ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 944/2014

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 16311 din 1 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București,

secția a Vl-a civilă instanța, în temeiul dispozițiilor art. 112 raportat la

art. 133 alin. (1) C. proc. civ., a anulat cererea principală formulată de SC

H. SRL împotriva pârâtei A.V.A.S. pentru neindicarea cuantumului pretențiilor

și a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată

de A.V.A.S. împotriva S.R. prin M.F.P.

Împotriva

acestei sentințe, reclamanta SC H. 98 SRL, în termen legal a declarat apel,

criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 114 din 25 martie 2013, a

respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamanta SC H. SRL, reținând că

obiectul cererii de chemare în judecată privit sub aspectul evaluării sale,

este un element esențial de individualizare a acțiunii, cu privire la care

pârâtul are dreptul de a cunoaște chiar de la început pretențiile adversarului

și de a-și putea formula apărare. Astfel, instanța este chemată să statueze

numai în limitele stabilite în acest sens de reclamant, sens în care s-a

considerat că, în lipsa lui, respectiv a lipsei unei evaluări chiar și

ipotetice făcută după prețuirea reclamantului, aplicarea sancțiunii prevăzută

de dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., se impune cu necesitate.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta SC H. SRL

București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului

astfel cum a fost formulat în scris.

Criticile aduse

deciziei atacate se referă în esență la faptul că hotărârea instanței de apel

este lipsită de temei legal, întrucât a fost menținută soluția instanței de

fond care a dispus, în mod greșit, anularea cererii de chemare în judecată,

considerând că valoarea obiectului cererii nu a fost precizată și că în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ.

În argumentarea

acestui motiv de recurs, reclamanta SC H. SRL consideră că aplicarea sancțiunii

nulității cererii de chemare în judecată este o măsură care nu are la bază un

temei legal, față de dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., fiind

totodată și excesivă în raport de gravitatea încălcării, acest fapt fiind

demonstrat prin interpretarea prevederilor art. 133 și art. 155

1

C.

proc. civ.

Analizând

critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta

Curte constată că aceasta este fondată, urmând ca recursul reclamantei SC H. SRL

București să fie admis, pentru următoarele considerente :

Motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când

hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este

lipsită de temei legal.

Din sinteza

argumentării acestui motiv de recurs se poate observa că a fost vizată ipoteza

a doua a motivului de nelegalitate.

În susținerea

acestui motiv de recurs, reclamanta SC H. SRL București arată că în mod greșit

instanța de apel a menținut hotărârea tribunalului care a dispus anularea

cererii de chemare în judecată, apreciind că valoarea obiectului cererii nu a

fost precizată și că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 133 alin. (1) C.

proc. civ.

În acest sens,

se apreciază ca fiind fondate criticile formulate în cauză, în raport cu

dispozițiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora, cererea de chemare

în judecată va cuprinde obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea

reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință, precum și cu dispozițiile

art. 133 alin. (1) din același cod, care prevăd că cererea de chemare în

judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei

sau semnătura, va fi declarată nulă.

Pentru a

stabili limita de incidență a dispozițiilor art. 133 C. proc. civ., Înalta

Curte pleacă în primul rând de la dispozițiile art. 109 C. proc. civ., prin

care se stabilește că oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane se

poate adresa instanței.

Rezultă ca

obiectul unei cereri adresate instanțe îl constituie dreptul afirmat, adică

pretenția determinată juridic, drept de creanță, real, etc.

În continuare,

art. 112 pct. 3 C. proc. civ., impune reclamantului ca prin cererea de chemare

în judecată să arate dreptul pretins și prețuirea sa dacă aceasta este cu

putință. în alte cuvinte, reclamantul are îndatorirea precizării obiectului

cererii, adică a pretenției determinate juridic și a valorii sale, dacă această

evaluare este cu putință. Or aceasta face o netă distincție de care legea o

operează între obiectul cererii de chemare în judecată și evaluarea sa

pecuniară.

Nu se poate

pune semnul egalității între obiectul cererii, ca element esențial a cererii a

cărui lipsă impune nulitatea cererii de chemare în judecată potrivit art. 133

C. proc. civ. și expresia sa valorică.

Determinarea

acesteia din urmă, impusă de principiul disponibilității procesului judiciar

civil, nu determina considerentul lipsei obiectului cererii, ci cel mult

condiționează incidența anumitor coordonate de desfășurare a litigiului,

implicate de timbraj, competență, etc.

Lipsa

determinării valorii obiectului cererii ar putea reprezenta un impediment în

continuarea procesului civil, temporizare care, dacă este plasată in

pasivitatea culpabilă a reclamantului impune o altă sancțiune procesuală.

În concluzie,

din analiza textelor legale, rezultă că sancțiunea nulității operează numai

pentru lipsa obiectului, nu și a valorii sale și că nu trebuie făcută o

confuzie între aceste două elemente.

Or, prin

acțiune reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri reprezentând

contravaloarea construcțiilor Corp A, reclamând un drept de creanță care

reprezenta chiar obiectul cererii sale.

În acest sens,

susținerile instanței de apel referitoare la faptul că reclamantei îi revenea

obligația de a preciza valoarea obiectului cererii sale pentru determinarea

cuantumului taxei judiciare de timbru și a competenței materiale a instanței

sunt corecte, însă sancțiunea procedurală aplicată de Curtea de Apel București

pentru lipsa acestor determinări a avut la bază aplicarea unui text de lege

care nu era incident pentru această situație.

În acest

context, instanța de apel ar fi putut avea în vedere dispozițiile art. 155

1

C. proc. civ., dacă ar fi constatat că desfășurarea normală a procesului era

împiedicată din vina reclamantei, prin neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de

lege ori stabilite în cursul judecății.

Astfel, față de

considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că soluțiile pronunțate de către

cele două instanțe au avut ca la bază aplicarea greșită a legii, sens în care se

rețin a fi fondate criticile dezvoltate de reclamantă circumscrise motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa încât, potrivit

prevederilor art. 315 alin. (1) din același cod, urmează să admită recursul

declarat de reclamanta SC H. SRL București să caseze decizia și sentința cu

trimiterea cauzei spre judecare Tribunalului București, secția a Vl-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC H. SRL București împotriva deciziei nr. 114 din 25

martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și

sentinței nr. 16311 din 1 noiembrie 2012 a Tribunalului București și trimite

cauza spre judecare Tribunalului București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 11 martie 2014.