poate prevala de dispozițiile art. 7 alin. (l) lit. b) din condițiile generale de asigurare a lucrărilor de construcții întrucât dispozițiile legale menționate se referă la alunecările de teren și prăbușirile de teren cauzate de evenimente naturale ori în speță s-a dovedit că prăbușirea taluzului a fost determinată de culpa reclamantei. Față de considerentele de fapt și dovedite cu materialul probator administrat în cauză, instanța precizează că în speță nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei. Potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal încheiate au putere de lege între părțile contractante. În speță s-a încheiat contractul de asigurare de lucrări de construcții întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 136/1995.

S-a dovedit că riscul asigurat și produs (prăbușirea taluzului) și afectarea lucrării de construcții complex Hotelier T.S. din localitatea Sibiu, nu se datorează vreunui eveniment natural ci culpei grave și exclusive a reclamantei. În aceste împrejurări, refuzul pârâtei de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamantă este întemeiat. Nu i se poate imputa pârâtei nerespectarea clauzelor contractului de asigurare întrucât aceasta s-a obligat la plata despăgubirilor doar pentru situațiile precis determinate prin contract. Părțile contractante au stabilit clauze exoneratoare de răspundere contractuală iar printre acestea se numără și dispozițiile art. 4 lit. e) din Condițiile generale de asigurare.

Mai trebuie observat că reclamanta și-a întemeiat cererea în pretenții pe contractul de asigurare, fără a dovedi că alunecarea peretelui de pământ s-a dovedit unor evenimente naturale de natura celor prevăzute de art. 7 lit. b) din Condițiile generale de asigurare a lucrărilor de construcții. De asemenea, reclamanta a susținut fără a dovedi că nu are vreo culpă în prăbușirea taluzului, fără a infirma însă dovada indubitabilă că după prima alunecare de pământ ar fi consolidat taluzul cu ancore dispuse la o distanță de maxim 1,5 ml între ele. Înlăturând criticile formulate de reclamantă, Curtea de Apel Tg. Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 56 din 29 iunie 2009, a respins apelul ca nefondat.

În fundamentarea soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut că la art. 4 lit. c) din același contract, a fost inserată însă clauza potrivit căruia A. are dreptul de a nu acorda despăgubiri pentru paguba sau răspunderea cauzată de acțiunea voită sau culpa gravă a asiguratului sau prepușilor.

Verificând condițiile în care s-a produs prăbușirea taluzului, din probele administrate în cauză, așa cum corect a reținut și prima instanță, prăbușirea s-a datorat acțiunii culpabile a asiguratului care, a început lucrările de construcții în anul 2006 fără a avea un proiect tehnic pentru consolidarea taluzului, acesta fiind întocmit abia după prăbușirea lui, consolidarea acestuia a fost făcută necorespunzător prin sprijinirea cu ancore metalice care au cedat, fără ca anterior să fie făcute calcule și stabilite detalii de execuție, nu a fost ancorată construcția veche în faza de demolare, astfel ca pe parcursul acestor lucrări de demolare să fie ridicat un zid de sprijin separat de clădirea care era în faza de demolarea, astfel încât demolarea să se realizeze cu realizarea unei sprijiniri de versant.

Este adevărat că soluția de ancorare cu bare metalice a fost dată de către proiectant, dar acesta nu a fost încunoștințat asupra faptului că pe strada Serbota și clădirea ce urma a fi demolată nu se regăsea un zid separat de sprijin. Rezultă din aceleași probe (raportul de expertiză în construcții, dispoziții de șantier, procese verbale de recepție, certificat de urbanism, autorizație de construcție) că nu a fost realizată o convocare pe parcursul lucrărilor de demolare a executantului, proiectantului și investitorului pentru a se lua măsurile corespunzătoare situației de fapt, în special lipsa zidului propriu de sprijin, fază în care s-ar fi putut lua o altă decizie în ceea ce privește consolidarea versantului care s-a prăbușit.

Tot din raportul de expertiză rezultă că executantul nu a realizat o fișă tehnologică cu toate etapele de demolare și edificarea construcției noi, în condițiile în care zona unde urma să se ridice hotelul prezenta o diferență de nivel a taluzului foarte mare de circa 9 metri, zona fiind foarte sensibilă. Toate aceste aspecte rezultate din probele administrate în cauză nu au fost combătute prin probe pertinente în fața instanței de apel astfel că în condițiile în care prin aceste probe s-a demonstrat culpa asiguratului în producerea evenimentului asigurat prin nerespectarea dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 10/1995 și nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, se apreciază că în mod temeinic și legal prima instanță a stabilit că în cauză nu operează clauza înscrisă la art. 7 alin. (l) lit. b) din contract.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamanta criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Se susține că instanța de apel a ignorat la motivare că în cazul pronunțării unei hotărâri în apel, instanța de apel este obligată să își motiveze hotărârea respectiv care sunt împrejurările de fapt și implicit încadrarea lor juridică. Or, în cauza dedusă prezentei judecăți, instanța de apel și-a motivat prin trimiterea directă la motivarea instanței de prim grad de jurisdicție. S-a precizat, totodată, că pentru lucrările de consolidare a taluzului nu era necesară autorizația de construire, ci autorizație de demolare, pe care recurenta o deținea la data demolării consolidării.

Ulterior, susține recurenta a deținut și autorizația de construcție, având inclusiv un proiect tehnic complet, astfel încât nu i se poate fi reținută vreo culpă, neîncălcând vreo dispoziție imperativă a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcție. Polița de asigurare are ca obiect al asigurării lucrării de construcții, reprezentând un contract or săvârșirea de către pârâtă a acestei fapte prejudiciabile constituie o neexecutare a obligațiilor contractuale asumate, motiv pentru care se impune angajarea răspunderii contractuale a societății de asigurare fiind făcută dovada existenței unui prejudiciu, existența caracterului cert al creanței și existența unui raport de cauzalitate direct între fapta ilicită și prejudiciu.

Recursul este nefondat. Motivarea recursului, se referă doar la fondul cauzei, fiind reiterate, aceleași motive invocate și cu ocazia formulării și susținerii apelului, nicidecum motive de nelegalitate a hotărârii judecătorești.

În această situație considerăm că instanța de apel a apreciat în mod temeinic și legal probatoriul administrat în cauză, apreciind că prăbușirea taluzului de pământ s-a datorat acțiunii culpabile a recurentei, care a început lucrările de construcții în anul 2006, fără a avea un proiect tehnic pentru consolidarea taluzului, mai ales că diferența de nivel era foarte marc (9 m înălțime), proiectul fiind întocmit abia după prăbușirea după prăbușirea acestuia în anul 2007. Ceea ce consideră recurenta că ar fi fost o consolidare a taluzului, doar cu ancore și torchet, din probele tehnice administrate în cauză, s-a apreciat de către experții în construcții că această consolidare a fost neconformă cu situația concretă din teren, tocmai datorită diferenței de nivel pe care urma a se edifica noua construcție.

Sub acest aspect s-a probat în mod cert, experții în construcții confirmând că recurenta nu a respectat dispozițiile legale în materie de construcții respectiv, Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

Astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 23 lit. a) și e) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, conform cărora executantul are obligația principală de a) „sesizarea investitorilor asupra neconformităților și neconcordanțelor constatate în proiecte, în vederea soluționării”; din Completarea Raportului de expertiză nr. 419/2008 depus la data de 13 noiembrie 2008, ca răspuns la obiectivul 2 al instanței judecată, expertul tehnic judiciar arată că „nu s-au pus la dispoziție înscrisuri din care să rezulte că executantul a înștiințat investitorul asupra întocmirii unui proiect tehnic de desființare construcții existente, cu luarea măsurilor pentru stabilire taluz”, iar cu referire lit. e) „soluționarea neconformităților, a defectelor și a neconcordanțelor apărute în fazele de execuție, numai pe baza soluțiilor stabilite de proiectant cu acordul investitorului” se arată că „Executantul nu a oprit lucrarea până la obținerea Proiectului Tehnic de Rezistență pentru consolidare taluz, proiect dispus prin Dispoziția nr. 3 din 29 septembrie 2006 dată de Șeful de șantier”.

Această dispoziție de șantier a fost dată cu trei luni înainte de producerea evenimentului, situație ce se coroborează și cu clauza contractuală prevăzută de art. 26 lit. b) din Condițiile de asigurare, conform cărora una din obligațiile asiguratului este aceea de a respecta toate actele normative în vigoare în România ce reglementează executarea lucrărilor de construcții: Legea nr. 50/1991, Legea nr. 10/1995.” De asemenea, nu au fost respectate nici dispozițiile art. 23 lit. b) din Legea nr. 10/1995 conform cărora „începerea execuției lucrărilor numai la construcții autorizate în condițiile legii și numai pe bază și în conformitate cu proiecte verificate de specialiști atestați” ori prin răspunsul la obiectivul nr. 4, din completarea raportului, expertul arată că nu s-a pus la dispoziție nici un proiect tehnic de rezistență.

Mai mulți, tot în Completarea raportului, expertul judiciar arată că nu au fost respectate nici dispozițiile art. 7, pct. 4 din Legea nr. 50/1991 conform cărora „Executarea lucrărilor de construcții se poate face numai pe baza proiectului tehnic și a detaliilor de execuție” ori lucrarea avea „un grad mare de dificultate la demolarea construcțiilor existente și cu o diferență de nivel de aproape 9 ml.

față de nivelul străzii Serbota, era necesar un proiect tehnic cu toate detaliile, parte scrisă și desenată.” Față de cele prezentate de expertul tehnic judiciar, atât instanța de fond cât și cea de apel, în mod temeinic au apreciat că, prăbușirea taluzului de pământ s-a datorat culpei grave a asiguratului, încadrându-se astfel în prevederile contractuale ale art. 4 lit. e) din Condițiile de asigurare complexă a lucrărilor de construcții cap. „Excluderi generale” conform cărora nu se acordă despăgubiri pentru paguba, prejudiciul sau răspunderea cauzată, produsă sau agravată direct sau indirect: e) „de acțiunea voită sau culpă gravă a asiguratului sau prepușilor săi;” Susținerile recurentei cum că, la prăbușirea taluzului de pământ nu ar avea nici o culpă, nu pot fi primite deoarece acestea sunt infirmate de probele existente la dosarul cauzei, respectiv cele două rapoarte de expertiză.

aspect confirmat și de instanța de apel.

În ceea ce privește susținerile recurentei cum că, la data consolidării taluzului (deci efectuau lucrări de construcție) nu era necesară autorizația de construcție, pentru că dețineau autorizație de demolare, nu pot fi primite, deoarece conform art. 2 din Legea nr. 50/1991, dispune expres că „Autorizația de construire constituie actul final de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcții .. „ori dacă avem în vedere susținerile expertului judiciar în construcții (Completare raport, răspuns obiectiv 3 al instanței) cum că: lucrarea avea „un grad mare de dificultate și era necesar un proiect tehnic cu toate detaliile, parte scrisă și desenată conform art. 7 pct. 4 din Legea nr. 50/1991 potrivit cu care „Executarea lucrărilor de construcții se poate face numai pe baza proiectului tehnic și a detaliilor de execuție”, că „era necesar a se realiza un proiect de Rezistență pentru stabilizare taluz Inclusiv cu raport de verificare proiect de către Verificator de Proiecte atestat” (Completare raport, răspuns obiectiv 7), nu se poate susține că, pentru lucrările de construcții la consolidarea taluzului nu ar fi fost necesară autorizația de construcție.

În ceea ce privește pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., invocate în motivarea recursului, susținerile sunt nefondate, decizia instanței de apel este pe deplin și temeinic motivată și argumentată, cuprinde motivele pe care se sprijină soluția, iar motive contradictorii sau străine de natura pricinii nu au fost identificate în considerentele deciziei recurate. Față de cele arătate, văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ., coroborat la art. 274 C. proc. civ., intimata nefăcând dovada cheltuielilor de judecată respectiv nu s-a anexat și chitanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta

SC S.C. SRL

TG. MUREȘ PRIN

ADMINISTRATOR JUDICIAR C.H. IPURL TG.MUREȘ

împotriva deciziei nr. 56/ A din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Tg. Mureș, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge cererea intimatei SC A.R.A. SA, sucursala Mureș Tg. Mureș pentru cheltuieli de judecată . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2010.