ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1875/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea din data de 30 ianuarie 2012 înregistrată la Tribunalul Giurgiu, reclamantul E.I. a chemat în judecată pârâta Societatea Agricolă A. Vedea, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta la plata sumei de 848.581,87 RON, reprezentând împrumut datorat. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în perioada anilor 2002 - 2005, în calitate de acționar majoritar la societatea pârâtă, a creditat cu sume de bani societatea cu privire la care ulterior s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. X1/2003. Prin Sentința civilă nr. 29 din 7 martie 2013 a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 22.900 RON reprezentând împrumut.

În motivarea sentinței, făcându-se referire la dispozițiile art. 969, 970 C. civ., la acordul de mediere depus la dosar și la dispozițiile art. 3 și 16 din Decretul nr. 167/1958, s-a reținut că o parte din sumă a fost recunoscută de către societate, după care efectuându-se un calcul implicit s-a ajuns la concluzia reflectată în dispozitivul hotărârii. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul E.I. În motivarea apelului, s-a arătat că împrumuturile solicitate a fi restituite de către pârâtă au fost acordate în perioada anilor 2002 - 2005, ultimul datând din data de 20 octombrie 2005, fiind recunoscute de către Societatea Agricolă A. Vedea cu care s-a ajuns la un acord de mediere în data de 27 februarie 2009. Prin acordul de mediere, a mai arătat apelantul, părțile au prevăzut un pact comisoriu de grad 4 în cazul în care debitoarele nu își achită tranșele lunare, astfel cum au fost stabilite de comun acord.

Față de aceste aspecte, apelantul arată că suma datorată de către intimată nu a fost achitată la scadențele convenite, astfel că acordul de mediere a fost desființat. Cu toate acestea, a susținut apelantul, prima instanță a considerat în mod greșit că acordul de mediere este raportul juridic dedus judecății, în condițiile în care este clar că izvorul pretențiilor era reprezentat de contractele de împrumut. În opinia apelantului, prima instanță trebuia să oblige pârâta să-i restituie întreaga sumă împrumutată, și anume 848.581,87 RON. În final, apelantul a precizat că prima instanță a reținut nelegal faptul că a doua societate cuprinsă în raportul de mediere ar fi achitat în baza Sentinței comerciale nr. 289 din 29 octombrie 2009 suma de 831.566 RON executată silit.

În legătură cu această sumă, apelantul a precizat că viza împrumutul pe care SC A.A. SA Vedea îl contractase în nume propriu. Prin Decizia civilă nr. 300 A din 24 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant E.I. împotriva Sentinței civile nr. 29 din 7 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția civilă. În motivare, instanța de apel a reținut că raportul juridic dedus judecății de către reclamant este reprezentat de contractele de împrumut încheiate în perioada anilor 2002 - 2005 cu Societatea Agricolă A. SA.

Acordul de mediere nu face obiectul prezentei judecăți deoarece pe de o parte așa a dorit reclamantul în virtutea principiului disponibilității, iar pe de altă parte, o acțiune în baza unui acord de mediere autentificat la notariat ar fi lipsită de interes în condițiile în care acordul autentificat este titlu executoriu potrivit dispozițiilor Legii nr. 192/2006. Prin urmare, prima instanță trebuia să observe (1) dacă s-a probat existența împrumutului, (2) dacă dreptul la acțiune a fost exercitat în cadrul termenului de prescripție și (3) în caz afirmativ, dacă a fost restituit, ori dacă obligația împrumutatului s-a stins în alt mod. În opinia instanței de apel, reclamantul nu a probat realitatea și veridicitatea contractelor de împrumut în baza cărora ar fi împrumutat pârâta cu sume de bani în perioada anilor 2002 - 2005, când același reclamant era acționar majoritar la societatea pârâtă.

Deși reclamantul prezintă un înscris în sens de instrumentum probationis, acesta nu dovedește operațiunile juridice, în sensul de negotium juris, pe care urmărește să le ateste. Ținând seama de limitele judecății în apel, ceea ce s-a judecat în prima instanță și s-a criticat prin cererea de apel, curtea de apel nu a analizat în ce măsură vânzătorul acțiunilor este ținut să garanteze pe cumpărătorul acestora în privința evicțiunii prin faptele proprii ale vânzătorului, împrumuturile deduse judecății au fost acordate societății tocmai de către vânzătorul acțiunilor, anterior înstrăinării acestora și fără a fi aduse la cunoștința cumpărătorilor.

Cu toate acestea, față de întâmpinarea depusă la dosar fond, s-a reținut că prima instanță trebuia să constate că pârâta a afirmat dubii serioase cu privire la încheierea contractelor de împrumut și în consecință să observe că niciunul dintre contractele invocate de către reclamant și aflate la filele 33 - 34, respectiv 69 nu au dată certă (în sensul art. 1182 C. civ.). Chiar dacă societatea este parte și nu terț la încheierea împrumuturilor respective, aspectele legate de data certă sunt relevante în condițiile în care prima instanță trebuia să verifice cel puțin dacă potrivit legii și potrivit statutului societății, R.F. putea angaja societatea în mod legal la momentul la care se susține că ar fi avut loc împrumuturile (moment despre care reclamantul răspunde la interogatoriu că nu și-l amintește).

Mai mult, prima instanță trebuia să observe că în contractele de împrumut ce fac obiectul cauzei, se prevede că numai documentele contabile vor constitui dovada creditului acordat or, astfel de documente nu au fost prezentate la dosar. Prealabil admiterii totale sau parțiale a acțiunii, prima instanță trebuia să lămurească susținerile pârâtei care afirmă, printre altele, inexistența împrumutului în realitate. Aceasta în condițiile în care împrumutul societății comerciale trebuia să se realizeze (date fiind cuantumul sumei împrumutate și reglementările în materia disciplinei financiar-fiscale în vigoare la nivelul anilor 2002 - 2005), exclusiv prin tranzacție bancară, și nu cu plata în numerar.

Reținând poziția expresă a reclamantului în sensul că nu acordul de mediere este cauza pretențiilor, Curtea nu a analizat legalitatea inserării pactului comisoriu de grad 4 în acordul de mediere și nici nu a făcut aprecieri cu privire la posibilitatea desființării acordului de mediere de drept, fără intervenția instanței. Sub acest aspect, s-a observat totuși, că acordul de mediere din data de 27 februarie 2009 intervenea după prescrierea dreptului la acțiunea în răspundere contractuală și că respectivul acord de mediere a fost învestit cu formulă executorie de către beneficiar (după cum rezultă din copia acordului depus la dosarul de fond). În actualul stadiu al procesului, instanța de apel a observat că pârâta nu a formulat apel, astfel că soluția de admitere a apelului cu consecința respingerii acțiunii în totalitatea ei ca prescrisă sau nefondată, nu este posibilă față de dispozițiile art. 296 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. (principiul neagravării situației apelantului în propria cale de atac). Așadar, deși a arătat că în opinia Curții acțiunea în pretenții întemeiată pe contractele de împrumut în perioada anilor 2002 - 2005 este prescrisă în integralitatea ei, nu putea pronunța o astfel de soluție. Din același motiv și, în plus, din cauza faptului că excepțiile, care fac inutilă soluționarea fondului, se judecă cu prioritate, curtea de apel nu a putut respinge acțiunea ca nefondată pentru nedovedirea pretențiilor de către reclamant.

Față de toate cele arătate anterior, instanța de apel a reținut că apelantul nu are dreptul la a-i fi restituită nicio sumă de bani de către pârâtă deoarece pretențiile din împrumuturile invocate erau prescrise conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, neexistând o recunoaștere de datorie în cadrul termenului de prescripție (prescripția sub imperiul vechilor coduri era reglementată prin norme de ordine publică) sau o plată voluntară a datoriei, după expirarea termenului de prescripție, care să nu poată fi supusă repetițiunii. Oricum, dacă s-ar intra pe fondul raportului juridic, observându-se că reclamantul nu a probat veridicitatea și realitatea împrumuturilor în condițiile C. proc. civ., doar o tranzacție a părților (în măsura în care instanța nu ar reține convenția frauduloasă a acestora) ar putea duce la îmbrăcarea în haină juridică a obligației de restituire a sumelor de bani solicitate prin acțiunea introductivă și prin cererea de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul E.I., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivare, recurentul arată că deși instanța de apel era ținută să analizeze cauza în limitele cererii de apel, întreaga motivare a acestei hotărâri reprezintă o critică și combatere a hotărârii instanței de fond, criticile și susținerile formulate de reclamant nefiind analizate în hotărârea pronunțată. Cu toate că instanța de apel nu poate crea într-o astfel de cale apelantului o situație mai grea decât cea din hotărârea pronunțată, prin motivarea deciziei în apel instanța reține că reclamantul nu are dreptul de a-i fi restituită vreo sumă de bani de către pârâtă, pretențiile formulate fiind prescrise sau nefondate.

Apreciază recurentul că instanța a încălcat și dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că deși avea obligația de a arata motivele pentru care a înlăturat susținerile reclamantului și care au fost motivele pentru care au fost respinse susținerile din apel, prin motivarea deciziei pronunțate instanța nu face altceva decât să arate de ce ar fi trebui să fie respinsă integral acțiunea formulată, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii. În ceea ce privește aplicarea greșită a legii, recurentul susține că în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel faptul că nu a dovedit realitatea împrumuturilor acordate pârâtei.

Referitor la înscrisurile depuse de reclamant pentru dovedirea pretențiilor, acestea având caracterul unor înscrisuri sub semnătură privată, pentru valabilitatea/opozabilitatea acestora între părți nu este necesar ca acestea să aibă dată certă și chiar mai mult, pârâta nu le-a contestat și nu a înțeles să acționeze împotriva acestora, ceea ce echivalează cu o acceptarea a acestora. Mai mult, pârâta a recunoscut împrumutul și valoarea acestuia prin acordul de mediere încheiat între părți la data de 29 februarie 2009, înscris în cuprinsul căruia reprezentantul debitoarei recunoaște valoarea împrumutului acordat acesteia, conform datelor din contabilitatea societății, ca fiind de 856.581,87 RON, și chiar se angajează să o achite integral, în situația în care dispozițiile acordului de mediere nu sunt respectate, precum și prin întâmpinarea depusă în apel.

În ceea ce privește reținerile instanței de apel referitoare la prescripția dreptului material la acțiune și susținerile acesteia că recunoașterea realizată prin acordul de mediere din 27 februarie 2009 nu ar fi intervenit în cursul termenului de prescripție pentru a opera întreruperea acesteia, recurentul învederează faptul că instanța de fond a analizat excepția prescripției invocată de pârâtă și a respins-o, pârâta neînțelegând să formuleze apel pe acest aspect, astfel încât referitor la această problemă hotărârea a căpătat caracter definitiv instanța de apel nemaiputându-se pronunța. Mai susține recurentul, contrar celor reținute de instanța de apel, că în prezenta cauză nu a intervenit prescripția.

În conformitate cu contractul de împrumut încheiat între părți la data de 20 octombrie 2005, suma împrumutată trebuia restituită până cel mai târziu la data de 20 octombrie 2007, dată de la care a început sa curgă termenul de prescripție de 3 ani, ce ar fi trebuit să se împlinească în data de 20 octombrie 2010. În cursul termenului de prescripție de 3 ani, pârâta realizează o recunoaștere a debitului datorat atât prin acordul de mediere încheiat la data de 29 februarie 2009, cât și prin plata efectuată la data de 17 aprilie 2009 în valoare de 8.000 RON, astfel încât a intervenit întreruperea prescripției și de la data de 17 aprilie 2009 a început să curgă un nou termen de prescripție, până la împlinirea căruia reclamantul susține că s-a adresat instanței cu prezentul dosar, neputându-se vorbi de o prescriere a dreptului material la acțiune.

Chiar și în condițiile în care acordul de mediere a fost desființat de drept, prin intervenția pactului comisoriu de grad IV inserat în cuprinsul său, ca urmare a neîndeplinirii de către debitoare a obligațiilor asumate, recurentul apreciază că recunoașterea de datorie realizată de debitoare prin acest acord nu poate fi afectată de intervenția pactului comisoriu de grad IV inserat în cuprinsul acordului, atât timp cât textele legale care reglementează instituția întreruperii prescripției art. 16 și 17 din Decretul nr. 167/1958 nu impun anumite condiții pentru realizarea unei recunoașteri, iar în speță recunoașterea realizată prin acordul de mediere se situează în termenul de prescripție, astfel încât sunt îndeplinite condițiile pentru intervenirea întreruperii și curgerea unui nou termen de prescripție.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Acțiunea formulată de reclamant vizează obligarea pârâtei la plata sumei de 848.581,87 RON reprezentând împrumut datorat. Prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și a admis în parte acțiunea reclamantului, obligând pârâta să plătească acestuia suma de 22.900 RON reprezentând împrumut.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel doar reclamantul, criticile acestuia privind faptul că în mod greșit s-a apreciat că acordul de mediere este raportul juridic dedus judecății, prima instanță trebuind să oblige pârâta să-i restituie întreaga sumă împrumutată și anume 848.581,87 RON, precum și că s-a reținut nelegal faptul că a doua societate cuprinsă în raportul de mediere ar fi achitat în baza Sentinței comerciale nr. 289 din 29 octombrie 2009 suma de 831.566 RON executată silit. În acest context, instanța de apel a reținut în considerente prescripția dreptului la acțiune, însă nu a pronunțat o astfel de soluție pentru neagravarea situației reclamantului în propriul apel, deși reclamantul nu criticase sentința tribunalului pe aspectul prescripției și nici pârâta nu declarase apel, susținerile recurentului fiind fondate.

O atare constatare și apreciere de către tribunal a excepției prescripției dreptului material la acțiune nu putea fi reevaluată în apel decât în măsura în care prin motivele de apel ale reclamantului se aduceau critici referitoare la această dezlegare dată de prima instanță, având în vedere dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Procedând astfel, instanța a încălcat principiul tantum devolutum quantum appellatum potrivit căruia era obligată să analizeze toate motivele invocate de apelant. În speță, motivele de apel formulate de reclamant nu au fost deloc analizate, instanța limitându-se a răspunde la critica privind prescripția dreptului la acțiune. Ca atare, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantului, pentru ca instanța să analizeze întreaga sumă împrumutată solicitată de acesta, ținând seama și de principiul non reformatio in pejus, în sensul că respingerea excepției prescripției rămâne câștigată cauzei.

Întrucât nu este lămurit raportul juridic dintre părți, Înalta Curte constată că se impune completarea probatoriului prin administrarea unei expertize contabile cu stabilirea unor obiective clare, concludente și utile dezlegării pricinii, întrucât controlul judiciar de legalitate al deciziei recurate nu este posibil, în condițiile în care, potrivit art. 314 C. proc. civ., verificarea modului de aplicare a legii de către instanța de apel poate fi făcută doar pe baza unei situații de fapt pe deplin lămurite. Pentru aceste considerente recursul formulat urmează a fi admis în baza art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar celelalte critici concepute prin memoriul de recurs vor fi avute în vedere cu ocazia reluării judecății în apel în condițiile stabilirii situației de fapt cu administrarea întregului probatoriu necesar și util cauzei, respectării tuturor drepturilor procesuale ale părților și garanțiilor procesului civil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul E.I. împotriva Deciziei civile nr. 300 A din 24 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2014. Procesat de GGC - AZ