ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3891/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3891/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 57 din

13 decembrie 2011 a Tribunalului Covasna s-a dispus în baza art. 9 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) (84 acte

materiale) și art. 320

1

C. proc. pen. condamnarea inculpatului L.D.

la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

evaziune fiscală în formă continuată.

În baza art.

14 din O.U.G. nr. 16/2001 raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 41

alin. (2) (84 acte materiale) și art. 320

1

C. proc. pen.,

condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de fals în declarațiile deținătorului de deșeuri

industriale reciclabile referitoare la proveniența acestora în formă

continuată.

În baza art.

33 lit. a), 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele de mai sus și a aplicat

inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an și 4 luni închisoare, cu aplicarea

art. 71, 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) C. pen.

În baza art.

81 C. pen. a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale

rezultante stabilite mai sus pe o durată de 3 ani și 4 luni, reprezentând

termen de încercare stabilit conform art. 82 C. pen.

A atras

atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

În baza art.

71 alin. (5) C. pen. a suspendat pedepsele accesorii pe durata suspendării

condiționate a executării pedepsei principale a închisorii.

În baza art.

14, art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 și urm. C. civ. a admis

acțiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice -

Agenția Națională de Administrație Fiscală București, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Covasna și a obligat inculpatul să plătească părții civile

suma de 17.551 RON, la care se adaugă și obligațiile fiscale accesorii aferente

ce se vor calcula la obligațiile de plată principale componente ale

prejudiciului până la data plății efective.

A respins cererea

formulată de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de

Administrație Fiscală București de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor

mobile și imobile ale inculpatului.

În baza art. 13

din Legea nr. 241/2005 a dispus comunicarea hotărârii de la data rămânerii definitive

a acesteia către Oficiul Național al Registrului Comerțului.

În baza art. 6

alin. (1

1

) din O.U.G. nr. 75/2001 a dispus comunicarea hotărârii în termen

de 15 zile de la data rămânerii definitive a acesteia către Direcția Generală a

Finanțelor Publice Covasna în vederea efectuării cuvenitelor mențiuni în cazierul

fiscal al inculpatului.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut în esență că inculpatul L.D., în calitate

de persoană fizică, a predat în perioada martie 2008 - octombrie 2010 la SC R. SA

Brașov deșeuri reciclabile de materiale feroase și neferoase (deșeuri de fier, cupru,

alamă, aluminiu, inox tablă, plumb, acumulatori auto, radiatoare alamă) în cantitate

totală de 24.690 Kg, în baza a 84 adeverințe de primire și plată, încasând suma

de 78.188,92 RON. Pentru cantitățile de deșeuri metalice și nemetalice menționate,

SC R. SA Brașov a eliberat învinuitului L.D. 84 adeverințe de primire și plată,

pe aceste documente fiind specificat, potrivit declarațiilor învinuitului, că deșeurile

provin din gospodăria proprie.

În realitate,

cantitatea de 24.690 Kg nu provenea din gospodăria proprie, ci a fost colectată

de învinuit de la diferite persoane, reușind în acest mod să se sustragă de la plata

unui impozit de 16 % din venitul obținut care trebuia reținut la sursă și achitat

către bugetul de stat de SC R. SA Brașov.

Raportul de Inspecție

Fiscală din 27 aprilie 2011 Agenția Națională de Administrație Fiscală- A.I.F. Covasna,

a confirmat că învinuitul L.D. a desfășurat o activitate neautorizată și a stabilit

la capitolul „Constatări privind impozitul pe venit", conform prevederilor

Legii nr. 571/2003 (art. 39 și art. 43), în baza calculelor prezentate în Anexa

nr. 4, cuantumul impozitului pe venit, majorările și penalitățile aferente, datorate

de învinuit bugetului de stat pentru cele 84 acte materiale (art. 119 și art. 120

din O.G. nr. 92/2003), defalcat pentru anii 2008, 2009 și 2010.

Astfel, în anul

fiscal 2008, venitul net realizat a fost de 28.613 RON, impozitul pe venit datorat

fiind de 4.578 RON, majorări de întârziere pentru perioada 15 iulie 2009-26

aprilie 2011 în cuantum de 2.197 RON și penalități pentru perioada 01 iulie 2010-26

aprilie 2011 în cuantum de 687 RON. În anul fiscal 2009, venitul net realizat a

fost de 14.559 RON, impozitul pe venit datorat fiind de 2.329 RON, majorări de întârziere

pentru perioada 15 iulie 2009-26 aprilie 2011 în cuantum de 284 RON și penalități

pentru perioada 16 octombrie 2010-26 aprilie 2011 în cuantum de 43 RON. În anul

fiscal 2010, venitul net realizat a fost de 35.017 RON, impozitul pe venit datorat

fiind de 5.603, nefiind calculate accesorii și penalități întrucât termenul de declarare

a veniturilor realizate în cursul anului 2010 a fost 15 mai 2011. Impozitul pe venit

total este în cuantum de 12.510 RON, majorările de întârziere totale sunt în cuantum

de 2.481 RON, totalul penalităților calculate este în cuantum de 730 RON, iar totalul

datorat este de 15.721 RON.

Din verificările

efectuate de organele de cercetare penală s-a stabilit că deșeurile predate de învinuitul

L.D. nu provin din gospodăria proprie, împrejurare care rezultă din declarațiile

acestuia.

Inculpatul L.D.

a desfășurat în perioada martie 2008-octombrie 2010 acte de comerț cu deșeuri metalice,

iar veniturile obținute din colectarea deșeurilor provenite din alte surse decât

gospodăria proprie se încadrează în prevederile H.G. nr. 44/2004, pct. 152 din Normele

metodologice de aplicare a art. 78 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.,

potrivit cărora veniturile obținute de persoanele fizice din valorificarea prin

centrele ce colectare a deșeurilor de metal, hârtie, sticlă și altele asemenea se

includ în categoria „alte surse".

În conformitate

cu prevederile art. 79 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., astfel de venituri

trebuiau impozitate de plătitorul de venituri (SC R. SA Brașov) prin reținere la

sursă, aplicându-se cota de impozit de 16 % asupra venitului brut, în cuantum de

78.188,92 RON, iar impozitul reținut trebuia virat la bugetul de stat până la data

de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut. Impunerea venitului

realizat de către învinuitul L.D. prin reținere la sursă cu un impozit în cotă de

16 % nu s-a operat de SC R. SA Brașov din cauza celor declarate de învinuitul.

În temeiul raportului

de inspecție fiscală organele de control fiscal au emis decizia de impunere privind

impozitul pe venit din 27 aprilie 2011.

Inculpatul L.D.

cunoștea cu exactitate proveniența deșeurilor reciclabile pe care Ie-a achiziționat

de la alte persoane fizice, declarând în mod fals că acestea proveneau din gospodăria

proprie, împrejurare greu de crezut raportat la cantitatea impresionantă de deșeuri

și la perioada mare de timp în care a comercializat deșeurile reciclabile respective

(34 de luni).

La dosar se află

contractul de vânzare-cumpărare încheiat între învinuitul L.D. și SC R. SA Brașov

în care inculpatul a declarat pe propria răspundere că deșeurile provin din gospodăria

proprie, la pct. 7 fiind stipulat că pentru deșeurile declarate ca fiind din „alte

surse", impozitul de 16 %, conform Legii nr. 571/2003, este reținut prin stopaj

la sursă, din prețul brut, de către SC R. SA Brașov.

Pentru faptele

ce sunt reținute în sarcina inculpatului, instanța a aplicat acestuia o pedeapsă

la stabilirea și individualizarea căreia s-au avut în vedere limitele reduse potrivit

art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. și criteriile prevăzute de art. 72

C. pen. Astfel instanța a avut în vedere atitudinea sinceră de recunoaștere și regret

a faptelor comise de inculpat și lipsa antecedentelor penale ale acestuia dar și

întinderea în timp a activității infracționale, numărul de acte materiale și prejudiciul

încă nerecuperat.

Apreciind că,

în raport cu lipsa antecedentelor penale ale inculpatului și atitudinea de recunoaștere

și regret a faptelor comise, scopul pedepsei poate fi atins fără privare de libertate,

în baza art. 81 C. pen. a suspendat condiționat executarea pedepsei principale rezultante

stabilite mai sus pe o durată de 3 ani și 4 luni, reprezentând termen de încercare

stabilit conform art. 82 C. pen. Fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale

pentru fapta proprie o și existând acordul inculpatului privind achitarea pretențiilor

civile formulate, în baza art. 14, 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 și urm.

C. civ. a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Finanțelor

Publice - Agenția Națională de Administrație Fiscală București, prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Covasna și a obligat pe inculpat să plătească părții civile

suma de 17.551 RON, la care se adaugă și obligațiile fiscale accesorii aferente

ce se vor calcula la obligațiile de plată principale componente ale prejudiciului

până la data plății efective.

A respins cererea

formulată de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de

Administrație Fiscală București de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor

mobile și imobile ale inculpatului întrucât inculpatul nu are astfel de bunuri.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna și partea civilă

Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrație Fiscală, Direcția

Generală a Finanțelor Publice Covasna.

Parchetul de pe

lângă Tribunalul Covasna a criticat sentința pentru o netemeinicie în ce privește

condamnarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 14 alin. (1) din

O.U.G. nr. 16/2001 cu raportare la art. 292 C. pen., având în vedere că ordonanța

menționată a fost abrogată în luna noiembrie 2011, sens în care a solicitat achitarea

inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. b) C. proc.

pen., și cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate pentru infracțiunea

de evaziune fiscală, față de gradul de pericol social al acestei infracțiuni și

a solicitat majorarea pedepsei.

Partea civilă

Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrație Fiscală, Direcția

Generală a Finanțelor Publice Covasna a criticat sentința pentru netemeinicie în

ce privește respingerea cererii de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor

mobile și imobile ale inculpatului, arătând că în mod eronat prima instanță a reținut

că inculpatul nu are bunuri mobile sau imobile supra cărora să se poată aplica măsura,

deoarece din informațiile obținute de la Primăria B., acesta figurează în evidențele

fiscale cu un bun imobil și terenul aferent și un mijloc de transport - remorcă.

Prin decizia penală

nr. 46/Ap din 18 aprilie 2012 Curtea de Apel Brașov, secția penală, și pentru cauze

cu minori, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna împotriva

sentinței penale nr. 57 din 13 decembrie 2011 Tribunalului Covasna, pe care a desființat-o

în ce privește soluția de condamnare a inculpatului L.D. pentru săvârșirea infracțiunii

de fals în declarații și rejudecând în aceste limite:

În baza art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului

L.D. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 14 din

O.U.G. nr. 16/2001 raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen. (84 acte materiale). A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

A respins apelul declarat de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice, Agenția

Națională de Administrație Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna

împotriva aceleiași sentințe și a obligat partea civilă să plătească statului suma

de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, restul acestor cheltuieli rămân în

sarcina statului.

A constatat instanța

de apel că este întemeiată critica formulată de Ministerul Public cu privire la

condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații în

formă continuată prevăzută de art. 14 din O.U.G. nr. 16/2001 raportat la art. 292,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (84 o acte materiale), deoarece Legea

nr. 211 din 2011 a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2011, prin dispozițiile

art. 68 din lege a fost abrogată O.U.G. nr. 16/2001 privind gestionarea deșeurilor

industriale reciclabile, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 104/07.02.2002,

cu modificările ulterioare, ceea ce atrage soluția de achitare a inculpatei, în

temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen. pe motiv că fapta nu mai este prevăzută de

legea penală.

Referitor la individualizarea

judiciară a pedepsei, a constatat instanța de apel că au fost respectate toate criteriile

prevăzute de art. 72 C. pen. Astfel, s-a constatat corect că pericolul social al

faptelor este moderat, împrejurările săvârșirii acestora - numărul mare al actelor

materiale și perioada îndelungată de timp în care a săvârșit activitatea ilicită,

faptul că inculpatul a încercat să atenueze urmările faptelor, achitând o mică parte

din prejudiciul cauzat statului dar și circumstanțele personale ale acestuia.

În ceea ce privește

apelul promovat de partea civilă, instanța a constatat că este lipsit de temei,

deoarece instituirea măsurii sechestrului asigurător se dispune doar în situația

în care inculpatul are în proprietate bunuri mobile sau imobile, în condițiile prevăzute

de art. 163 și urm. C. proc. pen., iar în cauză nu există bunuri asupra cărora să

poată fi aplicată măsura sechestrului în vederea recuperării prejudiciului, astfel

încât urmează ca parte civilă, ca organ fiscal, să verifice dacă inculpatul va dobândi

alte bunuri și să solicite instituirea măsurii asupra unor bunuri viitoare.

A reținut că parte

civilă ar mai avea la îndemână și posibilitatea formulării unei acțiuni în fața

instanței civile, în cadrul căreia să se clarifice dacă inculpatul este proprietarul

imobilului în discuție, să solicite întabularea în CF și apoi instituirea sechestrului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs partea civilă Ministerul Finanțelor Publice, Agenția

Națională de Administrație Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna

și a solicitat, în esență, admiterea recursului și instituirea măsurilor asigurătorii

asupra bunurilor mobile și imobile din patrimoniul inculpatului și exonerarea de

la plata cheltuielilor judiciare din apel

Examinând decizia

recurată în raport de motivele de casare invocate de recurenta parte civilă, dar

și din oficiu conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.,

combinat cu art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

din același cod,

Înalta Curte constată că recursul declarat de partea civilă Agenția Națională

de Administrație Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna este

nefondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte,

în urma probatoriului administrat constată că instanțele de fond și de apel au reținut

o corectă situație de fapt, o justă încadrarea a faptei, fiind întrunite condițiile

legale pentru răspunderea penală a inculpatului L.D. pentru comiterea infracțiunii

de evaziune fiscală, aspect necontestat de acesta care, întrucât acesta a solicitat

ca judecarea să se efectueze potrivit dispozițiilor privind acordul de vinovăție

prevăzut de art. 320

1

C. proc. pen.

De asemenea,

Înalta Curte constată că în mod corect a fost soluționată latura civilă a cauzei,

având în vedere că în cauză nu există bunuri asupra cărora să poată fi aplicată

măsura sechestrului în vederea recuperării prejudiciului.

Dispozițiile

art. 163 alin. (1) C. proc. pen., prevăd că măsurile asigurătorii se iau în cursul

procesului penal de procuror sau de instanța de judecată și constau în indisponibilizarea,

prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile și imobile, în vederea confiscării

speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea

executării pedepsei și se pot lua la cererea părții civile sau din oficiu.

Astfel, pentru

a se putea dispune o asemenea măsură, chiar din oficiu, este necesar să se constate

că existența temerii că bunurile personale care ar putea garanta recuperarea pagubei

să fie înstrăinate sau ascunse în scopul sustragerii de la răspunderea civilă.

Aplicarea acestei

măsurii asigurătorii se realizează prin instituirea unui sechestru, identificându-se

bunurile aparținând persoanei împotriva căreia s-a luat măsura asiguratorie și se

inventariază într-un proces-verbal în care se înscriu caracteristicile pe care le

au, starea de uzură, cantitatea și evaluarea lor în bani.

Or, în cauză,

din procesul verbal întocmit de către Serviciul de Investigare a Fraudelor, aflat

la dosarul de urmărire penală, s-a constatat că imobilul, înscris în CF nr. AA,

nr. top. XX B., nu este proprietatea inculpatului, astfel că nu a putut fi inscripționat

ipotecar în vederea recuperării prejudiciului. De asemenea, imobilul B., unde ar

locui inculpatul, înscris în CF nr. AA, nr. top. XX B., conversia nr. BB în CF

nr. CC și actual nr. DD, la nr. top. YY figurează alte persoane ce au calitatea

de proprietar, astfel încât acest imobil nu poate fi suspus măsurii sechestrului

asigurător.

Din înscrisul

aflat la dosarul de urmărire penală rezultă că autovehiculul pe care l-ar fi deținut

inculpatul, a fost vândut în vara anului 2010 și a fost radiat din circulație prin

dezmembrare.

Astfel, în mod

corect a constatat instanța de apel că instituirea sechestrului asigurător nu este

posibilă, deoarece instituirea măsurii sechestrului asigurător se dispune doar în

situația în care inculpatul are în proprietate bunuri mobile sau imobile, în condițiile

prevăzute de art. 163 și urm. C. proc. pen., iar în cauză nu există bunuri asupra

cărora să poată fi aplicată măsura sechestrului în vederea recuperării prejudiciului.

În ceea ce privește

critica părții civile referitoare la faptul că a fost obligată la cheltuieli judiciare

către stat, în apel, Înalta Curte constată că în mod corect a dispus instanța de

apel obligarea părții civile la plata cheltuielilor judiciare către stat, având

în vedere dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd că în cazul

declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile

judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care și-a retras

apelul, recursul sau cererea.

Înalta Curte,

ținând seama de aceste împrejurări precum și de administrarea legală și completă

a probelor de către prima instanță și de către instanța de apel, constatând că nu

există niciun alt caz de casare care se ia în considerare din oficiu, va respinge,

ca nefondat, recursul declarate de partea civilă Agenția Națională de Administrare

Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna împotriva deciziei penale

nr. 46/Ap din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru

cauze cu minori, privind pe inculpatul L.D.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurenta parte civilă va fi obligată la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna împotriva deciziei penale nr. 46/Ap

din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu

minori, privind pe inculpatul L.D.

Obligă recurenta

parte civilă la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 200 RON reprezintă onorariul cuvenit apărătorului desemnat din

oficiu pentru intimatul inculpat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședința publică, azi, 27 noiembrie 2012.