ÎCCJ, Secția penală

Asupra excepțiilor invocate și plângerii de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, cu nr. 7601/4753/VIII-1/2008 de la 29 iulie 2008 ce a fost înregistrată prin Registratura Generală a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 22780 la 31 iulie 2008 și pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 6483/1/2008 la 8 august 2008 a fost înaintată spre competentă soluționare, potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (13) C. proc. pen., plângerea formulată de petenta I.C. împotriva rezoluției nr. 5943/3659/II/2/2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentă, în baza art. 278 C. proc.

pen., împotriva soluției dispuse în dosarul nr. 1221/P/2008 al aceleiași unități de parchet. În plângerea formulată, petiționara I.C. a invocat ca temei, în drept, al plângerii, art. 278 alin. (2) C. proc. pen., menționând că aceasta este îndreptată împotriva rezoluției nr. 5943/3659/II/2/2008 din 16 iunie 2008. În motivarea plângerii, petiționara a arătat că rezoluția nr. 5943/3659/II/2/2008 emisă în data de 16 iunie 2008 este lovită de nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (1) C. proc. pen., întrucât a încălcat art. 277 C. proc. pen., care prevede că procurorul este obligat să rezolve plângerea conexă actelor procurorului în termen de cel mult 20 de zile de la primire. În cazul de față, plângerea a fost primită în data de 26 mai 2008, iar rezoluția susmenționată a fost comunicată în data de 2 iulie 2008 ceea ce rezultă un număr de 36 de zile depășind termenul legal de soluționare cu 16 zile.

De asemenea, petiționara consideră că s-a încălcat art. 220 alin. (1) C. proc. pen., care prevede că procurorul infirmă prin ordonanță actele organului de urmărire penală emise cu nerespectarea dispozițiilor legale lucru pe care domnul procuror M.l. nu l-a îndeplinit, deși a constatat așa ceva. În pagina 3 alin. (3) domnul procuror M.l. a constatat că domnul procuror de caz V.V. a efectuat acte premergătoare în dosarul nr. 1221/P/2007 contrar prevederilor art. 29 alin. (1) lit. f); art. 201 alin. (1); art. 209 alin. (2) și (3) C. proc. pen. și art. 224 C. proc. pen., situație în care, trebuia să infirme prin ordonanță rezoluția nr. 1221/P/2007 din 24 aprilie 2008 și să dispună trimiterea dosarului spre competentă soluționare la organul prevăzut de lege, însă din considerente, evident tot nelegale, n-a procedat așa cum dispunea legea.

Astfel, art. 209 alin. (2) și (3) C. proc. pen., prevede competența procurorului în faza urmăririi penale ceea ce nu e cazul în dosarul nr. 1221/p/2007, întrucât nu a început urmărirea penală, iar art. 224 C. proc. pen., prevede că actele premergătoare se efectuează numai de organul de urmărire penală și de lucrători operativi din M.l. și nu de procuror cum abuziv a procedat domnul procuror V.V. care s-a substituit organului de urmărire penală. Petiționara apreciază că rezoluția nr. 5943/3659/II/2/2008 din 16 iunie 2008 este și netemeinică și nelegală, deoarece fără să înlăture motivele de nulitate, de nelegalitate și de nefondare a rezoluției nr. 1221/P/2007, invocate de aceasta în plângerea din 2 mai 2008, domnul procuror M.l.

a respins-o, ca neîntemeiată într-un mod total nejustificat, contrar legii. Susținerea [(pag. 3 alin. (2)] potrivit căreia ordonanța (încheierea) nr. 32/F/1996 nu poate constitui un temei pentru tragerea la răspundere penală, este eronată, întrucât instanța superioară, respectiv Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr. 514/2007, a constatat că hotărârea respectivă a fost și este netemeinică și nelegală, contrară legii [(art. 129 alin. (5) C. proc. civ.)] care prevede că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legal, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, îndatorire care a fost încălcată grav de magistratul B.L.

prin pronunțarea ordonanței (încheierii) sus-menționate, ce a fost casată exact pe acest motiv al exercitării atribuțiunilor de serviciu în mod defectuos prin care ia-u fost vătămate interesele legale, adică dreptul său la proprietate asupra apartamentului. Petiționara a mai menționat că rezoluția nu face nicio referire la al doilea abuz în serviciu săvârșit de magistratul B.L. prin care a dispus ca ordonanța de adjudecare nr. 3024 din 23 aprilie 1998 să fie executată împotriva aceluiași apartament fără ca această ordonanță să fie executorie, solicitând infirmarea rezoluției nr. 5943/3659/II/2/2008 din 16 iunie 2008 și trimiterea dosarului la D.P.J. spre competentă soluționare. Înalta Curte, prin adresă, a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, înaintarea dosarului nr. 1221/P/2007 și rezoluția nr. 5943/3659/II/2/2008, iar parchetul, prin adresa ce a fost înregistrată la R.G.

a instanței supreme sub nr. 4083 din 18 septembrie 2009 a trimis dosarul solicitat și un exemplar al rezoluției menționate, așa încât acestea au fost atașate prezentei cauze. La dosarul cauzei au fost depuse mai multe cereri formulate de petiționara I.C., după ce în prealabil au fost înregistrate prin R.G. a instanței supreme sub nr. 24760 la 3 septembrie 2008 aflate la dosarul Înaltei Curți. În prima cerere petiționara I.C. a solicitat sesizarea Curții Constituțională cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen. și art. 209 C. proc. pen. În ceea de-a doua cerere, petiționara a arătat că nu a adresat nicio plângere Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 278 1 C. proc.

pen. și conform art. 278 1 alin. (13) C. proc. pen., a solicitat ca plângerea sa din 17 iulie 2008 împreună cu dosarul să fie înaintată la D.P.J. spre competentă soluționare. În cea de-a treia cerere, petiționara, în temeiul art. 39 alin. (1) și (3) și art. 320 alin. (2) C. proc. pen., a solicitat a se constata excepția de necompetență materială a procurorului V.V. în ceea ce privește efectuarea actelor premergătoare și adoptarea soluției de neîncepere a urmăririi penale în cauza respectivă. În motivarea cererii, petiționara a arătat, că, potrivit art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare se efectuează de organul de urmărire penală și nu de procuror, iar conform art. 201 alin. (2) C. proc.

pen., organ de urmărire penală este organul de cercetare penală al poliției judiciare, nu procurorul, situație în care este evident faptul că acesta nu are competența materială de a efectua acte premergătoare. Procurorul are competența numai în faza urmăririi penale (art. 209 C. proc. pen.) adică după începerea urmăririi penale dispusă de organul de cercetare penală al poliției judiciare [(art. 228 alin. (1) C. proc. pen.)] și nu în faza actelor premergătoare cum eronat a procedat domnul procuror V.V. Ca atare, procurorul are competență atunci când este sesizat de organul de cercetare penală [(art. 228 alin. (3) C. proc. pen.)] că și judecătorul când este sesizat de procuror [(art. 262 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen.)] ceea ce înseamnă că până la sesizarea de către organul competent, atât procurorul, cât și judecătorul, nu au nicio competență. Potrivit prevederilor art. 218 alin. (1) C. proc. pen., domnul procuror V.V. avea îndatorirea să respecte dispozițiile legale referitoare la desfășurarea urmăririi penale, respectiv prevederile art. 222 alin. (7) C. proc. pen. și să trimită plângerea penală la poliția judiciară competentă cu soluționarea, lucru pe care nu l-a făcut. Petiționara I.C. consideră că actele premergătoare efectuate de către domnul procuror V.V. în dosarul nr. 1221/P/2007 și rezoluția dispusă în data de 24 aprilie 2008 sunt lovite de nulitate conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Înalta Curte, prin încheierea de la 2 octombrie 2008, a admis, în parte, cererea de sesizare formulată de petiționara I.C.

a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor 278 1 C. proc. pen. și în baza art. 303 alin. (6) și art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, a suspendat judecarea cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, încheiere aflată la dosarul Înaltei Curți. Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat recurs petiționara, iar prin decizia penală nr. 57 de la 26 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, pronunțată în dosarul nr. 10278/1/2008, a fost respins, ca tardiv, recursul declarat de petenta I.C.

împotriva încheierii din 2 octombrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 6483/1/2008, fiind obligat recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, așa cum rezultă din minuta deciziei menționate, aflată în suplimentul dosarului nr. 6483/1/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală atașat prezentei cauze. Prin decizia nr. 168 de la 10 februarie 2009 a Curții Constituționale, pronunțată în dosarul nr. 2146D/2008 a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., excepție ridicată de C.I. în dosarul nr. 6483/1/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, decizia a cărei copie se află la dosarul cauzei, la dosarul Înaltei Curți.

La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin R.G. a instanței supreme sub nr. 15568 și 15569 la 9 aprilie 2009, două cereri formulate de petiționara I.C., aflate la dosarul Înaltei Curți. Astfel, în prima cerere, petiționara I.C., în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție, art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 și art. 301 alin. (1) C. proc. pen., solicită sesizarea Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea art. I pct. 9 din Legea nr. 138/1997. În motivarea cererii, petiționara a menționat că potrivit art. 21 din Constituție, accesul la justiție este liber. Nicio lege nu poate îngrădi acest drept. Contrar prevederilor susmenționate art. I pct. 9 din Legea nr. 138/1997 îngrădește exercitarea acestui drept, întrucât dispune abrogarea art. 25 din Legea nr. 47/1992 care prevede posibilitatea atacării cu recurs a deciziilor Curții Constituționale neconforme cu ordinea constituțională.

Dreptul de veto acordat de art. I pct. 9 din Legea 138/1997, Curții Constituționale, încalcă și democrația constituțională care trebuie să fie model pentru celelalte democrații în respectarea drepturilor omului. În cea de-a doua cerere, petiționara I.C. a solicitat sesizarea Curții Constituționale conform cererii din 7 aprilie 2009 și a se dispune suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicată, precum și menținerea cererii din data de 1 septembrie 2008 cu privire la ridicarea excepției de necompetență materială a procurorului V.V. în ceea ce privește efectuarea actelor premergătoare în cauză privitoare pe B.L., menținând concluziile din data de 1 septembrie 2008. La termenul de astăzi, au lipsit petiționara I.C.

și intimata B.L., procedura de citare fiind legal îndeplinită. Înalta Curte a pus în discuție excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 9 din Legea nr. 138/1997 și excepțiile de necompetență materială formulate în scris de petiționară. Reprezentantul Ministerului Public, asupra excepției de neconstituționalitate invocată a solicitat constatarea acesteia, ca inadmisibilă, întrucât dispozițiile criticate nu au legătură cu soluționarea cauzei și în consecință respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, iar referitor la excepțiile de necompetență materială, a arătat că reprezintă motive de fond.

Reprezentantul parchetului, pe fondul plângerii formulată de petiționară a pus concluzii de respingere, ca nefondată, a acesteia, arătând că din actele premergătoare efectuate în cauză nu rezultă indicii privitoarea la săvârșirea vreunei fapte prevăzute de legea penală, așa încât în mod corect procurorul a dispus soluția de netrimitere în judecată. Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 9 din Legea nr. 138/1999, formulată de petiționara I.C.: În Legea nr. 138 din 24 iulie 1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale (M. Of. nr. 170/25.07.1997) la pct. I art. 9 se prevede că „Art.

25 se abrogă. Art. 26 alin. (1) Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Alin. (2) în caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare. Alin. (3) Deciziile sunt obligatorii de la data publicării lor în M. Of. al României și produc efecte numai pentru viitor.

Alin. (4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului." Înalta Curte, examinând cererea formulată de petiționară cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. I pct. 9 din Legea nr. 138/1997 prin prisma condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată și în raport cu obiectul cauzei, constată, ca fiind inadmisibilă, excepția arătată, deoarece nu este îndeplinită una din condițiile prevăzute la art. 29 alin. (1) din legea arătată, și anume să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Astfel, dispozițiile art. I pct. 9 din Legea nr. 138/1997 se referă la caracterul definitiv și obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, a consecințelor pe care aceasta le produce, precum și alte aspecte de ordin procedural, potrivit celor mai sus arătate, dispoziții care nu au legătură cu soluționarea cauzei, respectiv a plângerii formulată de petiționară împotriva unei soluții de netrimitere, în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. , a cărei procedură este reglementată, în mod concret, în conținutul normei mai sus arătate, așa încât excepția dispozițiilor invocate este inadmisibilă, fiind contrară prevederii art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, iar în condițiile art. 29 alin. (6) din aceeași lege menționată, se va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Referitor la excepțiile de necompetență materială invocate de petiționara I.C. privind organul care a efectuat actele premergătoare, apreciind că nu procurorul, ci organul poliției judiciare ar fi fost competent, având drept consecință nulitatea absolută a actelor premergătoare și a rezoluției din 24 aprilie 2008 dată de procuror în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, ceea ce impune trimiterea plângerii la D.P.J. competente, Înalta Curte constată că aceste excepții sunt nefondate. Astfel, în conținutul art. 224 alin. (1) și (2) C. proc. pen., se prevede în mod expres că „(1) în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.

(2) De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare și lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum și din celelalte organe de stat cu atribuțiile în domeniul siguranței naționale, anume desemnați în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale.” În dispozițiile art. 201 alin. (1) și (2) C. proc. pen., se stipulează că (1) Urmărirea penală se efectuează de către procurori și de către organele de cercetare penală. (2) Organele de cercetare penală sunt: a) organele de cercetare ale poliției judiciare; b) organele de cercetare speciale.” În conținutul prevederilor art. 209 C. proc.

pen., referitoare la competența procurorului în faza urmăririi, aceasta este reglementată în mod efectiv prin indicarea obiectului competenței procurorului care supraveghează urmărirea penală, arătându-se că procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează, dar și faptul că urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, în cazul unor infracțiuni prevăzute expres, precum și în cazurile arătate, printre care și cele de la art. 29 pct. 1 din prezentul cod. În dispozițiile art. 29 pct. 1 C. proc. pen., este reglementată competența Curții Supreme de Justiție, respectiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în primă instanță, o competență materială și personală, în sensul că sunt judecate infracțiunile comise de persoanele ce au calitățile indicate, printre care la lit. e) și f) sunt arătați, membrii C.S.M.

și respectiv judecătorii și magistrații asistenți de la Curtea Supremă de Justiție, de judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe și de procurorii P.N.A.

Or, pe calea interpretării sistematice a conținutului normelor mai sus arătate și verificarea aplicabilității acestora, în contextul cauzei, Înalta Curte constată că, în mod corect, procurorul din cadrul secției de urmărire penală și criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 1221/P/2007, a efectuat acte premergătoare și a dispus soluția din rezoluția de la data de 24 aprilie 2008, deoarece acesta era în mod exclusiv competent ca să efectueze acte premergătoare, cu caracter obligatoriu, în condițiile art. 224 alin. (1) corelat cu art. 201 alin. (1) și art. 209 alin. (3) cu referire la art. 29 pct. 1 lit. e) și f). Astfel, Înalta Curte constată că în condițiile art. 224 alin. (1) C. proc.

pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penale poate efectua acte premergătoare. Din modul de reglementare al normei nu se face nicio distincție în ceea ce privește felul organului de urmărire penală, însă prin corelarea acestei norme cu dispozițiile art. 201 alin. (1) și art. 209 alin. (3) cu referire la art. 29 pct. 1 lit. e) și f) C. proc. pen., rezultă că procurorul, ca organ de urmărire penală, în mod exclusiv era competent, atât în ceea ce privește competența materială, cât și pe aceea personală, de a efectua, acte premergătoare, cu caracter obligatoriu pentru infracțiunile pretins a fi comise de membrii C.S.M.J.

de la Înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum este și în prezenta cauză, față de calitatea de magistrat, în prezent, la instanța supremă a intimatei B.L., dar și față de calitatea de membru a C.S.M., care la data efectuării verificărilor, prin plângerea petiționarei, avea funcția de Președinte al C.S.M., pentru pretinsele fapte prevăzute de art. 246 C. pen. În raport cu cele mai sus menționate, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, excepțiile de necompetență materială invocate. Înalta Curte consideră că plângerea formulată de petiționara I.C. are ca temei în drept dispozițiile art. 278 1 C. proc.

pen., ceea ce face ca obiectul cauzei de față să-l constituie plângerea petiționarei împotriva rezoluției procurorului dată la 24 aprilie 2008 în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin care acesta a dispus soluția neînceperii urmăririi penale față de intimata magistrat B.L., actualmente judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și președintele C.S.M., pentru faptele prevăzute de art. 246 C. pen. Astfel, din perspectiva tehnicii de reglementare a dispozițiilor art. 278 1 C. proc.

pen., a cărui denumire marginală vizează plângerea în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, legiuitorul a statuat în mod concret că plângerea întemeiată pe dispozițiile arătate vizează rezoluția de neîncepere a urmăririi penale sau ordonanța ori, după caz, rezoluția de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, precum și a dispoziția de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu, iar rezolvarea plângerii întemeiată pe art. 275 – art. 278 din același cod, de către prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ori după caz, de către procurorul ierarhic superior, constituie numai o procedură obligatorie prealabilă, prevăzută de lege, pentru exercitarea plângerii în condițiile art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen. Altfel spus, prin procedura instituită în art. 278 1 C. proc. pen., se verifică numai legalitatea și temeinicia soluției de netrimitere în judecată dată inițial de procuror, iar procedura prevăzută de art. 275 – art. 278 din același cod, reprezintă numai o condiție prealabilă, obligatorie, în vederea exercitării ulterioare a plângerii întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen., de altfel, neexistând nicio sancțiune procedurală cu privire la nerespectarea termenului de 20 de zile de către procurorul ierarhic superior, atunci când acesta ar depăși termenul arătat. Or, în contextul concret al cauzei, petiționara I.C. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, care a soluționat-o prin rezoluția din 16 iunie 2008 în lucrarea cu nr. 5943/3659/ll/2/2008, procedura obligatorie prealabilă sesizării judecătorului în condițiile art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., fiind parcursă. Față de cele mai sus arătate, Înalta Curte nu poate examina critica referitoare la tardivitatea rezoluției date de procurorul șef adjunct. Examinând plângerea formulată de petiționara I.C., în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., împotriva rezoluției de la 24 aprilie 2008 dată de procuror, în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, Înalta Curte, în raport cu actele și lucrările dosarului parchetului, constată plângerea ca nefondată pentru considerentele ce se vor arăta. Prin rezoluția de la 2/ A aprilie 2008 în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, procurorul în temeiul art. 228 alin. (6) cu referire la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistratului B.L., actualmente judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, președintele C.S.M., pentru faptele prevăzute de art. 246 C. pen., conexarea celor 4 cereri la dosarul de urmărire penală nr. 1221/p/2004 și comunicarea soluției persoanei care a făcut sesizarea, precum și magistratului B.L. În considerentele rezoluției, procurorul a constatat că prin plângerea adresată organului de urmărire penală, petiționara I.C. din Slatina, a solicitat tragerea la răspundere penală a magistratului B.L., fost președinte la Tribunalului Olt (actualmente judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și președinte al C.S.M.), pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen.

În motivarea plângerii sale, îi impută magistratului că în ziua de 30 octombrie 1996, prin Ordonanța de adjudecare pronunțată în dosarul nr. 32/F/1996 a dispus ilegal atribuirea apartamentului său, licitatoarei G.M. În opinia petentei, magistratul, pe de-o parte a eludat procedura comandamentului prevăzută de Codul de procedură civilă, iar pe de altă parte ar fi încălcat procedura prevăzută de Legea nr. 64 din 22 iunie 1995. Petiționara susține că ordonanța de adjudecare pe care o consideră nelegală și nefondată a fost casată de Curtea de Apel Craiova prin decizia nr. 514 din 12 decembrie 1997. Cea de-a doua faptă prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen., imputată aceluiași magistrat, potrivit susținerii petiționarei ar consta în aceea că la 23 aprilie 1999 Judecătoria Slatina prin Ordonanța de adjudecare nr. 3024 pronunțată în dosarul nr. 4998/1998 a atribuit același apartament al sus-numitei, în favoarea licitatoarei D.C.

Recursul petiționarei declarat împotriva Ordonanței de adjudecare nr. 3024 a fost respins de Tribunalul Olt prin decizia nr. 1273 din 28 septembrie 1999, astfel încât Ordonanța de adjudecare a rămas definitivă și executorie.

Petiționara a susținut că, deși a contestat executarea ordonanței la două instanțe judecătorești unde a solicitat suspendarea aplicării acesteia, magistratul B.L., în calitatea sa din acea vreme, de președinte al Tribunalului Olt, ar fi dat dispoziția de evacuare a petentei din apartamentul pe care-l ocupa, evacuare ce s-a și realizat la 20 decembrie 1999. În anul 2000, a pretins petiționara, aceasta ar fi obținut două hotărâri pronunțate de instanța supremă prin care s-a dispus suspendarea executării Ordonanței de adjudecare nr. 3024/1999 a Judecătoriei Slatina, dar că prin diverse abuzuri, aceste hotărâri nu au fost puse în executare, urmărindu-se expirarea termenului de suspendare 12 decembrie 2000. Petiționara îi impută magistratului că ar fi intervenit până la instanța supremă în sensul ca petiționara să nu câștige procesul cu SC N.N.

S.N.C Slatina. Procurorul a mai arătat că din analiza conținutului plângerii formulate de petiționară rezultă că aceasta nu cuprinde toate datele expres menționate în art. 222 C. proc. pen. Astfel, nu sunt concretizate faptele care formează obiectul plângerii, fiind expuse aspecte generale și neindicându-se mijloacele de probă în dovedirea așa-ziselor fapte penale. S-a relevat că aceeași petiționară a introdus plângeri penale și împotriva altor magistrați [(exemplu: dosarul 615/P/2000 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în care prin rezoluția din 2 februarie 2001 s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., față de judecătorul C.M.

de la Curtea de Apel Craiova, pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen.)]. Referitor la faptele prevăzute de art. 246 C. pen., imputate magistratului B.L., vizând soluțiile emise de aceasta în calitatea de președinte al Tribunalului Olt, procurorul a considerat că acestea nu subzistă, întrucât legiuitorul nu a incriminat ca fapte penale soluțiile pe care le pronunță cei însărcinați să desfășoare o activitate jurisdicțională. În jurisprudență, s-a reținut că hotărârile judecătorești, atât în privința dispozitivului, cât și a considerentelor, nu pot fi criticate decât prin căile legale de atac, astfel încât o hotărâre judecătorească (sau ordonanța ori rezoluția procurorului) nu poate fi considerată prin ea însăși o infracțiune.

Dacă s-ar accepta instituirea răspunderii penale a persoanelor care îndeplinesc o activitate de jurisdicție, pentru soluțiile pronunțate în cadrul acesteia devenite irevocabile, s-ar crea posibilitatea unui comportament abuziv al părților de rea-credință, precum și o insecuritate juridică prin recurgerea la plângerea penală după ce au fost parcurse toate căile legale de atac. Procurorul a menționat că nu se poate susține, în absența dovezilor certe, că actul emis de magistrat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, constituie în sine un abuz în sensul prevederilor art. 246 C. pen., numai pentru faptul că nemulțumește una dintre părți (cazul petiționarei), câtă vreme acesta a acționat cu bună credință prezumată ca fiind obiectivă.

Simpla împrejurare că soluțiile pronunțate de magistratul sus­menționat îi sunt nefavorabile petiționarei, nu este de natură să declanșeze procesul penal, întrucât magistratul n-a făcut altceva decât să slujească actul de justiție cu respectarea prevederilor legale. În consecință, pentru rațiunile expuse mai sus, procurorul a dispus față de magistratul B.L. neînceperea urmăririi penale în privința faptelor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen., sesizate de petiționara I.C. din municipiul Slatina. Ulterior plângerii introduse împotriva magistratului, petiționara a formulat un număr de 4 cereri în care a expus aceleași aspecte și care au fost conexate la dosarul de urmărire penală nr. 1221/P/2007.

Soluția dată de procuror este susținută prin actele premergătoare efectuate informarea întocmită de procuror la 29 august 2007 în lucrarea cu nr. 179/C3/1981/2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică; lucrarea cu nr. 179/C 3/1981/2007 ce conține comunicările efectuate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în dosarul nr. 615/F72000 din 14 aprilie 2006, de Ministerul Justiției cu nr. 44590 din 1 august 2006, de către Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în lucrarea cu nr. 10673/4745/2006 la 5 septembrie 2006, de către Ministerul Justiției cu nr. 88368/2006, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică în lucrarea cu nr. 10673/4745/2006 de la 15 ianuarie 2007, a altor adrese ale secției de urmărire penală și criminalistică către secția judiciară civilă a aceluiași parchet, procesului-verbal întocmit de procuror la 2 mai 1997, a altor înscrisuri; dosarul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția judiciară civilă cu nr. 32527/8530/2002 ce conține comunicările efectuate petiționarei și alte înscrisuri; dosarul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

secția judiciară civilă cu nr. 32527/8530/2002 în care se află fotocopiile multor înscrisuri, adrese, comunicări, acte ale instanței, respectiv s-au trimis prin adresă secției de urmărire penală și criminalistică dosarele secției a IV-a Judiciar Civil nr. 31111/4396/2000, nr. 2717/483/2001 privind pe I.C., referatul întocmit de procuror la 24 ianuarie 2002. Prin rezoluția de la 16 iunie 2008 dată în lucrarea cu nr. 5943/3659/II/2/2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, procurorul șef secție, în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petenta I.C. împotriva soluției dispusă în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., a verificat rezoluția din 24 aprilie 2008 dată de procuror în dosarul nr. 1221/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică pe baza actelor și lucrărilor dosarului parchetului. Așa cum a rezultat din dosarul parchetului, în cauză au fost efectuate, de către procuror, acte premergătoare, ce au fost în mod corect apreciate și față de condițiile prevăzute de art. 222 C. proc. pen., referitoare la conținutul plângerii, prin raportare concretă la plângerea formulată de petiționara I.C., precum și la infracțiunile pretins a fi comise de intimată. Înalta Curte constată că procurorul, în mod legal și temeinic motivat a dispus soluția neînceperii urmăririi penale față de magistratul B.L.

pentru faptele prevăzute de art. 246 C. pen., ca urmare a inexistenței acestora, deoarece nu se poate antrena răspunderea penală a intimatei pentru soluțiile date, acestea fiind pronunțate în baza unui proces de interpretare a materialului probator și a aprecierii condițiilor legale incidente, care pot face obiectul numai căilor de atac. Dispozițiile art. 2 din Principiile Fundamentale ale Independenței Justiției adoptate de A.G.N.U. în noiembrie 1985 stipulează că puterea judecătorească decide în cauzele în care este investită de o manieră imparțială pe baza faptelor și în conformitate cu legea. C.E.D.O. a statuat în jurisprudența sa, în deplin acord cu dispozițiile art. 4 din R.C.M.C.E.

nr. (94) 12, că standardele universal recunoscute ale independenței puterii judecătorești interzic orice intervenție negarantată sau care nu oferă garanția unui proces judiciar și impun ca hotărârile judecătorești să nu poată fi modificate decât prin procedurile de control judiciar prevăzute de lege. De asemenea în Avizul nr. 3 al C.C. J.E. din cadrul Consiliului Europei, aviz dat în anul 2002 asupra principiilor și regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor în mod deosebit a deontologiei comportamentelor incompatibile și imparțialității la pct. 5 „Concluzii privind răspunderea judecătorilor” se arată în § 75 că „în ceea ce privește răspunderea penală, C.C.J.E.

consideră că: i) judecătorii trebuie să fie răspunzători penal în fața legii ordinare pentru infracțiuni comise în afara funcției lor juridice; ii) răspunderea penală nu trebuie să se aplice judecătorilor pentru greșeli neintenționate în exercițiul funcțiunii.” Simpla exercitare a atribuțiilor judiciare de către un magistrat nu poate fi calificată ca abuz, chiar dacă una dintre părți este nemulțumită de soluția pronunțată în cauză. De altfel, nici erorile judiciare, care se pot produce în confirmarea sau aplicarea legii ori în evaluarea probatorilor nu pot constitui obiectiv și nici subiectiv conținutul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., ele urmând a fi remediate prin căile de atac prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte constată că nu există niciun indiciu cu privire la existența săvârșirii pretinselor fapte prevăzute de art. 246 C. pen., în sarcina intimatei magistrat B.L., așa încât în mod corect a fost indicat temeiul, în drept, al soluției dispuse, pentru inexistența faptei, respectiv art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. În raport cu cele menționate, Înalta Curte constată că rezoluția dată la 24 aprilie 2008 în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, este legală și temeinică.

Față de toate considerentele arătate, atât cu privire la excepțiile invocate, cât și asupra plângerii formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, constatând ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 9 din Legea nr. 138/1999, formulată de petiționara I.C. De asemenea, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, excepțiile de necompetență materială invocate. Totodată, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționara I.C. împotriva rezoluției din 24 aprilie 2008 dată în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, rezoluție pe care o va menține.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga petiționara la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, constatând, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 9 din Legea nr. 138/1999, formulată de petiționara I.C. Cu recurs în 48 de ore de la pronunțare. Respinge, ca nefondate, excepțiile de necompetență materială invocate. Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționara I.C. împotriva rezoluției din 24 aprilie 2008 dată în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, rezoluție pe care o menține. Obligă petiționara la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Cu recurs în 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 23 aprilie 2009.