ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 944/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 16311 din 1 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă instanța, în temeiul dispozițiilor art. 112 raportat la art. 133 alin. (1) C. proc. civ., a anulat cererea principală formulată de SC H. SRL împotriva pârâtei A.V.A.S. pentru neindicarea cuantumului pretențiilor și a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de A.V.A.S. împotriva S.R. prin M.F.P. Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC H. 98 SRL, în termen legal a declarat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 114 din 25 martie 2013, a respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamanta SC H. SRL, reținând că obiectul cererii de chemare în judecată privit sub aspectul evaluării sale, este un element esențial de individualizare a acțiunii, cu privire la care pârâtul are dreptul de a cunoaște chiar de la început pretențiile adversarului și de a-și putea formula apărare. Astfel, instanța este chemată să statueze numai în limitele stabilite în acest sens de reclamant, sens în care s-a considerat că, în lipsa lui, respectiv a lipsei unei evaluări chiar și ipotetice făcută după prețuirea reclamantului, aplicarea sancțiunii prevăzută de dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc.

civ., se impune cu necesitate. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta SC H. SRL București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat în scris. Criticile aduse deciziei atacate se referă în esență la faptul că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, întrucât a fost menținută soluția instanței de fond care a dispus, în mod greșit, anularea cererii de chemare în judecată, considerând că valoarea obiectului cererii nu a fost precizată și că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ. În argumentarea acestui motiv de recurs, reclamanta SC H. SRL consideră că aplicarea sancțiunii nulității cererii de chemare în judecată este o măsură care nu are la bază un temei legal, față de dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc.

civ., fiind totodată și excesivă în raport de gravitatea încălcării, acest fapt fiind demonstrat prin interpretarea prevederilor art. 133 și art. 155 1 C. proc. civ. Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este fondată, urmând ca recursul reclamantei SC H. SRL București să fie admis, pentru următoarele considerente : Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal. Din sinteza argumentării acestui motiv de recurs se poate observa că a fost vizată ipoteza a doua a motivului de nelegalitate.

În susținerea acestui motiv de recurs, reclamanta SC H. SRL București arată că în mod greșit instanța de apel a menținut hotărârea tribunalului care a dispus anularea cererii de chemare în judecată, apreciind că valoarea obiectului cererii nu a fost precizată și că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ. În acest sens, se apreciază ca fiind fondate criticile formulate în cauză, în raport cu dispozițiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora, cererea de chemare în judecată va cuprinde obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință, precum și cu dispozițiile art. 133 alin. (1) din același cod, care prevăd că cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă.

Pentru a stabili limita de incidență a dispozițiilor art. 133 C. proc. civ., Înalta Curte pleacă în primul rând de la dispozițiile art. 109 C. proc. civ., prin care se stabilește că oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane se poate adresa instanței. Rezultă ca obiectul unei cereri adresate instanțe îl constituie dreptul afirmat, adică pretenția determinată juridic, drept de creanță, real, etc. În continuare, art. 112 pct. 3 C. proc. civ., impune reclamantului ca prin cererea de chemare în judecată să arate dreptul pretins și prețuirea sa dacă aceasta este cu putință. în alte cuvinte, reclamantul are îndatorirea precizării obiectului cererii, adică a pretenției determinate juridic și a valorii sale, dacă această evaluare este cu putință.

Or aceasta face o netă distincție de care legea o operează între obiectul cererii de chemare în judecată și evaluarea sa pecuniară. Nu se poate pune semnul egalității între obiectul cererii, ca element esențial a cererii a cărui lipsă impune nulitatea cererii de chemare în judecată potrivit art. 133 C. proc. civ. și expresia sa valorică. Determinarea acesteia din urmă, impusă de principiul disponibilității procesului judiciar civil, nu determina considerentul lipsei obiectului cererii, ci cel mult condiționează incidența anumitor coordonate de desfășurare a litigiului, implicate de timbraj, competență, etc. Lipsa determinării valorii obiectului cererii ar putea reprezenta un impediment în continuarea procesului civil, temporizare care, dacă este plasată in pasivitatea culpabilă a reclamantului impune o altă sancțiune procesuală.

În concluzie, din analiza textelor legale, rezultă că sancțiunea nulității operează numai pentru lipsa obiectului, nu și a valorii sale și că nu trebuie făcută o confuzie între aceste două elemente. Or, prin acțiune reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcțiilor Corp A, reclamând un drept de creanță care reprezenta chiar obiectul cererii sale. În acest sens, susținerile instanței de apel referitoare la faptul că reclamantei îi revenea obligația de a preciza valoarea obiectului cererii sale pentru determinarea cuantumului taxei judiciare de timbru și a competenței materiale a instanței sunt corecte, însă sancțiunea procedurală aplicată de Curtea de Apel București pentru lipsa acestor determinări a avut la bază aplicarea unui text de lege care nu era incident pentru această situație.

În acest context, instanța de apel ar fi putut avea în vedere dispozițiile art. 155 1 C. proc. civ., dacă ar fi constatat că desfășurarea normală a procesului era împiedicată din vina reclamantei, prin neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecății. Astfel, față de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că soluțiile pronunțate de către cele două instanțe au avut ca la bază aplicarea greșită a legii, sens în care se rețin a fi fondate criticile dezvoltate de reclamantă circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa încât, potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) din același cod, urmează să admită recursul declarat de reclamanta SC H. SRL București să caseze decizia și sentința cu trimiterea cauzei spre judecare Tribunalului București, secția a Vl-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC H. SRL București împotriva deciziei nr. 114 din 25 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și sentinței nr. 16311 din 1 noiembrie 2012 a Tribunalului București și trimite cauza spre judecare Tribunalului București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2014.