ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3971/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3971/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului penal de față,

constată că, prin sentința penală nr. 544 din 28 noiembrie 2011, Tribunalul Dolj,

în baza art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 78/2000, art. 74 alin. (2) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a dispus

condamnarea inculpatului V.Ș.L. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 289 C. pen., cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 17 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 78/2000, a

fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 10 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului V.Ș., urmând ca acesta

să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C. pen., s-au interzis

inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. pe

durata executării pedepsei principale.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din

pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii de 24 de ore, la data de 29

septembrie 2010.

În baza art. 348 C. proc. pen., s-a dispus

desființarea totală a autorizației de reparație și a declarației, iar, în temeiul

art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, prima

instanță a reținut, în fapt,

că,

în data de 25 septembrie 2010, martorul denunțător P.A. s-a deplasat cu autoturismul

marca A., cu numărul de înmatriculare DJ-XX-XXX, pe raza comunei M.M., jud. Dolj,

ocazie cu care a lovit cu mașina un porc, ce a traversat partea carosabilă. Deoarece

nu a putut identifica proprietarul porcului, iar, la postul de poliție din comună,

nu a găsit niciun polițist, martorul a luat animalul accidentat și l-a transportat

la domiciliul unchiului său din Craiova, unde l-a sacrificat.

A doua zi, pe 26 septembrie 2010, martorul

L.G.C. s-a deplasat la Postul de Poliție M.M., ocazie cu care i-a adus la cunoștință

agentului de poliție V.Ș.L. faptul că, în ziua anterioară, șoferul autoturismului

cu numărul de înmatriculare DJ-XX-XXX, i-a furat un porc pe care îl lovise cu mașina.

Ca urmare, în aceeași zi, inculpatul l-a contactat telefonic pe denunțătorul P.A.,

ocazie cu care i-a adus la

cunoștință

că trebuie să se prezinte urgent la sediul postului de poliție.

Ca urmare a invitației verbale primite,

martorul P.A. s-a deplasat în ziua respectivă în comuna M.M., jud. Dolj, la sediul

postului de poliție, unde a venit și martorul L.G.C., prilej cu care, în prezența

inculpatului, denunțătorul a convenit cu martorul L.G.C. să îi plătească suma de

400 RON, reprezentând contravaloarea porcului luat de către acesta. Cu aceeași ocazie,

inculpatul i-a adus la cunoștință denunțătorului că va trebui să îi ridice permisul

de conducere pentru accidentul din ziua de 25 septembrie 2010 și, de asemenea, că

îi va întocmi dosar penal pentru săvârșirea infracțiunii de furt, deoarece luase

porcul accidentat fără acordul proprietarului.

Ulterior, agentul de poliție V.Ș.L. i-a

pretins denunțătorului o oaie, pentru a nu-l sancționa contravențional, cu reținerea

permisului de conducere, și pentru a nu-i întocmi dosar penal privind săvârșirea

infracțiunii de furt, constând în sustragerea porcului respectiv, spunându-i, totodată,

numitului P.A. să-i aducă animalul în data de 28 septembrie 2010, când urma să îi

achite și martorului L.G.C. suma de 400 RON.

În

data de 28 septembrie 2010, după ce, cu o zi înainte, formulase

denunțul la D.G.A. - Serviciul Județean Anticorupție Dolj, martorul P.A. s-a prezentat

la sediul Postului de Poliție M.M. și i-a spus inculpatului că nu a avut de unde

să cumpere oaia solicitată, situație în care acesta l-a contactat telefonic pe martorul

I.I., care s-a oferit să îi vândă o oaie la prețul de 290 RON. Deoarece denunțătorul

nu avea asupra sa suma de bani respectivă, inculpatul a convenit cu acesta să revină

în jurul orei 13.00, urmând să meargă împreună la martorul I.I.

Martorul denunțător a revenit la sediul

postului de poliție la ora convenită cu inculpatul și, împreună cu acesta, s-a deplasat

la domiciliul martorului L.G.C., unde a achitat suma de 400 RON reprezentând contravaloarea

porcului, ocazie cu care inculpatul a scris o „dovadă" ce atesta plata respectivei

sume de bani, precum și faptul că martorul nu mai avea „pretenții penale sau civile"

față de denunțător.

Ulterior, inculpatul s-a deplasat împreună

cu denunțătorul la domiciliul martorului I.I., unde i-a plătit acestuia suma

de 250 RON pentru o oaie, urmând ca diferența

de 40 RON să fie achitată de inculpat, în seara aceleiași zile, când urma să vină

și să ia oaia cumpărată.

A mai reținut, de asemenea, tribunalul

că, în dimineața zilei de 29 septembrie 2010, denunțătorul P.A. s-a prezentat la

sediul postului de poliție, așa cum convenise anterior cu inculpatul, pentru a lua

autorizația necesară reparării autoturismului, prilej cu care a completat o cerere,

prin care solicita eliberarea respectivei autorizații, înscris ce a fost, însă,

antedatat de inculpat, care a menționat, în fals, că a fost depusă în ziua de 26

septembrie 2010. Totodată, în aceeași zi, inculpatul i-a dat denunțătorului autorizația

pentru reparații, în cuprinsul căreia a menționat, în fals, că a fost eliberată

în data de 26 septembrie 2010.

Pentru a reține această situație de fapt,

instanța a avut în vedere întregul material probator administrat în cauză, respectiv

declarațiile martorilor P.A., L.G.C., I.I., T.G. și L.M.A., procesul verbal din

data de 29 septembrie 2010, din care rezultă că inculpatul nu a întocmit

proces-verbal de sesizare din oficiu, conform art. 221 alin. (1) C. proc. pen.,

și nu a luat măsuri pentru sancționarea contravențională a denunțătorului, conform

art. 100 alin. (3) lit. g) din O.U.G. nr. 95/2002, precum și procesele-verbale de

redare a convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu martorii I.I. și P.A.,

interceptate și înregistrate de organele de urmărire penală.

Deși inculpatul nu a recunoscut faptele

comise, susținând că nu era competent, din punct de vedere teritorial, să efectueze

cercetări și că a intenționat să facă verificări prealabile pentru a constata dacă

fapta se confirmă sau nu, Tribunalul a apreciat că apărările formulate sunt neîntemeiate,

constatând că vinovăția acestuia a fost pe deplin dovedită de probele administrate

în cauză.

S-a arătat, în acest sens, că, într-adevăr,

art. 210 C. proc. pen. stabilește obligația organului de urmărire penală, sesizat

conform art. 221, să își verifice competența, însă, potrivit art. 213 C. proc. pen.,

acesta este, totodată, dator să efectueze actele de cercetare penală care nu suferă

amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența lui, textul

de lege menționând, de asemenea, că lucrările efectuate de organul de cercetare

penală necornpetent se

trimit

prin procurorul care exercită supravegherea organului care le-a efectuat, organului

competent.

Prin urmare, instanța a concluzionat că,

chiar în ipoteza în

care inculpatul V.Ș.L. nu ar fi fost competent

să

efectueze cercetări, aspect infirmat, însă,

de șeful Postului de

Poliție M.M., martorul T.G., dar și de

probele

testimoniale administrate, care confirmă

faptul că accidentul s-a

produs pe raza comunei M.M., acesta ar

fi trebuit să

întocmească proces-verbal de sesizare din

oficiu și să efectueze

actele cu caracter urgent, iar, ulterior,

să înainteze dosarul cu

propunere de declinare procurorului competent

să ia această

măsură. Pe de altă parte, instanța a constatat

că, deși potrivit art.

100 alin. (3) lit. g) din O.U.G. nr. 95/2002,

neprezentarea la unitatea de

poliție competentă, pe raza

căreia s-a produs un accident de

circulație din care au rezultat

numai pagube materiale, constituie

contravenție, inculpatul nu

a îndeplinit formalitățile necesare în

vederea sancționării martorului

P.A.

În

drept, instanța a apreciat că fapta inculpatului V.Ș.L. constând

în aceea că, în calitate de polițist la Postul de Poliție M.M., a pretins foloase

care nu i se cuveneau (o oaie), în scopul de a nu îndeplini acte care intrau în

sfera atribuțiilor sale de serviciu (efectuarea formalităților necesare în vederea

tragerii la răspundere penală și contravențională a martorului P.A.), întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 254 alin. (1) C.

pen., cu aplicarea art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În

ceea ce privește fapta aceluiași inculpat constând în aceea

că, în cuprinsul autorizației de reparații și a declarației, a atestat, în mod fals,

că au fost întocmite în ziua de 26 septembrie 2010, Tribunalul a apreciat că realizează

conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen., cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr .78/2000.

La individualizarea pedepselor, instanța

a ținut seama de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. și a avut în vedere

calitatea de polițist a inculpatului, care îl obliga să asigure respectarea legii,

iar nu să o încalce, precum și obiectul și valoarea modică a mitei, împrejurare

ce a fost reținută ca circumstanță atenuantă, în condițiile art. 74 alin. (2)

C. pen., cu consecința reducerii cuantumului sancțiunii penale aplicate

pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 254 C. pen. sub minimul special prevăzut

de lege, potrivit art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj,

sub aspectul greșitei individualizări a pedepselor, solicitând

înlăturarea circumstanței atenuante și majorarea cuantumului acestora, și inculpatul

V.Ș.L., invocând greșita sa condamnare pentru comiterea celor două infracțiuni ce

i s-au reținut în sarcină și solicitând pronunțarea unei soluții de achitare, întrucât

este nevinovat.

La termenul de judecată din data de 6 iunie

2012, Ministerul Public a suplimentat oral motivele de apel, criticând hotărârea

primei instanțe și sub aspectul greșitei încadrări juridice a faptei de luare de

mită, care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de

art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 78/2000, precum și în privința omisiunii Tribunalului de a dispune confiscarea

animalului ce a făcut obiectul infracțiunii de corupție.

Prin decizia penală nr. 217 din 21 iunie

2012, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori,

în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj și apelantul

inculpat V.Ș.L., a desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând

în fond, a descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare aplicată inculpatului

V.Ș.L. prin sentința penală apelată, a repus în individualitatea lor pedepsele componente,

iar, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute

în sarcina inculpatului din infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C.

pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea

prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7

alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În

baza art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 6

și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit.

a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., a dispus condamnarea inculpatului V.Ș.L.

la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

Totodată, a redus pedeapsa aplicată aceluiași

inculpat, sub aspectul infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289

C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 17 lit. c) din

Legea

nr. 78/2000, de la 10 luni închisoare la 5 luni închisoare, cu aplicarea art. 74

alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen.

În

baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., instanța

a contopit pedepsele aplicate prin decizie în pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare,

iar, în baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei

închisorii, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza

a II-a și b) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.

În

baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a

executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit

conform art. 82 C. pen., a făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen., iar, în baza

art. 359 C. proc. pen., a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83

C. pen.

A constatat că suma de 240 RON, ridicată

în cursul urmăririi penale de către lucrătorii de poliție din cadrul D.G.A.- S.J.A.

Dolj, a fost restituită martorului denunțător P.A., conform procesului-verbal încheiat

la data de 06 ianuarie 2012.

A înlăturat din sentința penală apelată

dispozițiile art. 74 alin. (2) C. pen., precum și celelalte dispoziții contrare

deciziei.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței

penale apelate, iar, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., a dispus rămânerea

în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

Pentru a decide astfel,

Curtea de Apel, în urma propriei analize

a materialului probator administrat în cauză, a constatat că instanța de fond a

stabilit o stare de fapt conformă cu realitatea, valorificând în mod corect declarațiile

denunțătorului P.A., depozițiile martorilor L.G.C., L.M.A. și I.I., precum și

procesele-verbale de redare a înregistrărilor convorbirilor telefonice și din mediul

ambiental, probe din care rezultă că inculpatul este cel care le-a solicitat denunțătorului

și martorului L.G.C. să ajungă la o înțelegere în privința porcului, cel care s-a

oferit să-i găsească denunțătorului o persoană de la care să procure o oaie, cel

care a negociat prețul acesteia cu martorul I.I., precum și cel care urma să ia

de la martor, pe data de 30 septembrie 2010, animalul plătit de denunțător.

Înlăturând apărările apelantului inculpat,

instanța a arătat că, din nicio probă, nu rezultă că denunțătorul i-ar fi spus

acestuia

că vrea să cumpere o oaie și i-ar fi solicitat să-i găsească o persoană de la care

să achiziționeze animalul, că nu există nicio rațiune pentru care o persoană care

urma să fie cercetată pentru infracțiunea de furt să-i solicite polițistului care

îl cercetează să-i găsească pe cineva de la care să cumpere o oaie, precum și faptul

că niciuna dintre înregistrările convorbirilor telefonice sau ambientale nu relevă

că inițiativa înțelegerii frauduloase ar fi aparținut denunțătorului, iar inculpatul

ar fi refuzat propunerea acestuia de a-i da bani sau alte foloase.

Ca nefondată a fost apreciată și susținerea

apelantului potrivit căreia înscrisurile ar fi fost întocmite de denunțător, în

condițiile în care autorizația de reparații poartă semnătura inculpatului, iar,

pe declarația făcută de denunțător, în partea de sus, sunt trecute constatările

lucrătorului de poliție cu privire la avariile existente.

Instanța de apel a constatat, însă, ca

fiind întemeiată critica Parchetului referitoare la încadrarea juridică a faptei

de luare de mită, apreciind, prin raportare la împrejurarea că inculpatul avea și

atribuții de constatare a infracțiunilor, precum și de constatare și sancționare

a contravențiilor, că se impuneau a fi reținute și prevederile alin. (2) al

art. 254 C. pen., la care face trimitere art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

De asemenea, s-a considerat că este fondată

și critica ce vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 74 alin. (2) C.

pen. în privința infracțiunii de luare de mită, arătându-se că valoarea redusă a

mitei nu poate constitui o circumstanță atenuantă, așa cum a stabilit judecătorul

fondului.

Sub aspectul individualizării pedepselor

cu închisoarea aplicate inculpatului, Curtea a apreciat, însă, că se impune reținerea

circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., având în vedere persoana

acestuia, comportamentul bun avut înainte de săvârșirea infracțiunilor, faptul că

și-a îndeplinit corespunzător atribuțiile de serviciu, așa cum rezultă din declarația

martorului T.G., toate aceste împrejurări justificând aplicarea unor sancțiuni penale

coborâte sub minimul special prevăzut de lege și suspendarea condiționată a executării

pedepsei rezultante, în condițiile art. 81 C. pen.

Referitor la criticile formulate de Ministerul

Public cu privire la măsura de siguranță a confiscării speciale, Curtea a arătat

că, în cauză, nu se poate dispune confiscarea oii, deoarece aceasta a rămas la martorul

Ionică Ion, iar banii primiți de acest martor au

fost

ridicați de către lucrătorii de poliție și restituiți denunțătorului, căruia îi

aparțineau, așa cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul u.p. și din procesul

verbal încheiat la data de 29 septembrie 2010.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs,

în termen legal, Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Craiova și inculpatul V.Ș.L., reiterând parțial criticile

formulate în apel.

Astfel, invocând cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Parchetul a susținut că

pedepsele aplicate inculpatului de instanța de apel au fost greșit individualizate

atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare, solicitând înlăturarea

circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., aplicarea

unor sancțiuni penale în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite

și suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, conform art. 86

1

C. pen., având în vedere, în acest sens, atitudinea procesuală necorespunzătoare

a inculpatului, care nu a recunoscut comiterea faptelor și a formulat în mod tendențios

mai multe cereri tergiversând soluționarea cauzei.

Deși în cuprinsul memoriului scris depus

la dosar, Ministerul Public a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., susținând că hotărârea instanței de

apel este contrară legii, întrucât nu s-a confiscat de la inculpat suma de 240 RON

reprezentând contravaloarea obiectului mitei, cu ocazia cuvântului la dezbateri,

reprezentantul Parchetului nu a mai reiterat această critică, arătând în mod expres

că nu înțelege să o mai susțină.

În

ceea ce îl privește pe inculpat, acesta a criticat hotărârile

instanțelor inferioare sub aspectul greșitei sale condamnări, solicitând, prin prisma

motivelor de recurs reglementate de art. 385

9

alin. (1) pct. 9, 10 și

18 C. proc. pen., achitarea sa pentru infracțiunile de luare de mită și fals intelectual,

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât

faptele nu există, iar, într-o teză subsidiară, în temeiul art. 11 pct. 2 lit.

a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., arătând că faptelor le lipsește elementul

material al laturii obiective.

S-a susținut, în esență, de către recurentul

inculpat că probele administrate în cauză nu dovedesc faptul că ar fi pretins

și primit vreun bun de la denunțător pentru

a nu-și îndeplini atribuțiile de serviciu și nici că ar fi contrafăcut vreun document,

martorul P.A. fiind cel care și-a scris întreaga declarație de tamponare.

De asemenea, făcând o interpretare a dovezilor

administrate pe parcursul procedurii judiciare, recurentul a arătat că, în mod greșit,

instanța de apel a stabilit că nu a întocmit procesul verbal de sesizare din oficiu

pentru comiterea infracțiunii de furt, ignorând faptul că accidentarea animalului

nu întrunește elementele constitutive ale acesteia, denunțătorul luând porcul în

scopul de a-l preda, iar nu de a și-l însuși. În același sens, a menționat că, în

mod eronat, s-a reținut că denunțătorul nu a fost sancționat contravențional, având

în vedere că acesta nici nu putea fi sancționat întrucât termenul de 24 de ore de

la producerea accidentului până la data prezentării la postul de poliție nu era

epuizat. A mai arătat, totodată, că, în mod greșit, instanța a constatat că nu este

dovedit refuzul său de a primi bani de la denunțător, chiar acesta recunoscând respectiva

împrejurare în cuprinsul declarațiilor date, și că, deși organele D.G.A. au efectuat

copii xerox de pe registrul de circulație al Postului de Poliție M.M., acestea nu

au fost atașate la dosar, cu toate că erau relevante în privința datei la care s-a

consemnat tamponarea, a datei cererii de tamponare, precum și a datei la care a

fost completată autorizația de reparații.

Deși în cuprinsul memoriului scris depus

la dosar și cu ocazia cuvântului la dezbateri, au fost invocate și cazurile de casare

prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 9 și 10 C. proc. pen., se observă

că recurentul nu a formulat critici concrete în cadrul acestora, făcând referire

la aceleași aspecte de netemeinicie care au fost circumscrise cazului de casare

reglementat de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., motiv pentru

care Înalta Curte nu le va mai examina în mod distinct, constatând că au fost indicate

pur formal, fără să fie menționate elemente de fapt și de drept susceptibile de

a fi încadrate în aceste dispoziții legale.

Examinând hotărârile atacate prin raportare

la motivele de recurs invocate,

circumscrise

cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 și 14 C.

proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile declarate de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Craiova și de inculpatul V.Ș.L. ca fiind

nefondate, având în vedere în acest sens

următoarele considerente:

fapt, caz de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen., este de menționat că aceasta poate exista numai dacă se constată că situația

de fapt reținută de judecătorul fondului și confirmată de instanța de prim control

judiciar este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate.

Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute,

în absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea

de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar,

și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției. Existența

erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor

administrate, ci, așa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanță evidentă

dintre situația de fapt reținută și conținutul real al probelor, prin ignorarea

unor aspecte evidente, care au avut drept consecință pronunțarea unei alte soluții

decât cea pe care materialul probator o susținea.

În

speță, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situației

de fapt reținute niciun aspect esențial stabilit de instanțele inferioare care să

vină în contradicție evidentă și necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin

probele sale, nefiind întemeiate susținerile recurentului V.Ș.L. în sensul că faptele

de care este acuzat nu există și că ar fi fost, așadar, comisă o gravă eroare de

fapt. Fără a relua sau a reface raționamentele instanței de fond și a celei de prim

control judiciar realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta

Curte constată că nu există vreo contrarietate între ceea ce rezultă din actele

dosarului și considerentele hotărârilor atacate cu privire la săvârșirea de către

inculpatul recurent a infracțiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.,

raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, și art. 289 C.

pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000,

pentru care a fost trimis în judecată și condamnat, situația de fapt reținută fiind

în deplină concordanță cu dovezile administrate, respectiv: declarațiile martorului

denunțător P.A. (care a arătat că, în data de 26 septembrie 2010, inculpatul i-a

pretins o oaie, pentru a nu-l sancționa contravențional, cu ridicarea permisului

de conducere, și a nu-i întocmi dosar penal pentru faptul că și-a însușit porcul

pe care îl

accidentase cu

autoturismul în ziua anterioară, că lucrătorul de poliție a fost cel care a efectuat

demersurile pentru a-l găsi pe martorul I.I., negociind cu acesta prețul oii, că

a fost însoțit de inculpat atât în momentul când i-a achitat martorei L.M. contravaloarea

porcului lovit în accident, ocazie cu care lucrătorul de poliție a redactat personal

înscrisul care atesta efectuarea plății, cât și atunci când i-a dat martorului I.I.

prețul oii, pe care inculpatul urma să o ridice ulterior, și că, în data de 29

septembrie 2010, a completat cererea de eliberare a autorizației de reparații, menționând

în cuprinsul ei că avariile autoturismului s-au produs în 25 septembrie 2010), depozițiile

martorilor L.G.C. (care a declarat că, în momentul în care l-a sesizat, în mod verbal,

pe inculpat despre producerea accidentului de circulație și sustragerea porcului

lovit de către conducătorul autoturismului, acesta nu a întocmit niciun înscris),

L.M.A. (care a confirmat că, în data de 28 septembrie 2010, inculpatul și denunțătorul

s-au prezentat la locuința sa, pentru ca acesta din urmă să-i achite suma de 400

RON reprezentând contravaloarea porcului, ocazie cu care lucrătorul de poliție V.Ș.L.

a întocmit un înscris ce atesta efectuarea plății și stingerea oricăror pretenții

reciproce între părți), I.I. (care l-a indicat pe inculpat ca fiind cel care l-a

sunat solicitându-i să-i vândă o oaie „unui prieten", cel care a negociat prețul

animalului la 270 RON, după care s-a prezentat la locuința sa împreună cu denunțătorul,

care a plătit suma de 250 RON reprezentând o parte din contravaloarea oii, precum

și cel care a achitat, ulterior, diferența de 20 RON, stabilind cu martorul să revină

pentru a lua oaia în ziua de 30 septembrie 2010) și T.G. (care, în calitate de fost

șef al inculpatului la data faptelor, a opinat în sensul că acesta și-a încălcat

atribuțiile de serviciu, prin aceea că nu a întocmit proces-verbal de sesizare din

oficiu pentru săvârșirea de către denunțător a infracțiunii de furt și nu a făcut

acte de cercetare penală față de acesta în legătură cu aspectele sesizate de martorul

L.G.C.), procesele-verbale de ridicare a bancnotelor de la martorii I.I., L.M.A.

și de la SC E. SRL, înscrisul întocmit de inculpat la data de 28 septembrie 2010,

în cuprinsul căruia s-a consemnat plata de către denunțător a sumei de 400 RON către

martora L.M.A.

, procesul verbal

încheiat de organele de cercetare penală la data de 29 septembrie 2010, cu ocazia

ridicării de la Postul de Poliție M.M. a Registrelor de evidență a lucrărilor penale

și a proceselor-verbale de contravenție (din care rezultă că inculpatul nu a înregistrat

nicio lucrare penală privind săvârșirea de către denunțătorul P.A. a infracțiunii

de furt și nu i-a aplicat acestuia nicio sancțiune contravențională), cererea de

eliberare a autorizației de reparații și autorizația de reparații, precum și procesele

verbale de redare a convorbirilor telefonice și ambientale, interceptate în baza

autorizațiilor emise de instanță (din care rezultă atât implicarea directă a inculpatului

în litigiul dintre denunțător și martorul L.G.C., lucrătorul de poliție fiind cel

care le-a propus celor doi să ajungă la o înțelegere, în sensul achitării de către

denunțător a sumei de 400 RON, reprezentând contravaloarea porcului, cât și faptul

că inculpatul i-a pretins denunțătorului un animal, exprimându-și nemulțumirea când

acesta i-a spus că încă nu a reușit să-l cumpere, iar, ulterior, propunându-i să

plătească martorului I.I. contravaloarea lui, urmând ca el să ridice mai târziu

animalul de la martor.

Toate aceste probe confirmă pe deplin situația

de fapt reținută de Tribunal și însușită de Curtea de Apel cu privire la comiterea

de către inculpatul V.Ș.L. a infracțiunilor pentru care a fost condamnat, instanța

de recurs neidentificând vreo discordanță între aceasta și conținutul real al dovezilor

administrate pentru a putea concluziona că s-a comis o gravă eroare de fapt și că

este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18

C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat, în mod neîntemeiat, de către recurent.

De altfel, în motivele scrise de recurs

și susținute oral cu ocazia dezbaterilor, nici inculpatul nu a invocat aspecte esențiale,

necontroversate și evidente, ce ar rezulta din compararea conținutului probelor

cu soluția de condamnare dispusă, făcând doar o interpretare proprie a probelor

administrate, din care, în opinia sa, nu ar rezulta comiterea infracțiunilor ce

i s-au reținut în sarcină și solicitând, prin reiterarea unor aspecte deja analizate

de către instanța fond și cea de prim control judicar, reinterpretarea și reaprecierea

materialului probator, operațiune care, în situația inexistenței unei erori grave

de fapt, cum este cazul în speță, nu se poate

realiza prin prisma dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Ca urmare, constatând că, în cauză, există

o concordanță deplină între dovezile administrate și situația de fapt stabilită

de Tribunal și Curtea de Apel cu privire la inculpatul V.Ș.L., nefiind indicată

de recurent și nici identificată de instanța de recurs vreo probă a cărei existență

sau inexistență să fi fost în mod eronat afirmată de instanțele inferioare sau al

cărei conținut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident și fără posibilitate

de controversă, Înalta Curte consideră că nu este incident cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., apreciind ca fiind neîntemeiate

criticile formulate sub acest aspect de inculpatul recurent.

pedepselor cu închisoarea aplicate inculpatului V.Ș.L. de instanța de apel, aspect

criticat de Parchet prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă evaluare

a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., fiind stabilite sancțiuni

penale judicios individualizate atât în privința cuantumului, cât și a modalității

de executare, apte să asigure realizarea scopului preventiv - educativ al pedepsei.

Astfel, față de circumstanțele reale ale

comiterii faptelor și datele ce caracterizează persoana inculpatului, care și-a

conformat anterior conduita exigențelor legii penale și s-a bucurat, până la momentul

săvârșirii infracțiunilor ce formează obiectul prezentei cauze, de respect și apreciere

în cadrul relațiilor sociale, astfel cum rezultă din declarația martorului T.G.

dată în fața primei instanțe, Înalta Curte consideră că, în mod întemeiat, au fost

reținute în favoarea acestuia dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., cu

consecința reducerii cuantumului pedepselor sub minimul special prevăzut de lege

pentru infracțiunile comise, sancțiunile penale astfel stabilite fiind proporționale

atât cu gravitatea faptelor, cât și cu circumstanțele personale ale inculpatului.

De asemenea, în raport cu aceleași considerente,

instanța de recurs constată că, în mod justificat, la alegerea tratamentului sancționator

aplicat inculpatului, Curtea de Apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 81 C.

pen., apreciind, în acord cu aceasta, că suspendarea condiționată a executării pedepsei

rezultante este suficientă pentru realizarea scopului preventiv – educativ prevăzut

de art. 52 C. pen., nefiind necesară supunerea inculpatului, pe durata termenului

de încercare, unor măsuri de supraveghere specială din partea organelor judiciare

și cerinței ca acesta să respecte anumite obligații stabilite de instanța de judecată,

în condițiile art. 86

1

C. pen., astfel cum s-a solicitat de către Parchet.

Faptul că inculpatul a negat în mod constant

comiterea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată și a formulat mai

multe cereri pe parcursul derulării procedurii judiciare nu poate fi interpretat

ca un element care să justifice agravarea pedepsei, așa cum s-a arătat de către

procuror, această atitudine procesuală integrându-se, de fapt, în strategia de apărare

a inculpatului, în acord cu dispozițiile art. 6 și art. 66 alin. (2) C. proc. pen.

În consecință, Înalta Curte apreciază că

pedeapsa aplicată inculpatului V.Ș.L. a fost corect individualizată atât sub aspectul

cuamtumului, cât și al modalității de executare, cu luarea în considerare a tuturor

criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., nefiind întemeiate criticile

formulate de Ministerul Public prin prisma motivului de recurs reglementat de

art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Ca urmare, constatând, față de toate considerentele

anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de

art. 385

9

alin. (1) pct. 18 și 14 C. proc. pen. și nici vreun alt caz

de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., să poată

fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și inculpatul V.Ș.L.

Totodată, având în vedere că recurentul

inculpat este cel care se află în culpă procesuală, Înalta Curte, în temeiul

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și de inculpatul V.Ș.L. împotriva

deciziei penale nr. 217 din 21 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția

penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul intimat inculpat la plata

sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200

RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 3 decembrie 2012.