ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 512/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 512/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 341 din 29 ianuarie 2009 pronunțată în dosarul nr. 1269/1285/2008

al Tribunalului Comercial Cluj s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare

în judecată formulată de reclamanta SC E.P.S. SRL în contradictoriu cu pârâții

S.A., S.M., F.M.F., C.G.R. și C.S.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că, reclamanta este proprietara imobilului situat în

Cluj Napoca, str. Emil Isac, ap. 2, apartamentul făcând parte dintr-un imobil

situat la adresa arătată, format din 11 apartamente cu părțile indivize comune

descrise în CF colectivă nr. 128033, care are calitatea de monument istoric.

Pârâții

sunt proprietari ai unor apartamente din același imobil învecinați cu

apartamentul proprietatea reclamantei, fiind proprietari ai apartamentelor

direct afectați de modificările pe care reclamanta intenționează sa le

efectueze asupra imobilului proprietatea sa.

Prin

cererea dedusă judecății, reclamanta a solicitat obligarea pârâților să-și

exprime acordul pentru efectuarea unor lucrări de schimbare a destinației spațiului

din locuință, în spațiu comercial, amplasare firmă luminoasă, deschidere acces

din strada, precum și stabilirea sediului social sau a unui punct de lucru în

imobil.

Deoarece

imobilele, inclusiv cel proprietatea reclamantei, au destinația de locuință, instanța

a reținut că, pentru schimbarea destinației celui din urma și pentru efectuarea

lucrărilor descrise de reclamantă în petitul acțiunii, se impune a se obține

avizul comitetului executiv al asociației de proprietari, precum și acordul

proprietarilor direct afectați, cu care se învecinează pe plan orizontal și

vertical, imobilul. Așadar, potrivit art. 41 din Legea nr. 230/2007, modificările

constructive și utilizarea în alte scopuri a unor părți sau elemente de

construcție ale clădirii, cum ar fi: ancorarea de reclame pe pereți,

suspendarea de stâlpi, pereți, scări interioare și altele asemenea, se vor

putea face numai pe baza deciziei comitetului executiv, cu acordul

proprietarilor direct afectați și, după caz, pe baza unui proiect tehnic întocmit

de instituții de specialitate, verificat de un expert autorizat, precum și cu autorizația

pentru executarea de lucrări, eliberate in condițiile legii, iar conform art. 42

din același act normativ, schimbarea destinației locuințelor, precum și a spațiilor

cu alta destinație decât aceea de locuință față de destinația inițiala, conform

proiectului inițial al clădirii cu locuințe, se poate face numai cu avizul

comitetului executiv și cu acceptul proprietarilor direct afectați cu care se

învecinează, pe plan orizontal și vertical, spațiul supus schimbării.

Analizând

răspunsurile la interogatoriile luate pârâților, instanța a reținut că refuzul

pârâților de a-și da acordul obligatoriu, prin prisma dispozițiilor legale

citate, pentru schimbarea destinației locuinței și pentru efectuarea lucrărilor,

nu este nici abuziv și nici nejustificat. Astfel, destinația apartamentelor din

imobil este aceea de locuință, aceasta putând fi schimbată doar în mod excepțional,

dat fiind faptul că regula este aceea a destinației de locuință, și în condițiile

reglementate de dispozițiile legale.

S-a mai reținut

că, la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentului de către

reclamantă, aceasta a cunoscut faptul că dobândește proprietatea asupra unui

imobil având destinația de locuință, iar simpla împrejurare că a cumpărat

imobilul cu intenția de a-și stabili sediul în acel imobil, astfel cum susține

prin cererea de chemare în judecată, nu constituie un argument temeinic pentru

a-i obliga pe pârâți să-și exprime acordul în sensul arătat. Mai mult decât atât,

refuzul proprietarilor învecinați, este justificat din perspectiva faptului că,

din probele administrate în cauză a reieșit că activitatea comercială care urma

a fi desfășurată în imobilul proprietatea reclamantei, era aceea de galerie de

artă, ceea ce presupune un anumit trafic în respectivul imobil, determinând

astfel deranjul celorlalți proprietari direct afectați.

Mai mult decât

atât, indiferent care ar fi motivele refuzului pârâților, instanța a considerat

că un abuz de drept nu poate fi adus în discuție, atâta timp cât regula în

imobil este aceea a apartamentelor cu destinația de locuință, astfel încât,

numai în mod excepțional destinația ar putea fi schimbată în aceea de spațiu

comercial, și numai cu acordul proprietarilor direct afectați.

În acest

context, instanța a considerat, de asemenea, că un astfel de acord este menit

să protejeze dreptul de proprietate al locatarilor, iar din această perspectivă,

refuzul acestora de a-și da acordul pentru schimbarea destinației locuinței, nu

poate fi apreciat ca fiind abuziv, cu atât mai mult cu cât reclamanta a avut cunoștința

că apartamentul achiziționat are destinația de locuință, iar intenția sa de a-și

stabili sediul în acel imobil, nu poate obliga proprietarii direct afectați să-și

exprime acordul, în sensul solicitat.

Nici susținerile

reclamantei că i se încalcă dreptul de proprietate, nu au putut fi reținute, întrucât

la momentul achiziționării destinația imobilului era aceea de locuință și reprezintă

regula, din punct de vedere al destinației, în imobilul în litigiu, iar în

acest context, ar putea fi afectat dreptul de proprietate al celorlalți

proprietari.

Față de întreaga

stare de fapt reținută, instanța a considerat necesar să analizeze în ce măsură

dreptul de proprietate atât al reclamanților, cât și al pârâților este afectat,

din perspectiva art. 1 din Protocolul I adițional la C.E.D.O.

Așadar, în

contextul arătat, s-a impus a fi analizat în ce măsură limitarea exercițiului

dreptului de proprietate al reclamantei, prevăzută de dispozițiile legale, este

proporțională cu scopul avut în vedere prin instituirea ei.

Astfel, obligația

obținerii acordului este prevăzută într-o lege, accesibilă, precisă și

previzibilă, care îi era cunoscută reclamantei la momentul dobândirii dreptului

de proprietate asupra imobilului, și determinată de necesitatea protejării

dreptului de proprietate asupra imobilelor cu destinația de locuință,

exercitarea folosinței bunurilor într-un anumit cadru reglementat, fiind de

altfel în acord cu interesul general.

Ca atare,

față de cele arătate, instanța a considerat că măsura reglementată pentru

schimbarea destinației imobilelor din aceea de locuință în cea de spațiu

comercial, în vederea protejării dreptului de proprietate asupra imobilelor cu destinația

de locuință, nu apare ca disproporționată față de scopul urmărit și anume protecția

locatarilor, în sens larg, ci, dimpotrivă apare ca a măsura necesară și conformă

interesului general.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC E.P.S. SRL.

Prin

decizia civilă nr. 102/2009 din 18 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul declarat de

reclamanta SC E.P.S. SRL CLUJ, împotriva sentinței comerciale nr. 341 din 29

ianuarie 2009 pronunțată în dosarul nr. 1269/1285/2008 al Tribunalului Comercial

Cluj, ce a fost schimbată în tot, în sensul că a fost admisă acțiunea formulată

de către reclamanta SC E.P.S. SRL CLUJ-NAPOCA împotriva pârâților S.M., S.A., F.M.F.,

C.G.R. și, în consecință, au fost obligați pârâții să-i dea acordul cu privire

la schimbarea destinației apartamentului nr. 2 situat în Cluj-Napoca, Str. Emil

Isac, din locuință în spațiu comercial, și la stabilirea sediului social sau a

unui punct de lucru de către reclamantă, în acest imobil. Pârâții au mai fost

obligați să își dea acordul, în privința imobilului de mai sus, pentru

efectuarea următoarelor lucrări: amplasarea firmei luminoase și deschidere

acces direct din stradă.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de apel a avut în vedere, în ceea ce privește

cererea principală formulată de societatea reclamantă, că din analiza probelor

administrate, între care interogatoriile părților, schițele și proiectele

anexate la dosar, schimbarea destinației spațiului proprietatea reclamantei nu

este de natură sa cauzeze o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale

pârâților care, în speță, nu a fost dovedita.

Refuzul

pârâților de a-și da acordul cu privire la schimbarea destinației din locuință în

spațiu comercial nu este justificat, iar apărările acestora sunt contradictorii

întrucât, pe de o parte, sunt invocate aspecte legate de modul în care se realizează

accesul în spațiu, respectiv prin partea comună a imobilului, ceea ce ar

perturba liniștea și siguranța colocatarilor, iar pe de altă parte refuzul este

menținut și cu privire la solicitarea acordului pentru deschiderea unui acces

direct din stradă fără temei pertinent.

În acest condiții

curtea de apel a apreciat că în speță pârâții își exercita în mod abuziv

drepturile conferite de lege, contrar dispozițiilor art. 723 C. proc. civ.,

astfel că, în baza art. 296 C. proc. civ., curtea a admis apelul reclamantei,

iar sentința atacată a fost schimbată în întregime, iar pe fond admisă acțiunea.

Împotriva

acestei soluții pârâții S.A., S.M., F.M.F., C.G.R. și C.G.S. au declarat recurs

invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Intimata

a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea recursului ca tardiv

declarat ori ca nefondat.

Cât

privește excepția tardivității declarării recursului, Înalta Curte urmează a o

respinge având în vedere că decizia a fost comunicată la 21 iulie 2009, iar

declararea căii de atac s-a făcut la 06 august 2009, deci înlăuntrul termenului

de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Înalta

Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va admite

recursul pentru următoarele considerente:

Motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. alin. (7) C. proc. civ.

Hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția instanței de apel.

decizia pronunțată, instanța de apel, în mod nelegal a admis apelul intimatei

reclamante, și a modificat în tot hotărârea atacată, însă, în conținutul

deciziei nu există motivarea măsurii luate raportată la soluția primei instanțe

și anume aceea de schimbare în tot a dispozițiilor instanței de fond, după cum

se poate lesne observa din redarea aproximativ integrală, în cele ce preced, a

deciziei atacate.

Potrivit art.

295 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să motiveze și să arate în cadrul hotărârii

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și

motivele pentru care a înlăturat soluția primei instanțe.

Din

cuprinsul hotărârii de apel rezultă că instanța de apel a omis cu desăvârșire

să motiveze în fapt și în drept cauzele care au determinat-o să dispună măsura schimbării

hotărârii pentru care a înlăturat soluția primei instanțe.

Se poate

observa că, soluția primei instanțe este motivată în concret având coerentă

logica și raportată la probele administrate, existând și motivarea în drept

pentru care a dispus acea măsură.

asemenea, în considerentele deciziei atacate, instanța de apel nu motivează în

mod clar, precis și convingător, astfel că ceea ce se argumentează, nu are

puterea de convingere față de soluția din dispozitiv.

Astfel, instanța

de apel, motivează ca: „..Va reține din analiza probelor administrate, între

care interogatoriile părților, schițele și proiectele anexate la dosar

schimbarea destinației spațiului proprietatea reclamantei nu este de natură să

cauzeze o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale pârâților care, în

speță, nu a fost dovedită.”

Din

considerentele instanței nu se poate stabili în mod clar care probe au fost

avute în vedere deoarece, la dosarul cauzei au fost administrate probatorii de

ambele parți.

instanța a omis să motiveze „cererile accesorii” cu privire la schimbare destinație

din locuință în spațiu comercial, amplasare firmă luminoasă, deschidere acces direct

din stradă, stabilirea sediului social sau a unui punct de lucru în acest

imobil.

Lucrările

pentru care se cere acordul au regim juridic propriu iar acestea trebuiau

motivate și tratate în mod explicit în considerentele hotărârii.

În ceea

ce privește schimbarea destinației din locuință în spațiu comercial, din considerentele

hotărârii nu rezultă care este activitatea pentru care se solicită acordul de

schimbare a destinației din locuință în spațiu comercial.

Din materialul

probator administrat în fond, (contract de închiriere, declarația martorului S.S.G.)

rezultă că activitatea comercială ce se dorește a se desfășura este aceea de

galerie de artă și nu cea de proiectare.

Motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Din dispozitivul

hotărârii rezultă că instanța de judecată a obligat pârâții să își dea acordul

cu privire la schimbarea destinației din locuință în spațiu comercial,

amplasare firma luminoasă, deschidere acces direct din stradă, stabilirea

sediului social sau a unui punct de lucru în acest imobil.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a considerat că intimații au exercitat în

mod abuziv drepturile conferite de lege, contrar dispozițiilor art. 723 C.

proc. civ.

Refuzul de

a acorda dreptul reclamantei să schimbe destinația imobilului precum și de a

executa amplasare firmă luminoasă, deschidere acces direct din stradă,

stabilirea sediului social sau a unui punct de lucru în acest imobil este

determinat de prevederile art. 41 și 42 din Legea nr. 230/2007, de dispozițiile

art. 22 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, de dispozițiile

Legii nr. 50/1991 privind executarea construcțiilor, de Legea nr. 26/1990

privind Registrul Comerțului.

Totodată,

în materie sunt aplicabile și dispozițiile legale privind reglementarea proprietății

comune pe cote părți, regula aplicabilă în ceea ce privește proprietatea pe

cote părți fiind aceea a unanimității tuturor coproprietarilor.

Fațada

imobilului unde reclamanta dorește să facă acces din strada este proprietate pe

cote părți a tuturor proprietarilor din imobil. De asemenea, amplasarea intrării

s-ar face cu încălcarea dreptului de proprietate al pârâților S. și F. a căror

ferestre de la subsol sunt cu ieșire la stradă.

Hotărârea

este lipsită de temei legal în ceea ce privește obligarea la exprimarea

acordului în sens favorabil reclamantei, atâta timp cât el a fost exprimat în

mod defavorabil. S-ar fi putut pune problema obligării la exprimarea acordului doar

în lipsa acestuia. Nu și atunci când exista deja exprimat, în conformitate cu

legea, un dezacord clar, explicit.

Dispozițiile

prevederilor art. 723 C. proc. civ., invocate de instanță nu sunt aplicabile în

această speță, deoarece aceste dispoziții fac referire la exercitarea drepturilor

procedurale cu rea credință, nicidecum a drepturilor substanțiale deduse

judecății.

Or, în speță,

problema de drept care este supusă rezolvării este aceea de săvârșire a unui abuz

de drept în materie de vecinătăți, nu în materie de exercitare a drepturilor

procesuale civile.

Hotărârea

instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât

nu sunt îndeplinite condițiile legale privind abuzul de drept.

Determinarea

existentei abuzului de drept trebuie să se facă pe criterii obiective.

Așadar,

apare insuficient să considerăm că exercițiul dreptului este abuziv numai în

ipoteza în care, subiectiv, ar fi dictat exclusiv de intenția de a cauza altuia

o paguba. Altfel spus, exprimarea acordului negativ ca reclamanta să schimbe destinația

spațiului în destinație comercială și să efectueze lucrări de construcție, nu

poate fi interpretat că ar fi o intenție de a cauza altuia o paguba atâta timp

cât nu există o faptă culpabilă din partea pârâților.

În

concluzie, trebuia sa existe o fapta culpabilă (indiferent de gradul culpei)

din partea pârâților, prin care să producă o paguba în patrimoniul reclamantei,

ceea ce nu exista, și după aceea se putea discuta de abuzul de drept.

Considerentele

instanței de apel sunt vădit nelegale, atunci când menționează că sunt

nedovedite vătămările drepturilor sau a intereselor legitime ale pârâților.

Or, în

conformitate cu prevederile legale, dovada vătămării drepturilor sau a

intereselor legitime prin „fapta culpabilă a pârâților” aparținea reclamantei,

care de altfel nici nu a dovedit existența vătămării și prejudiciului suportat

de aceasta.

Față de această

situație, cererea reclamantei este nefondată, atâta timp cat nu exista

prejudiciu.

Față de

aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ., urmează a se admite recursul

a se modifica în totalitate decizia atacată și a fi menținute dispozițiile

sentinței comerciale nr. 341 pronunțate de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul

nr. 1269/1285/2008, ca fiind legale și temeinice.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D

E

Respinge

excepția tardivității declarării recursului invocată de intimata reclamantă SC

E.P.S. SRL Cluj Napoca.

Admite recursul

declarat de pârâții S.A., S.M., F.M.F., C.G.R. și C.G.S. împotriva deciziei nr.

102 din 18 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Modifică

decizia recurată, în sensul că respinge apelul reclamantei declarat împotriva

sentinței comerciale nr. 341 din 29 ianuarie 2009 a Tribunalului Comercial Cluj, pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 10 februarie 2010.