ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 932/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 932/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din data de 20 martie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală,

pronunțată în dosarul nr. 1523/2/2012 (608/2012),

printre altele, în temeiul art. l60

8a

C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie

sub control judiciar formulată de inculpatul E.C.M., arestat în baza M.A.P. nr.

3/ UP emis la data de 1 februarie 2012 de Curtea de Apel București, secția I penală.

În

temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata

sumei de 100 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a

dispune astfel, curtea de apel a reținut că inculpatul E.C.M. a fost trimis în

judecată prin rechizitoriul nr. 17/P/2012 al Parchetului de pe lângă înalta

Curte de Justiție – D.N.A., sub acuzația de complicitate la infracțiunea de

luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 254 alin. (l) C.

pen. și la art. 7 alin. (l) din Legea nr. 78/2000 și asociere pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 323 alin. (l) și (2) C. pen.,

raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin.

(l) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.,

constând în aceea că, în cursul lunii ianuarie 2012, acționând împreună cu

inculpatul S.M., l-a ajutat pe inculpatul B.M.I., procuror la Parchetul de pe

lângă Tribunalul Ilfov, să pretindă de la denunțătorul D.S. suma de 300.000

euro (în condițiile în care, potrivit conivenței infracționale cu B.M.I.,

acesta nu a particularizat, inițial, folosul pe care dorea să îl primească de

la denunțător, dar a atribuit inculpatului E.C.M. sarcina de a perfecta

aspectele referitoare la cuantumul sumei de bani ce urma să fie pretinsă, cu

titlu de mită), stabilind ca aceasta să fie remisă în două tranșe, de 100.000

euro și, respectiv, de 200.000 euro, iar în data de 31 ianuarie 2012, l-a

ajutat pe inculpatul B.M.I. să primească de la denunțătorul D.S. suma de 90.000

lei și 80.000 euro (reprezentând echivalentul a aproximativ 100.000 euro),

fiind surprins în flagrant delict, având asupra sa banii.

S-a mai

reținut că inculpatul E.C.M., împreună cu inculpatul B.M.I., în cursul lunii

ianuarie 2012, au inițiat constituirea unei asociații în scopul săvârșirii

infracțiunii de luare de mită, asociație sprijinită de inculpatul S.M., în

structura organizatorică a grupării fiind, ulterior, cooptați denunțătorul M.M.,

B.C. și E.M.L. (care, potrivit regulilor de acțiune stabilite, au avut sarcina

de a sprijini activitatea ilicită a asociației), iar pentru atingerea scopului

propus, a existat o organizare prealabilă, în temeiul căreia membrilor grupării

li s-au repartizat anumite sarcini. S-a constatat că inculpatul E.M.C. a fost

arestat preventiv prin încheierea de ședință din data de 1 februarie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, pe o perioadă de 29 de zile, de la 2

februarie 2012 la 1 martie 2012, reținându-se că există probe, în sensul art. 143

C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că este posibil ca

acesta să fi comis faptele pentru care a fost începută urmărirea penală.

La momentul

dispunerii măsurii arestării preventive, s-a reținut că inculpatul E.C.M. se

află în situația prevăzută de art. 148 alin. (l) lit. f) C. proc. pen., în

sensul că a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate

prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Totodată, s-a

reținut că prin încheierea de ședință din data de 27 februarie 2012 s-a dispus,

în conformitate cu art. 300

1

C. proc. pen., menținerea arestării preventive

a inculpatului E.C.M., după verificarea legalității și temeiniciei măsurii

privative de libertate.

Prin

prisma existenței datelor și a indiciilor temeinice din care rezultă

presupunerea că inculpatul este posibil să fi comis infracțiunile pentru care a

fost trimis în judecată, s-a apreciat că cererea acestuia este neîntemeiată.

A fost

avut în vedere că în jurisprudența C.E.D.O. au fost dezvoltate patru motive

acceptabile de a se refuza eliberarea sub control judiciar: riscul ca

inculpatul să nu se prezinte la proces, probabilitatea ca, în cazul eliberării,

acesta să încerce să împiedice desfășurarea procesului, să comită alte

infracțiuni ori să tulbure ordinea publică (cauzele S.B.C. c. Regatului Unit -

19 iunie 2001, S. c. Rusiei - 25 iulie 2003, S. c. Austriei -10 noiembrie 1969,

W. c. Germaniei - 27 iunie 1968, M. c. Austriei - 10 noiembrie 1969 și L. c.

Franței - 26 iunie 1991).

Raportat

la aceste criterii, având în vedere gravitatea potențială a faptelor presupus

comise de inculpat, impactul negativ produs asupra ordinii sociale, curtea de

apel a apreciat că, la acest moment procesual și în pofida împrejurării că,

formal, cererea inculpatului îndeplinește condițiile legale, se impune

menținerea sa în continuare în detenție preventivă.

S-a

reținut că liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură limitativă

de drepturi care reprezintă, în esență, o constrângere a libertății mai puțin

gravă decât arestarea preventivă, instituită pentru a se asigura buna

administrare a justiției, precum și pentru a împiedica comiterea de fapte

periculoase și, la fel ca și măsura privativă de libertate instituită prin art.

136 alin. (l) lit. d) C. proc. pen., presupune existența temeiurilor de fapt și

de drept care o justifică, iar scopul vizat de această măsură extremă poate fi

realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar.

Astfel,

a fost avut în vedere că aplicarea dispozițiilor legale care reglementează

liberarea provizorie se poate justifica în cazul unor infracțiuni mai puțin

grave, luându-se în considerare încrederea pe care o poate oferi inculpatul că,

lăsat în libertate, nu va mai săvârși și alte infracțiuni, își va îndeplini

obligațiile ce i se impun și că nu va exista riscul de fugă, de natură să

împiedice buna desfășurare a cercetării judecătorești.

În

cauză, s-a apreciat, însă, că liberarea provizorie sub control judiciar a

inculpatului nu este oportună la acest moment procesual, în condițiile în care

cercetarea judecătorească impune reaudierea martorilor propuși prin

rechizitoriu, pentru a verifica nemijlocit și în condiții de

contradictorialitate probele ce au servit ca temei pentru trimiterea în

judecată a inculpatului, iar măsura liberării provizorii trebuie să fie

subordonată scopului bunei desfășurări a cercetării judecătorești.

În acest

sens, s-a considerat că apărarea invocată, în mod nemijlocit, de inculpat în

fața instanței, cu ocazia audierii sale, respectiv că este singurul

întreținător al familiei și are restanțe la achitarea unui credit contractat,

nu este de natură să aducă elemente noi în favoarea punerii sale în libertate

sub control judiciar, la momentul analizat.

Prin urmare,

s-a reținut că pentru buna desfășurare a procesului penal, se impune privarea

de libertate a inculpatului și că eliberarea, chiar subordonată unor garanții

ori obligații, în acest moment poate fi de natură să provoace o tulburare a

ordinii publice, susținere care este în acord și cu jurisprudența instanței de

contencios european, așa cum rezultă și prin prisma deciziilor S. contra

Poloniei din 13 decembrie 2005 și G. împotriva Bulgariei din 3 iulie 2008.

Împotriva

încheierii anterior menționate, a declarat recurs inculpatul E.C.M.,

solicitând admiterea căii de atac

promovate, casarea încheierii atacate și, pe fond, admiterea cererii de

liberare provizorie sub control judiciar.

Concluziile

formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și

ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a

prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte,

examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului

din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Potrivit

art. 136 alin. (l) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile

preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat

într-o cauză privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu

închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru

a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea

penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

În alin.

(2) al articolului anterior menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor

preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar

sau pe cauțiune.

Deși nu este o

măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o

modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit

prin ambele măsuri fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal

în ansamblul său.

Din analiza

prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160

2

C.

proc. pen., rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control

judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima

condiție pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este

condiționată, de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în

lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiție pozitivă vizează natura

și gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.

Sub

acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc.

pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Condiția

negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui

comportament după punerea sa în libertate provizorie.

Dispozițiile art.

160

2

C. proc. pen., prevăd că liberarea provizorie este o măsură

facultativă și nu una obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda”),

inculpatul având doar o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă

instanța constată îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va

aprecia asupra oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin

verificarea temeiniciei cererii.

Acordarea

acestei facilități legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci

doar o vocație, instanța nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii

cererii de liberare în orice situație.

Dimpotrivă,

instanței i se cere prin alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen., să

verifice și să examineze existența datelor din care rezultă necesitatea de a-l

împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte.

În

opinia instanței, expresia „date” conținută în textul de lege anterior

menționat nu se referă la existența unor probe în sensul legii, ci a unor

informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la

persoana inculpatului, la modul de operare, la infracțiunea pretins a fi

comisă, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Prin

urmare, instanței i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă

existente, dar și pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe

de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate

infracțională.

Legea nu

prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la

examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei

Curți, instanța trebuie să se raporteze la gravitatea faptelor, în speță fiind

vorba despre mai multe infracțiuni, respectiv complicitate la infracțiunea de

luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 254 alin. (l) C.

pen. și la art. 7 alin. (l) din Legea nr. 78/2000 și asociere pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 323 alin. (l) și (2) C. pen.,

raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin.

(l) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen., la

circumstanțele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum și la datele

care caracterizează inculpatul.

Instanța poate

refuza liberarea dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară,

iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea

arestării preventive.

Detenția

provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența

controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a

principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei

respectiv a făptuitorului.

Din

perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană

arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din

prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau

eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a

înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul

ei de aplicație. Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea

de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală,

instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării

inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale

sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil

unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a

decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la

care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a

devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie

chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a

statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în

condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită  rezonabilă.

Raportând

datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională,

corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte

apreciază, astfel cum a dispus și instanța de fond, că, în acest moment,

controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului E.C.M., fiind insuficient

pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin.

(l) C. proc. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive.

Se

reține, de asemenea, că circumstanțele personale ale recurentului inculpat au

fost avute în vedere de către instanța de fond, însă acestea nu au fost

apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.

Pentru

considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și

legală, în temeiul art. 385

15

pct. l lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul E.C.M.

În baza art.

192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul E.C.M. împotriva încheierii din 20

martie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr.

1523/2/2012 (608/2012).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul

desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 26 martie 2012.