ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra excepțiilor invocate și plângerii de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, cu nr. 7601/4753/VIII-1/2008

de la 29 iulie 2008 ce a fost înregistrată prin Registratura Generală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție sub nr. 22780 la 31 iulie 2008 și pe rolul secției

penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 6483/1/2008 la 8 august

2008 a fost înaintată spre competentă soluționare, potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (13) C. proc. pen., plângerea formulată de petenta I.C. împotriva

rezoluției nr. 5943/3659/II/2/2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și

Justiție, prin care a fost

respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de

petentă, în baza art. 278

C. proc. pen., împotriva soluției dispuse în dosarul nr. 1221/P/2008 al

aceleiași unități de parchet.

În plângerea formulată, petiționara I.C. a invocat ca temei, în drept,

al plângerii, art. 278 alin. (2) C. proc. pen., menționând că aceasta este îndreptată

împotriva rezoluției nr. 5943/3659/II/2/2008 din 16 iunie 2008.

În motivarea plângerii, petiționara a arătat că rezoluția nr. 5943/3659/II/2/2008

emisă în data de 16 iunie 2008 este lovită de nulitatea prevăzută de art. 197 alin.

(1) C. proc. pen., întrucât a încălcat art. 277 C. proc. pen., care prevede că

procurorul este obligat să rezolve plângerea conexă actelor procurorului în

termen de cel mult 20 de zile de la primire. În cazul de față, plângerea a fost

primită în data de 26 mai 2008, iar rezoluția susmenționată a fost comunicată

în data de 2 iulie 2008 ceea ce rezultă un număr de 36 de zile depășind

termenul legal de soluționare cu 16 zile.

De asemenea, petiționara consideră că s-a încălcat art. 220 alin. (1)

C. proc. pen., care prevede că procurorul infirmă prin ordonanță actele

organului de urmărire penală emise cu nerespectarea dispozițiilor legale lucru

pe care domnul procuror M.l. nu l-a îndeplinit, deși a constatat așa ceva. În

pagina 3 alin. (3) domnul procuror M.l. a constatat că domnul procuror de caz V.V.

a efectuat acte premergătoare în dosarul nr. 1221/P/2007 contrar prevederilor art.

29 alin. (1) lit. f); art. 201 alin. (1); art. 209 alin. (2) și (3) C. proc.

pen. și art. 224 C. proc. pen., situație în care, trebuia să infirme prin

ordonanță rezoluția nr. 1221/P/2007 din 24 aprilie 2008 și să dispună

trimiterea dosarului spre competentă soluționare la organul prevăzut de lege,

însă din considerente, evident tot nelegale, n-a procedat așa cum dispunea legea.

Astfel, art. 209 alin. (2) și (3) C. proc. pen., prevede competența

procurorului în faza urmăririi penale ceea ce nu e cazul în dosarul nr. 1221/p/2007,

întrucât nu a început urmărirea penală, iar art. 224 C. proc. pen., prevede că

actele premergătoare se efectuează numai de organul de urmărire penală și de

lucrători operativi din M.l. și nu de procuror cum abuziv a procedat domnul

procuror V.V. care s-a substituit organului de urmărire penală.

Petiționara apreciază că rezoluția nr. 5943/3659/II/2/2008 din 16 iunie

2008 este și netemeinică și nelegală, deoarece fără să înlăture motivele de

nulitate, de nelegalitate și de nefondare a rezoluției nr. 1221/P/2007,

invocate de aceasta în plângerea din 2 mai 2008, domnul procuror M.l. a respins-o,

ca neîntemeiată într-un mod total nejustificat, contrar legii.

Susținerea [(pag. 3 alin. (2)] potrivit căreia ordonanța (încheierea) nr.

32/F/1996 nu poate constitui un temei pentru tragerea la răspundere penală,

este eronată, întrucât instanța superioară, respectiv Curtea de Apel Craiova,

prin decizia nr. 514/2007, a constatat că hotărârea respectivă a fost și este

netemeinică și nelegală, contrară legii [(art. 129 alin. (5) C. proc. civ.)]

care prevede că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele

legal, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe

baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, îndatorire care a fost încălcată

grav de magistratul B.L. prin pronunțarea ordonanței (încheierii) sus-menționate,

ce a fost casată exact pe acest

motiv al

exercitării atribuțiunilor de serviciu în mod defectuos prin care ia-u

fost

vătămate interesele legale, adică dreptul său la proprietate asupra

apartamentului.

Petiționara a mai menționat că rezoluția nu face nicio referire la al

doilea abuz în serviciu săvârșit de magistratul B.L.

prin care a

dispus ca ordonanța de adjudecare nr. 3024 din 23 aprilie

1998 să fie

executată împotriva aceluiași

apartament fără ca această ordonanță să fie

executorie, solicitând

infirmarea rezoluției nr. 5943/3659/II/2/2008 din 16 iunie 2008 și trimiterea

dosarului la D.P.J. spre competentă soluționare.

Înalta Curte, prin adresă, a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

înaintarea dosarului nr. 1221/P/2007 și rezoluția nr. 5943/3659/II/2/2008, iar

parchetul, prin adresa ce a fost

înregistrată

la R.G. a instanței supreme sub nr. 4083 din 18

septembrie 2009 a trimis

dosarul solicitat și un exemplar al rezoluției menționate, așa încât acestea au

fost atașate prezentei cauze.

La dosarul cauzei au fost depuse mai multe cereri formulate de

petiționara I.C., după ce în prealabil au fost înregistrate prin R.G. a

instanței supreme sub nr. 24760 la 3 septembrie 2008 aflate la dosarul Înaltei

Curți.

În prima cerere petiționara I.C. a

solicitat sesizarea Curții

Constituțională cu excepțiile

de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

278

1

C. proc. pen. și art. 209 C. proc. pen.

În ceea de-a doua cerere, petiționara a arătat că nu a adresat nicio

plângere Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 278

1

C. proc. pen.

și conform art. 278

1

alin. (13) C. proc. pen., a solicitat ca plângerea sa din 17 iulie 2008

împreună cu dosarul să fie înaintată la D.P.J. spre competentă soluționare.

În cea de-a treia cerere, petiționara, în temeiul art. 39 alin. (1) și (3)

și art. 320 alin. (2) C. proc. pen., a solicitat a se constata excepția de necompetență

materială a procurorului V.V. în ceea ce privește efectuarea actelor

premergătoare și adoptarea soluției de neîncepere a urmăririi penale în cauza

respectivă.

În motivarea cererii, petiționara a arătat, că, potrivit art. 224 C.

proc. pen., actele premergătoare se efectuează de organul de urmărire penală și

nu de procuror, iar conform art. 201 alin. (2) C. proc. pen., organ de urmărire

penală este organul de cercetare penală al poliției judiciare, nu procurorul,

situație în care este evident faptul că acesta nu are competența materială de a

efectua acte premergătoare.

Procurorul are competența numai în faza urmăririi penale (art. 209 C.

proc. pen.) adică după începerea urmăririi penale dispusă de organul de

cercetare penală al poliției judiciare [(art. 228 alin. (1) C. proc. pen.)] și

nu în faza actelor premergătoare cum eronat a procedat domnul procuror V.V. Ca

atare, procurorul are

competență atunci

când este sesizat de organul de cercetare penală [(art.

228 alin. (3) C.

proc. pen.)] că și judecătorul când este sesizat de procuror [(art. 262 alin. (1)

lit. a) C. proc. pen.)] ceea ce înseamnă că până la sesizarea de către organul

competent, atât procurorul, cât și judecătorul, nu au nicio competență.

Potrivit prevederilor art. 218 alin. (1) C. proc. pen., domnul procuror

V.V. avea îndatorirea să respecte dispozițiile legale

referitoare la desfășurarea urmăririi penale, respectiv prevederile art.

222

alin. (7) C. proc. pen. și să trimită plângerea penală la poliția

judiciară competentă cu soluționarea, lucru pe care nu l-a făcut.

Petiționara I.C. consideră că actele premergătoare efectuate de către

domnul procuror V.V. în dosarul nr. 1221/P/2007 și rezoluția dispusă în data de

24 aprilie 2008 sunt lovite de

nulitate

conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Înalta Curte, prin încheierea de la 2 octombrie 2008, a admis, în

parte, cererea de sesizare formulată de

petiționara I.C. a Curții

Constituționale referitoare la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor 278

1

C. proc. pen. și în baza art. 303 alin. (6) și art. 29

alin. (5)

din Legea nr. 47/1992 republicată, a suspendat judecarea cauzei până la

soluționarea excepției de neconstituționalitate, încheiere aflată la dosarul Înaltei

Curți.

Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat recurs petiționara,

iar prin decizia penală nr. 57 de la 26 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, pronunțată în dosarul nr. 10278/1/2008,

a fost respins, ca tardiv, recursul declarat de petenta I.C. împotriva

încheierii din 2 octombrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 6483/1/2008, fiind obligat recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

așa cum rezultă din minuta deciziei menționate, aflată în suplimentul dosarului

nr. 6483/1/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală atașat

prezentei cauze.

Prin decizia nr. 168 de la 10 februarie 2009 a Curții Constituționale,

pronunțată în dosarul nr. 2146D/2008 a fost respinsă excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen.,

excepție ridicată de C.I. în dosarul nr. 6483/1/2008 al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală, decizia a cărei copie se află la dosarul

cauzei, la dosarul Înaltei Curți.

La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost

înregistrate prin R.G. a instanței supreme sub nr. 15568 și 15569 la 9 aprilie

2009, două cereri formulate de petiționara I.C., aflate la dosarul Înaltei

Curți.

Astfel, în prima cerere, petiționara I.C., în temeiul art. 146 lit. d)

din Constituție, art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 și art. 301 alin. (1)

C. proc. pen., solicită sesizarea Curții Constituționale cu privire la

neconstituționalitatea art.

I

pct. 9 din Legea nr. 138/1997.

În motivarea cererii, petiționara a menționat că potrivit art. 21 din

Constituție, accesul la justiție este liber. Nicio lege nu poate îngrădi acest

drept. Contrar prevederilor susmenționate art.

I

pct. 9

din Legea nr.

138/1997 îngrădește

exercitarea acestui drept, întrucât dispune abrogarea

art. 25 din Legea nr.

47/1992 care prevede posibilitatea atacării cu recurs a deciziilor Curții

Constituționale neconforme cu ordinea constituțională. Dreptul de veto acordat

de art.

I

pct. 9 din Legea 138/1997, Curții

Constituționale, încalcă și democrația constituțională care trebuie să fie

model pentru celelalte democrații în respectarea drepturilor omului.

În cea de-a doua cerere, petiționara I.C. a solicitat sesizarea Curții

Constituționale conform cererii din 7 aprilie 2009 și a se dispune suspendarea

judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate

ridicată, precum și menținerea cererii din data de 1 septembrie 2008 cu privire

la ridicarea excepției de necompetență materială a procurorului V.V. în ceea ce

privește efectuarea

actelor premergătoare

în cauză privitoare pe B.L., menținând

concluziile din data de 1

septembrie 2008.

La termenul de astăzi, au lipsit

petiționara I.C. și intimata

B.L., procedura de citare fiind

legal îndeplinită.

Înalta Curte a pus în discuție excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art.

I

pct. 9 din Legea nr. 138/1997 și

excepțiile de necompetență materială formulate în scris de petiționară.

Reprezentantul Ministerului Public, asupra excepției de

neconstituționalitate invocată a solicitat constatarea acesteia, ca

inadmisibilă, întrucât dispozițiile criticate nu au legătură cu soluționarea

cauzei și în consecință respingerea cererii de sesizare a Curții

Constituționale, iar referitor la excepțiile de necompetență materială, a

arătat că reprezintă motive de fond.

Reprezentantul parchetului, pe fondul plângerii formulată de

petiționară a pus concluzii de respingere, ca nefondată, a acesteia, arătând că

din actele premergătoare efectuate în cauză nu rezultă indicii privitoarea la

săvârșirea vreunei fapte prevăzute de legea penală, așa încât în mod corect

procurorul a dispus soluția de netrimitere în judecată.

Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

I

pct.

9 din Legea nr. 138/1999, formulată de petiționara I.C.:

În Legea nr. 138 din 24 iulie 1997 pentru

modificarea și completarea

Legii nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale (M. Of. nr. 170/25.07.1997)

la pct.

I

art. 9 se prevede că „Art. 25 se abrogă. Art. 26

alin. (1) Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau

ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare

este definitivă și obligatorie. Alin. (2) în caz de admitere a excepției,

Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul

atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile

menționate în sesizare. Alin. (3) Deciziile sunt obligatorii de la data

publicării lor în M. Of. al României și produc efecte numai pentru viitor. Alin.

(4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două Camere

ale Parlamentului și Guvernului."

Înalta Curte, examinând cererea formulată de petiționară cu privire la

excepția de neconstituționalitate a art.

I

pct. 9 din

Legea nr. 138/1997 prin prisma condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992

republicată și în raport cu obiectul cauzei, constată, ca fiind inadmisibilă,

excepția arătată, deoarece nu este îndeplinită una din condițiile prevăzute la art.

29 alin. (1) din legea arătată, și anume să aibă legătură cu soluționarea

cauzei.

Astfel, dispozițiile art.

I

pct. 9 din Legea nr. 138/1997

se referă la caracterul definitiv și obligatoriu al deciziei Curții

Constituționale, a

consecințelor pe care

aceasta le produce, precum și alte aspecte de ordin

procedural, potrivit

celor mai sus arătate, dispoziții care nu au legătură cu soluționarea cauzei,

respectiv a plângerii formulată de petiționară împotriva unei soluții de

netrimitere, în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

, a cărei procedură este reglementată, în mod

concret, în

conținutul normei mai

sus arătate, așa încât excepția dispozițiilor invocate

este

inadmisibilă, fiind contrară prevederii art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

republicată, iar în condițiile art. 29 alin. (6) din aceeași lege menționată,

se va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Referitor la excepțiile de necompetență materială invocate de

petiționara I.C.

privind organul care a efectuat actele

premergătoare, apreciind că nu procurorul, ci organul poliției judiciare ar fi

fost competent, având drept consecință nulitatea absolută a actelor

premergătoare și a rezoluției din 24 aprilie 2008 dată de procuror în dosarul nr.

1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică, ceea ce impune trimiterea plângerii la D.P.J.

competente, Înalta Curte constată că aceste excepții sunt nefondate.

Astfel, în conținutul art. 224 alin. (1) și (2) C. proc. pen., se

prevede în mod expres că „(1) în vederea începerii urmăririi penale, organul de

urmărire penală poate efectua acte premergătoare. (2) De asemenea, în vederea

strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea

urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare și lucrătorii operativi din

Ministerul de Interne, precum și din celelalte organe de stat cu atribuțiile în

domeniul siguranței naționale,

anume desemnați

în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii,

amenințări

la adresa siguranței naționale.”

În dispozițiile art. 201 alin. (1) și (2) C. proc. pen., se stipulează

că (1) Urmărirea penală se efectuează de către procurori și de către organele

de cercetare penală. (2) Organele de cercetare penală sunt: a) organele de

cercetare ale poliției judiciare; b) organele de cercetare speciale.”

În conținutul prevederilor art. 209 C. proc. pen., referitoare la

competența procurorului în faza urmăririi, aceasta este reglementată în mod

efectiv prin indicarea obiectului competenței procurorului care supraveghează

urmărirea penală, arătându-se că procurorul poate să efectueze orice act de

urmărire penală în cauzele pe

care le

supraveghează, dar și faptul că urmărirea penală se efectuează, în

mod

obligatoriu, de către procuror, în cazul unor infracțiuni prevăzute expres,

precum și în cazurile arătate, printre care și cele de la art. 29 pct. 1 din

prezentul cod.

În dispozițiile art. 29 pct. 1 C. proc. pen., este reglementată

competența Curții Supreme de Justiție, respectiv a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în primă instanță, o competență materială și personală, în sensul că

sunt judecate infracțiunile comise de persoanele ce au calitățile indicate,

printre care la lit. e) și f) sunt arătați, membrii C.S.M. și respectiv

judecătorii și magistrații asistenți de la Curtea Supremă de Justiție, de

judecătorii de la curțile de

apel și Curtea

Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de

pe lângă aceste instanțe și de procurorii P.N.A.

Or, pe calea interpretării sistematice a

conținutului normelor mai sus

arătate și verificarea

aplicabilității acestora, în contextul cauzei, Înalta

Curte constată că, în mod corect, procurorul din cadrul secției de urmărire

penală și criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, în dosarul nr. 1221/P/2007, a efectuat acte premergătoare

și a

dispus soluția din rezoluția de la

data de 24 aprilie 2008, deoarece acesta

era în mod exclusiv competent

ca să efectueze acte premergătoare, cu

caracter

obligatoriu, în condițiile art. 224 alin. (1) corelat cu art. 201 alin. (1) și

art.

209 alin. (3) cu referire la art. 29 pct. 1 lit. e) și f).

Astfel, Înalta Curte constată că în condițiile art. 224 alin. (1) C.

proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penale

poate efectua acte premergătoare. Din modul de

reglementare al normei nu se face nicio distincție în ceea ce privește

felul

organului de urmărire penală, însă prin corelarea acestei norme cu

dispozițiile art. 201 alin. (1) și art. 209

alin. (3) cu referire la art. 29 pct. 1 lit. e)

și f) C. proc. pen.,

rezultă că procurorul, ca organ de urmărire penală, în mod exclusiv era

competent, atât în ceea ce privește competența materială, cât și pe aceea

personală, de a efectua, acte premergătoare, cu caracter obligatoriu pentru

infracțiunile pretins a fi

comise de

membrii C.S.M.J. de la

Înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum este

și în prezenta cauză, față de calitatea de magistrat, în prezent, la instanța

supremă a intimatei B.L., dar și față de calitatea de membru a C.S.M., care la

data efectuării verificărilor, prin plângerea petiționarei, avea funcția de

Președinte al C.S.M., pentru pretinsele fapte prevăzute de art. 246 C. pen.

În raport cu cele mai sus menționate, Înalta Curte va respinge, ca

nefondate, excepțiile de necompetență materială invocate.

Înalta Curte consideră că plângerea formulată de petiționara I.C. are

ca temei în drept dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., ceea ce face

ca obiectul cauzei de față să-l constituie plângerea petiționarei împotriva

rezoluției procurorului dată la 24 aprilie

2008

în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație

și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin care acesta a

dispus soluția neînceperii urmăririi penale față de intimata magistrat B.L.,

actualmente judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și președintele C.S.M.,

pentru faptele prevăzute de art. 246 C. pen.

Astfel, din perspectiva tehnicii de reglementare a dispozițiilor art.

278

1

C. proc. pen., a cărui

denumire marginală vizează plângerea în fața judecătorului împotriva

rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată,

legiuitorul a statuat în mod concret că plângerea întemeiată pe dispozițiile

arătate vizează rezoluția de neîncepere a urmăririi penale sau ordonanța ori,

după caz, rezoluția de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de

încetare a urmăririi penale, precum și a dispoziția de netrimitere în judecată

cuprinsă în rechizitoriu, iar rezolvarea plângerii întemeiată pe art. 275 –

art. 278 din același

cod, de către

prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului

de pe

lângă curtea de apel sau procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, ori după caz, de către procurorul ierarhic

superior, constituie numai o procedură obligatorie prealabilă, prevăzută de

lege, pentru exercitarea plângerii în condițiile art. 278

1

alin. (1)

C. proc. pen.

Altfel spus, prin procedura instituită în art. 278

1

C. proc.

pen., se verifică numai legalitatea și temeinicia soluției de netrimitere în

judecată dată inițial de procuror, iar procedura prevăzută de art. 275 – art. 278

din același cod, reprezintă numai o condiție prealabilă, obligatorie, în

vederea exercitării ulterioare a plângerii întemeiată pe art.

278

1

C. proc. pen., de altfel,

neexistând nicio sancțiune procedurală cu privire la nerespectarea termenului

de 20 de zile de către procurorul ierarhic superior, atunci când acesta ar

depăși termenul arătat.

Or, în contextul concret al cauzei, petiționara I.C. a formulat

plângere la procurorul ierarhic superior, care a soluționat-o prin

rezoluția din 16 iunie 2008 în lucrarea cu nr. 5943/3659/ll/2/2008,

procedura obligatorie prealabilă sesizării judecătorului în condițiile art.

278

1

alin. (1) C. proc. pen., fiind parcursă.

Față de cele mai sus arătate, Înalta Curte nu poate examina critica

referitoare la tardivitatea rezoluției date de procurorul șef adjunct.

Examinând plângerea formulată de petiționara I.C., în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., împotriva rezoluției de la

24

aprilie 2008 dată de procuror, în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

Înalta Curte, în raport cu actele și lucrările dosarului

parchetului, constată plângerea ca nefondată pentru considerentele ce se vor

arăta.

Prin rezoluția de la 2/ A aprilie 2008 în dosarul nr. 1221/P/2007 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, procurorul în temeiul art. 228 alin. (6) cu referire

la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale

împotriva magistratului B.L., actualmente judecător la Înalta Curte de Casație

și Justiție, președintele C.S.M., pentru faptele prevăzute de art. 246

C. pen., conexarea celor 4 cereri la dosarul de

urmărire penală nr.

1221/p/2004 și comunicarea soluției persoanei care a

făcut sesizarea, precum și magistratului B.L.

În considerentele rezoluției, procurorul

a constatat că prin plângerea

adresată organului de

urmărire penală, petiționara I.C. din Slatina, a solicitat tragerea la

răspundere penală a magistratului B.L., fost președinte la Tribunalului Olt (actualmente

judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și președinte al C.S.M.),

pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen.

În motivarea plângerii sale, îi impută magistratului că în ziua de 30

octombrie 1996, prin Ordonanța de adjudecare pronunțată în dosarul nr. 32/F/1996

a dispus ilegal atribuirea apartamentului său, licitatoarei G.M. În opinia

petentei, magistratul, pe de-o parte a eludat procedura comandamentului

prevăzută de Codul de procedură civilă, iar pe de altă parte ar fi încălcat

procedura prevăzută de Legea nr. 64 din 22 iunie 1995.

Petiționara susține că ordonanța de

adjudecare pe care o consideră nelegală și nefondată a fost casată de Curtea de

Apel Craiova prin decizia

nr. 514 din 12 decembrie 1997.

Cea de-a doua faptă prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen.,

imputată aceluiași magistrat, potrivit susținerii petiționarei ar consta în

aceea că la 23 aprilie 1999 Judecătoria Slatina prin Ordonanța de

adjudecare nr. 3024 pronunțată în dosarul nr. 4998/1998

a atribuit același

apartament al sus-numitei, în favoarea licitatoarei D.C.

Recursul petiționarei declarat împotriva Ordonanței de adjudecare nr. 3024

a fost respins de Tribunalul Olt prin decizia nr. 1273 din 28 septembrie 1999,

astfel încât Ordonanța de adjudecare a rămas definitivă și executorie.

Petiționara a susținut că, deși a contestat executarea ordonanței la

două instanțe judecătorești unde a solicitat suspendarea

aplicării acesteia,

magistratul B.L., în calitatea sa din acea vreme, de

președinte al Tribunalului Olt, ar fi dat dispoziția de evacuare a petentei din

apartamentul pe care-l ocupa, evacuare ce s-a și realizat la 20 decembrie 1999.

În anul 2000, a pretins petiționara, aceasta ar fi obținut două

hotărâri pronunțate de instanța supremă prin care

s-a dispus suspendarea executării Ordonanței de adjudecare nr. 3024/1999 a

Judecătoriei Slatina,

dar că prin diverse abuzuri, aceste hotărâri nu au

fost puse în executare, urmărindu-se expirarea termenului de suspendare 12

decembrie 2000.

Petiționara îi impută magistratului că ar fi intervenit până la

instanța supremă în sensul ca petiționara să nu câștige procesul cu SC N.N.

S.N.C Slatina.

Procurorul a mai arătat că din analiza

conținutului plângerii formulate

de petiționară rezultă că

aceasta nu cuprinde toate datele expres menționate în art. 222 C. proc. pen.

Astfel, nu sunt concretizate faptele care formează obiectul plângerii, fiind

expuse aspecte generale și

neindicându-se

mijloacele de probă în dovedirea așa-ziselor fapte penale.

S-a relevat că aceeași petiționară a introdus plângeri penale și

împotriva altor magistrați [(exemplu: dosarul

615/P/2000 al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție în care prin rezoluția din 2 februarie 2001 s-a dispus neînceperea

urmăririi penale în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., față de judecătorul C.M.

de la Curtea de Apel Craiova, pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C.

pen.)].

Referitor la faptele prevăzute de art. 246 C. pen., imputate

magistratului B.L., vizând soluțiile emise de aceasta în calitatea de

președinte al Tribunalului Olt, procurorul a considerat că acestea nu subzistă,

întrucât legiuitorul nu a incriminat ca fapte penale soluțiile pe care le

pronunță cei însărcinați să desfășoare o activitate jurisdicțională.

În jurisprudență, s-a reținut că hotărârile judecătorești, atât în

privința dispozitivului, cât și a considerentelor, nu pot fi criticate decât

prin căile legale de atac, astfel încât o hotărâre judecătorească (sau

ordonanța ori rezoluția procurorului) nu poate fi considerată prin ea însăși o

infracțiune.

Dacă s-ar accepta instituirea răspunderii penale a persoanelor care

îndeplinesc o activitate de jurisdicție, pentru soluțiile pronunțate în cadrul

acesteia devenite irevocabile, s-ar crea posibilitatea unui comportament abuziv

al părților de rea-credință, precum și o insecuritate juridică prin

recurgerea la plângerea penală după ce au fost

parcurse toate căile legale

de atac.

Procurorul a menționat că nu se poate

susține, în absența dovezilor

certe, că actul emis de

magistrat în exercitarea atribuțiilor de serviciu,

constituie în sine un abuz în sensul prevederilor art. 246 C. pen.,

numai

pentru faptul că nemulțumește una dintre părți (cazul

petiționarei), câtă vreme acesta a acționat cu bună credință prezumată ca fiind

obiectivă.

Simpla împrejurare că soluțiile pronunțate de magistratul sus­menționat

îi sunt nefavorabile petiționarei, nu este de natură să

declanșeze procesul penal, întrucât magistratul n-a făcut altceva decât

să

slujească actul de justiție cu respectarea prevederilor legale.

În consecință, pentru rațiunile expuse mai sus, procurorul a dispus

față de magistratul B.L. neînceperea urmăririi penale în privința faptelor de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen.,

sesizate de petiționara I.C. din municipiul Slatina.

Ulterior plângerii introduse împotriva magistratului, petiționara a

formulat un număr de 4 cereri în care a expus aceleași aspecte și care au fost

conexate la dosarul de urmărire penală nr. 1221/P/2007.

Soluția dată de procuror este susținută prin actele premergătoare

efectuate informarea întocmită de procuror la 29 august 2007 în lucrarea cu nr.

179/C3/1981/2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică; lucrarea cu nr. 179/C 3/1981/2007

ce conține comunicările efectuate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de

Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, în dosarul nr.

615/F72000 din 14 aprilie 2006,

de Ministerul Justiției cu nr. 44590 din 1 august 2006, de către Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, în lucrarea cu nr.

10673/4745/2006

la 5 septembrie 2006, de către Ministerul Justiției cu nr.

88368/2006, de

către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

urmărire penală și criminalistică în lucrarea cu nr. 10673/4745/2006 de la 15

ianuarie 2007, a altor adrese ale secției de urmărire penală și criminalistică

către secția judiciară civilă a aceluiași parchet, procesului-verbal întocmit

de procuror la 2 mai 1997, a altor înscrisuri; dosarul Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție, secția judiciară civilă cu nr. 32527/8530/2002 ce

conține comunicările efectuate petiționarei și alte înscrisuri; dosarul

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția judiciară civilă cu nr.

32527/8530/2002 în care se află fotocopiile multor înscrisuri, adrese,

comunicări, acte ale instanței, respectiv s-au trimis prin

adresă secției de urmărire penală și

criminalistică dosarele secției a IV-a

Judiciar Civil nr. 31111/4396/2000,

nr. 2717/483/2001 privind pe I.C., referatul întocmit de procuror la 24

ianuarie 2002.

Prin rezoluția de la 16 iunie 2008 dată în lucrarea cu nr. 5943/3659/II/2/2008

a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

urmărire penală și criminalistică, procurorul șef secție, în temeiul art. 278 alin.

(1) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petenta I.C.

împotriva soluției dispusă în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică.

Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin.

(7) C. proc. pen., a verificat rezoluția din 24 aprilie 2008 dată de procuror

în dosarul nr. 1221/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică pe baza actelor și

lucrărilor dosarului parchetului.

Așa cum a rezultat din dosarul parchetului, în cauză au fost

efectuate, de către procuror, acte premergătoare,

ce au fost în mod corect

apreciate și față de condițiile prevăzute de art.

222 C. proc. pen., referitoare la conținutul plângerii, prin raportare concretă

la plângerea formulată de petiționara I.C., precum și la infracțiunile pretins

a fi comise de intimată.

Înalta Curte constată că procurorul, în mod legal și temeinic motivat a

dispus soluția neînceperii urmăririi penale față de magistratul B.L. pentru

faptele prevăzute de art. 246 C. pen., ca urmare a inexistenței acestora,

deoarece nu se poate antrena răspunderea penală a intimatei pentru soluțiile

date, acestea fiind pronunțate în baza unui proces de interpretare a

materialului probator și a aprecierii condițiilor legale incidente, care pot

face obiectul numai căilor de atac.

Dispozițiile art. 2 din Principiile Fundamentale ale Independenței

Justiției adoptate de A.G.N.U. în noiembrie

1985

stipulează că puterea judecătorească decide în cauzele în care este

investită

de o manieră imparțială pe baza faptelor și în conformitate cu legea.

C.E.D.O. a statuat în jurisprudența sa,

în deplin acord cu dispozițiile art. 4 din R.C.M.C.E. nr. (94) 12, că

standardele universal recunoscute ale independenței puterii judecătorești

interzic orice intervenție negarantată sau care nu oferă garanția unui proces

judiciar și impun ca hotărârile judecătorești să nu poată fi modificate decât

prin procedurile de control judiciar prevăzute de lege.

De asemenea în Avizul nr. 3 al C.C.

J.E.

din cadrul Consiliului Europei, aviz dat în anul 2002

asupra

principiilor și regulilor privind imperativele profesionale aplicabile

judecătorilor în mod deosebit a deontologiei comportamentelor incompatibile și

imparțialității la pct. 5 „Concluzii privind răspunderea

judecătorilor” se arată în § 75 că „în ceea ce

privește răspunderea penală,

C.C.J.E. consideră că: i) judecătorii

trebuie să fie răspunzători penal în fața legii ordinare pentru infracțiuni

comise în afara funcției lor juridice; ii) răspunderea penală nu trebuie să se

aplice judecătorilor pentru greșeli neintenționate în exercițiul funcțiunii.”

Simpla exercitare a atribuțiilor judiciare de către un magistrat nu

poate fi calificată ca abuz, chiar dacă una dintre părți este nemulțumită de

soluția pronunțată în cauză.

De altfel, nici erorile judiciare, care se pot produce în confirmarea

sau aplicarea legii ori în evaluarea probatorilor nu pot constitui obiectiv și

nici subiectiv conținutul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., ele urmând a fi remediate prin căile

de atac prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte constată că nu

există niciun indiciu cu privire la

existența săvârșirii

pretinselor fapte prevăzute de art. 246 C. pen., în sarcina intimatei magistrat

B.L., așa încât în mod corect a fost indicat temeiul, în drept, al soluției

dispuse, pentru inexistența faptei, respectiv art. 228 alin. (6) raportat la art.

10 lit. a) C. proc. pen.

În raport cu cele menționate, Înalta Curte constată că rezoluția dată la

24 aprilie 2008 în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, este

legală și temeinică.

Față de toate considerentele arătate, atât cu privire la excepțiile

invocate, cât și asupra plângerii formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 29

alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, va

respinge cererea de sesizare

a Curții Constituționale, constatând ca

inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

I

pct. 9 din Legea nr. 138/1999, formulată de petiționara I.C.

De asemenea, Înalta Curte va respinge, ca

nefondate, excepțiile de

necompetență materială invocate.

Totodată, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 278

1

alin.

(8) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de

petiționara I.C. împotriva rezoluției din 24 aprilie 2008 dată în dosarul nr. 1221/P/2007

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire

penală și criminalistică, rezoluție pe care o va menține.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga

petiționara la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge cererea de sesizare a Curții

Constituționale, constatând, ca

inadmisibilă, excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art.

I

pct. 9 din

Legea nr. 138/1999, formulată de petiționara I.C.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunțare.

Respinge, ca nefondate, excepțiile de necompetență materială invocate.

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționara

I.C.

împotriva

rezoluției din 24 aprilie 2008 dată în dosarul

nr. 1221/P/2007 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire

penală și criminalistică, rezoluție pe care o menține.

Obligă petiționara la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat.

Cu recurs în 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 23

aprilie 2009.