ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3971/2012

Deliberând asupra recursului penal de față, constată că, prin sentința penală nr. 544 din 28 noiembrie 2011, Tribunalul Dolj, în baza art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 74 alin. (2) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a dispus condamnarea inculpatului V.Ș.L. la pedeapsa de 1 an închisoare. În baza art. 289 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 17 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 10 luni închisoare. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului V.Ș., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii de 24 de ore, la data de 29 septembrie 2010. În baza art. 348 C. proc. pen., s-a dispus desființarea totală a autorizației de reparație și a declarației, iar, în temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în fapt, că, în data de 25 septembrie 2010, martorul denunțător P.A. s-a deplasat cu autoturismul marca A., cu numărul de înmatriculare DJ-XX-XXX, pe raza comunei M.M., jud. Dolj, ocazie cu care a lovit cu mașina un porc, ce a traversat partea carosabilă.

Deoarece nu a putut identifica proprietarul porcului, iar, la postul de poliție din comună, nu a găsit niciun polițist, martorul a luat animalul accidentat și l-a transportat la domiciliul unchiului său din Craiova, unde l-a sacrificat. A doua zi, pe 26 septembrie 2010, martorul L.G.C. s-a deplasat la Postul de Poliție M.M., ocazie cu care i-a adus la cunoștință agentului de poliție V.Ș.L. faptul că, în ziua anterioară, șoferul autoturismului cu numărul de înmatriculare DJ-XX-XXX, i-a furat un porc pe care îl lovise cu mașina. Ca urmare, în aceeași zi, inculpatul l-a contactat telefonic pe denunțătorul P.A., ocazie cu care i-a adus la cunoștință că trebuie să se prezinte urgent la sediul postului de poliție.

Ca urmare a invitației verbale primite, martorul P.A. s-a deplasat în ziua respectivă în comuna M.M., jud. Dolj, la sediul postului de poliție, unde a venit și martorul L.G.C., prilej cu care, în prezența inculpatului, denunțătorul a convenit cu martorul L.G.C. să îi plătească suma de 400 RON, reprezentând contravaloarea porcului luat de către acesta. Cu aceeași ocazie, inculpatul i-a adus la cunoștință denunțătorului că va trebui să îi ridice permisul de conducere pentru accidentul din ziua de 25 septembrie 2010 și, de asemenea, că îi va întocmi dosar penal pentru săvârșirea infracțiunii de furt, deoarece luase porcul accidentat fără acordul proprietarului. Ulterior, agentul de poliție V.Ș.L.

i-a pretins denunțătorului o oaie, pentru a nu-l sancționa contravențional, cu reținerea permisului de conducere, și pentru a nu-i întocmi dosar penal privind săvârșirea infracțiunii de furt, constând în sustragerea porcului respectiv, spunându-i, totodată, numitului P.A. să-i aducă animalul în data de 28 septembrie 2010, când urma să îi achite și martorului L.G.C. suma de 400 RON. În data de 28 septembrie 2010, după ce, cu o zi înainte, formulase denunțul la D.G.A. - Serviciul Județean Anticorupție Dolj, martorul P.A. s-a prezentat la sediul Postului de Poliție M.M. și i-a spus inculpatului că nu a avut de unde să cumpere oaia solicitată, situație în care acesta l-a contactat telefonic pe martorul I.I., care s-a oferit să îi vândă o oaie la prețul de 290 RON.

Deoarece denunțătorul nu avea asupra sa suma de bani respectivă, inculpatul a convenit cu acesta să revină în jurul orei 13.00, urmând să meargă împreună la martorul I.I. Martorul denunțător a revenit la sediul postului de poliție la ora convenită cu inculpatul și, împreună cu acesta, s-a deplasat la domiciliul martorului L.G.C., unde a achitat suma de 400 RON reprezentând contravaloarea porcului, ocazie cu care inculpatul a scris o „dovadă" ce atesta plata respectivei sume de bani, precum și faptul că martorul nu mai avea „pretenții penale sau civile" față de denunțător. Ulterior, inculpatul s-a deplasat împreună cu denunțătorul la domiciliul martorului I.I., unde i-a plătit acestuia suma de 250 RON pentru o oaie, urmând ca diferența de 40 RON să fie achitată de inculpat, în seara aceleiași zile, când urma să vină și să ia oaia cumpărată.

A mai reținut, de asemenea, tribunalul că, în dimineața zilei de 29 septembrie 2010, denunțătorul P.A. s-a prezentat la sediul postului de poliție, așa cum convenise anterior cu inculpatul, pentru a lua autorizația necesară reparării autoturismului, prilej cu care a completat o cerere, prin care solicita eliberarea respectivei autorizații, înscris ce a fost, însă, antedatat de inculpat, care a menționat, în fals, că a fost depusă în ziua de 26 septembrie 2010. Totodată, în aceeași zi, inculpatul i-a dat denunțătorului autorizația pentru reparații, în cuprinsul căreia a menționat, în fals, că a fost eliberată în data de 26 septembrie 2010. Pentru a reține această situație de fapt, instanța a avut în vedere întregul material probator administrat în cauză, respectiv declarațiile martorilor P.A., L.G.C., I.I., T.G.

și L.M.A., procesul verbal din data de 29 septembrie 2010, din care rezultă că inculpatul nu a întocmit proces-verbal de sesizare din oficiu, conform art. 221 alin. (1) C. proc. pen., și nu a luat măsuri pentru sancționarea contravențională a denunțătorului, conform art. 100 alin. (3) lit. g) din O.U.G. nr. 95/2002, precum și procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu martorii I.I. și P.A., interceptate și înregistrate de organele de urmărire penală. Deși inculpatul nu a recunoscut faptele comise, susținând că nu era competent, din punct de vedere teritorial, să efectueze cercetări și că a intenționat să facă verificări prealabile pentru a constata dacă fapta se confirmă sau nu, Tribunalul a apreciat că apărările formulate sunt neîntemeiate, constatând că vinovăția acestuia a fost pe deplin dovedită de probele administrate în cauză.

S-a arătat, în acest sens, că, într-adevăr, art. 210 C. proc. pen. stabilește obligația organului de urmărire penală, sesizat conform art. 221, să își verifice competența, însă, potrivit art. 213 C. proc. pen., acesta este, totodată, dator să efectueze actele de cercetare penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența lui, textul de lege menționând, de asemenea, că lucrările efectuate de organul de cercetare penală necornpetent se trimit prin procurorul care exercită supravegherea organului care le-a efectuat, organului competent. Prin urmare, instanța a concluzionat că, chiar în ipoteza în care inculpatul V.Ș.L.

nu ar fi fost competent să efectueze cercetări, aspect infirmat, însă, de șeful Postului de Poliție M.M., martorul T.G., dar și de probele testimoniale administrate, care confirmă faptul că accidentul s-a produs pe raza comunei M.M., acesta ar fi trebuit să întocmească proces-verbal de sesizare din oficiu și să efectueze actele cu caracter urgent, iar, ulterior, să înainteze dosarul cu propunere de declinare procurorului competent să ia această măsură. Pe de altă parte, instanța a constatat că, deși potrivit art. 100 alin. (3) lit. g) din O.U.G. nr. 95/2002, neprezentarea la unitatea de poliție competentă, pe raza căreia s-a produs un accident de circulație din care au rezultat numai pagube materiale, constituie contravenție, inculpatul nu a îndeplinit formalitățile necesare în vederea sancționării martorului P.A.

În drept, instanța a apreciat că fapta inculpatului V.Ș.L. constând în aceea că, în calitate de polițist la Postul de Poliție M.M., a pretins foloase care nu i se cuveneau (o oaie), în scopul de a nu îndeplini acte care intrau în sfera atribuțiilor sale de serviciu (efectuarea formalităților necesare în vederea tragerii la răspundere penală și contravențională a martorului P.A.), întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În ceea ce privește fapta aceluiași inculpat constând în aceea că, în cuprinsul autorizației de reparații și a declarației, a atestat, în mod fals, că au fost întocmite în ziua de 26 septembrie 2010, Tribunalul a apreciat că realizează conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr .78/2000. La individualizarea pedepselor, instanța a ținut seama de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. și a avut în vedere calitatea de polițist a inculpatului, care îl obliga să asigure respectarea legii, iar nu să o încalce, precum și obiectul și valoarea modică a mitei, împrejurare ce a fost reținută ca circumstanță atenuantă, în condițiile art. 74 alin. (2) C. pen., cu consecința reducerii cuantumului sancțiunii penale aplicate pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 254 C. pen. sub minimul special prevăzut de lege, potrivit art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, sub aspectul greșitei individualizări a pedepselor, solicitând înlăturarea circumstanței atenuante și majorarea cuantumului acestora, și inculpatul V.Ș.L., invocând greșita sa condamnare pentru comiterea celor două infracțiuni ce i s-au reținut în sarcină și solicitând pronunțarea unei soluții de achitare, întrucât este nevinovat. La termenul de judecată din data de 6 iunie 2012, Ministerul Public a suplimentat oral motivele de apel, criticând hotărârea primei instanțe și sub aspectul greșitei încadrări juridice a faptei de luare de mită, care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, precum și în privința omisiunii Tribunalului de a dispune confiscarea animalului ce a făcut obiectul infracțiunii de corupție.

Prin decizia penală nr. 217 din 21 iunie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj și apelantul inculpat V.Ș.L., a desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând în fond, a descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare aplicată inculpatului V.Ș.L. prin sentința penală apelată, a repus în individualitatea lor pedepsele componente, iar, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului din infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., a dispus condamnarea inculpatului V.Ș.L. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. Totodată, a redus pedeapsa aplicată aceluiași inculpat, sub aspectul infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, de la 10 luni închisoare la 5 luni închisoare, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., instanța a contopit pedepsele aplicate prin decizie în pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, iar, în baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei închisorii, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie. În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 C. pen., a făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen., iar, în baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. A constatat că suma de 240 RON, ridicată în cursul urmăririi penale de către lucrătorii de poliție din cadrul D.G.A.- S.J.A.

Dolj, a fost restituită martorului denunțător P.A., conform procesului-verbal încheiat la data de 06 ianuarie 2012. A înlăturat din sentința penală apelată dispozițiile art. 74 alin. (2) C. pen., precum și celelalte dispoziții contrare deciziei. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, iar, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel, în urma propriei analize a materialului probator administrat în cauză, a constatat că instanța de fond a stabilit o stare de fapt conformă cu realitatea, valorificând în mod corect declarațiile denunțătorului P.A., depozițiile martorilor L.G.C., L.M.A.

și I.I., precum și procesele-verbale de redare a înregistrărilor convorbirilor telefonice și din mediul ambiental, probe din care rezultă că inculpatul este cel care le-a solicitat denunțătorului și martorului L.G.C. să ajungă la o înțelegere în privința porcului, cel care s-a oferit să-i găsească denunțătorului o persoană de la care să procure o oaie, cel care a negociat prețul acesteia cu martorul I.I., precum și cel care urma să ia de la martor, pe data de 30 septembrie 2010, animalul plătit de denunțător.

Înlăturând apărările apelantului inculpat, instanța a arătat că, din nicio probă, nu rezultă că denunțătorul i-ar fi spus acestuia că vrea să cumpere o oaie și i-ar fi solicitat să-i găsească o persoană de la care să achiziționeze animalul, că nu există nicio rațiune pentru care o persoană care urma să fie cercetată pentru infracțiunea de furt să-i solicite polițistului care îl cercetează să-i găsească pe cineva de la care să cumpere o oaie, precum și faptul că niciuna dintre înregistrările convorbirilor telefonice sau ambientale nu relevă că inițiativa înțelegerii frauduloase ar fi aparținut denunțătorului, iar inculpatul ar fi refuzat propunerea acestuia de a-i da bani sau alte foloase.

Ca nefondată a fost apreciată și susținerea apelantului potrivit căreia înscrisurile ar fi fost întocmite de denunțător, în condițiile în care autorizația de reparații poartă semnătura inculpatului, iar, pe declarația făcută de denunțător, în partea de sus, sunt trecute constatările lucrătorului de poliție cu privire la avariile existente. Instanța de apel a constatat, însă, ca fiind întemeiată critica Parchetului referitoare la încadrarea juridică a faptei de luare de mită, apreciind, prin raportare la împrejurarea că inculpatul avea și atribuții de constatare a infracțiunilor, precum și de constatare și sancționare a contravențiilor, că se impuneau a fi reținute și prevederile alin. (2) al art. 254 C. pen., la care face trimitere art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

De asemenea, s-a considerat că este fondată și critica ce vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 74 alin. (2) C. pen. în privința infracțiunii de luare de mită, arătându-se că valoarea redusă a mitei nu poate constitui o circumstanță atenuantă, așa cum a stabilit judecătorul fondului. Sub aspectul individualizării pedepselor cu închisoarea aplicate inculpatului, Curtea a apreciat, însă, că se impune reținerea circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., având în vedere persoana acestuia, comportamentul bun avut înainte de săvârșirea infracțiunilor, faptul că și-a îndeplinit corespunzător atribuțiile de serviciu, așa cum rezultă din declarația martorului T.G., toate aceste împrejurări justificând aplicarea unor sancțiuni penale coborâte sub minimul special prevăzut de lege și suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante, în condițiile art. 81 C. pen.

Referitor la criticile formulate de Ministerul Public cu privire la măsura de siguranță a confiscării speciale, Curtea a arătat că, în cauză, nu se poate dispune confiscarea oii, deoarece aceasta a rămas la martorul Ionică Ion, iar banii primiți de acest martor au fost ridicați de către lucrătorii de poliție și restituiți denunțătorului, căruia îi aparțineau, așa cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul u.p. și din procesul verbal încheiat la data de 29 septembrie 2010. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și inculpatul V.Ș.L., reiterând parțial criticile formulate în apel. Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., Parchetul a susținut că pedepsele aplicate inculpatului de instanța de apel au fost greșit individualizate atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare, solicitând înlăturarea circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., aplicarea unor sancțiuni penale în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite și suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, conform art. 86 1 C. pen., având în vedere, în acest sens, atitudinea procesuală necorespunzătoare a inculpatului, care nu a recunoscut comiterea faptelor și a formulat în mod tendențios mai multe cereri tergiversând soluționarea cauzei. Deși în cuprinsul memoriului scris depus la dosar, Ministerul Public a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen., susținând că hotărârea instanței de apel este contrară legii, întrucât nu s-a confiscat de la inculpat suma de 240 RON reprezentând contravaloarea obiectului mitei, cu ocazia cuvântului la dezbateri, reprezentantul Parchetului nu a mai reiterat această critică, arătând în mod expres că nu înțelege să o mai susțină. În ceea ce îl privește pe inculpat, acesta a criticat hotărârile instanțelor inferioare sub aspectul greșitei sale condamnări, solicitând, prin prisma motivelor de recurs reglementate de art. 385 9 alin. (1) pct. 9, 10 și 18 C. proc. pen., achitarea sa pentru infracțiunile de luare de mită și fals intelectual, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., întrucât faptele nu există, iar, într-o teză subsidiară, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., arătând că faptelor le lipsește elementul material al laturii obiective. S-a susținut, în esență, de către recurentul inculpat că probele administrate în cauză nu dovedesc faptul că ar fi pretins și primit vreun bun de la denunțător pentru a nu-și îndeplini atribuțiile de serviciu și nici că ar fi contrafăcut vreun document, martorul P.A. fiind cel care și-a scris întreaga declarație de tamponare. De asemenea, făcând o interpretare a dovezilor administrate pe parcursul procedurii judiciare, recurentul a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a stabilit că nu a întocmit procesul verbal de sesizare din oficiu pentru comiterea infracțiunii de furt, ignorând faptul că accidentarea animalului nu întrunește elementele constitutive ale acesteia, denunțătorul luând porcul în scopul de a-l preda, iar nu de a și-l însuși.

În același sens, a menționat că, în mod eronat, s-a reținut că denunțătorul nu a fost sancționat contravențional, având în vedere că acesta nici nu putea fi sancționat întrucât termenul de 24 de ore de la producerea accidentului până la data prezentării la postul de poliție nu era epuizat. A mai arătat, totodată, că, în mod greșit, instanța a constatat că nu este dovedit refuzul său de a primi bani de la denunțător, chiar acesta recunoscând respectiva împrejurare în cuprinsul declarațiilor date, și că, deși organele D.G.A. au efectuat copii xerox de pe registrul de circulație al Postului de Poliție M.M., acestea nu au fost atașate la dosar, cu toate că erau relevante în privința datei la care s-a consemnat tamponarea, a datei cererii de tamponare, precum și a datei la care a fost completată autorizația de reparații.

Deși în cuprinsul memoriului scris depus la dosar și cu ocazia cuvântului la dezbateri, au fost invocate și cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 9 și 10 C. proc. pen., se observă că recurentul nu a formulat critici concrete în cadrul acestora, făcând referire la aceleași aspecte de netemeinicie care au fost circumscrise cazului de casare reglementat de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., motiv pentru care Înalta Curte nu le va mai examina în mod distinct, constatând că au fost indicate pur formal, fără să fie menționate elemente de fapt și de drept susceptibile de a fi încadrate în aceste dispoziții legale. Examinând hotărârile atacate prin raportare la motivele de recurs invocate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 și 14 C. proc.

pen., Înalta Curte apreciază recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și de inculpatul V.Ș.L. ca fiind nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente: 1. În ceea ce privește eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., este de menționat că aceasta poate exista numai dacă se constată că situația de fapt reținută de judecătorul fondului și confirmată de instanța de prim control judiciar este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar, și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției.

Existența erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, așa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanță evidentă dintre situația de fapt reținută și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecință pronunțarea unei alte soluții decât cea pe care materialul probator o susținea. În speță, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situației de fapt reținute niciun aspect esențial stabilit de instanțele inferioare care să vină în contradicție evidentă și necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale, nefiind întemeiate susținerile recurentului V.Ș.L. în sensul că faptele de care este acuzat nu există și că ar fi fost, așadar, comisă o gravă eroare de fapt.

Fără a relua sau a reface raționamentele instanței de fond și a celei de prim control judiciar realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contrarietate între ceea ce rezultă din actele dosarului și considerentele hotărârilor atacate cu privire la săvârșirea de către inculpatul recurent a infracțiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, și art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, pentru care a fost trimis în judecată și condamnat, situația de fapt reținută fiind în deplină concordanță cu dovezile administrate, respectiv: declarațiile martorului denunțător P.A.

(care a arătat că, în data de 26 septembrie 2010, inculpatul i-a pretins o oaie, pentru a nu-l sancționa contravențional, cu ridicarea permisului de conducere, și a nu-i întocmi dosar penal pentru faptul că și-a însușit porcul pe care îl accidentase cu autoturismul în ziua anterioară, că lucrătorul de poliție a fost cel care a efectuat demersurile pentru a-l găsi pe martorul I.I., negociind cu acesta prețul oii, că a fost însoțit de inculpat atât în momentul când i-a achitat martorei L.M. contravaloarea porcului lovit în accident, ocazie cu care lucrătorul de poliție a redactat personal înscrisul care atesta efectuarea plății, cât și atunci când i-a dat martorului I.I. prețul oii, pe care inculpatul urma să o ridice ulterior, și că, în data de 29 septembrie 2010, a completat cererea de eliberare a autorizației de reparații, menționând în cuprinsul ei că avariile autoturismului s-au produs în 25 septembrie 2010), depozițiile martorilor L.G.C.

(care a declarat că, în momentul în care l-a sesizat, în mod verbal, pe inculpat despre producerea accidentului de circulație și sustragerea porcului lovit de către conducătorul autoturismului, acesta nu a întocmit niciun înscris), L.M.A. (care a confirmat că, în data de 28 septembrie 2010, inculpatul și denunțătorul s-au prezentat la locuința sa, pentru ca acesta din urmă să-i achite suma de 400 RON reprezentând contravaloarea porcului, ocazie cu care lucrătorul de poliție V.Ș.L. a întocmit un înscris ce atesta efectuarea plății și stingerea oricăror pretenții reciproce între părți), I.I.

(care l-a indicat pe inculpat ca fiind cel care l-a sunat solicitându-i să-i vândă o oaie „unui prieten", cel care a negociat prețul animalului la 270 RON, după care s-a prezentat la locuința sa împreună cu denunțătorul, care a plătit suma de 250 RON reprezentând o parte din contravaloarea oii, precum și cel care a achitat, ulterior, diferența de 20 RON, stabilind cu martorul să revină pentru a lua oaia în ziua de 30 septembrie 2010) și T.G. (care, în calitate de fost șef al inculpatului la data faptelor, a opinat în sensul că acesta și-a încălcat atribuțiile de serviciu, prin aceea că nu a întocmit proces-verbal de sesizare din oficiu pentru săvârșirea de către denunțător a infracțiunii de furt și nu a făcut acte de cercetare penală față de acesta în legătură cu aspectele sesizate de martorul L.G.C.), procesele-verbale de ridicare a bancnotelor de la martorii I.I., L.M.A.

și de la SC E. SRL, înscrisul întocmit de inculpat la data de 28 septembrie 2010, în cuprinsul căruia s-a consemnat plata de către denunțător a sumei de 400 RON către martora L.M.A. , procesul verbal încheiat de organele de cercetare penală la data de 29 septembrie 2010, cu ocazia ridicării de la Postul de Poliție M.M. a Registrelor de evidență a lucrărilor penale și a proceselor-verbale de contravenție (din care rezultă că inculpatul nu a înregistrat nicio lucrare penală privind săvârșirea de către denunțătorul P.A.

a infracțiunii de furt și nu i-a aplicat acestuia nicio sancțiune contravențională), cererea de eliberare a autorizației de reparații și autorizația de reparații, precum și procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice și ambientale, interceptate în baza autorizațiilor emise de instanță (din care rezultă atât implicarea directă a inculpatului în litigiul dintre denunțător și martorul L.G.C., lucrătorul de poliție fiind cel care le-a propus celor doi să ajungă la o înțelegere, în sensul achitării de către denunțător a sumei de 400 RON, reprezentând contravaloarea porcului, cât și faptul că inculpatul i-a pretins denunțătorului un animal, exprimându-și nemulțumirea când acesta i-a spus că încă nu a reușit să-l cumpere, iar, ulterior, propunându-i să plătească martorului I.I.

contravaloarea lui, urmând ca el să ridice mai târziu animalul de la martor. Toate aceste probe confirmă pe deplin situația de fapt reținută de Tribunal și însușită de Curtea de Apel cu privire la comiterea de către inculpatul V.Ș.L. a infracțiunilor pentru care a fost condamnat, instanța de recurs neidentificând vreo discordanță între aceasta și conținutul real al dovezilor administrate pentru a putea concluziona că s-a comis o gravă eroare de fapt și că este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat, în mod neîntemeiat, de către recurent.

De altfel, în motivele scrise de recurs și susținute oral cu ocazia dezbaterilor, nici inculpatul nu a invocat aspecte esențiale, necontroversate și evidente, ce ar rezulta din compararea conținutului probelor cu soluția de condamnare dispusă, făcând doar o interpretare proprie a probelor administrate, din care, în opinia sa, nu ar rezulta comiterea infracțiunilor ce i s-au reținut în sarcină și solicitând, prin reiterarea unor aspecte deja analizate de către instanța fond și cea de prim control judicar, reinterpretarea și reaprecierea materialului probator, operațiune care, în situația inexistenței unei erori grave de fapt, cum este cazul în speță, nu se poate realiza prin prisma dispozițiilor art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen. Ca urmare, constatând că, în cauză, există o concordanță deplină între dovezile administrate și situația de fapt stabilită de Tribunal și Curtea de Apel cu privire la inculpatul V.Ș.L., nefiind indicată de recurent și nici identificată de instanța de recurs vreo probă a cărei existență sau inexistență să fi fost în mod eronat afirmată de instanțele inferioare sau al cărei conținut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident și fără posibilitate de controversă, Înalta Curte consideră că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., apreciind ca fiind neîntemeiate criticile formulate sub acest aspect de inculpatul recurent. 2. În ceea ce privește proporționalizarea pedepselor cu închisoarea aplicate inculpatului V.Ș.L.

de instanța de apel, aspect criticat de Parchet prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., fiind stabilite sancțiuni penale judicios individualizate atât în privința cuantumului, cât și a modalității de executare, apte să asigure realizarea scopului preventiv - educativ al pedepsei. Astfel, față de circumstanțele reale ale comiterii faptelor și datele ce caracterizează persoana inculpatului, care și-a conformat anterior conduita exigențelor legii penale și s-a bucurat, până la momentul săvârșirii infracțiunilor ce formează obiectul prezentei cauze, de respect și apreciere în cadrul relațiilor sociale, astfel cum rezultă din declarația martorului T.G.

dată în fața primei instanțe, Înalta Curte consideră că, în mod întemeiat, au fost reținute în favoarea acestuia dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., cu consecința reducerii cuantumului pedepselor sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunile comise, sancțiunile penale astfel stabilite fiind proporționale atât cu gravitatea faptelor, cât și cu circumstanțele personale ale inculpatului.

De asemenea, în raport cu aceleași considerente, instanța de recurs constată că, în mod justificat, la alegerea tratamentului sancționator aplicat inculpatului, Curtea de Apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., apreciind, în acord cu aceasta, că suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante este suficientă pentru realizarea scopului preventiv – educativ prevăzut de art. 52 C. pen., nefiind necesară supunerea inculpatului, pe durata termenului de încercare, unor măsuri de supraveghere specială din partea organelor judiciare și cerinței ca acesta să respecte anumite obligații stabilite de instanța de judecată, în condițiile art. 86 1 C. pen., astfel cum s-a solicitat de către Parchet.

Faptul că inculpatul a negat în mod constant comiterea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată și a formulat mai multe cereri pe parcursul derulării procedurii judiciare nu poate fi interpretat ca un element care să justifice agravarea pedepsei, așa cum s-a arătat de către procuror, această atitudine procesuală integrându-se, de fapt, în strategia de apărare a inculpatului, în acord cu dispozițiile art. 6 și art. 66 alin. (2) C. proc. pen. În consecință, Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului V.Ș.L. a fost corect individualizată atât sub aspectul cuamtumului, cât și al modalității de executare, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., nefiind întemeiate criticile formulate de Ministerul Public prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen. Ca urmare, constatând, față de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 și 14 C. proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și inculpatul V.Ș.L. Totodată, având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, Înalta Curte, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și de inculpatul V.Ș.L. împotriva deciziei penale nr. 217 din 21 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 decembrie 2012.