ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 932/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din data de 20 martie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 1523/2/2012 (608/2012), printre altele, în temeiul art. l60 8a C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul E.C.M., arestat în baza M.A.P. nr. 3/ UP emis la data de 1 februarie 2012 de Curtea de Apel București, secția I penală. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare avansate de stat. Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut că inculpatul E.C.M.

a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 17/P/2012 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Justiție – D.N.A., sub acuzația de complicitate la infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 254 alin. (l) C. pen. și la art. 7 alin. (l) din Legea nr. 78/2000 și asociere pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 323 alin. (l) și (2) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (l) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că, în cursul lunii ianuarie 2012, acționând împreună cu inculpatul S.M., l-a ajutat pe inculpatul B.M.I., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, să pretindă de la denunțătorul D.S.

suma de 300.000 euro (în condițiile în care, potrivit conivenței infracționale cu B.M.I., acesta nu a particularizat, inițial, folosul pe care dorea să îl primească de la denunțător, dar a atribuit inculpatului E.C.M. sarcina de a perfecta aspectele referitoare la cuantumul sumei de bani ce urma să fie pretinsă, cu titlu de mită), stabilind ca aceasta să fie remisă în două tranșe, de 100.000 euro și, respectiv, de 200.000 euro, iar în data de 31 ianuarie 2012, l-a ajutat pe inculpatul B.M.I. să primească de la denunțătorul D.S. suma de 90.000 lei și 80.000 euro (reprezentând echivalentul a aproximativ 100.000 euro), fiind surprins în flagrant delict, având asupra sa banii.

S-a mai reținut că inculpatul E.C.M., împreună cu inculpatul B.M.I., în cursul lunii ianuarie 2012, au inițiat constituirea unei asociații în scopul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, asociație sprijinită de inculpatul S.M., în structura organizatorică a grupării fiind, ulterior, cooptați denunțătorul M.M., B.C. și E.M.L. (care, potrivit regulilor de acțiune stabilite, au avut sarcina de a sprijini activitatea ilicită a asociației), iar pentru atingerea scopului propus, a existat o organizare prealabilă, în temeiul căreia membrilor grupării li s-au repartizat anumite sarcini. S-a constatat că inculpatul E.M.C. a fost arestat preventiv prin încheierea de ședință din data de 1 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, pe o perioadă de 29 de zile, de la 2 februarie 2012 la 1 martie 2012, reținându-se că există probe, în sensul art. 143 C. proc.

pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că este posibil ca acesta să fi comis faptele pentru care a fost începută urmărirea penală. La momentul dispunerii măsurii arestării preventive, s-a reținut că inculpatul E.C.M. se află în situația prevăzută de art. 148 alin. (l) lit. f) C. proc. pen., în sensul că a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Totodată, s-a reținut că prin încheierea de ședință din data de 27 februarie 2012 s-a dispus, în conformitate cu art. 300 1 C. proc. pen., menținerea arestării preventive a inculpatului E.C.M., după verificarea legalității și temeiniciei măsurii privative de libertate.

Prin prisma existenței datelor și a indiciilor temeinice din care rezultă presupunerea că inculpatul este posibil să fi comis infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, s-a apreciat că cererea acestuia este neîntemeiată. A fost avut în vedere că în jurisprudența C.E.D.O. au fost dezvoltate patru motive acceptabile de a se refuza eliberarea sub control judiciar: riscul ca inculpatul să nu se prezinte la proces, probabilitatea ca, în cazul eliberării, acesta să încerce să împiedice desfășurarea procesului, să comită alte infracțiuni ori să tulbure ordinea publică (cauzele S.B.C.

c. Regatului Unit - 19 iunie 2001, S. c. Rusiei - 25 iulie 2003, S. c. Austriei -10 noiembrie 1969, W. c. Germaniei - 27 iunie 1968, M. c. Austriei - 10 noiembrie 1969 și L. c. Franței - 26 iunie 1991). Raportat la aceste criterii, având în vedere gravitatea potențială a faptelor presupus comise de inculpat, impactul negativ produs asupra ordinii sociale, curtea de apel a apreciat că, la acest moment procesual și în pofida împrejurării că, formal, cererea inculpatului îndeplinește condițiile legale, se impune menținerea sa în continuare în detenție preventivă.

S-a reținut că liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură limitativă de drepturi care reprezintă, în esență, o constrângere a libertății mai puțin gravă decât arestarea preventivă, instituită pentru a se asigura buna administrare a justiției, precum și pentru a împiedica comiterea de fapte periculoase și, la fel ca și măsura privativă de libertate instituită prin art. 136 alin. (l) lit. d) C. proc. pen., presupune existența temeiurilor de fapt și de drept care o justifică, iar scopul vizat de această măsură extremă poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar.

Astfel, a fost avut în vedere că aplicarea dispozițiilor legale care reglementează liberarea provizorie se poate justifica în cazul unor infracțiuni mai puțin grave, luându-se în considerare încrederea pe care o poate oferi inculpatul că, lăsat în libertate, nu va mai săvârși și alte infracțiuni, își va îndeplini obligațiile ce i se impun și că nu va exista riscul de fugă, de natură să împiedice buna desfășurare a cercetării judecătorești. În cauză, s-a apreciat, însă, că liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului nu este oportună la acest moment procesual, în condițiile în care cercetarea judecătorească impune reaudierea martorilor propuși prin rechizitoriu, pentru a verifica nemijlocit și în condiții de contradictorialitate probele ce au servit ca temei pentru trimiterea în judecată a inculpatului, iar măsura liberării provizorii trebuie să fie subordonată scopului bunei desfășurări a cercetării judecătorești.

În acest sens, s-a considerat că apărarea invocată, în mod nemijlocit, de inculpat în fața instanței, cu ocazia audierii sale, respectiv că este singurul întreținător al familiei și are restanțe la achitarea unui credit contractat, nu este de natură să aducă elemente noi în favoarea punerii sale în libertate sub control judiciar, la momentul analizat.

Prin urmare, s-a reținut că pentru buna desfășurare a procesului penal, se impune privarea de libertate a inculpatului și că eliberarea, chiar subordonată unor garanții ori obligații, în acest moment poate fi de natură să provoace o tulburare a ordinii publice, susținere care este în acord și cu jurisprudența instanței de contencios european, așa cum rezultă și prin prisma deciziilor S. contra Poloniei din 13 decembrie 2005 și G. împotriva Bulgariei din 3 iulie 2008. Împotriva încheierii anterior menționate, a declarat recurs inculpatul E.C.M., solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii atacate și, pe fond, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar. Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Potrivit art. 136 alin. (l) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. În alin. (2) al articolului anterior menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său. Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160 2 C. proc. pen., rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiții pozitive și una negativă. Prima condiție pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiționată, de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.

Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”. Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie. Dispozițiile art. 160 2 C. proc. pen., prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.

Acordarea acestei facilități legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație, instanța nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situație. Dimpotrivă, instanței i se cere prin alin. (2) al art. 160 2 C. proc. pen., să verifice și să examineze existența datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. În opinia instanței, expresia „date” conținută în textul de lege anterior menționat nu se referă la existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracțiunea pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Prin urmare, instanței i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracțională. Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie să se raporteze la gravitatea faptelor, în speță fiind vorba despre mai multe infracțiuni, respectiv complicitate la infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 254 alin. (l) C. pen.

și la art. 7 alin. (l) din Legea nr. 78/2000 și asociere pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 323 alin. (l) și (2) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 și la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (l) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen., la circumstanțele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum și la datele care caracterizează inculpatul. Instanța poate refuza liberarea dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive. Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă. Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază, astfel cum a dispus și instanța de fond, că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului E.C.M., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (l) C. proc.

pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive. Se reține, de asemenea, că circumstanțele personale ale recurentului inculpat au fost avute în vedere de către instanța de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate. Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385 15 pct. l lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul E.C.M. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul E.C.M. împotriva încheierii din 20 martie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 1523/2/2012 (608/2012). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 martie 2012.