ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1875/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1875/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea din data de 30 ianuarie 2012

înregistrată la Tribunalul Giurgiu, reclamantul E.I. a chemat în judecată

pârâta Societatea Agricolă A. Vedea, solicitând instanței ca prin hotărârea ce

o va pronunța să oblige pârâta la plata sumei de 848.581,87 RON, reprezentând

împrumut datorat.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că în perioada anilor 2002 - 2005, în calitate de acționar

majoritar la societatea pârâtă, a creditat cu sume de bani societatea cu

privire la care ulterior s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare acțiuni

nr. X1/2003.

Prin Sentința civilă

nr. 29 din 7 martie 2013 a fost respinsă excepția prescripției dreptului la

acțiune, a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească

reclamantei suma de 22.900 RON reprezentând împrumut.

În motivarea

sentinței, făcându-se referire la dispozițiile art. 969, 970 C. civ., la

acordul de mediere depus la dosar și la dispozițiile art. 3 și 16 din Decretul

nr. 167/1958, s-a reținut că o parte din sumă a fost recunoscută de către

societate, după care efectuându-se un calcul implicit s-a ajuns la concluzia

reflectată în dispozitivul hotărârii.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul E.I.

În motivarea

apelului, s-a arătat că împrumuturile solicitate a fi restituite de către

pârâtă au fost acordate în perioada anilor 2002 - 2005, ultimul datând din data

de 20 octombrie 2005, fiind recunoscute de către Societatea Agricolă A. Vedea

cu care s-a ajuns la un acord de mediere în data de 27 februarie 2009.

Prin acordul de

mediere, a mai arătat apelantul, părțile au prevăzut un pact comisoriu de grad

4 în cazul în care debitoarele nu își achită tranșele lunare, astfel cum au

fost stabilite de comun acord. Față de aceste aspecte, apelantul arată că suma

datorată de către intimată nu a fost achitată la scadențele convenite, astfel

că acordul de mediere a fost desființat.

Cu toate acestea, a

susținut apelantul, prima instanță a considerat în mod greșit că acordul de

mediere este raportul juridic dedus judecății, în condițiile în care este clar

că izvorul pretențiilor era reprezentat de contractele de împrumut.

În opinia

apelantului, prima instanță trebuia să oblige pârâta să-i restituie întreaga

sumă împrumutată, și anume 848.581,87 RON.

În final, apelantul a

precizat că prima instanță a reținut nelegal faptul că a doua societate

cuprinsă în raportul de mediere ar fi achitat în baza Sentinței comerciale nr.

289 din 29 octombrie 2009 suma de 831.566 RON executată silit. În legătură cu

această sumă, apelantul a precizat că viza împrumutul pe care SC A.A. SA Vedea

îl contractase în nume propriu.

Prin Decizia civilă

nr. 300 A din 24 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant

E.I. împotriva Sentinței civile nr. 29 din 7 martie 2013, pronunțată de Tribunalul

Giurgiu, secția civilă.

În motivare, instanța

de apel a reținut că raportul juridic dedus judecății de către reclamant este

reprezentat de contractele de împrumut încheiate în perioada anilor 2002 - 2005

cu Societatea Agricolă A. SA.

Acordul de mediere nu

face obiectul prezentei judecăți deoarece pe de o parte așa a dorit reclamantul

în virtutea principiului disponibilității, iar pe de altă parte, o acțiune în

baza unui acord de mediere autentificat la notariat ar fi lipsită de interes în

condițiile în care acordul autentificat este titlu executoriu potrivit

dispozițiilor Legii nr. 192/2006.

Prin urmare, prima

instanță trebuia să observe (1) dacă s-a probat existența împrumutului, (2)

dacă dreptul la acțiune a fost exercitat în cadrul termenului de prescripție și

(3) în caz afirmativ, dacă a fost restituit, ori dacă obligația împrumutatului

s-a stins în alt mod.

În opinia instanței

de apel, reclamantul nu a probat realitatea și veridicitatea contractelor de

împrumut în baza cărora ar fi împrumutat pârâta cu sume de bani în perioada

anilor 2002 - 2005, când același reclamant era acționar majoritar la societatea

pârâtă. Deși reclamantul prezintă un înscris în sens de instrumentum

probationis, acesta nu dovedește operațiunile juridice, în sensul de negotium

juris, pe care urmărește să le ateste.

Ținând seama de

limitele judecății în apel, ceea ce s-a judecat în prima instanță și s-a

criticat prin cererea de apel, curtea de apel nu a analizat în ce măsură

vânzătorul acțiunilor este ținut să garanteze pe cumpărătorul acestora în

privința evicțiunii prin faptele proprii ale vânzătorului, împrumuturile deduse

judecății au fost acordate societății tocmai de către vânzătorul acțiunilor,

anterior înstrăinării acestora și fără a fi aduse la cunoștința cumpărătorilor.

Cu toate acestea,

față de întâmpinarea depusă la dosar fond, s-a reținut că prima instanță

trebuia să constate că pârâta a afirmat dubii serioase cu privire la încheierea

contractelor de împrumut și în consecință să observe că niciunul dintre

contractele invocate de către reclamant și aflate la filele 33 - 34, respectiv

69 nu au dată certă (în sensul art. 1182 C. civ.). Chiar dacă societatea este

parte și nu terț la încheierea împrumuturilor respective, aspectele legate de

data certă sunt relevante în condițiile în care prima instanță trebuia să

verifice cel puțin dacă potrivit legii și potrivit statutului societății, R.F.

putea angaja societatea în mod legal la momentul la care se susține că ar fi

avut loc împrumuturile (moment despre care reclamantul răspunde la

interogatoriu că nu și-l amintește). Mai mult, prima instanță trebuia să

observe că în contractele de împrumut ce fac obiectul cauzei, se prevede că

numai documentele contabile vor constitui dovada creditului acordat or, astfel

de documente nu au fost prezentate la dosar.

Prealabil admiterii

totale sau parțiale a acțiunii, prima instanță trebuia să lămurească

susținerile pârâtei care afirmă, printre altele, inexistența împrumutului în

realitate. Aceasta în condițiile în care împrumutul societății comerciale

trebuia să se realizeze (date fiind cuantumul sumei împrumutate și

reglementările în materia disciplinei financiar-fiscale în vigoare la nivelul

anilor 2002 - 2005), exclusiv prin tranzacție bancară, și nu cu plata în

numerar.

Reținând poziția expresă

a reclamantului în sensul că nu acordul de mediere este cauza pretențiilor,

Curtea nu a analizat legalitatea inserării pactului comisoriu de grad 4 în

acordul de mediere și nici nu a făcut aprecieri cu privire la posibilitatea

desființării acordului de mediere de drept, fără intervenția instanței.

Sub acest aspect, s-a

observat totuși, că acordul de mediere din data de 27 februarie 2009 intervenea

după prescrierea dreptului la acțiunea în răspundere contractuală și că

respectivul acord de mediere a fost învestit cu formulă executorie de către

beneficiar (după cum rezultă din copia acordului depus la dosarul de fond).

În actualul stadiu al

procesului, instanța de apel a observat că pârâta nu a formulat apel, astfel că

soluția de admitere a apelului cu consecința respingerii acțiunii în

totalitatea ei ca prescrisă sau nefondată, nu este posibilă față de

dispozițiile art. 296 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. (principiul

neagravării situației apelantului în propria cale de atac).

Așadar, deși a arătat

că în opinia Curții acțiunea în pretenții întemeiată pe contractele de împrumut

în perioada anilor 2002 - 2005 este prescrisă în integralitatea ei, nu putea

pronunța o astfel de soluție.

Din același motiv și,

în plus, din cauza faptului că excepțiile, care fac inutilă soluționarea

fondului, se judecă cu prioritate, curtea de apel nu a putut respinge acțiunea

ca nefondată pentru nedovedirea pretențiilor de către reclamant.

Față de toate cele

arătate anterior, instanța de apel a reținut că apelantul nu are dreptul la a-i

fi restituită nicio sumă de bani de către pârâtă deoarece pretențiile din

împrumuturile invocate erau prescrise conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958,

neexistând o recunoaștere de datorie în cadrul termenului de prescripție

(prescripția sub imperiul vechilor coduri era reglementată prin norme de ordine

publică) sau o plată voluntară a datoriei, după expirarea termenului de

prescripție, care să nu poată fi supusă repetițiunii.

Oricum, dacă s-ar

intra pe fondul raportului juridic, observându-se că reclamantul nu a probat

veridicitatea și realitatea împrumuturilor în condițiile C. proc. civ., doar o

tranzacție a părților (în măsura în care instanța nu ar reține convenția

frauduloasă a acestora) ar putea duce la îmbrăcarea în haină juridică a obligației

de restituire a sumelor de bani solicitate prin acțiunea introductivă și prin

cererea de apel.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul E.I., întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei

recurate în sensul admiterii apelului și pe fond admiterea acțiunii astfel cum

a fost formulată.

În motivare,

recurentul arată că deși instanța de apel era ținută să analizeze cauza în

limitele cererii de apel, întreaga motivare a acestei hotărâri reprezintă o

critică și combatere a hotărârii instanței de fond, criticile și susținerile

formulate de reclamant nefiind analizate în hotărârea pronunțată.

Cu toate că instanța

de apel nu poate crea într-o astfel de cale apelantului o situație mai grea

decât cea din hotărârea pronunțată, prin motivarea deciziei în apel instanța

reține că reclamantul nu are dreptul de a-i fi restituită vreo sumă de bani de

către pârâtă, pretențiile formulate fiind prescrise sau nefondate.

Apreciază recurentul

că instanța a încălcat și dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

în sensul că deși avea obligația de a arata motivele pentru care a înlăturat

susținerile reclamantului și care au fost motivele pentru care au fost respinse

susținerile din apel, prin motivarea deciziei pronunțate instanța nu face

altceva decât să arate de ce ar fi trebui să fie respinsă integral acțiunea

formulată, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În ceea ce privește

aplicarea greșită a legii, recurentul susține că în mod greșit s-a reținut de

către instanța de apel faptul că nu a dovedit realitatea împrumuturilor

acordate pârâtei.

Referitor la

înscrisurile depuse de reclamant pentru dovedirea pretențiilor, acestea având

caracterul unor înscrisuri sub semnătură privată, pentru

valabilitatea/opozabilitatea acestora între părți nu este necesar ca acestea să

aibă dată certă și chiar mai mult, pârâta nu le-a contestat și nu a înțeles să

acționeze împotriva acestora, ceea ce echivalează cu o acceptarea a acestora.

Mai mult, pârâta a

recunoscut împrumutul și valoarea acestuia prin acordul de mediere încheiat

între părți la data de 29 februarie 2009, înscris în cuprinsul căruia

reprezentantul debitoarei recunoaște valoarea împrumutului acordat acesteia,

conform datelor din contabilitatea societății, ca fiind de 856.581,87 RON, și

chiar se angajează să o achite integral, în situația în care dispozițiile

acordului de mediere nu sunt respectate, precum și prin întâmpinarea depusă în

apel.

În ceea ce privește

reținerile instanței de apel referitoare la prescripția dreptului material la

acțiune și susținerile acesteia că recunoașterea realizată prin acordul de

mediere din 27 februarie 2009 nu ar fi intervenit în cursul termenului de

prescripție pentru a opera întreruperea acesteia, recurentul învederează faptul

că instanța de fond a analizat excepția prescripției invocată de pârâtă și a

respins-o, pârâta neînțelegând să formuleze apel pe acest aspect, astfel încât

referitor la această problemă hotărârea a căpătat caracter definitiv instanța

de apel nemaiputându-se pronunța.

Mai susține

recurentul, contrar celor reținute de instanța de apel, că în prezenta cauză nu

a intervenit prescripția.

În conformitate cu

contractul de împrumut încheiat între părți la data de 20 octombrie 2005, suma

împrumutată trebuia restituită până cel mai târziu la data de 20 octombrie

2007, dată de la care a început sa curgă termenul de prescripție de 3 ani, ce

ar fi trebuit să se împlinească în data de 20 octombrie 2010.

În cursul termenului

de prescripție de 3 ani, pârâta realizează o recunoaștere a debitului datorat

atât prin acordul de mediere încheiat la data de 29 februarie 2009, cât și prin

plata efectuată la data de 17 aprilie 2009 în valoare de 8.000 RON, astfel

încât a intervenit întreruperea prescripției și de la data de 17 aprilie 2009 a

început să curgă un nou termen de prescripție, până la împlinirea căruia

reclamantul susține că s-a adresat instanței cu prezentul dosar, neputându-se

vorbi de o prescriere a dreptului material la acțiune.

Chiar și în condițiile

în care acordul de mediere a fost desființat de drept, prin intervenția

pactului comisoriu de grad IV inserat în cuprinsul său, ca urmare a

neîndeplinirii de către debitoare a obligațiilor asumate, recurentul apreciază

că recunoașterea de datorie realizată de debitoare prin acest acord nu poate fi

afectată de intervenția pactului comisoriu de grad IV inserat în cuprinsul

acordului, atât timp cât textele legale care reglementează instituția

întreruperii prescripției art. 16 și 17 din Decretul nr. 167/1958 nu impun

anumite condiții pentru realizarea unei recunoașteri, iar în speță

recunoașterea realizată prin acordul de mediere se situează în termenul de

prescripție, astfel încât sunt îndeplinite condițiile pentru intervenirea

întreruperii și curgerea unui nou termen de prescripție.

Analizând recursul

formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat,

Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare:

Acțiunea formulată de

reclamant vizează obligarea pârâtei la plata sumei de 848.581,87 RON

reprezentând împrumut datorat.

Prima instanță a

respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și a

admis în parte acțiunea reclamantului, obligând pârâta să plătească acestuia

suma de 22.900 RON reprezentând împrumut.

Împotriva sentinței

tribunalului a declarat apel doar reclamantul, criticile acestuia privind

faptul că în mod greșit s-a apreciat că acordul de mediere este raportul

juridic dedus judecății, prima instanță trebuind să oblige pârâta să-i

restituie întreaga sumă împrumutată și anume 848.581,87 RON, precum și că s-a

reținut nelegal faptul că a doua societate cuprinsă în raportul de mediere ar

fi achitat în baza Sentinței comerciale nr. 289 din 29 octombrie 2009 suma de

831.566 RON executată silit.

În acest context,

instanța de apel a reținut în considerente prescripția dreptului la acțiune,

însă nu a pronunțat o astfel de soluție pentru neagravarea situației

reclamantului în propriul apel, deși reclamantul nu criticase sentința

tribunalului pe aspectul prescripției și nici pârâta nu declarase apel,

susținerile recurentului fiind fondate.

O atare constatare și

apreciere de către tribunal a excepției prescripției dreptului material la

acțiune nu putea fi reevaluată în apel decât în măsura în care prin motivele de

apel ale reclamantului se aduceau critici referitoare la această dezlegare dată

de prima instanță, având în vedere dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ.

Procedând astfel,

instanța a încălcat principiul tantum devolutum quantum appellatum potrivit

căruia era obligată să analizeze toate motivele invocate de apelant. În speță,

motivele de apel formulate de reclamant nu au fost deloc analizate, instanța

limitându-se a răspunde la critica privind prescripția dreptului la acțiune.

Ca atare, se impune

casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului

reclamantului, pentru ca instanța să analizeze întreaga sumă împrumutată

solicitată de acesta, ținând seama și de principiul non reformatio in pejus, în

sensul că respingerea excepției prescripției rămâne câștigată cauzei.

Întrucât nu este

lămurit raportul juridic dintre părți, Înalta Curte constată că se impune

completarea probatoriului prin administrarea unei expertize contabile cu

stabilirea unor obiective clare, concludente și utile dezlegării pricinii,

întrucât controlul judiciar de legalitate al deciziei recurate nu este posibil,

în condițiile în care, potrivit art. 314 C. proc. civ., verificarea modului de

aplicare a legii de către instanța de apel poate fi făcută doar pe baza unei

situații de fapt pe deplin lămurite.

Pentru aceste

considerente recursul formulat urmează a fi admis în baza art. 312 alin. (1) și

(3) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar celelalte critici concepute

prin memoriul de recurs vor fi avute în vedere cu ocazia reluării judecății în

apel în condițiile stabilirii situației de fapt cu administrarea întregului

probatoriu necesar și util cauzei, respectării tuturor drepturilor procesuale

ale părților și garanțiilor procesului civil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul E.I. împotriva Deciziei civile nr. 300 A din 24

octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 mai 2014.

Procesat

de GGC - AZ